Thursday, 24 January 2019 19:58

Problema incestului în Biblie

Written by
 pagina anterioara                         pagina urmatoare
 

Toate ființele umane sunt produsul unor relații incestuoase, potrivit Bibliei. Dacă toată Biblia ar fi adevărată atunci originea omenirii și dezvoltarea ei s-ar afla sub semnul unui mare rău moral și medical, care ar provenii chiar din modul în care Dumnezeu ar fi realizat creația Sa. În cartea Facerea, toată omenirea este formată în urma relațiilor dintre copiii lui Adam și Eva. Biblia, care este considerată de mulți că este un ghid moral ne oferă indicații confuze cu privire la gravitatea actelor incestuoase. Toți copiii lui Adam și Eva au fost frați și surori care s-au căsătorit între ei și copiii acestora au fost veri între ei și lucrul acesta nu este privit de Biblie ca având consecințe morale:  

„1. După aceea a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain şi a zis: „Am dobândit om de la Dumnezeu”. 2. Apoi a mai născut pe Abel, fratele lui Cain. Abel a fost păstor de oi, iar Cain lucrător de pământ.” ( Facerea 4; 1-2)

Biblia ne spune că din doar doi oameni, prin multiplicarea lor, au apărut pe Pământ toate rasele umane. Problema este că această creație a întregii umanități dintr-un singur cuplu presupune existența sistematică a relațiilor incestuoase dintre oameni. De ce este incestul ceva rău? Răspunsul se poate găsi în multitudinea de articole scrise pe această temă, din care eu am ales câteva pentru a le prezenta cititorilor acestei analize:

„Incestul este ceva ce noi, ca societate, trebuie să descurajăm. Nu din cauza unui motiv genetic și nu din cauza unui motiv religios, ci pentru că incestul este dăunător pentru unitatea familiei. Familia este locul unde copii învață să iubească și să aibă încredere. Infectarea acestei atmosfere cu sex și sexualitate este dăunător. Chiar dacă limităm exemplu nostru la adulți care își dau acordul, a permite existența lui poate să permită sexualității să inunde unitatea familiei. Nu vrem tați care „așteaptă” pentru copiii să crească sau surori care așteaptă să își seducă frații de îndată ce aceștia ajung la o anumită vârstă. Este dăunător din toate punctele de vedere.” (ref. 135)

Chiar și animalele evită incestul și grupurile de animale iau măsuri pentru a asigura că incestul nu se poate produce în familiile lor. Dacă există o protecție naturală împotriva acestui fenomen de ce ar fi creat Dumnezeu oamenii și animalele în așa fel încât singura lor soluție de multiplicare ar fi fost incestul? Răspunsul este acela că nu Dumnezeu a creat natura și omul, prin incest, ci această contradicție este generată de naivitatea scriitorilor cărții Facerea care nu au luat în considerare acest aspect, nici din punct de vedere moral, nici din punct de vedere medical. De altfel, atunci când au fost scrise aceste texte, medicina era foarte puțin evoluată, deci ea nu ar fi reprezentat un mijloc suficient de informare pentru aceia care au scris respectivele texte biblice. În același timp, vedem și din această perspectivă că nu Dumnezeu a inspirat primele 11 capitole din cartea Facerea, ci ele sunt rezultatul imaginației omenești. Dumnezeu fiind Atotștiutor ar fi cunoscut foarte bine efectele negative ale incestului asupra raselor umane.

În Biblie se precizează clar că și animalele s-au înmulțit prin incest după potopul lui Noe, deoarece pe corabie au fost luate doar câte două exemplare din fiecare specie de animale. Prin urmare, după ce au coborât de pe corabie, animalele au trebuit să se înmulțească prin incest.

Aspectul medical, ca argument împotriva incestului, este foarte convingător și este bine sintetizat în următorul citat:

„Deoarece mulți oameni din zilele noastre ignoră morala, să ne uităm la biologie. Incestul produce probleme genetice care pot ruina bazinul genetic și poate produce creșterea probabilității bolilor genetice pe liniile de descendență. Aceasta înseamnă că dacă o familie are o istorie în care apar probleme cu diabetul sau cu inima, incestul în aceea linie de descendență va promova o mai mare probabilitate ca aceste probleme să apară în viitor. Animalele, în mod special mamiferele (care suntem și noi), fac mari eforturi pentru a evita incestul. Primatele exilează femelele la alte grupuri familiare pentru ca tații să nu se înmulțească prin ele. Leii alungă masculii după ce ei trec de o anumită vârstă pentru a asigura că nu există o luptă pentru dominație între ei și tatăl lor. În ciclul vieții se produc în mod regulat drumuri închise și cel mai rapid mod de a ajunge acolo este prin a face bazinul genetic mult mai mic.” (ref. 136)

Există deci două aspecte ale acestei dezbateri, aspectul moral și cel medical. Dacă aspectul moral este dezbătut și există mai multe opinii, în ceea ce privește aspectul medical există o unanimitate de vederi că incestul este profund dăunător pentru dezvoltarea speciei umane și desigur și pentru animale. În conformitate cu Lege lui Moise, incestul dintre frați și surori nu era admisibil. În ciuda acestui fapt, în narațiunile biblice, copiii primilor oameni au venit pe lume prin incest și aceasta este o uriașa problemă medicală și morală, cu toate că moralitatea promovată de Biblie este de așteptat să fie la cel mai înalt nivel cu putință.  

Copiii care se nasc dintr-o relație incestuoasă au de suferit din punct de vedere medical și această reacție negativă reprezintă și o problemă morală. În cartea Facerea nici unul dintre cele două aspecte, cel moral și cel medical, nu sunt luate în considerare. Merită să ascultăm din nou vocile specialiștilor care ne vorbesc despre problemele medicale provocate de incest:

„Fiecare persoană are 46 de cromozomi și fiecare cromozom conține mai multe gene. Fiecare genă are instrucțiuni pentru o mică parte din voi. Deci există o genă care determină dacă veți avea părul roșu, una care dă culoare pielii dvs. prin producerea de melanină, o alta care ajută sângele să transporte oxigen și tot așa. Voi aveți de fapt două seturi de 23 de cromozomi. Un set de 23 vine de la mamă și celelalte 23 vin de la tată. Deoarece fiecare set de cromozomi are același set de gene, acesta înseamnă că voi aveți două copii ale fiecărei gene. Ceea ce este important ca să ne facă pe fiecare din noi unic este modalitatea prin care copia care vine de la mamă poate să fie foarte diferită decât copia pe care o primim de la tată. Deci de exemplu, gena care produce părul roșu vine într-o versiune roșie și o versiune care nu este roșie (aceste versiuni diferite sunt numite „alele”. Și gena care face un pigment care se numește melanină vine într-o versiune normală care face melanină și una deficientă care nu produce acest pigment. Dacă aveți numai versiunea deficitară, veți sfârși prin a avea albinism. Având două copii din toate este de fapt un sistem cu adevărat grozav. Aceasta este realitatea deoarece dacă o copie este deficientă, voi încă aveți a doua copie pentru a o folosi ca rezervă. Acesta este cazul cu gena care produce melanină. Oamenii cu doar o singură copie deficitară nu au albinism, deoarece copia lor bună este suficientă pentru a ține albinismul departe.” (ref. 137)

Un alt considerent medical care pledează împotriva incestului este acela că oamenii au nevoie de o mare varietate, pe care o dobândesc de la fiecare părinte, pentru a fi capabili să lupte cu cât mai multe boli cu putință. Următorul citat explică:

„A avea un ADN diversificat este important pentru a avea un sistem imunitar puternic. De aceea incestul poate genera copii bolnavi. Este și motivul pentru care șoarecii de laborator și anumite animale de fermă se îmbolnăvesc așa de ușor. Sistemul imunitar depinde de o parte foarte importantă de ADN numită MHC or regiunea Marelui Complex de Histocompatibilitate. Sunt o grămadă de cuvinte mari, dar de fapt  regiunea MHC este constituită dintr-o grupă de gene care vă ajută să luptați cu bolile. Secretul regiunii MHC de a lupta cu bolile este de a avea cât mai multe tipuri de alele cu putință. Cu cât ai o varietate mai mare, cu atât ești mai bun la a lupta cu bolile. Diversitatea este importantă deoarece fiecare  genă MHC este bună la a lupta cu un set diferit de boli. Puteți să vă gândiți la acest fenomen ca la un sistem de încuietori și chei. Fiecare boală este ca o încuietoare diferită și fiecare genă MHC este o cheie. Cu cât mai multe chei aveți, cu atât mai multe boli puteți încuia și distruge.” (ref. 138)

În conformitate cu Biblia, atât specia umană cât și toate animalele s-au înmulțit prin incest. Toate ființele umane au avut inițial doar un singur set de ADN transmis generație după generație tuturor oamenilor. Adam și Eva au avut același set de ADN deoarece Eva, a fost luată din Adam. Textul biblic privitor la crearea oamenilor presupune idea că oamenii au fost de la început creați în așa fel încât cu timpul ei urmau să devină foarte bolnavi. Modul în care Dumnezeu a creat oamenii, acela descris de Biblie, este unul profund deficitar, din punct de vedere medical și din punct de vedere moral. Răul din natura umană este datorat chiar modului în care narațiunea biblică descrie crearea oamenilor. Dacă descrierea biblică ar fi adevărată, dar din fericire nu este, atunci specia umană ar fi cu mult mai bolnavă decât este în realitate. 

Ce ne spune genetica despre posibilitatea ca toate ființele umane să provină dintr-o singură pereche? Omenirea nu provine dintr-o singură pereche de oameni. Următorul citat din The Economist abordează această problemă:

„O controversă dificilă a fost declanșată de descoperirile legate de genomul uman potrivit cărora oamenii moderni, în diversitatea lor genetică, nu pot să provină dintr-o singură pereche de indivizi. Mai degrabă au existat câteva mii de oameni la început. Această constatare a pus în discuție existența istorică a lui Adam și Eva și a generat o criză de conștiință printre Creștinii evanghelici care sunt convinși de către știința geneticii. Acesta nu este un aspect esoteric, spune Michael Cromartie, un expert evanghelic la Centrul de Etică și Politici Publice, un grup de lucru din Washington; mulți teologi conservatori susțin că fără un Adam istoric, al cărui păcat s-a transmis direct la întreaga umanitate, nu ar fi fost nici un motiv ca Isus (Iisus) să fi venit pe pământ ca să răscumpere căderea omului.” (ref. 139)

Diferențele de ADN dintre oameni sunt mici și așa și trebuie să fie dat fiind faptul că întreaga omenire provine dintr-un grup de doar câteva mii de oameni. Aceste diferențe mici nu demonstrează că întreaga omenire se trage dintr-o singură pereche de oameni.

Ce s-ar fi întâmplat cu adevărat dacă timp de șase mii de ani oamenii ar fi continuat să se multiplice din același set de ADN? Lipsa de diversitate ar fi fost dezastruoasă pentru dezvoltarea umană. Într-un astfel de caz s-ar fi produs un declin permanent în valoarea materialului genetic inițial și aceasta ar fi dus la o rezistență foarte scăzută la îmbolnăviri.

Care este explicația de bază pe care creaționiștii o dau acestei situații? Adam și Eva sunt două persoane considerate că ar fi fost foarte sănătoase genetic și, dacă lucrurile ar fi stat în acest fel, incestul nu ar fi fost o problemă pentru urmașii lor imediați, copii, nepoți etc. Această explicație este inacceptabilă, deoarece, dacă la ea se adaugă factorul timp, ceea ce era sănătos la început urma să se degradeze treptat în timp, deci răul exista chiar în mecanismul de creație al oamenilor.

Atunci când Dumnezeu a creat primii oameni, El a avut în vedere și evoluția lor în timp, în ambele variante, dacă rămâneau sau nu ascultători. În condițiile în care oamenii se înmulțeau prin incest ideea că ei ar fi trăit sute de ani este nerealistă. 

Afirmația că oamenii ar fi avut un set de gene foarte sănătos, la începutul creației lor, este contrazisă de constarea că în paradis se găsea și un pom al vieții. Același pom al vieții se va afla și pe noul Pământ, după cum ne spune Biblia, și din descrierea lui putem să observăm că el va servi la vindecarea națiunilor. Dacă acesta este același pom al vieții, despre care Biblia ne spune că se afla și în Grădina Eden, înseamnă că și acolo era destinat să servească pentru vindecare, pe lângă misiunea de a da viață veșnică, celor care mâncau din el. Din acest considerent rezultă că în paradisul pământesc era nevoie ca oamenii să fie însănătoșiți, deci existau boli, și aceasta înseamnă că genele primilor oameni nu erau chiar așa de bune, cum afirmă unii comentatori biblici.

„1. Şi mi-a arătat, apoi, râul şi apa vieţii, limpede cum e cristalul şi care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului, 2. Şi în mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii, făcând rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-şi rodul; şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 22; 1-2)

Nu afirm că a existat sau că va exista vreodată un pom al vieții pe Pământ, ci consider că în mitologia biblică pomul vieții din cartea Facerea este considerat a fi același cu cel din cartea Apocalipsa. Dacă narațiunile care includ pomul vieții ar fi adevărate și nu doar mitologie, atunci raiul inițial și raiul viitor ar avea niște elemente comune, unul dintre ele ar fi chiar pomul vieții. Pentru a da sens povestirii biblice despre rai, trebuie să existe un singur pom al vieții, interzis primilor oameni și oferit la sfârșit celor salvați.

Așa cum am arătat, singura explicație a creaționiștilor, în ceea ce privește înmulțirea speciei umane prin incest, este aceea că, imediat după crearea primilor oameni, acesta nu ar fi afectat pentru un timp specia umană, din punct de vedere medical. Această explicație este cu totul lipsită de valoare atâta vreme cât incestul nu apare în Biblie doar imediat după creația primilor oameni dar și imediat după Potop, atunci când bagajul genetic uman ar fi devenit deja foarte mult afectat de o presupusă istorie a păcatului.

Creaționiștii susțin că de la începutul creație și până la momentul când Dumnezeu i-a dat legile lui Moise, incestul nu ar fi fost o problemă datorită bunei sănătăți a oamenilor, dar în timpul când s-a dat Legea mozaică sănătatea a devenit un motiv de îngrijorare și de aceea Dumnezeu a interzis incestul. De ce ar fi intervenit Dumnezeu atât de târziu ca să salveze rasa umană de degradarea datorată incestului? Până la apariția legilor date lui Moise, viața oamenilor a fost marcată de boli care au provocat moartea timpurie a multor indivizi.

Rare ori se poate vedea o argumentație mai lipsită de sens decât aceasta. După Potop atât oamenii cât și animalele au fost din nou obligați să comită incest, cu toate că, dat fiind degradarea umană care s-ar fi produs înainte de Potop, nu se mai poate vorbi din nou de o sănătate genetică a oamenilor. O astfel de prezumtivă sănătate genetică nu ar mai fi fost valabilă nici pentru animale, deoarece Biblia ne spune că degradarea ar fi atins toate ființele vii. (Facerea 6; 12)

Dacă incestul ar fi fost la început acceptabil, deoarece oamenii ar fi fost mai sănătoși, un astfel de argument nu mai poate să fie invocat pentru perioada de după Potop, dacă o sănătate bună a primilor oameni ar fi fost justificarea acceptării incestului. După Potop, când toate ființele vii ar fi suferit o formă de degradare și bagajul genetic nu ar mai fi fost la fel de sănătos, acestea s-ar fi înmulțit tot prin incest, deoarece Dumnezeu nu le-ar fi lăsat o altă alegere.

Chiar dacă Legea mozaică a interzis incestul pentru oameni, de fapt numai pentru Evrei, ea nu avea nici o putere asupra animalelor, care se conduc după instincte nu după legi omenești, deci în cazul lor incestul ar fi continuat cu efecte dezastruoase asupra sănătății lor. Un lucru întocmit greșit de la început, înmulțirea ființelor vii prin incest, în nici un caz nu putea fi oprit printr-o lege, adică prin legea mozaică.

Felul în care ne spune Biblia că ar fi tratat Dumnezeu problema incestului este unul foarte contradictoriu. Pe de o parte, ni se spune că întreaga specie umană s-ar fi înmulțit prin incest, iar, pe de altă parte, în Legea V.T. ni se arată că incestul a fost condamnat de Dumnezeu și considerat de El a fi o faptă abominabilă. În concluzie, întreaga specie umană s-a înmulțit folosind ca mijloc o abominațiune. Puritatea morală a Legii mozaice din V.T. este contrazisă de modul în care Dumnezeu ar fi creat specia umană și aceasta este o contradicție de dimensiuni catastrofale care anihilează atât valoarea morală a Bibliei cât și posibilitatea ca unele din textele ei, considerate foarte importante, să fi fost inspirate de El.   

Dacă incestul a fost un lucru oribil în timpul lui Moise de ce ar fi fost acceptabil pentru înmulțirea oamenilor de la începutul creației? De ce ar fi fost incestul singura posibilitate pe care o avea Dumnezeu pentru înmulțirea speciei umane? Suntem confruntați cu aceeași problemă, care devine o dilemă la care nu se întrevede un răspuns acceptabil. Dacă Dumnezeu este Atotputernic, atunci de ce este El supus determinismului istoriei umane? Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu se conduce după principiile Sale universal valabile, cum ar fi refuzul incestului, ci face ceea ce se poate și ceea ce îi permite condițiile istoriei umanității. Un Dumnezeu care face compromisuri cu istoria nu poate să fie Atotputernic și nu poate avea criterii neschimbătoare pentru dreptatea Sa. 

De la timpurile lui Noe și până la vremea lui Moise au trecut aproximativ 1500 de ani. În această perioadă de 1500 de ani incestul a fost considerat ca ceva acceptabil dar după aceea a fost socotit ca ceva groaznic și condamnat de Legea mozaică. Fără să știe că este o abominațiune, oamenii ar fi practicat incestul, pentru o lungă perioadă de timp și această situație nefericită s-ar datora modului în care Dumnezeu ar fi creat ființele omenești. Chiar și după apariția Legii mozaice, celelalte popoare, la care aceea lege nu se adresa, nu au realizat că incestul era un lucru îngrozitor și nu puteau să vadă aceasta, dacă ar fi știut că întreaga omenire s-ar fi înmulțit prin incest. Acele culturi care au refuzat incestul dovedesc instinctiv că ele nu acceptă modul în care Biblia descrie dezvoltarea omenirii și că sunt superioare moral modului în care textele biblice descriu crearea lumii. Cu alte cuvinte, dacă fundamentul moral al Bibliei este înmulțirea omenirii prin incest, atunci acele culturii care nu acceptă această anomalie nu pot să fie considerate inferioare din punct de vedere moral, tocmai pentru că ele refuză descrierea creației prezentată de textele biblice. 

Prin urmare, oamenii ar fi trăit în necurățenie nu din cauza lor, ci din cauza felului în care Dumnezeu ar fi creat omenirea și chiar mai mult, El ar fi disprețuit popoarele din țara făgăduită și le-ar fi acordat Evreilor ajutor împotriva lor, tocmai datorită faptului că ele trăiau în necurățenie. Această imagine nu ne permite să îl vedem pe Dumnezeu, așa cum ne imaginăm cu toții că este, de o dreptate și curățenie absolută, ci mai degrabă aceasta ne descrie o divinitate care îi socotește pe oameni vinovați pentru propria Lui greșeală.

Oare nu ar fi devenit omenirea mai bolnavă ca o consecință a modului în care Biblia ne spune că ar fi fost creată? Descrierea creației universului și a primilor oameni, pe care o fac textele biblice, fiind doar o mitologie, această relatare nu are nici o legătură cu modul în care s-a dezvoltat omenirea în realitate.

Dacă Biblia ne-ar spune că Dumnezeu ar fi creat de la început mai multe perechi de oameni, atunci problema incestului între frate și soră ar fi rezolvată, dar miturile nu sunt preocupate de loc de realitate, ci doar de mesajul alegoric pe care vor să îl transmită. În această ordine de idei, se poate spune despre mesajul transmis de cartea Facerea că este unul confuz și fără o valoare morală autentică.

Efectele dezastrului genetic nu au fost eliminate prin Legea mozaică, deoarece aplicarea sa s-a limitat doar la poporul evreu. Această Lege, care conținea și prescripții împotriva incestului, a fost un gest ineficient, la nivelul întregii umanități, făcut pentru a îndrepta, dacă se mai putea îndrepta, răul deja făcut de modul în care Dumnezeu i-ar fi creat pe oameni, după afirmațiile absurde ale Bibliei. Legea mozaică viza mai degrabă aspectul moral decât pe cel medical, deoarece aspectul medical ar fi trebuit soluționat la nivelul întregii omeniri și nu doar pentru un singur popor, pentru a avea o valoare reală. Din punct de vedere al sănătății omenirii, incestul prin care s-a înmulțit populația Pământului a continuat să fie dăunător în ciuda încriminării sale prin Legea lui Moise. 

Chiar dacă în vremea lui Moise au fost identificate pagubele generate de incest, totuși Biblia nu ne arată o soluție veritabilă la această problemă care să privească pe toată lumea și care să îndrume pe toți oamenii pentru o viață mai bună. Este ca și cum Evreii ar fi fost singurul popor care conta în ochii lui Dumnezeu, iar restul omenirii putea să pățească orice, deoarece ar fi avut puțină importanță.

În conformitate cu capitolul 1, din cartea Facerea, Dumnezeu ar fi plănuit de la început ca omenirea să se multiplice dintr-o singură pereche, mai mult, această înmulțire este considerată un fel de binecuvântare:

„28. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” (Facerea 1; 28)

A binecuvânta oamenii să se înmulțească printr-o abominație, prin incest, este o contradicție insurmontabilă a Bibliei. Nu se poate accepta că Dumnezeu a binecuvântat oamenii să se multiplice pe Pământ, dacă modul lor de multiplicare a presupus incestul. În Legea lui Moise Dumnezeu dezaprobă  și condamnă cu toată tăria incestul și chiar mai mult îl privește ca pe o grozăvie, dar în cartea Facerea căsătoria dintre frate și soră ar fi fost singura modalitate de a se înmulți a speciei umane.  

Sunt principiile morale ale lui Dumnezeu schimbătoare? Sunt ele bazate pe valori universale sau sunt doar măsuri flexibile, cu aplicații  practice imediate, care se schimbă așa cum cer împrejurările? În ceea ce privește incestul, nu putem găsi în Biblie un principiu neschimbător a lui Dumnezeu, ci putem vedea doar felul cum au evoluat principiile morale. Începând cu impunerea incestului ca o necesitate pentru multiplicarea speciei umane, continuând cu acceptarea poligamiei și apoi interzicând incestul și infidelitatea conjugală legea morală a evoluat până acolo încât Isus (Iisus) a interzis chiar și o privire vinovată adresată unei persoane de sex opus. După cum se vede, este vorba despre o evoluție a principiilor morale și nu despre existența unei valori morale care este universal valabilă.

O problemă esențială și care rămâne nerezolvată este că Dumnezeu a alungat popoarele din țara făgăduită pentru a face loc poporului evreu folosind ca argument pentru această acțiune imoralitatea popoarelor respective. Cu toate acestea, un astfel de argument este fals, deoarece acele popoare nu au primit nici o lege din partea lui Dumnezeu și fără lege nu exista păcat și, pe cale de consecință, nici responsabilitate. Toți oamenii erau imorali prin natura lor, inclusiv Evreii, deci deosebirea dintre popoare s-a făcut prin oferirea unor legi pentru cei din urmă. Celelalte popoare au fost considerate în continuare păcătoase de Dumnezeu și au fost pedepsite pentru aceasta, cu toate că ele nu aveau nici o vină că nu au primit și ele o lege morală de la El. Cine aparținea de alte popoare decât cel evreu, a fost pedepsit și uneori a plătit cu viața doar pentru că era o ființă umană obișnuită, cu toate imperfecțiunile inerente acestui statut.

„13. Căci, până la lege, păcatul era în lume, dar păcatul nu se socoteşte când nu este lege.” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 5; 13)

Orice acuză a popoarelor din vechime care nu au primit nici un fel de lege de la Dumnezeu este fără sens. Nu puteau să fie numiți păcătoși și idolatrii niște oameni care nu puteau să fie altfel decât păcătoși și idolatrii, pentru că nu știau altceva. A da o lege unui popor și apoi a condamna toate celelalte popoare, cu toate că nu au primit și ele aceea lege, ca să o poată și ele respecta, este o morală cât se poate de dubioasă, care sunt convins că nu este morala promovată de Dumnezeu, ci de scriitorii V.T.  

În cazul lui Avraam și Sarra se regăsesc ambele elemente, atât incestul cât și adulterul și cu toate acestea Avraam a fost persoana de la care își revendică originile cele trei religii monoteiste, Iudaism, Creștinism și Islam. Pentru o religie care își propune să atingă puritatea morală absolută, religia creștină, și unde chiar și o privire vinovată este condamnată, faptele strămoșului acestei religii, adică modul în care a acționat Avraam, este cât se poate de ofensator.  

„1. Apoi a plecat Avraam de acolo spre miazăzi şi s-a aşezat între Cadeş şi Sur şi a trăit o vreme în Gherara. 2. Şi a zis Avraam despre Sarra, femeia sa: „Mi-e soră”, căci se temea să spună: „E femeia mea”, ca nu cumva să-l ucidă locuitorii cetăţii aceleia din pricina ei. Iar Abimelec, regele Gherarei, a trimis şi a luat pe Sarra.” (Facerea 20; 1-2)

Avraam a avut o concubină cu numele Hagar, pe lângă soția sa cu numele Sarra. Faptul că Avraam nu a avut o conduită morală este mai puțin vrednic de semnalat atâta vreme cât nimeni nu l-a educat în acest sens. Ceea ce este însă mai important este că Avraam a fost alesul lui Dumnezeu, în ciuda comportamentului său, în care moralitatea nu era la loc de cinste.

„1. Sarai însă, femeia lui Avram, nu-i năştea. Dar avea ea o slujnică egipteancă, al cărei nume era Agar. 2. Atunci a zis Sarai către Avram: „Iată m-a închis Domnul, ca să nu nasc. Intră dar la slujnica mea; poate vei dobândi copii de la ea!” Şi a ascultat Avram vorba Saraii.” (Facerea 16; 1-2)

Dacă un Creștin din zilele noastre, a cărui nevastă nu poate să nască copii, ar proceda la fel ca și Avraam, cum ar reacționa comunitatea creștină de care aparține? Probabil că ar fi înlăturat din comunitatea creștină respectivă. Cu toate acestea, Creștinii îl admiră pe Avraam și l-au pus la loc de cinste în galeria de personaje biblice. Aceasta este o atitudine lipsită de consecvență întrucât pentru fapte asemănătoare un Creștin din zilele noastre ar fi blamat nu admirat, chiar dacă, la fel ca și Avraam ar da dovadă de multă credință.

Ceea ce este ciudat este că Dumnezeu nu l-a corectat pe Avraam chiar mai mult i-a promis lui Agar că urmașii ei vor devenii un neam foarte mare:

„7. Şi a găsit-o îngerul Domnului la un izvor de apă în pustiu, la izvorul de lângă calea ce duce spre Sur. 8. şi i-a zis îngerul Domnului: „Agar, slujnica Saraii, de unde vii şi unde te duci?” Iar ea a răspuns: „Fug de la faţa Saraii, stăpâna mea”. 9. Şi îngerul Domnului i-a zis iarăşi: „Întoarce-te la stăpâna ta şi te supune sub mâna ei!” 10. Apoi i-a mai zis îngerul Domnului: „Voi înmulţi pe urmaşii tăi foarte tare, încât nu se vor putea număra din pricina mulţimii. 11. Iată, tu ai rămas grea - îi zise îngerul Domnului - şi vei naşte un fiu şi-i vei pune numele Ismael, pentru că a auzit Domnul suferinţa ta. 12. Acela va fi ca un asin sălbatic între oameni; mâinile lui vor fi asupra tuturor şi mâinile tuturor asupra lui, dar el va sta dârz în faţa tuturor fraţilor lui”. (Facerea 16; 7-12)

Este interesant că în timpul Potopului se afirmă că Dumnezeu l-a găsit pe Noe ca fiind singurul om neprihănit de pe Pământ, dar în timpul lui Avraam El nu a mai căutat un astfel de om neprihănit, ci a ales un om care nu avea calitatea de a fi neprihănit. Avraam însă, care nu avea o ținută morală impecabilă, era totuși un om credincios și lucrul acesta a fost foarte important pentru Dumnezeu. Poate că și înainte de Potop ar mai fi existat oameni ca și Avraam, care să nu fi fost neprihăniți dar care ar fi devenit credincioși, dacă Dumnezeu li s-ar fi descoperit, așa cum s-a făcut cunoscut și lui Avraam. Cu toate acestea, astfel de oameni credincioși dar nu neprihăniți ar fi pierit sub apele Potopului.

Nu rezultă nicăieri din Biblie că Dumnezeu l-ar fi considerat pe Avraam un păcătos, cu toate că era bărbatul a două femei. Saltul de la conduita lui Avraam la învățătura lui Isus (Iisus) care ne spune că adulter este chiar și o privire vinovată sau divorțul de soție, în afara motivației bazată pe adulter, este uriaș. Parcă nu ar fi vorba de același Dumnezeu, care scuza abaterile morale ale aleșilor săi, bazat pe faptul că aceștia aveau credință. Pe lângă patriarhi, viața regelui David este de asemenea un exemplu de persoană credincioasă la care Dumnezeu i-a trecut cu vederea adulterul.

În același timp, în Legea lui Moise, atât incestul cât și adulterul sunt prezentate ca ceva categoric rău:

„1. În vremea aceea a grăit Domnul cu Moise, zicând: 2. „Vorbeşte fiilor lui Israel şi zi către ei: Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. 3. De datinile pământului Egiptului, în care aţi trăit, să nu vă ţineţi, nici de datinile pământului Canaanului, în care am să vă duc, să nu vă ţineţi şi nici să umblaţi după obiceiurile lor. 4. Ci legile Mele să le pliniţi şi aşezămintele Mele să le păziţi, umblând după cum poruncesc ele, că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. 5. Păziţi toate poruncile Mele şi toate hotărârile să le ţineţi, căci omul care le plineşte va trăi prin ele: Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. 6. Nimeni să nu se apropie de nici o rudă după trup, cu gândul ca să-i descopere goliciunea. Eu sunt Domnul! 7. Goliciunea tatălui tău şi goliciunea mamei tale să n-o descoperi! Că este mama ta, să nu-i descoperi goliciunea ei. 8. Goliciunea femeii tatălui tău să n-o descoperi, că este goliciunea tatălui tău! 9. Goliciunea surorii tale, goliciunea fiicei tatălui tău sau a fiicei mamei tale, care s-a născut în casă sau afară din casă, să n-o descoperi! 10. Goliciunea fiicei fiului tău sau a fiicei fiicei tale să n-o descoperi, căci goliciunea ta este! 11. Goliciunea fiicei femeii tatălui tău; care s-a născut din tatăl tău, să n-o descoperi, că soră îţi este după tată!” (Leviticul - cartea a treia a lui Moise 18; 1-11)

În conformitate cu prima carte a Bibliei întreaga specie umană s-a înmulțit prin incest, pe baza unei reguli contrare Legii lui Moise. La începutul dezvoltării omenirii, frații și surorile, unchii și nepoatele, s-au căsătorit și au generat alți oameni, încălcând fără să știe un principiu care mai târziu s-a transformat într-un element al legii lui Moise. Distanța și opoziția între conținutul cărții Facerea și cel al cărții Leviticul ne arată că acestea nu puteau să aibă un singur autor. Ele nu au fost scrise de o singură persoană și nici nu puteau să fie inspirate ambele de Dumnezeu. Un singur scriitor al celor două cărți biblice ar fi trebuit să își dea seama de uriașa discrepanță dintre textele respective. Concluzia este că nu a fost doar un scriitor, ci mai mulți scriitori care au scris primele cinci cărți ale Bibliei. 

În Legea lui Moise, incestul este considerat o urâciune, fapta este condamnată din punct de vedere juridic, iar făptuitorii sunt condamnați la moarte. Toți copiii lui Adam și Eva au fost obligați să comită incest, deci s-au înmulțit prin relații care mai târziu au fost considerate o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Unii din urmașii lui Adam și Eva, cei care au constituit poporul evreu, au fost avertizați asupra comiterii incestului prin Legea lui Moise dar restul omenirii a continuat să comită această urâciune fără să primească nici un avertisment, conform Bibliei.  

„24. Să nu vă întinaţi cu nimic din acestea, că cu toate acestea s-au întinat păgânii, pe care eu îi izgonesc dinaintea feţei voastre. 25. Că s-a întinat pământul şi am privit la nelegiuirile lor şi a lepădat pământul pe cei ce trăiau pe el. 26. Iar voi să păziţi toate poruncile Mele şi toate legile Mele şi să nu faceţi toate ticăloşiile acestea, nici băştinaşul, nici străinul care trăieşte între voi. 27. Că toate urâciunile acestea le-au făcut oamenii pământului acestuia care e înaintea voastră şi s-a întinat pământul; 28. Ca nu cumva să vă lepede şi pe voi pământul, când îl veţi întina, cum a aruncat el de la sine pe popoarele care au fost înainte de voi. 29. Că tot cel ce va face ticăloşiile acestea, sufletul care va face acestea se va stârpi din poporul său. 30. Deci păziţi poruncile Mele şi să nu umblaţi după obiceiurile urâte, după care au umblat cei dinaintea voastră, nici să vă întinaţi cu ele. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”. (Leviticul - cartea a treia a lui Moise 18; 24-30)

În Leviticul 18, 1-11 sunt descrise practicile prin care s-au întinat păgânii, care au fost alungați de Dumnezeu dinaintea poporului evreu, printre care se numără și incestul. Acești păgâni nu erau alții decât tot copiii lui Adam și Eva și practica incestului era aceea prin care s-a înmulțit specia umană. Pe lângă incest, în capitolul 18; 1-11, sunt descrise și alte practici, cum ar fi de exemplu homosexualitatea sau zoofilia, care și ele sunt considerate urâciuni înaintea lui Dumnezeu. Aceste practici au fost o excepție nu o regulă și de aceea ele nu puteau justifica alungarea unui întreg popor din teritoriul pe care l-ar fi ocupat. Biblia prezintă popoarele așa zis păgâne ca pe o adunătură de anormali pentru a justifica ocuparea de către poporul evreu a teritoriilor deținute de acestea. Chiar dacă acele popoare, de exemplu poporul egiptean, prezentau o formă de libertinaj aceasta nu înseamnă că întreaga populație era formată din oameni degenerați moral. Probabil că persoanele cu un comportament imoral extrem erau o minoritate, așa cum sunt și în societățile moderne de astăzi. Oare se gândește cineva că un întreg popor occidental de astăzi ar putea să fie alungat din teritoriul său pentru că în rândurile lui există persoane cu un comportament imoral? Chiar dacă pare absurd, aceasta este situația prezentată de Biblie, poporul evreu, pentru că a primit Legea lui Moise ar fi avut dreptul să ocupe teritoriile altor popoare din acele vremuri. 

Descrierea popoarelor așa zis păgâne de către Biblie este contrară a ceea ce ne spune istoria despre civilizațiile străvechi. De exemplu, civilizația egipteană, care a avut realizări remarcabile, nu ar fi putut niciodată să atingă gradul ei de dezvoltare, dacă ea ar fi fost formată în majoritate din indivizi degradați moral sa cu apucături patologice. 

Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu ar fi acționat în realitate așa cum spune Biblia și ar fi alungat anumite popoare dinaintea poporului evreu deoarece povestirile despre cuceririle evreilor în țara făgăduită sunt în mare parte exagerări. Chiar dacă Evreii au făcut și cuceriri reale, aceasta nu înseamnă că orice agresiune a lor a fost autorizată de Dumnezeu. Ei puteau foarte bine să își justifice incursiunile armate plasând responsabilitatea lor asupra lui Dumnezeu, care le-ar fi comandat astfel de agresiuni cu toate că în realitate El nu ar fi avut nici o contribuție la realizarea lor. 

Incestul este considerat o urâciune și o ticăloșie în ochii lui Dumnezeu și aceasta este o judecată morală nu este vorba doar de o măsură preventivă care viza sănătatea oamenilor. Din punct de vedere moral incestul nu avea o raportare temporală, în funcție de evoluția bagajului genetic uman. O urâciune și o ticăloșie în ochii lui Dumnezeu rămâne întotdeauna o faptă caracterizată în acești termeni, nu se schimbă în funcție de perioada de timp la care se referă. Incestul era o urâciune și o ticăloșie în vremea lui Moise deci nu putea să fie o faptă acceptabilă pentru copiii lui Adam și Eva. În concluzie, chiar Biblia ne spune că povestea lui Adam și Eva este doar pură imaginație deoarece Dumnezeu nu ar fi admis niciodată ca specia umană să se înmulțească printr-o modalitate pe care El o consideră o urâciune și o ticăloșie, adică prin incest.

În Deuteronomul, capitolul 27, incestul practicat cu o soră se află sub un blestem. Dacă ar fi așa, ar însemna că întreaga specie umană se află sub un blestem deoarece încă de la început oamenii s-au înmulțit prin incest. Biblia ne spune că Dumnezeu a creat ființele umane și că le-a binecuvântat să se înmulțească, să umple și să stăpânească Pământul, dar în același timp, El a blestemat modul în care oamenii urmau să se înmulțească. Există două atitudini extreme în Biblie privitoare la incest, în prima el ar fi fost necesar pentru înmulțirea oamenilor pe Pământ și în a doua el a fost caracterizat ca o urâciune și o ticăloșie, iar cei care îl practicau erau sub blestem. Această inconsecvență a Bibliei ne arată că această carte nu are ca singur autor al ei pe Dumnezeu, ci că ea a fost scrisă de autori diferiți cu viziuni diferite asupra moralei.    

„22. Blestemat să fie cel ce se va culca cu sora sa, fiica tatălui său, sau fiica mamei sale! Şi tot poporul să zică: Amin!” (Deuteronomul - A cincea carte a lui Moise 27; 22)

Dacă Dumnezeu este veșnic, atunci principiile Sale morale nu se schimbă de la o etapă istorică la altă etapă istorică. Modul în care cartea Facerea descrie crearea oamenilor este împotriva felului în care Creștinii înțeleg atributele fundamentale ale lui Dumnezeu care este în primul rând Atotputernic și Atotștiutor, dar care are, de asemenea, principii morale stabile.  

Apostolul Iacov ne spune că la Dumnezeu nu există nici schimbare și nici urmă de mutare. Dacă este așa, atunci de ce și-a schimbat El opinia cu privire la incest? Oare incestul nu este și nu a fost mereu o urâciune și o ticăloșie? Incestul a fost întotdeauna ceva periculos pentru oameni, dar scriitorii povestirilor din cartea Facerea nu au înțeles bine despre ce scriu, atunci când au construit miturile creației. În mai multe locuri din Biblie, incestul este privit ca ceva condamnabil și Dumnezeu este văzut ca fiind neschimbător, adică nu își schimbă opiniile nici cu privire la incest:

„17. Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare.” (Epistola soborniceasca a Sfantului Apostol Iacov 1; 17)

Povestirile despre creație, conținute de Biblie, sunt marcate de importante dileme și din această cauză nu au nici un fel de valoare morală. Relatarea biblică despre Adam și Eva este o legendă care își găsește cel mai probabil originile în scrierile sumeriene. În acele scrieri, o civilizație extraterestră i-ar fi creat pe primii oameni, folosindu-se de metode care ne duc cu gândul la ingineria genetică. Povestirile biblice și cele sumeriene au multe puncte comune, dar Biblia nu este o descriere exactă a modului în care au apărut primii oameni pe Pământ. În cel mai bun caz, narațiunile biblice din cartea Facerea ar putea fi considerate o interpretare metaforică a creației omului. În viziunea sumeriană, primii oameni au fost creați printr-o intervenție genetică săvârșită de extratereștrii asupra unor hominizi, folosindu-se de propriile lor gene. În Biblie, primul om ar fi fost creat din țărâna pământului și Dumnezeu i-ar fi suflat în nări suflare de viață. Metoda descrisă nu este aceeași, dar reprezentarea biblică ar putea fi considerată o prezentare metaforică a unei intervenții genetice asupra unor ființe, care au fost apoi transformate în oameni. Dacă ne gândim la coasta lui Adam care ar fi fost folosită pentru crearea lui Eva, atunci această acțiune poate să semene, în mod simbolic, cu folosirea unor gene pentru clonarea unei alte persoane. 

După teoria darwinistă, oamenii au apărut în mod natural pe Pământ, în urma evoluției speciilor. Departe de mine intenția de a adjudeca definitiv adevărul la o versiune sau la cealaltă. În același timp, ceea ce rezultă clar din această analiză este că Biblia nu a fost inspirată de Dumnezeu ca să reprezinte o descriere realistă a modului în care a fost creat universul și omenirea. Dacă „divinitatea” care ar fi inspirat povestirile despre creație din Biblie ar fi o civilizație extraterestră, atunci această civilizație nu putea vorbi despre sine ca despre creatorul universului, atâta vreme cât, în versiunea sumeriană, această „divinitate” face parte din acest univers, la fel ca și noi, mai mult chiar din același sistem solar, planeta Nibiru, o prezumtivă planetă încă nedescoperită de către oamenii de știință.

Trebuie remarcat însă că prezenta analiza se concentrează pe scanarea veridicității povestirilor biblice și nu pe descoperirea tuturor condițiilor și influențelor care au dus la crearea lor. Povestirile biblice despre creație conțin multe elemente contradictorii și, de asemenea, și un număr mare de absurdități și de aceea avem tot dreptul să considerăm că ele nu au fost inspirate de Dumnezeu, pentru ca ele să constituie o descriere autentică a realității. Dacă cineva dorește să vadă în aceste narațiuni metafore și simboluri care reprezintă diferite posibilități prin care ar fi putut să apară omenirea, cum ar fi crearea primilor oameni prin inginerie genetică, de către o civilizație extraterestră, nu există nici un obstacol în acest sens. Chiar și în cazul acesta, descrierea biblică nu poate fi considerată decât ca un ecou îndepărtat al realității și nicidecum ca o imagine fidelă a acesteia. 

Pentru descifrarea sensurilor pe care le conțin textele biblice din cartea Facerea este, de asemenea, important să înțelegem de ce s-ar fi putut pierde cunoștința oamenilor despre Dumnezeu după Noe, în așa fel încât El ar fi trebuit să reconstruiască relația cu omenirea de la început, prin Avraam. Trebuie observat că între Noe și Avraam au trecut doar 400 de ani. (ref. 140)

De la Avraam la regele David au fost 14 generații și de la David la deportarea în Babilon au fost de asemenea 14 generații. De la deportarea în Babilon la venirea lui Mesia au mai fost încă 14 generații. În perioada de 400 de ani care s-a scurs de la Noe la Avraam, Biblia ne lasă să înțelegem că s-ar fi pierdut complet credința oamenilor în Dumnezeu, în așa fel încât, a fost nevoie ca El să se descopere lui Avraam, pentru ca, prin acesta, omenirea să devină din nou credincioasă. Această prezumție biblică mi se pare o absurditate deoarece era imposibil ca urmașii lui Noe, unul dintre cei mai drepți oameni de pe pământ, să piardă cu totul cunoștința lui Dumnezeu. Mai mult, Dumnezeu ar fi adus Potopul pe Pământ pentru ca ulterior lumea să devină mai credincioasă și probabil mai virtuoasă decât înainte, căci altfel producerea acelui eveniment dezastruos nu ar fi avut nici un sens. Cu toate acestea, Biblia ne spune că după Potop s-ar fi pierdut cu totul cunoștința de Dumnezeu.  

Povestirea despre Potop s-ar fi păstrat generații după generații dar nu și credința în Dumnezeu. Această narațiune fără sens vrea să ne facă să credem că oamenii l-au uitat cu totul pe Dumnezeu deși El ar fi fost autorul Potopului. Numai că povestirea despre Potop ar fi fost cu totul incompletă dacă ea nu ar fi conținut și rolul lui Dumnezeu în declanșarea acestui dezastru și motivele pentru care a fost generat. Este cu totul incredibil că oamenii au pierdut cunoștința în Dumnezeu între Noe și Avraam, atâta vreme cât în aceea perioadă din istoria omenirii, oamenii au inventat multe religii, deci ei au fost în căutarea lui Dumnezeu.

Pierderea cunoștinței de Dumnezeu după Potop este cu atât mai ciudată cu cât Noe a mai trăit încă 350 de ani după acel eveniment, după cum ne relatează Biblia. În aceea perioadă de timp, Noe ar fi avut posibilitatea să vorbească urmașilor săi despre Dumnezeu și ar fi putut să mențină viu interesul pentru credința în El. Lucrul acesta s-ar fi întâmplat negreșit dacă narațiunea despre Potopul lui Noe ar fi o descriere a unui episod din istoria omenirii și nu doar pură ficțiune, cu atât mai mult cu cât Noe este descris de Biblie ca un om credincios și devotat lui Dumnezeu. Tocmai datorită calităților lui morale și spirituale Noe a fost ales să salveze o parte din lumea de dinainte de Potop. Oare nu a transmis Noe cunoștințele sale despre Dumnezeu nepoților săi? Copiii lui, care au parcurs întreaga istorie a Potopului, erau și ei persoane care dețineau cunoștința de Dumnezeu.

În Biblie, după Potop, cunoștința de Dumnezeu pornește din nou, ca și cum oamenii nu ar fi continuat să creadă în El, cu Avraam, dar aceasta este o întrerupere inexplicabilă:     

„2. Şi a zis Iosua către tot poporul: "Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: În vechime părinţii voştri, Terah, tatăl lui Avraam şi tatăl lui Nahor, au trăit dincolo de râu (Eufrat) şi slujeau la alţi dumnezei.” (Cartea lui Iosua Navi 24; 2)
Dacă Dumnezeu ar fi vrut să regenereze lumea prin Potop, atunci de ce ar fi lăsat El omenirea timp de 400 de ani fără revelație venită de la El? Este dificil de acceptat că Dumnezeu ar fi adus Potopul pe Pământ doar dintr-o dorință de distrugere și cu toate acestea se pare că aceasta este concluzia la care ne conduce Biblia.

- 37 -

Read more!

 pagina anterioara                         pagina urmatoare
 

Thursday, 24 January 2019 19:39

Cain și Abel, o povestire dramatică

Written by
 pagina anterioara                         pagina urmatoare
 

XiV sunt cel puțin menționate. Eva este singura femeie care are o prezență mai vizibilă în povestirile biblice despre creație, care descriu lumea până la Potop. Deoarece ea nu este privită de către scriitorii biblici cu dispreț, chiar dimpotrivă, se pune întrebarea de ce nu au fost prezentate în prima carte din Biblie și celelalte femei din familia lui Adam și Eva, fiice, nepoate, etc. Este desigur reflexia unei societăți patriarhale în care bărbații sunt considerați cei mai importanți și femeile vin pe plan secund. Aceasta nu poate să fie atitudinea lui Dumnezeu, ci este expresia civilizației umane din acele vremuri, reprezentată sub formă mitologică.

„1. După aceea a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain şi a zis: „Am dobândit om de la Dumnezeu”. 2. Apoi a mai născut pe Abel, fratele lui Cain. Abel a fost păstor de oi, iar Cain lucrător de pământ. 3. Dar după un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. 4. Şi a adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre darurile lui, 5. Iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat. Şi s-a întristat Cain tare şi faţa lui era posomorâtă. 6. Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: „Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât fata ta? 7. Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!” (Facerea 4; 1-7)

Aceasta este o povestire ale cărei detalii sunt incredibile din punct de vedere faptic și care prezintă caracteristicile unui mit. În primul rând, de ce ar fi fost Abel păstor la oi? Într-o generație de patru persoane sau cinci, dacă adăugăm și viitoarea nevastă a lui Cain, nu avea de ce să apară o diviziune a muncii între păstori și agricultori. În lumea reală, la începutul istoriei, oamenii au fost culegători și vânători și creșterea animalelor a fost o ocupație care a apărut mai târziu, atunci când populațiile umane s-au înmulțit, și au apărut diviziunile muncii. Dacă Adam ar fi fost agricultor, după cum ne spune Biblia, fiii lui l-ar fi ajutat în munca grea pe care o desfășura, având în vedere că pământul ar fi fost blestemat de Dumnezeu, după cum ne spune cartea Facerea (Geneza). Dacă păcatul lui Adam s-ar fi transmis la toți urmașii, atunci este evident că și pedeapsa lui ar fi trebuit să fie împărtășită și de urmașii săi, care toți ar fi trebuit să muncească din greu pământul. Se pare că Abel, în povestire, nu ar fi suferit aceeași pedeapsă ca și tatăl său Adam și ar fi devenit crescător de animale, scăpând astfel de efortul greu generat de munca de agricultor. 

De fapt munca la pământ nu avea de ce să fie o pedeapsă nici pentru Adam, căci chiar înainte de a cădea în păcat, el a fost așezat în Grădina Eden ca să o lucreze și să o păzească.

„15. Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.” (Facerea 2; 15)

Munca nu poate să fie considerată o pedeapsă, în termeni generali, în afară de cazul că ar fi vorba de muncă forțată. Munca este ceea ce îl definește pe om. Pedeapsa nu a fost aceea că omul trebuia să muncească, ci faptul că ar fi trebuit să lucreze în niște condiții foarte grele, condiții create de Dumnezeu.

„17. Iar lui Adam i-a zis: „Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: „Să nu mănânci”, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! 18. Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului!” (Facerea 3; 17-18)

Pentru că a mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, Adam nu a fost pedepsit cu moartea, conform avertismentului lui Dumnezeu în legătură cu aceea faptă, ci a fost pedepsit indirect, prin blestemul asupra pământului. De fapt, cel care a fost pedepsit a fost pământul, deoarece Adam avea în continuare la dispoziție iarba câmpului pe care putea să o găsească fără nici un efort. Nu este clar de ce a mânca iarba câmpului ar fi fost o pedeapsă, dacă aceasta era hrana care oricum a fost desemnată de Dumnezeu pentru consumul oamenilor, încă de la început:

„29. Apoi a zis Dumnezeu: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră.” (Facerea 1; 29)

Dacă oamenii ar fi fost condamnați la moarte pentru că au mâncat din pomul cunoașterii, de ce li s-a aplicat altă pedeapsă, adică muncă silnică pe viață? De la un verset la altul se schimbă conținutul mesajului biblic și acest lucru afectează negativ impresia de coerență a textelor respective. Dacă ar fi trebuit să moară, după un timp, din cauza neascultării lor dar ar fi fost condamnați și la a muncii în condiții grele, din cauza blestemului asupra pământului, înseamnă că oamenii ar fi fost pedepsiți de două ori pentru aceeași faptă. 

Cum poate să fie blestemat pământul dacă este doar materie? Cum funcționează acest blestem în zilele noastre? Există anumite  zone de pe suprafața pământului care se bucură de un pământ fertil și există și teritorii al căror pământ este infertil, dar în general pământul este generos cu oamenii și așa a fost de când omenirea a apărut pe Pământ. În zilele noastre, în zonele deșertice pământul pare a fi blestemat deoarece nu poate fi folosit pentru agricultură, dar în cele mai multe locuri de pe pământ agricultura înflorește fără a fi influențată de un blestem al pământului. Acest blestem, se poate observa de către oricine, este o poveste fără nici o legătură cu realitatea.

Blestemul pământului arată o nouă contradicție a Bibliei, aceea dintre modul de hrană din cartea Facerea (Geneza), capitolul 1, în care oamenii au fost destinați să mănânce iarba câmpului, adică plante necultivate, ca pe o hrană de fiecare zi, și cartea Facerea (Geneza) capitolul 3, în care ni se spune că ei urmau să mănânce doar plante cultivate, cu greu, ca urmare a blestemului.

Așa zisa pedeapsă a lui Adam, chiar dacă ar fi fost reală, ar fi fost relativă, deoarece atât el cât și familia lui ar fi putut să mănânce fructe la fel ca și înainte de căderea în păcat deoarece pomii fructiferi nu au dispărut de pe Pământ, ca urmare a căderii oamenilor în păcat. În cartea Facerea (Geneza), în cap. 1, ni se spune că pomii fructiferi au fost creați pe întreaga suprafață a pământului. În ce fel ar fi fost Adam obligat să mănânce numai produsele muncii sale realizate prin cultivarea pământului? Răspunsul la această întrebare evidențiază o nouă contradicție a Bibliei. Prezumția de la care pleacă capitolul 3 din cartea Facerea (Geneza) este aceea că pomii fructiferi s-ar fi aflat numai în Grădina Eden și odată ce oamenii ar fi părăsit grădina, ar fi fost obligați să mănânce doar ceea ce găseau în afara ei, adică o hrană mult mai săracă, și de aceea trebuiau să cultive pământul. Această prezumție, și aici intervine contradicția, este însă infirmată de cartea Facerea (Geneza) capitolul 1, potrivit căreia pomii fructiferi au fost creați de Dumnezeu pe întreaga suprafață a Pământului.  

În orice caz, Adam nu avea nici un motiv să facă eforturi foarte mari cultivând pământul dacă fructele și iarba, pe care a fost destinat să le mănânce, de la începutul creației sale, se găseau fără probleme în afara Grădinii Eden, unde el și familia lui ar fi fost exilați.

Orice blestem al pământului și-ar fi pierdut efectul, atunci când li s-ar fi îngăduit oamenilor să mănânce carne, după Potop, și prin schimbarea modului de hrană ei nu ar mai fi fost obligați să mănânce numai plante, fie ele cultivate sau nu.

Deoarece cartea Facerea (Geneza) nu este o carte de istorie a omenirii, ci este o colecție de legende, situațiile pe care ea le prezintă nu sunt în concordanță unele cu celelalte. De exemplu, oamenilor li s-a permis să mănânce carne și alte produse animale numai după Potop, dar împotriva acestei situații, Biblia ne spune că Abel ar fi fost păstor de oi încă înainte de Potop. 

Păstorirea unei turme de oi ar fi fost utilă numai dacă oamenii ar fi mâncat carne sau alte produse animale, de exemplu brânză, dar oamenii nu puteau să mănânce decât fructe și iarba câmpului. Cât privește pieile de animale utile pentru îmbrăcăminte, pentru a le procura, nu era necesară îngrijirea unei turme de oi, deoarece, pentru a îi îmbrăca pe oameni, primele piei au fost luat de Dumnezeu din natură.

Pentru a folosi pieile de animale pentru îmbrăcăminte, ar fi fost nevoie de cunoștințe care se grupează în două meserii diferite, meseria de tăbăcar și cea de cojocar sau croitor. În acest caz, pe Pământ ar fi fost mai multe meserii decât oameni. Doi oameni ar fi fost agricultori, Adam și Cain, și un om ar fi fost păstor, adică Abel, și tot el ar fi trebuit să fie și tăbăcar și cojocar sau croitor.

Hainele oamenilor ar fi fost prima dată confecționate din frunze de smochin și după aceea ele ar fi fost făcute de Dumnezeu din piei de animale. Îmbrăcămintea necesară pentru cinci oameni, Adam, Eva, Cain, Abel și viitoarea nevastă a lui Cain nu necesita, în nici un caz, păstorirea unei turme de animale. Comentatorii biblici s-au ocupat de această problemă și au încercat diferite explicații. În citatul următor avem un exemplu de o astfel de explicație:

„Abel a fost păstor de oi, dar putea în egală măsură să fie păstor de capre, deoarece ele sunt înrudite. Să ne amintim că această crimă a avut loc după căderea în păcat când cerința era ca oamenii să poarte haine (Facerea 3: 20), și când pieile de oaie sau capră erau folosite pentru a face haine. Acesta ar fi fost un motiv pentru „a ține o turmă.” Al doilea motiv este că laptele de capră și chiar laptele de oaie a fost totdeauna băutura crescătorilor de animale; mai mult, laptele tinde să devină acru repede într-un climat cald dar când este convertit în brânză devine o mâncare căutată pentru călătorii prin deșert. Al treilea motiv pentru „a ține o turmă” a fost pentru sacrificii aduse lui Dumnezeu. Motivul pentru acestea și instrucțiunile nu au apărut până la Leviticul capitolele 16 și 17. De altfel, sacrificiul de răscumpărare a fost fără îndoială introdus de Dumnezeu lui Adam imediat după căderea în păcat. Există o scurtă referință la sacrificiul de răscumpărare când Noe a primit de la Dumnezeu șapte din fiecare animal curat și șapte din fiecare pasare curată ca parte a încărcăturii pentru corabie (Facerea 7: 2). Deoarece numai masculii au fost folosiți pentru sacrificiu, ar fi trebuit să fie șase masculi și o femelă din animale și similar și din păsări.” (ref. 125)

Nici unul din motivele invocate pentru a explica de ce Abel ar fi fost crescător de animale nu rezistă în fața criticii. După cum ne informează cartea Facerea, oamenii ar fi trebuit să mănânce numai plante atât înainte cât și după căderea în păcat și aceasta până la Potop, deci nici un produs de origine animală nu își găsea locul în hrana lor. Cât privește creșterea animalelor pentru piei, ea nu avea nici un sens pentru o populație de cinci persoane, atâta vreme cât pieile se puteau obține din natură prin vânătoare. 

Pe ce bază se poate afirma că sacrificiul de răscumpărare a fost introdus de Dumnezeu lui Adam? Atâta vreme cât Biblia nu amintește că Adam ar fi oferit un sacrificiu de răscumpărare sau orice sacrificiu de orice fel, atunci nu putem să afirmăm că el știa ceva despre aceste sacrificii. Prescripția de a face sacrificii lui Dumnezeu a apărut mult mai târziu în istoria poporului evreu, după cum ne spune Biblia. În același timp, un punct important al acestor sacrificii a fost consumul cărnii animalelor sacrificate care însemna un fel de identificare între persoana implicată și preot pe de o parte și animalul respectiv care era jertfit pentru vina omului, pe de altă parte. Același lucru se păstrează și în cazul jertfei lui Isus (Iisus) pe cruce care le-a cerut ucenicilor Săi să mănânce în mod simbolic carnea Sa și să bea sângele Său. Isus (Iisus) nu a adus ceva nou în această privință, mâncatul cârnii victimei sacrificiului exista și în tradiția iudaică. (Marcu 14; 22) Pe de altă parte, Abel fiind vegetarian, el nu putea să mănânce din carnea sacrificată lui Dumnezeu.

Dacă îl avem în considerare pe Noe și sacrificiile sale, înțelegem că Abel nu ar fi avut nici el nevoie să țină o turmă de animale pentru a face sacrificii, deoarece ar fi putut să ia din natură animale curate, așa cum a făcut și Noe. În cazul lui Noe, acesta nu a folosit doar animale domestice, ci a adus ca și sacrificiu lui Dumnezeu din toate animalele curate.

„20. Apoi a făcut Noe un jertfelnic Domnului; şi a luat din animalele cele curate şi din toate păsările cele curate şi le-a adus ardere de tot pe jertfelnic.” (Facerea 8; 20)

Se poate afirma deci că Abel nu avea nevoie să țină o turmă de animale pentru a consuma carnea lor, deoarece consumul cărnii a fost interzis până la Potop. De asemenea, el nu avea nevoie de animale pentru sacrificiile aduse lui Dumnezeu deoarece putea să ia aceste animale direct din natură, așa cum ar fi făcut Noe.

Înainte de Moise nu a existat o lege a sacrificiilor și înainte de Noe Dumnezeu nu a făcut nici un legământ cu oamenii. O întreagă teologie este bazată pe ideea că a existat o perioadă în istoria omenirii în care nu a existat o lege.

„13. Căci, până la lege, păcatul era în lume, dar păcatul nu se socoteşte când nu este lege.” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 5; 13)

De ce ar fi fost nevoie de un sacrificiu, dacă păcatul nu ar fi fost luat în considerare, fără o lege? Sacrificiul făcut de Abel nu putea să fie un sacrificiu de răscumpărare a păcatelor, deoarece păcatele încă nu erau luate în seamă, în lipsa unei legi. Datorită acestui lucru, în lipsa unei legi a sacrificiilor, orice sacrificiu de mulțumire ar fi fost judecat de Dumnezeu după intenția celui care îl făcea și nu după forma în care era făcut. El nu avea de ce să fie nemulțumit de felul în care Cain ar fi adus sacrificiul său, de vreme ce nu exista nici o modalitate precisă în care acesta trebuia făcut.

Un alt exemplu de incoerență biblică este dat de modul în care Biblia descrie animalele create de Dumnezeu. Din punct de vedere genetic, animalele domestice nu se deosebesc de animalele sălbatice, deoarece ele provin din animale sălbatice care au fost domesticite de oameni si cu toate acestea Biblia le descrie ca și cum ar fi specii diferite de animale. Este vorba de speciile de animale care au fost domesticite de oameni de a lungul timpului și care au corespondenți între animalele sălbatice. De exemplu, unii lupi au fost domesticiți și au devenit câini domestici și unele capre sălbatice au fost transformate în capre domestice. Textul biblic următor se referă la modul în care Dumnezeu ar fi creat animalele:

„24. Apoi a zis Dumnezeu: „Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor”. Şi a fost aşa. 25. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.” (Facerea 1; 24-25)

Aceasta este o eroare gravă care adăugată la celelalte erori, contradicții și absurdități, conținute de Biblie, ne arată fără echivoc că textele biblice din primele 11 capitole din cartea Facerea nu sunt inspirate de Dumnezeu. Eroarea constă în aceea că se face o confuzie gravă în ceea ce privește genetica animală și ca urmare definirea felurilor sau raselor de animale și repartizarea animalelor între acestea este greșită. O astfel de eroare reflectă gradul redus de cunoaștere a realității din partea scriitorilor biblici și denotă faptul că textele respective nu au fost inspirate de Dumnezeu, deoarece El nu putea să facă o astfel de greșeală. Se știe că animalele domestice nu sunt alte feluri sau specii de animale, față de animalele sălbatice, și că domesticirea a venit prin schimbarea comportamentului anumitor animale care însă au rămas de același fel sau specie cu cele sălbatice din care au provenit.

De altfel, crearea animalelor domestice înainte de crearea oamenilor este o absurditate cât se poate de mare. Dacă animalele au fost domesticite de oameni înseamnă că existența lor ca și animale domestice este dependentă de oamenii care trebuie să aibă grijă de ele. Toate animalele domestice, create de Dumnezeu, în lipsa unui îngrijitor omenesc, ar fi fost devorate de către animalele sălbatice carnivore înainte de ajungerea la maturitate a lui Abel. În Biblie, nu se spune că Adam sau Cain ar fi avut în grijă animalele domestice, dar se spune că ei trebuiau să lucreze pământul, deci nu puteau să se ocupe și de creșterea animalelor. Până la apariția lui Abel pe Pământ, ca al doilea copil născut a lui Adam și Eva, animalele domestice ar fi dispărut de mult, din cauza lipsei de îngrijitori care să se ocupe de ele.

Absurdul situației descrise de Biblie, în cazul lui Cain și Abel constă de asemenea și în aceea că după moartea lui Abel, singurul crescător de animale din timpul lui, ar fi murit și animalele domestice din grija lui. Nu mai rămânea nimeni să aibă grijă de ele, deoarece Adam se ocupa de cultivarea pământului, conform blestemului care a urmat neascultării lui și Cain a devenit călător, încercând să găsească un loc în lume. Aici nu este vorba doar despre o turmă de animale, ci despre toate animalele domestice pe care le-ar fi creat Dumnezeu și care aveau nevoie de îngrijitori.  

Ce s-ar fi întâmplat cu turma de animale aparținând lui Abel, dacă el ar fi fost un personaj real, după moartea sa și ce s-ar fi întâmplat cu toate animalele domestice de pe Pământ? Animalele domestice ar fi trebuit să trăiască în sălbăticie în condițiile în care nici un om nu mai avea grijă de ele. Într-o situație reală, oile sau caprele fără îngrijitor ar fi devenit pradă pentru animalele carnivore. În acest fel, nou apăruta meserie de păstor de oi ar fi dispărut la scurt timp după apariția ei pe Pământ.

Veracitatea povestirii despre Cain și Abel este amenințată de detaliile pe care le conține. Când cineva privește la întregul tablou al dramei pe care o descrie Biblia, înțelege că întreaga poveste este incredibilă faptic și detaliile pe care le conține nu se potrivesc cu contextul. Povestea nu este credibilă tocmai datorită detaliilor pe care le prezintă. 

O diviziune a muncii între păstorii de animale și fermierii care lucrau pământul, în mijlocul aceleași familii, redusă numeric, este doar o fantezie. În realitate, frații ar fi lucrat împreună cu tatăl lor pe câmpuri și, dacă ar fi fost cazul, ar fi ținut împreună și animale, dar nu era cazul. Oamenii trăiau împreună și se ajutau reciproc în acele vremuri, nu se mergea pe principiul separației de meserii, altfel omenirea nu ar fi supraviețuit condițiilor grele de viață.

Diviziunea muncii în lucrători ai pământului și crescători de animale a apărut mai târziu, atunci când populația planetei a crescut considerabil și oamenii au început să facă schimb de produse. După un timp, au apărut și alte diviziuni ale muncii, de exemplu aceea dintre meseriași și comercianți. Pentru orice diviziune a muncii pe Pământ ar fi fost necesari mai mult de cinci oameni.

Atât Cain cât și Abel i-au oferit lui Dumnezeu rezultatul muncii lor și nu avea cum să fie ceva rău cu asta. Chiar Adam, care era un lucrător al pământului nu ar fi putut să îi ofere lui Dumnezeu altceva decât cereale, deoarece acesta era rezultatul muncii lui. Cum ar fi putut Cain să îi ofere carne lui Dumnezeu dacă fiecare dintre frați i-a oferit din roadele muncii sale, iar produsele muncii sale erau roadele câmpului? Desigur că nu putea. Cain ar fi putut să ia un animal din natură și să îl ofere lui Dumnezeu, dar această situație nu ar fi fost reprezentativă pentru ceea ce era el. În același timp, cerealele oferite lui Dumnezeu ar fi fost un sacrificiu acceptabil în ochii Lui, în concordanță cu Legea Mozaică.

Cain ar fi fost respins pentru o acțiune care mai târziu a fost comandată de Dumnezeu și a devenit o obligație pentru poporul evreu. În Ieșirea (Exodul) 23, versetul 19 se prescrie ca o obligație un tip de jertfă considerat inacceptabil, atunci când a fost oferit de Cain.

„19. Pârga din roadele ţarinii tale să o aduci în casa Domnului Dumnezeului tău! Să nu fierbi iedul în laptele mamei lui!” (Ieșirea 23; 19)

Poate calitatea fructelor muncii oferite lui Dumnezeu de către Cain nu a fost cea mai bună dar să nu uităm că pământul a fost blestemat de El și situația aceasta ar fi creat dificultăți în obținerea unei calități mai bune.

Ar fi fost absența oricărui sacrificiu o alternativă pentru Cain? O astfel de atitudine ar fi putut să fie interpretată ca nefiind respectoasă la adresa lui Dumnezeu. Cain nu ar fi avut altă alternativă decât să ofere lui Dumnezeu din rezultatele muncii sale și această constatare elimină responsabilitatea sa în ceea ce privește obiectul sacrificiului.  

De ce a refuzat Dumnezeu sacrificiul lui Cain? Biblia nu explică lucrul acesta, putem doar să facem presupuneri. Motivele pe care le-am putea considera că ar fi generat refuzul sacrificiului lui Cain de către Dumnezeu nu sunt convingătoare până la capăt. S-ar putea crede că unul dintre aceste motive ar fi fost faptul că oferta lui Cain nu ar fi fost bazată pe vărsare de sânge, deci ea nu conținea elementul necesar răscumpărării păcatelor lui Cain. Cu toate acestea, nu toate jertfele din V.T. erau bazate pe vărsare de sânge, deci acesta nu putea fi un motiv suficient pentru respingerea jertfei. Poate forma în care Cain a prezentat jertfa sa nu era cea potrivită. Maniera concretă în care ar fi fost făcut sacrificiul nu putea să joace nici un rol în respingerea lui pentru că, așa cum știm din cartea Facerea (Geneza), în momentul acela nu existau nici un fel de reguli privitoare la modul cum ar fi trebuit făcut sacrificiul, deci nici un fel de reguli nu puteau să fie încălcate de Cain.

Abel ar fi făcut un sacrificiu lui Dumnezeu prin credință și nu prin lege. Știm că apostolul Pavel a tratat diferit credința și legea. În lipsa unei legi a sacrificiului și Cain ar fi făcut sacrificiul său tot prin credință, căci nu există altă variantă de interpretare. Dacă nu ar fi avut credință în Dumnezeu, Cain nu ar fi avut nici un motiv să sacrifice pentru El din roadele muncii sale.

Cel puțin o latură pozitivă a sacrificiului lui Cain ar fi constituit-o credința cu care el a făcut jertfa sa, dar paradoxal, Biblia ne spune că aceasta nu a contat. Mai mult, Cain este primul care a adus sacrificiul lui Dumnezeu, deci el a avut inițiativa și apoi i-a urmat și Abel. Dacă Abel s-a remarcat prin credința lui, datorită jertfei oferite, același merit l-a avut și Cain care a avut același tip de credință. Din toate aceste constatări se poate observa că povestea sacrificiilor făcute de Abel și Cain nu este credibilă, deci nu poate să fie adevărată și, dat fiind absurdul ei, nu se încadrează în categoria incredibil dar adevărat.

Afirmația conținută de epistola apostolului Pavel către Evrei că diferența dintre sacrificiul lui Abel și cel a lui Cain ar fi credința celui dintâi este nejustificată, atâta vreme cât Cain, în lipsa unei legi, nu putea face sacrificiul său decât tot prin credință:

„4. Prin credinţă, Abel a adus lui Dumnezeu mai bună jertfă decât Cain, pentru care a luat mărturie că este drept, mărturisind Dumnezeu despre darurile lui; şi prin credinţă grăieşte şi azi, deşi a murit.” (Facerea 11; 4)

Cum putea Cain să ajungă sub influența lui Satan? El ar fi fost respins de Dumnezeu cu toate că genul de sacrificiu pe care l-a făcut el a intrat mai târziu în prescripțiile din Legea lui Moise. Acest refuz ar fi determinat o reacție criminală din partea lui Cain. Asta nu înseamnă că Dumnezeu se face vinovat și în realitate de ceva anume, deoarece povestea lui Cain și Abel este doar o fabulă, deci nu are cum să implice răspunderea lui Dumnezeu. În același timp, această poveste a Bibliei este în așa fel scrisă încât aruncă o lumină nefavorabilă asupra lui Dumnezeu. Din această legendă reiese că Dumnezeu l-ar fi provocat pe Cain cu refuzul Său și că ar fi generat, în acest fel, o concurență nesănătoasă între frați, ceea ce atrage o anumită răspundere asupra Lui.

Cartea Facerea nu ne permite să speculăm asupra vieții lui Cain, din lipsa oricăror informații în acest sens. Respingerea sacrificiului său ar fi fost determinată de aspecte legate de jertfa sa și nu de viața sa.  

Chiar și Isus (Iisus) s-a referit la Abel, după cum rezultă din evanghelia după Matei:

„34. De aceea, iată Eu trimit la voi prooroci şi înţelepţi şi cărturari; dintre ei veţi ucide şi veţi răstigni; dintre ei veţi biciui în sinagogi şi-i veţi urmări din cetate în cetate, 35. Ca să cadă asupra voastră tot sângele drepţilor răspândit pe pământ, de la sângele dreptului Abel, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-aţi ucis între templu şi altar.” (Sfânta Evanghelie după Matei 23; 34-35)

Cuvintele spuse de Isus (Iisus) ar putea să fie înțelese ca fiind o confirmare a caracterului istoric al personajului Abel, dar în realitate, dacă El a spus vreodată așa ceva, aceste afirmații nu ar trebui luate în sens literal. Ar fi putut Isus (Iisus) să se folosească de o tradiție religioasă bine stabilită pentru a transmite un mesaj adepților Săi? El a folosit de multe ori parabole în misiunea Sa pe Pământ și de aceea El ar fi putut utiliza o legendă care circula în aceea perioadă, despre Cain și Abel, ca pe o parabolă, prin care a urmărit să transmită un mesaj spiritual.

Peter Galling ne îndreaptă atenția către trei motive diferite pentru care sacrificiul lui Cain ar fi fost respins de Dumnezeu: diferența în tipul de jertfă; diferența de calitate a jertfei; diferența din inima celui care a oferit-o. (ref. 126)  

Același autor face următorul comentariu:

„Putem să fim siguri că oricare dintre cei doi Cain sau Abel a știut exact ce era acceptabil pentru Dumnezeu ca sacrificiu înaintea timpului? Chiar și cu probe circumstanțiale, nu știm cu certitudine că Dumnezeu ar fi așteptat un sacrificiu prin vărsare de sânge de la Cain. Nu putem spune sigur despre calitatea sacrificiului adus de Cain că aceasta ar fi fost inferioară. Și nu putem dovedi că inima lui Cain a fost într-o stare rea în timpului sacrificiului adus de el. Chiar dacă textul biblic pare să indice către fiecare dintre aceste motive nu putem să avem siguranță în legătură cu nici unul dintre ele. Deci, care este ultimul răspuns la întrebarea de ce Dumnezeu a preferat sacrificiul adus de Abel? Trebuie să înțelegem un lucru: Dumnezeu, ca și Creator, este suveran peste creația Sa. În timp ce există motive pentru hotărârile lui Dumnezeu, ce face în ultimă instanță ca „drept” să fie drept și „greșit” să fie greșit? Alegerea suverană a lui Dumnezeu.” (ref. 127)

Afirmația că Dumnezeu face ce vrea nu lămurește incoerența textelor biblice. Un credincios se așteaptă ca Dumnezeu să facă ce este drept nu doar ce vrea, fără să țină cont de dreptate. Dreptatea lui Dumnezeu nu se poate baza doar pe alegerea lui suverană, ci ea trebuie să ia în considerare și persoana umană, cu bunele ei intenții și cu alegerile ei.

Credincioșii sunt învățați să creadă că Dumnezeu este bun și iubitor și că El încearcă să îi împace pe oameni nu să provoace situații conflictuale. Textul din cartea Facerea cu privire la Cain și Abel nu corespunde unor astfel de așteptări. În acest text, Dumnezeu, care știe totul dinainte, îl provoacă pe Cain să îl invidieze pe fratele său Abel. Cain nu a fost reprimat în urma unei greșeli pe care ar fi făcut-o, a unui păcat, ci lui i s-a respins gestul pe care l-a făcut de a se apropia de Dumnezeu. Chiar dacă gestul ar fi fost unul imperfect totuși respingerea lui a fost factorul declanșator al reacției exagerate avute de Cain.

Unii comentatori biblici fac mult caz de calitatea pe care ar fi avut-o jertfa oferită de Cain. Următorul citat explică această abordare:

„Sacrificiul animalelor lui Abel a fost din primii născuți ( înseamnă cei mai buni pentru că sunt primii) din turma sa, dar tot ce citim despre sacrificiul lui Cain este că el a adus „câte ceva din roadele câmpului.” Anumiți interpreți au înțeles că aceasta înseamnă că sacrificiul lui Cain a fost de calitate inferioară – nu primele roade. De fapt, dacă Cain a oferit „câte ceva din roade” pare că se încalcă Leviticul 2: 14, unde se recomandă oferirea primelor roade din cereale.” (ref. 128)

Acesta este un exemplu important despre felul în care traduceri diferite ale textelor Bibliei pot să schimbe sensul mesajului. Numai anumite traduceri în limba engleză folosesc expresia „câte ceva din roade”. Alte traduceri folosesc expresia „din roadele câmpului.” Traducerile în limba romană folosesc în majoritate expresia „din roadele câmpului.” S-ar putea ca selecția cuvintelor din anumite traduceri în limba engleză a Bibliei să fie în așa fel realizată încât să justifice povestea absurdă a lui Cain și Abel. 

În continuare se poate observa cum apare acest mesaj în mai multe traduceri în limba engleză și cum apare în traducerile în limba rămână:

Traducerile în limba engleză:

“New International Version

În decursul timpului Cain a adus câte ceva din roadele solului ca o jertfă lui Dumnezeu.

New Living Translation

Când a venit vremea secerișului, Cain a prezentat câte ceva din culturi ca un dar pentru Dumnezeu.

English Standard Version

În decursul timpului Cain a adus lui Dumnezeu o jertfă din roadele pământului.

New American Standard Bible

Deci s-a întâmplat în decursul timpului când Cain a adus o jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului.

King James Bible

Și în decursul timpului s-a întâmplat când Cain a adus din roadele pământului o jertfă lui Dumnezeu.

International Standard Version

Mai târziu, după un timp, Cain a adus o jertfă lui Dumnezeu din roadele pe care le-a secerat.

NET Bible

La timpul potrivit Cain a adus câte ceva din roadele pământului ca o jertfă adusă lui Dumnezeu.

New Heart English Bible

O dată cu trecerea timpului, s-a întâmplat când Cain a adus o jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului.” (ref. 129)

Traducerile în limba română:

Biblia Ortodoxă

Dar după un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului.

Biblia Cornilescu

După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele* pământului.

Cain a adus câte ceva din roadele pământului sau a adus din roadele pământului sunt formule foarte apropiate și nu ar trebui să se facă prea mult caz de diferența dintre ele, deoarece nu existau încă reguli în legătura cu cea ce trebuia adus lui Dumnezeu. Mai important este să constatăm că mulți comentatori biblici sesizează că textul biblic prezintă o problemă și fiecare încearcă să găsească o soluție la această problemă. Problema este explicația pentru care Dumnezeu ar fi respins jertfa lui Cain, căci această respingere ar fi dus la prima crimă care s-ar fi săvârșit pe planeta noastră.

Fără atitudinea aspră a lui Dumnezeu, Cain poate că nu și-ar fi ucis fratele în acel moment. Poate l-ar fi ucis altă dată sau poate nu l-ar ucis de loc, nu avem cum să știm acest lucru. În aceea situație atitudinea de respingere a lui Dumnezeu a fost factorul declanșator, al reacției criminale a lui Cain, chiar Biblia o spune. Fără nici cea mai mică intuiție despre ceea ce înseamnă morala, scriitorul textului respectiv îl prezintă pe Dumnezeu ca pe un Tată care își întărâtă copiii unul împotriva celuilalt. Nici un tată bun nu face așa ceva și Dumnezeu, care este un Tată bun, nu ar fi provocat niciodată pe Cain refuzând jertfa adusă de acesta. Textul biblic, care se referă la Cain și Abel este o legendă care îl pune într-o lumină nefavorabilă pe Dumnezeu.  

Un alt exemplu de argumentație care încearcă să explice relația dintre Dumnezeu și Cain este dată de citatul următor: 

„De asemenea, există problema foarte importantă a reacției lui Cain. Poate că Dumnezeu nu a dat instrucțiuni specifice pentru sacrificii și Cain în mod legitim nu a realizat că jertfa sa era inferioară ca tip sau calitate. Dar dacă este așa, atunci când Dumnezeu la condamnat, Cain a rămas neîncrezător. Biblia spune „Şi s-a întristat Cain tare şi faţa lui era posomorâtă. 6. Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: „Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât fata ta? 7. Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!” (Facerea 4; 5b-7). Dumnezeu a pregătit o cale de ieșire, dar Cain, în mândria și încăpățânarea sa, a permis păcatului să stăpânească asupra sa – în ultima instanță la condus să comită prima crimă.” (ref. 130)

Acest tip de argumentație nu are nici o valoare dacă nu se demonstrează ce ar fi făcut Cain rău înaintea lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi făcut nimic rău, atunci Cain avea toate motivele să se simtă nedreptățit și să devină mânios. Adevărata greșeală a lui Cain, dacă acest personaj legendar ar fi existat cu adevărat, nu ar fi fost jertfa pe care i-ar fi oferit-o lui Dumnezeu, ci ar fi fost faptul că și-ar fi omorât fratele care nu avea nici o vină. Ce vină ar fi avut Abel dacă Dumnezeu ar fi preferat jertfa lui? Evident că nu ar fi avut nici o vină. Cel care ar fi stârnit această confruntare nu ar fi fost Abel, ci ar fi fost Dumnezeu.

Într-un fel, povestea lui Cain și Abel este o continuare a mitului despre pomul cunoștinței binelui și răului. Dumnezeu ar fi ispitit oamenii pentru a testa reacția lor și pentru a vedea dacă ei ar fi fost ascultători sau nu. Respingerea de către Dumnezeu a jertfei lui Cain ar fi fost un astfel de test. El ar fi vrut să vadă dacă Cain era capabil să își stăpânească furia sau nu sau dacă putea să treacă peste acest refuz fără să păcătuiască. Povestea nu este de loc convingătoare deoarece Dumnezeu fiind Atotștiutor ar fi cunoscut dinainte reacția lui Cain și ar fi realizat că el își va ucide fratele, dacă jertfa lui nu va fi primită. De altfel, o altă inconsecvență a povestirii lui Cain și Abel este și faptul răzbunării lui Cain asupra unei persoane cu totul nevinovate, dintr-o invidie nejustificată, deoarece Abel nu avea nici un amestec în felul cum a fost primită jertfa lui Cain de către Dumnezeu.

Povestea lui Cain și Abel este doar primul episod într-un serial care conține o temă care este repetată în alte texte ale V.T., este vorba despre motivul mitologic al concurenței între frați și al alegerii fratelui mai tânăr. Este vorba aici de literatură și nu de descrieri ale realității. Pe această listă, alături de Cain și Abel sunt Isaac și Ismail, Esau și Iacob, Iosif și frații lui și am putea să îl menționăm de asemenea pe David, fiul cel mai tânăr al unei familii numeroase, care a fost ales din rândurile fraților săi în ciuda tinereții sale. Această rivalitate reprezintă intriga mai multor povestiri biblice care astfel dobândesc caracterul unor narațiuni cu caracter literar, adică care reprezintă ficțiune și nu istorie a unor evenimente întâmplate în realitate.

După cum ne informează Biblia, pământul înțeles ca sol cultivabil, a suferit de două ori consecințele negative ale comportamentului uman. Pământul a fost blestemat după păcatul lui Adam și Eva și de asemenea după crima săvârșită de Cain: 

„12. Când vei lucra pământul, acesta nu-şi va mai da roadele sale ţie; zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ”. (Facerea 4; 12)

Un pământ blestemat de două ori de Dumnezeu nu ar mai fi fost bun pentru agricultură și cu toate acestea urmașii lui Cain și poate chiar și el au continuat meseria de agricultori, după cum vedem până în zilele noastre. Cineva ar spune că în acest caz nu a fost blestemat pământul, ci Cain dar, chiar și așa, acest blestem ar fi afectat, cel puțin indirect și pământul, pe care l-ar fi făcut neroditor.

Povestea lui Cain și Abel încearcă să explice prin mijloace literare cum au început oamenii să se omoare între ei pe pământ și cum a apărut prima mare diviziune a muncii între crescătorii de animale și cultivatorii de pământ.

În cartea Facerea care este constituită din texte pline de contradicții, prima mare diviziune a muncii între păstori și cultivatorii de pământ s-ar fi produs de două ori. Prima dată s-a produs cu Abel care ar fi fost păstor, diferit de tatăl său Adam și fratele său Cain, și a doua oară cu fiul lui Ada. Deoarece Abel a fost ucis, în condițiile descrise de Biblie, numai după o lungă perioadă de timp, creșterea animalelor a devenit din nou o ocupație. Foarte ciudat este că oamenii au reușit să se descurce foarte bine fără să crească animale, după moartea lui Abel și până la ajungerea la maturitate a lui Iabal, fiul lui Ada, adică o lungă perioadă de timp. Ce s-a întâmplat cu animalele domestice, create de Dumnezeu, în ziua a șasea, între moartea lui Abel și cel care, conform Bibliei, ar fi fost strămoșul crescătorilor de animale, adică Iabal? În lipsa păstorilor, acele animale ar fi trebuit să fie toate dispărute de pe fața pământului și dacă ele ar fi fost feluri sau specii diferite, așa cum le prezintă Biblia, atunci nu ar mai fi apărut niciodată, deoarece Dumnezeu a creat animalele o singură dată, în interiorul săptămânii creației. Aceasta este o altă contradicție conținută de cartea Facerea.   

„20. Ada a născut pe Iabal; acesta a fost tatăl celor ce trăiesc în corturi, la turme.” (Facerea 4; 20)

Care a fost pedeapsa lui Dumnezeu pentru crima lui Cain, așa cum o prezintă Biblia? Cain a fost pedepsit să devină un fugar pe Pământ, dar, conform textului biblic, așa ceva nu s-a întâmplat cu adevărat, deoarece el a format o familie importantă cu mulți urmași:

„10. şi a zis Domnul: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ. 11. Şi acum eşti blestemat de pământul care şi-a deschis gura sa, ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta. 12. Când vei lucra pământul, acesta nu-şi va mai da roadele sale ţie; zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ”. (Facerea 4; 10-12)

Cain ar fi fost îngrijorat că o altă ființă umană îl va omorî din răzbunare pentru crima săvârșită de el. Cine l-ar fi putut omorî pe Cain ca un răspuns pentru uciderea fratelui său Abel? Nu era nimeni pe Pământ în acele vremuri, cu excepția părinților săi Adam și Eva, și poate una sau mai multe dintre surorile lui, nemenționate de Biblie, dar nu era nici un bărbat, altul decât tatăl său. Toți bărbații care s-au născut în perioada care a urmat creației oamenilor au fost menționați de cartea Facerea. Cain nu s-a referit la viitorul său, ci chiar la situația lui de după săvârșirea crimei. În acele momente Cain ar fi putut fi răzbunat de Adam sau de una din surorile sale, a căror existență nu este menționată de Biblie. Cel puțin o astfel de soră ar fi trebuit să existe și ar fi avut o vârstă potrivită pentru a deveni nevasta lui Cain, aceea de care ne vorbește la un moment dat cartea Facerea.

Rămâne ca cititorul să aprecieze cât de probabil ar fi fost ca Adam să își omoare propriul copil, pe Cain, sau ca răzbunarea fratelui să fie săvârșită de o soră, alta decât viitoarea sa soție, dacă o astfel de soră ar fi existat. Nimic nu ne îndreptățește să credem că pe lângă viitoarea soție a lui Cain și pe lângă Eva ar fi existat și alte femei pe pământ. Personal cred că, dacă ar fi fost adevărată, povestea lui Cain nu s-ar fi sfârșit din cauza că acesta ar fi fost ucis de tatăl său Adam sau de vre-o soră, deoarece Biblia ne sugerează că doar Cain era criminal pe pământ în acele vremuri, nu și altcineva. În același timp, deoarece Cain săvârșise deja o crimă, el nu era ușor de ucis de către o altă persoană. 

„13. Şi a zis Cain către Domnul Dumnezeu: „Pedeapsa mea este mai mare decât aş putea-o purta. 14. De mă izgoneşti acum din pământul acesta, mă voi ascunde de la faţa Ta şi voi fi zbuciumat şi fugar pe pământ, şi oricine mă va întâlni, mă va ucide”. 15. Şi i-a zis Domnul Dumnezeu: ”Nu aşa, ci tot cel ce va ucide pe Cain înşeptit se va pedepsi”. Şi a pus Domnul Dumnezeu semn lui Cain, ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare. 16. Şi s-a dus Cain de la faţa lui Dumnezeu şi a locuit în ţinutul Nod, la răsărit de Eden.” (Facerea 4; 13-16)

Adam locuia într-un loc stabil pe Pământ, după căderea primilor oameni în păcat și alături de el era și familia lui. Dacă ar fi avut fete, nemenționate de cartea Facerea, ele ar fi locuit cu părinții lor, deoarece nu existau alți bărbați pe Pământ cu care ele să își întemeieze familii. În cazul că, după crima sa, Cain ar fi devenit fugar pe Pământ, Adam și familia lui rămânând pe loc, el nu putea să fie întâlnit de nimeni. Cain, în calitate de fugar, nu mai putea să întâlnească nici un om pe Pământ, deoarece nu mai existau alți oameni în acele vremuri. Venind de la Cain, această greșeală este greu de crezut că s-ar fi întâmplat, dar atunci când Biblia ne spune că și Dumnezeu ar fi făcut aceeași eroare, atunci ne dăm seama de absurdul situației și mai bine.

Dumnezeu ar fi spus: ”Nu aşa, ci tot cel ce va ucide pe Cain înşeptit se va pedepsi”. Cine ar fi putut să fie pedepsit înșeptit? Nimeni, deoarece în oricare loc ar fi fugit Cain pe Pământ, nu era nimeni care să îl omoare. Dacă Adam, Eva și eventual o altă soră, decât viitoarea sa nevastă, ar fi plecat pe urmele lui Cain să îl omoare, situație extrem de improbabilă în lumea reală, atunci și ei ar fi avut soarta unor fugari, dar Biblia nu ne dă nici un indiciu că o astfel de ipoteză ar fi fost luată în calcul de cineva. De altfel, omorârea lui Cain de către părinții săi, în cazul că aceștia ar fi reușit să facă acest lucru, ar fi transformat întreaga rasă umană, la începuturile ei, în criminali. Mai mult, uciderea lui Cain, fără siguranța nașterii altor copii de parte bărbătească ar fi pus chiar existența speciei umane în pericol. Aceasta este o altă contradicție care și ea pune în discuție inspirația textelor din cartea Facerea.  

Există, desigur, unele explicații date de unii comentatori biblici dar nici una dintre ele nu are nici o greutate. Idea principală este că Adam și Eva ar mai fi avut și alți copii de parte bărbătească, dar această presupunere este contrazisă în mod direct de către Biblie. Următorul copil de parte bărbătească născut lui Adam și lui Eva a fost Set și el a fost acela care l-a înlocuit pe Abel. Dacă Set l-a înlocuit pe Abel, atunci între Abel și Set nu a mai existat nici un alt copil de parte bărbătească, al lui Adam și al lui Eva.

Este evident că nașterea unui copil de parte bărbătească era considerat a fi un eveniment foarte important și din acest motiv nu ne este permis să speculăm că alți copii de parte bărbătească s-ar fi născut în familia lui Adam și Eva, între moartea lui Abel și nașterea lui Set, dar că aceștia nu ar fi fost notați pe paginile Bibliei.

„25. Adam a cunoscut iarăşi pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut un fiu şi i-a pus numele Set, pentru că şi-a zis: „Mi-a dat Dumnezeu alt fiu în locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain.” (Facerea 4; 25)

În ciuda clarității textului biblic, anumiți comentatori caută soluții disperate pentru rezolvarea acestei dileme. Următorul citat este un exemplu în acest sens:

„Deci, de cine i-a fost lui Cain frică? Lui Cain i-a fost frică de proprii lui frați, surori, nepoți și nepoate, care erau deja născuți și ar fi fost capabili să caute răzbunare. Deoarece Cain a avut o nevastă (Facerea 4; 17) este o altă dovadă că Adam și Eva a avut alți copii după Cain și Abel, dar înainte de Seth.” (ref. 131)

Am menționat deja că nu putea să existe alți copii de parte bărbătească între Abel și Set deci nu existau nici nepoți. Singura soră a lui Cain, pe care o menționează Biblia este cea care i-a devenit soție și evident aceasta nu era animată de gânduri de răzbunare, căci dacă ar fi fost, le putea pune în practică în timpul căsătoriei lor, dar în conformitate cu Biblia, nu a făcut așa ceva. Textul biblic nu ne spune că Abel ar fi fost căsătorit și dacă fratele mai mare Cain nu era încă căsătorit, la moartea lui Abel, probabil că nici fratele mai mic nu ar fi fost însurat. Atunci când Cain s-a căsătorit, Biblia menționează acest lucru și ar fi spus-o și în cazul lui Abel, dacă ar fi fost cazul.

În cartea Facerea, ni se prezintă o situație potrivit căreia bărbații s-ar fi căsătorit târziu în viață, deci tot târziu ar fi avut și copii. Este deasupra oricărei îndoieli legitime că Biblia ne spune despre Cain, Abel și Set, că ei au fost primii trei copii de parte bărbătească a lui Adam și Eva prin urmare Cain nu avea de cine să îi frică pentru fapta sa, de altcineva decât de Dumnezeu. Această concluzie se bazează pe premiza că Adam și Eva nu și-ar fi ucis propriul copil, pe Cain, pentru a îl pedepsi pentru fapta sa, lăsând pentru moment fără urmași de parte masculină, specia umană. Consider că nu avem nici un motiv să credem că niște oameni obișnuiți ar fi procedat într-un mod atât de radical într-o astfel de situație. 

De asemenea, se exclude situația în care Cain ar fi putut să fie ucis de proprii săi copiii, pentru moartea unchiului lor, mai întâi pentru absurdul unei astfel de situații și apoi, bazat pe textul biblic, potrivit căruia Cain a cunoscut-o pe nevasta sa numai după moartea lui Abel, copii săi nu aveau cum să îl fi cunoscut pe unchiul lor, pe Abel, și poate nici nu ar fi aflat niciodată despre fapta tatălui lor.

Chiar și reacția lui Cain, după moartea fratelui său Abel, frica care l-a cuprins este tot o absurditate deoarece un ucigaș nu s-ar fi speriat ușor de cineva care ar fi putut să îi facă rău. De unde a luat Cain curajul de a îl omorî pe fratele său și de unde a luat frica de a nu fi întâlnit de cineva care să îl pedepsească pentru fapta sa? Ambele nu sunt decât exagerări ale persoanei care a scris acel mit biblic. Sunt exagerări deoarece cele două atitudini exprimate de Cain, în cadrul respectivei povestiri biblice, nu se potrivesc una cu cealaltă. Acest text, analizat sub toate unghiurile, ne demonstrează că povestea lui Cain și Abel nu este altceva decât o narațiune scrisă fără nici o atenție pentru felul cum se corelează între ele detaliile ei, iar aceste elemente de detaliu ne arată că un astfel de eveniment nu s-ar fi produs niciodată în realitate.  

Constatarea biblică conform căreia oamenii ar fi început să invoce numele lui Dumnezeu, după nașterea fiului lui Set, care s-ar fi numit Enos, este o altă absurditate. Oare Adam, Eva, Cain și Abel nu au invocat numele Lui? Bineînțeles că l-au invocat, iar Cain și Abel au și adus jertfe lui Dumnezeu:

„26. Lui Set de asemenea i s-a născut un fiu şi i-a pus numele Enos. Atunci au început oamenii a chema numele Domnului Dumnezeu.” (Facerea 4; 26)

Dumnezeu ar fi pus un semn lui Cain, semn care i-ar fi împiedicat pe oameni să îl omoare, dar acel semn ar fi putut să fie văzut doar de nevasta sa, căci fiind fugar nu mai exista nici un alt om pe Pământ care să poată vedea semnul.

„15. Şi i-a zis Domnul Dumnezeu: „Nu aşa, ci tot cel ce va ucide pe Cain înşeptit se va pedepsi”. Şi a pus Domnul Dumnezeu semn lui Cain, ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare.” (Facerea 4; 15)

Conform Dex-online fugară este o persoană care a fugit dintr-un loc (pe ascuns) pentru a scăpa de o primejdie, de o constrângere, de o situație grea sau penibilă; dezertor, evadat, fugit. De asemenea, fugar este și ceea ce trece repede, fără a putea fi reținut; fugitiv, nestatornic, trecător sau care nu se oprește mult asupra unui lucru. (ref. 132) Deși este pedepsit să devină fugar, Cain ajunge să se stabilească repede la est de Eden, în ținutul Nod:

„16. Şi s-a dus Cain de la faţa lui Dumnezeu şi a locuit în ţinutul Nod, la răsărit de Eden.” (Facerea 4; 16)

Trebuie observat că nimic din ceea ce spune Dumnezeu, în primele capitole ale Bibliei, nu se întâmplă așa. Aceasta este și situația cu pedeapsa lui Cain, din fugar pe Pământ a ajuns să construiască o cetate:

„17. După aceea a cunoscut Cain pe femeia sa şi ea, zămislind, a născut pe Enoh. Apoi a zidit Cain o cetate şi a numit-o, după numele fiului său, Enoh.” (Facerea 4; 17)

Cât de fugar a fost Cain dacă a plecat de lângă Grădina Eden, locul de ședere al părinților săi, și a ajuns tot la est de grădină? Nu a fost fugar, a plecat doar dintr-un loc în altul în apropiere de Grădina Eden, lucru pe care ar fi trebuit oricum să îl facă după căsătorie, conform Bibliei:

„24. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.” (Facerea 2; 24)

După căsătorie, Cain și-ar fi întemeiat oricum propria lui gospodărie și ar fi căutat un loc potrivit pentru familia lui, căci Biblia spune că „omul va lăsa pe tatăl său și pe mama sa.” Pe de altă parte, ceea ce ar fi fost un lucru firesc în cartea Facerea capitolului 2, apare ca o pedeapsă în aceeași carte, la capitolul 4. Acestea sunt două modele care se repetă pe parcursul primelor 11 capitole ale cărții Facerea. Dumnezeu spune lucruri care nu se întâmplă așa, cum ar fi că oamenii vor muri dacă vor mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, în ziua în care vor mânca sau despre Cain că va fi fugar pe Pământ, dar el s-a stabilit la primul drum în ținutul Nod. Al doilea model este reprezentat de anumite situații în care ceea ce într-o parte a cărții Facerea este o binecuvântare în alta este o pedeapsă sau un blestem. De exemplu, omul este pus să lucreze și să păzească Grădina Eden dar după ce primii oameni cad în păcat, lucrul pământului este considerat un blestem. Un alt exemplu, bărbatul își va lăsa părinții după ce se căsătorește, adică își va întocmi propria lui familie și se va muta de la ei, dar pentru Cain această atitudine a fost socotită o pedeapsă. 

Conform cu ceea ce ne relatează cartea Facerea, nimeni nu ar fi locuit în ținutul Nod, cu excepția lui Cain și a nevestei lui. Desigur, Cain nu putea să găsească o nevastă într-o zonă nepopulată, el ar fi luat de nevastă o soră a sa din casa părinților săi. Chiar dacă numele Nod în limba ebraică înseamnă a colinda dintr-un loc în altul, Cain a mers în ținutul cu acel nume nu pentru a fugi din acel loc în altul, ci pentru a construi o cetate. Fugarii pe Pământ nu construiesc cetăți și nici Cain nu ar fi trebuit să construiască o cetate dacă ar fi fost cu adevărat un fugar. Rezultă că ceea ce ne spune Biblia despre Cain nu ar fi fost deloc probabil să se întâmple și că, după descrierea mitului, el nu a devenit un fugar, ci o persoană cu reședință bine stabilită.

Dacă analizăm ce ne spune textul biblic, atunci vom vedea că cel care a lăsat pe tatăl său și pe mama sa, adică Cain, nu a fost niciodată fugar deoarece s-a dus dintr-un loc direct în alt loc, fără să facă alte drumuri. Ajuns în ținutul Nod, Cain a devenit întemeietorul unei mari familii și unul dintre urmașii lui, pe nume Lameh a devenit și el criminal. În loc să fie pedepsit, Lameh ar fi fost și el protejat, chiar mai protejat decât Cain, cel puțin așa ar fi afirmat chiar el: 

„23. Şi a zis Lameh către femeile sale: „Ada şi Sela, ascultaţi glasul meu! Femeile lui Lameh, luaţi aminte la cuvintele mele: Am ucis un om pentru rana mea şi un tânăr pentru vânătaia mea. 24. Dacă pentru Cain va fi răzbunarea de şapte ori, apoi pentru Lameh de şaptezeci de ori câte şapte!” (Facerea 4; 23-24)

Cum de ar fi avut Lameh îndrăzneala necesară pentru a își stabili singur gradul de protecție, în urma omorului pe care l-ar fi comis? Văzând că strămoșul său Cain nu a fost prea aspru pedepsit de Dumnezeu, ba chiar a dobândit protecție din partea Lui, Lameh s-a gândit că și el poate să obțină protecție de la El, chiar mai mare decât Cain. O crimă nepedepsită ar fi dat curaj unui alt criminal să săvârșească și el un omor, crezând că nu va fi pedepsit nici el.

Dacă pedepsirea cu moartea a lui Cain ar fi însemnat moartea singurului copil de parte bărbătească a lui Adam și Eva care ar fi pus în pericol specia umană, pedepsirea lui Lameh cu siguranță nu ar fi avut același efect. În acest caz, putem să ne întrebăm de unde a apărut în Biblie ideea de protecție a acestei persoane. A fost o protecție oferită de Dumnezeu, cu care s-a lăudat Lameh sau a fost numai lauda criminalului? Este o altă povestire fără nici un sens pe care ne-o oferă cartea Facerea.

O altă dilemă, dezbătută de comentatorii biblici, este identitatea nevestei lui Cain. Trebuie să presupunem că această persoană ar fi fost o soră sau o nepoată a sa, pentru că nu avem o altă alegere.

„17. După aceea a cunoscut Cain pe femeia sa şi ea, zămislind, a născut pe Enoh. Apoi a zidit Cain o cetate şi a numit-o, după numele fiului său, Enoh. 18. Iar lui Enoh i s-a născut Irad; lui Irad i s-a născut Maleleil; lui Maleleil i s-a născut Matusal, iar lui Matusal i s-a născut Lameh. 19. Lameh şi-a luat două femei: numele uneia era Ada şi numele celeilalte era Sela.” (Facerea 4; 17-19)

Dacă nevasta lui Cain ar fi fost sora lui, această relație ar fi fost una bazată pe incest. Citatul care urmează abordează acest subiect:

„Biblia nu spune specific cine a fost nevasta lui Cain. Singurul răspuns posibil este că nevasta lui Cain a fost sora lui, sau nepoată sau strănepoată, etc. Biblia nu spune ce vârstă avea Cain când l-a omorât pe Abel (Facerea 4: 8). Pentru că erau amândoi fermieri, este probabil că amândoi au fost adulți, poate fiecare cu familia lui. Adam și Eva cu siguranță au dat naștere la mai mulți copii decât Cain și Abel până când Abel a fost ucis. Fără îndoială că ei au avut mult mai mulți copii mai târziu. (Facerea 5; 4). Deoarece lui Cain i-a fost frică pentru viața lui după ce l-a omorât pe Abel (Facerea 4; 14) ne arată că este probabil ca să fi fost mulți alți copii și poate și nepoți a lui Adam și Eva care trăiau în timpul acela. Nevasta lui Cain (Facerea 4; 17) a fost o fată sau o nepoată a lui Adam și Eva.” (ref. 133)

Modul cum se argumentează în acest citat est un exemplu de raționament greșit folosit pentru interpretarea textelor biblice. Premisa acestui raționament este nedemonstrată. Adam și Eva au avut mai mulți copii deoarece Cain ar fi fost speriat de ei. Raționamentul corect însă este că frica lui Cain era nejustificată deoarece, așa cum ne spune Biblia, Adam și Eva nu au mai avut alți copii de parte bărbătească care să fi ajuns la maturitate, în perioada când frica îl cuprinsese pe Cain. Premisa de la care trebuie plecat este ceea ce ne spun textele biblice despre copiii născuți de Adam și Eva și nu presupusa frică, care nu avea nici un motiv să existe, a lui Cain. Frica lui Cain este o absurditate, atâta vreme cât nu exista nici un motiv pentru ea, deci nu poate să fie o premisă corectă. Numai așa zisa frică a lui Cain nu este de ajuns pentru a afirma că Adam și Eva ar fi avut și alți copii de parte bărbătească care l-ar fi putut răzbuna pe Abel. Se poate observa că, în anumite cazuri, în încercarea lor de a salva textele biblice, comentatorii sunt nevoiți să contrazică acele texte sau să adauge la ele unele informații pe care acestea nu le conțin.   

Chiar dacă Adam și Eva au mai avut o fiică, pe care Cain a luat-o de nevastă, nu putea să aibă o nepoată sau o strănepoată, deoarece Biblia nu ne spune nimic despre o nevastă a lui Abel, dar tot nu avea cine să îl ucidă pe Cain pentru că aceea fiică a devenit nevasta lui, deci nu a fost dușmanul lui. Dacă o fiică a lui Adam s-a căsătorit cu Cain atunci rezultă că în familia lui Adam și Eva nu a existat nici un fel de dorință de răzbunare împotriva lui Cain, altfel cei doi părinți nu și-ar fi dat acordul ca fiica lor să se căsătorească cu acesta. Împreună cu celelalte detalii și acest amănunt ne vorbește despre absurdul situației. Adam și Eva și-ar fi dat acordul pentru ca fata lor să se căsătorească cu fiul lor care a ucis un alt fiu al lor. Fata lor, nu doar că nu îl disprețuia pe Cain pentru crima sa, dar chiar și-ar fi dat consimțământul să se căsătorească cu el, cu toate că victima omorului era fratele ei. 

O altă exagerare a Bibliei este afirmația făcută despre Cain care ar fi construit o cetate, după nașterea fiului său. Două persoane, Cain și nevasta lui, ar fi construit o cetate. Cain era un lucrător al pământului și dintr-o dată Biblia îl prezintă ca pe un constructor. Pentru a construi o cetate era nevoie de multe cunoștințe în domeniul construcțiilor, doar cunoștințele dobândite prin cultivarea pământului nu ar fi fost suficiente. Cain și soția lui nu au construit o casă și o fermă, Biblia ne spune că au construit chiar o cetate și lucrul acesta este incredibil cel puțin sub două aspecte. Insuficiența forței de muncă care ar fi fost necesară pentru construcția unei cetăți și inutilitatea unei astfel de cetăți într-o lume nepopulată. 

În capitolul 5 al cărții Facerea ni se prezintă o genealogie în care cel mai surprinzător aspect este vârsta la care patriarhii au devenit părinți. Să luăm câteva exemple:

„6. Set a trăit două sute cinci ani şi i s-a născut Enos. … 9. Enos a trăit o sută nouăzeci de ani şi atunci i s-a născut Cainan…. 12. Cainan a trăit o sută şaptezeci de ani şi atunci i s-a născut Maleleil…. 15. Maleleil a trăit o sută şaizeci şi cinci de ani şi atunci i s-a născut Iared…. 18. Iared a trăit o sută şaizeci şi doi de ani şi atunci i s-a născut Enoh…. 21. Enoh a trăit o sută şaizeci şi cinci de ani, şi atunci i s-a născut Matusalem…. 25. Matusalem a trăit o sută optzeci şi şapte de ani şi atunci i s-a născut Lameh…. 28. Lameh a trăit o sută optzeci şi opt de ani şi atunci i s-a născut un fiu…. 32. Noe era de cinci sute de ani, când i s-au născut trei feciori: Sem, Ham şi Iafet.” (Facerea 5; 6, 9, 12, 15, 18, 21, 25, 28, 32)

Toți patriarhii au devenit părinți la vârste foarte înaintate cuprinse între 65 și 500 de ani, după cum rezultă din textul biblic. O astfel de stare de fapt ar fi fost foarte ciudată și contrară cu natura umană. Faptul că patriarhii au trăit foarte mult ar fi fost o exagerare mai ușor de acceptat, dar faptul că ar fi așteptat zeci și uneori sute de ani, înainte să aibă copii, nu poate să aibă nici o explicație. De exemplu, Noe era de cinci sute de ani când s-au născut feciorii săi Sem, Ham și Iafet. Cu alte cuvinte, timp de câteva sute de ani Noe, care o dată cu vârsta maturității, ar fi avut o nevastă, nu a avut copii și primii lui trei copiii s-ar fi născut după împlinirea vârstei de 500 de ani. Dacă el sau nevasta lui ar fi fost infertilă pe perioada a câteva sute de ani, ce s-a întâmplat că după aceea ea a născut acești copii? Dacă cei doi ar fi avut o fertilitate normală, cum de nu au avut copii? Biblia nu ne spune că fiii lui Noe ar fi venit pe lume ca urmare a promisiunii lui Dumnezeu, deci că El ar fi făcut un miracol în legătură cu nașterea lor. Această genealogie este incredibilă. Vârsta adultă la oameni vine după aproximativ 18 ani de viață, deci dacă primii patriarhi ar fi fost oameni și nu extratereștrii atunci ei s-ar fi căsătorit și ar fi avut copii mult mai devreme decât zice Biblia.

Mai mult, Adam și Eva au făcut copii imediat după ce au fost izgoniți din Grădina Eden. Nu se poate argumenta că patriarhii au trăit foarte mult și că de aceea au făcut copii târziu atâta vreme cât Adam și Eva au trăit probabil și ei foarte mult. De fapt, a trăi foarte mult și a avea copii atât de târziu nu se corelează cauzal.     

Binecuvântarea dată de Dumnezeu de a crește, de a se înmulți și de a stăpâni Pământul este în contradicție cu vârsta la care ne spune Biblia că patriarhii ar fi avut copii. Dacă specia umană trebuia să se înmulțească, de ce ar fi avut patriarhii copii atât de târziu? Nu există nici o explicație. Poate cineva va susține că până la vârsta de 500 de ani Noe ar fi avut numai fete, dar această soluție nu este conformă cu Biblia, deoarece în cazul patriarhilor este menționată și nașterea fetelor.

Și Noe a fost un fiu târziu a lui Lameh și tatăl lui și-a pus mari speranțe în acesta:

„28. Lameh a trăit o sută optzeci şi opt de ani şi atunci i s-a născut un fiu. 29. Şi i-a pus numele Noe, zicând: „Acesta ne va mângâia în lucrul nostru şi în munca mâinilor noastre, la lucrarea pământului, pe care l-a blestemat Domnul Dumnezeu!” (Facerea 5; 28-29)

Care a fost idea lui Lameh atunci când a sperat în viitorul ajutor a lui Noe? Citatul următor încearcă să găsească un răspuns la această întrebare:

„Deci, Lameh l-a numit pe fiul său Noe. Facerea 5; 29 ne pune la dispoziție idea de bază care privește procesul de gândire a lui Lameh. El menționează că pământul a fost blestemat ca o parte a judecății lui Dumnezeu. (cf. Facerea 3: 17-19) Nașterea lui Noe atunci când Lameh avea 182 de ani ar fi furnizat „confort” sau „odihnă” de la ceva din munca de subzistență din fermă. Un fiu ar fi fost capabil să se alăture în munca de fermier, dându-i lui Lameh ceva ușurare de la munca sa. Dar Noe urma să aducă mai mult decât odihnă fizică. Se pare că numele Noe este de asemenea o predicție inspirată cu privire la viața lui. Cuvântul Noe este preluat din cuvântul ebraic pentru „odihnă,” nuakh (a se vedea Samuel 14: 17). Lameh a trăit în vremuri rele, înainte de Potop (Facerea 6: 1). Tatăl lui Noe a prevăzut că, în contrast cu răul din lume, Noe va reprezenta dreptatea și va aduce odihnă și pace în mijlocul judecății lui Dumnezeu.” (ref. 134)

Se poate observa că speranțele pe care Lameh le-a pus în fiul său Noe au fost simple iluzii. Noe a fost ocupat cu construcția vasului pe care trebuiau să urce câte o pereche din toate animalele sau, în altă versiune, chiar câte șapte perechi din animalele curate, prin urmare nu a avut prea mult timp să îl ajute pe tatăl său în agricultură. Mai mult decât atât, o dată cu terminarea construcției acelei corăbii, Noe a pornit pe mare și toate rudele lui, chiar și tatăl lui, dacă mai trăia, ar fi murit înecate. Pacea și ușurarea adusă de Noe ar fi fost acea pace și ușurare care vine prin moarte, dar Lameh probabil că nu s-a referit la așa ceva. În orice caz, Noe nu a adus lumii nici o ușurare, deoarece după Potop lumea a fost la fel de rea ca și înainte.

- 36 -

Read more!

 pagina anterioara                         pagina urmatoare
 

Thursday, 24 January 2019 17:57

Revolta lui Satan și căderea oamenilor în păcat

Written by
 pagina anterioara                         pagina urmatoare
 

În conformitate cu povestirea din cartea Facerea, Eva a fost prima femeie care a trăit pe pământ. Aceasta ar fi fost ispitită de un șarpe să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului în ciuda faptului că Dumnezeu ar fi interzis acest lucru. Care ar fi fost motivul pentru căderea oamenilor în păcat? Principalul motiv ar fi fost curiozitatea, setea de cunoaștere. Unii comentatori ai Bibliei afirmă că primii oameni ar fi fost animați de dorința de a ajunge ca Dumnezeu și de aceea ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului. Chiar dacă ar fi fost așa, nu era nimic păcătos dacă ei ar fi încercat să ajungă asemănători cu Dumnezeu, de vreme ce El i-ar fi creat după chipul și asemănarea Sa.

Adevăratul motiv pentru care primii oameni ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului este clarificat de Biblie:

„6. De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el.” (Facerea 3; 6)

Femeia a înțeles că rodul pomului este vrednic de dorit pentru că dă știință. De ce știința, în care este inclusă și cunoașterea binelui și răului, este ceva rău sau de ce era privită ca fiind ceva rău de către scriitorii respectivelor texte? Întorcându-ne la mentalitatea din spatele mitului, putem să observăm că inocența primilor oameni este echivalată cu o stare de fericire, dar aceasta nu era neapărat o formulă de viață corectă. Oamenii își doreau cunoașterea, nu se mulțumeau cu o stare de fericire care presupunea ignoranța.

Povestirea despre căderea în păcat a lui Adam și Eva este absurdă deoarece nu corespunde nici cu natura umană, așa cum o cunoaștem, și nici cu scopul creației oamenilor, așa cum acesta este descris de Biblie. Cunoașterea lui Dumnezeu este prezentată ca fiind scopul ultim pentru care El ne oferă viața veșnică și nu este greșit să presupunem că este și scopul creării oamenilor pe Pământ. Dumnezeu vede în oameni niște ființe capabile să îl cunoască, prin urmare să îl înțeleagă. (Ioan 17; 3)

Cum ar putea cineva să cunoască natura morală a lui Dumnezeu dacă nu ar ști să deosebească binele de rău? Lipsa acestui discernământ ar fi făcut imposibilă ascultarea de Dumnezeu bazată pe încredere, deoarece primii oameni nu aveau cum să știe dacă Dumnezeu este bun sau rău sau dacă urmărea binele sau răul lor. Pentru a dobândi încredere în Dumnezeu primii oameni aveau mai întâi nevoie de cunoașterea diferenței dintre bine și rău. Ei nu aveau cum să știe de ce au fost creați și care era proiectul de viitor a lui Dumnezeu pentru ei. Primele ființe umane au devenit oameni cu adevărat numai după ce au încălcat porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului. Fără a cunoaște binele și răul oamenii nu ar fi dobândit niciodată o natură morală și nu ar fi reușit niciodată să îl cunoască pe Dumnezeu.

În conformitate cu textele biblice, omenirea ar fi fost creată într-o ignoranță asemănătoare cu a copiilor care datorită acesteia depind în totalitate de părinții lor. În același timp, copiii nu rămân întotdeauna în același stadiu de dezvoltare, ei devin oameni maturi și, în felul acesta, ajung să se asemene cu părinții lor. Un proces similar ar fi trebuit să se producă și în cazul lui Adam și Eva. Aceștia ar fi urmat stadiile de dezvoltare necesare pentru a ajunge să semene cu Dumnezeu, Părintele lor divin. Ceea ce este ciudat în viziunea biblică este că Dumnezeu ar fi încercat să stopeze acest proces natural de dezvoltare umană, împiedicând oamenii să ajungă ca El. Nici un părinte bun nu face așa ceva și, având în vedere textele biblice, această intervenție divină ar fi generat o dramă colosală. 

Dumnezeu ar fi hotărât că există incompatibilitate între cunoașterea binelui și răului și viața veșnică. Aceasta este o altă contradicție a Bibliei, deoarece în alte texte biblice, viața veșnică este condiționată de cunoașterea binelui și răului, singura care poate duce la alegerea binelui și respingerea răului. Conform Bibliei, odată ce oamenii au ajuns să fie ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul, ei nu mai aveau dreptul să trăiască veșnic. Biblia lasă impresia că Dumnezeu s-a simțit amenințat de oameni de îndată ce aceștia au învățat să deosebească binele de rău. Era ca și cum, o dată trăind veșnic, oamenii ar fi constituit o formă de competiție pentru Dumnezeu.

„22. Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!...” (Facerea 3; 22)

Este ușor de observat cum, acest text, din cartea Facerea capitolul 3, contrazice textul din aceeași carte, capitolul 1, conform căruia oamenii ar fi fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, deoarece în el ni se spune că oamenii au ajuns asemănători cu El contrar voinței Lui. Chipul și asemănarea lui Dumnezeu nu pot să fie realizate fără cunoașterea binelui și răului.

În continuarea acestei povestiri ni se spune că Eva ar fi fost înșelată de un șarpe, dar acel animal a spus adevărul și adevărul nu poate niciodată să fie înșelător. Tot ceea ce a spus șarpele s-a întâmplat în povestire, cu exactitate. După ce au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului Adam și Eva au devenit, din punctul de vedere al cunoașterii binelui și răului, ca Dumnezeu, așa cum a spus șarpele. (Facerea 3; 22) Omul nu a murit în ziua în care a mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, așa cum a spus Dumnezeu, nici fizic și nici spiritual, ci a continuat să trăiască pentru multe secole.

„15. Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească. 16. A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, 17. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facerea 2; 15-17)

În cartea Facerea, capitolul 3, cititorul este informat despre modul în care Eva ar fi fost înșelată de șarpe:

„1. Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: „Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?” 2. Iar femeia a zis către şarpe: „Roade din pomii raiului putem să mâncăm; 3. Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: „Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!” 4. Atunci şarpele a zis către femeie: „Nu, nu veţi muri! 5. Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. 6. De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el. 7. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte.” (Facerea 3; 1-7)

Povestirea aceasta sună ca un basm deoarece chiar este un basm, fără nici o legătură cu realitatea. Putem să înțelegem acest lucru dacă analizăm fiecare detaliu al acestei descrieri, atât în conexiune cu ceea ce știm despre realitate dar și prin comparație între diferitele aspecte ale acestei povestiri. Aceasta este o alegorie, deoarece în realitate șerpii nu vorbesc, și dacă o entitate vorbește atunci nu intră în categoria „fiarelor de pe pământ” adică a animalelor sălbatice. Dacă Dumnezeu ar fi creat un șarpe care vorbește, atunci El nu a creat doar oamenii ca ființe inteligente și conștiente, care să aibă stăpânire asupra întregului pământ, ci a creat și alte ființe vii în rândul animalelor cu aceleași calități intelectuale ca și omul. Dacă așa ar sta lucrurile, atunci ar fi fost inevitabilă o competiție pentru putere între diferitele ființe inteligente, de exemplu, șerpii și oameni și de această luptă nu s-ar fi făcut în nici un fel responsabili oamenii.

Câți șerpi vorbitori a făcut Dumnezeu? Unul singur, o anumită specie de șerpi sau toți șerpii de pe pământ? Dacă a făcut un singur șarpe vorbitor înseamnă că El a pregătit terenul pentru ispitirea primilor oameni. Dacă a creat toți șerpii să fie vorbitori, atunci de ce nu mai vorbesc și în zilele noastre? Dacă Dumnezeu ar fi pedepsit toți șerpii pentru greșeala unuia singur, luându-le la toți capacitatea de a vorbi, atunci El nu ar fi fost drept față de șerpi deoarece nu se făceau toți vinovați de greșeala unuia dintre ei.

Pentru a salva aparențele și pentru a justifica inconsecvența dintre afirmația făcută de Dumnezeu în Biblie privitoare la moartea celor care ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului și ceea ce s-a întâmplat în poveste, mulți comentatori biblici susțin o teză nebiblică. Ei spun că primii oameni în mod evident nu au murit fizic după ce au mâncat din acel pom, dar că ei ar fi murit spiritual. Ce înseamnă moarte spirituală în acel context, acei comentatori se abțin să precizeze. De fapt, se poate demonstra ușor că primii oameni nu au suferit o moarte spirituală după ce au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului. Demonstrația este dată de faptul că Duhul lui Dumnezeu a locuit în oameni mult timp după așa zisa lor cădere în păcat. (Facerea 6; 3) Este indiscutabil că atunci când Duhul lui Dumnezeu locuiește în oameni aceștia nu pot să fie morți spiritual, deoarece El este sursa spiritualității.  

Se poate afirma fără greșeală că, în descrierea făcută de către cartea Facerea, Dumnezeu a făcut afirmații care nu s-au întâmplat de fapt și că tot ce a spus șarpele s-a întâmplat întocmai. Lucrul acesta este foarte ciudat, deoarece ne așteptam ca Dumnezeu să fie sursa adevărului și șarpele sursa minciunii, dar nu este așa, conform primei cărți a Bibliei. O posibilă explicație constă în modul cum este văzut Dumnezeu de către scriitorul sau scriitori mitului respectiv. Acest autor sau acești autori par indeciși în modul de a îl prezenta pe Dumnezeu, fie ca pe un personaj pozitiv fie ca pe unul negativ al povestirii. Să nu uităm că în multe mituri cu caracter religios divinitatea este văzută ca fiind ostilă omenirii.  

Fiind ispitită de șarpe, femeia a dovedit că știa de recomandarea făcută de Dumnezeu cu privire la pomul cunoștinței binelui și răului. Ea a repetat cerința lui Dumnezeu în auzul șarpelui. Dumnezeu nu a fost interesat ca oamenii să nu mănânce cu nici un chip din pomul cunoștinței binelui și răului căci dacă ar fi dorit să evite acest lucru atunci nu ar fi plasat pomul respectiv în mijlocul grădinii. Cerința de a nu mânca din pomul cunoașterii pare că ar fi fost un test, pe care cei testați nu erau pregătiți să îl treacă. Dumnezeu nu le-a spus oamenilor să nu mănânce din pomul cunoașterii, pur și simplu, ci le-a spus că dacă vor mânca vor muri.

Înțelegea femeia ce înseamnă moartea? Dacă moartea ar fi intrat în creație numai după căderea în păcat a primilor oameni, așa cum susțin cei mai mulți comentatori creștini, bazați pe scrierile apostolului Pavel, atunci Eva nu ar fi avut nici o experiență personală care să îi permită să înțeleagă moartea. Moartea ar fi fost pentru ea doar un cuvânt fără nici o concretizare practică. Femeia ar fi trebuit să presupună că moartea era ceva rău, de care trebuia să se ferească, dar ea nu cunoștea încă diferența dintre bine și rău. O mare contradicție a Bibliei este aceea că Dumnezeu le-ar fi cerut oamenilor să înțeleagă diferența dintre bine și rău încă înainte ca ei să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului. Aceasta reprezintă o inversare a ordinii firești în care ar fi trebuit să se petreacă lucrurile. Mai întâi oamenii trebuiau să poată face diferența dintre bine și rău și numai după aceea ei puteau să înțeleagă dacă moartea era ceva bun sau ceva rău. Pentru noi, care putem să facem diferența dintre bine și rău, ca și pentru scriitorii biblici, se înțelege că moartea este ceva rău, dar primii oameni nu aveau cum să gândească în același fel.  

Era încrederea oarbă în Dumnezeu ceva bun sau ceva rău pentru oameni? Noi presupunem că era ceva bun datorită modului cum suntem învățați să înțelegem religia. Primii oameni nu puteau însă să facă această deosebire deoarece ei încă nu mâncaseră din pomul cunoștinței binelui și răului, atunci când femeia a fost ispitită de șarpe.

Să presupunem pentru o clipă că Dumnezeu este reprezentantul unei civilizații extra-terestre. Este bine sau este rău să ne încredem orbește într-o astfel de civilizație? Dumnezeul biblic este în multe locuri privit ca fiind reprezentantul unei astfel de civilizații, de exemplu atunci când ni se spune, în cartea Facerea, că fiii Lui s-au căsătorit la un moment dat cu fetele oamenilor. (Facerea 6; 2) 

Încrederea oarbă este în mod obișnuit ceva greșit. A creat Dumnezeu ființele umane cu o curiozitate naturală pentru ceea ce se întâmplă în jurul lor sau le-a creat cu tendința către ascultare oarbă? Din povestea lui Adam și Eva putem să vedem că primii oameni au fost considerați de scriitori biblici ca având o mare curiozitate, în legătură cu lumea care îi înconjura. De ce ar fi cerut Dumnezeu oamenilor să acționeze contrar naturii cu care ar fi fost creați? Aceasta este o altă contradicție a Bibliei. Dacă oamenii au fost creați ca niște ființe curioase, cerința de a nu cunoaște, adică de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, nu ar fi avut nici un sens. Din multe puncte de vedere, povestirile despre creație din Biblie nu au nici o rațiune în spatele lor, ele sunt doar niște mituri fără nici o semnificație reală. 

În ceea ce privește mult amintita libertate de a alege a primilor oameni trebuie spus că și aceasta este doar o noțiune fără conținut, în contextul biblic. Adam și Eva, necunoscând diferența dintre bine și rău, nu puteau să decidă liber înainte de a acționa. O alegere liberă presupune o bună informare asupra unei stări de fapt, dar primii oameni nu au cunoscut diferența dintre bine și rău înainte de a mânca din pomul cunoștinței, deci alegerea lor de a consuma un fruct din acel pom nu a fost liberă, ci a fost condiționată de ignoranța lor. Primii oameni au fost ghidați de curiozitatea lor naturală care i-a determinat să mănânce din fructul oprit. Au făcut lucrul acesta fără să poată să facă diferența dintre bine și rău deci nu au făcut o alegere morală. Pe de altă parte, acolo unde nu există posibilitatea de alegere între mai multe posibilități, cunoscând binele și răul, acolo nu există libertate.  

Ce greșeală a făcut șarpele? Acel șarpe despre care Biblia spune că ar fi ispitit-o pe Eva este în mod evident un personaj mitologic deoarece numai în mituri un șarpe poate să vorbească. Oare a observat Eva că animalele nu pot vorbi sau a fost foarte naivă și a crezut că un șarpe care vorbește este ceva normal? Un animal care vorbește ar fi fost ceva foarte surprinzător pentru o ființă umană obișnuită. Dacă un leu sau un alt animal ar fi început să vorbească,  nu ar fi fost acesta un lucru surprinzător pentru Eva? În realitate, un oarecare animal care poate să vorbească ar fi fost un lucru extraordinar chiar și pentru Eva, dar lucrul acesta se întâmplă în mituri, nu în realitate. Singura excepție de la această regulă sunt papagalii însă fără ca ei să poată să înțeleagă, așa cum înțeleg oamenii ceea ce spun, dar ei nu fac parte din povestirea biblică. Mai sunt desigur și alte animale care încearcă să imite unele sunete omenești dar acela nu este propriu zis vorbit. (ref. 107)

Nu doar că un șarpe nu poate să vorbească deoarece nu are aparatul vocal care i-ar permite să articuleze cuvintele, dar, cu atât mai mult, nu poate să gândească un plan atât de complex cum ar fi inducerea în eroare a omenirii. Aceste două aspecte sunt minimizate prin niște explicații incredibile oferite de anumiți comentatori biblici. Iată una dintre ele:

„Deoarece nu există alt loc în Scripturi în care se revelează că Satan sau demonii pot să determine animalele să vorbească, are mai mult sens explicația că șarpele a putut să producă sunetele care se folosesc la vorbire și Satana a folosit acest lucru în avantajul său. În esență, Satana a folosit această trăsătură pe care o avea șarpele original și l-a determinat să spună ce vroia el. Chiar dacă aceasta sună ciudat, trebuie să fim precauți în a limita ce a făcut Dumnezeu sau ce nu a făcut în Grădina perfectă. Există o posibilitate ca multe alte animale să fi avut abilitatea de a „vorbi” înainte de blestem. Multe animale au tipuri de emisie de sunete sau forme de imitație a comunicării în zilele noastre.” (ref. 108)

Expresia „Grădina perfectă” este nepotrivită pentru o lume în care Satan putea să acționeze nerestricționat. Este de la sine înțeles că un loc în care răul era prezent nu era un loc perfect. În domeniul științifico-fantastic totul este posibil, dar să nu uităm că trăim într-o lume reala care funcționează pe baza unor legi ale naturii și care impun reguli de funcționare ale acestei realități. Dacă Dumnezeu ar fi stabilit aceste reguli atunci nu se înțelege de ce ele sunt călcate atât de des în povestirile despre creație din Biblie. Pe de o parte, Dumnezeu l-ar fi făcut pe om superior altor animale și din acest motiv El le-ar fi conferit oamenilor stăpânire asupra Pământului, dar pe de altă parte, în descrierea biblică despre creație, găsim și alte animale care ar fi avut o inteligență superioară și care ar fi putut vorbi. Aceasta este o contradicție evidentă care descalifică povestirile despre creație din Biblie de la a fi considerate inspirate de Dumnezeu.  

Pentru a fi în măsură să folosească cuvintele, oamenii au evoluat pentru o lungă perioadă de timp și în acest proces de evoluție s-a dezvoltat aparatul lingvistic uman. Dacă multe animale ar fi avut prin creație capacitatea de a vorbi și Dumnezeu le-ar fi luat-o, după căderea primilor oameni în păcat, atunci de ce papagalii încă reproduc anumite cuvinte folosite de oameni? Ei de ce nu și-au pierdut această abilitate? Papagalii au un aparat vocal care le permite să imite sunete identice cu cele folosite de oameni, dar aceasta nu înseamnă că vorbesc sau gândesc așa cum o fac oamenii. Dacă în loc de șarpe, în povestirea biblică a lui Adam și Eva ar fi apărut un papagal, poate că aceasta ne-ar fi dat mai mult de gândit, dar era greu de considerat papagalii niște păsări blestemate căci ei zboară, nu se târăsc pe pământ. În orice caz, chiar dacă pot să imite cuvintele folosite de oameni papagalii nu pot să realizeze un plan pentru a induce omenirea în eroare.   

Ce spune autorul articolului este că multe animale au fost dotate de Dumnezeu în momentul creației cu abilitatea de a vorbi, dar după căderea oamenilor în păcat, El le-ar fi modificat structura și le-ar fi luat această capacitate. Această afirmație creează o imagine defavorabilă a lui Dumnezeu, care nu ar ști dinainte ceea ce face și care regretă unele lucruri pe care le corectează ulterior.

În același timp, consider eu, modificarea morfologică care permite unui animal să vorbească sau îi interzice să o facă ar fi fost importantă și ar fi însemnat o creație din nou a acelor animale, dar, conform Bibliei, Dumnezeu a creat animalele o dată nu de două ori. Dacă anumite animale ar fi fost concepute din momentul creației cu abilitatea de a gândi și a vorbi, la fel ca oamenii, atunci altul ar fi fost destinul lor pe pământ și alta soarta oamenilor. Nimic nu ar fi putut opri o luptă pentru putere și teritorii între animale și oameni și cei din urmă, fiind mai slabi din punct de vedere fizic, decât multe animale, ar fi putut pierde această luptă și ar fi putut să dispară ca specie.

Este adevărat că cei care au inventat aceste povești biblice nu s-au gândit la consecințele relatărilor lor dar este cât se poate de greșit să atribuim aceste legende inspirației lui Dumnezeu. Multe aspecte ale povestirilor biblice privitoare la creație ne arată un Dumnezeu fals, un slab planificator al creației Sale dar putem să constatăm din experiența noastră personală că El nu este așa. Luând de bază imaginea biblică despre Dumnezeu, nu putem decât să ne formăm o părere greșită despre El și astfel credința noastră în El suferă.

Mulți comentatori biblici identifică șarpele cu Satan, care ar fi luat corpul unui șarpe și ar fi vorbit oamenilor. După altă părere, Satan ar fi vorbit cu o voce umană în prezența lui Eva și a șarpelui și aceasta ar fi putut crea iluzia că animalul a fost acela care a vorbit, dar animalul nu ar fi avut nici o intervenție activă în cursul povestirii. În acest caz, dacă șarpele ar fi fost numai folosit de Satan, ca un fel de paravan, nu ar fi existat nici un motiv ca el să fie pedepsit. Pedepsirea șarpelui ar fi însemnat o răspundere directă a acestuia pentru fapte pe care le-ar comis chiar el și nu altcineva. Cu alte cuvinte, scriitorul biblic nu a avut în vedere forțe supranaturale care s-ar fi folosit de șarpe și ar fi fost răspunzătoare în locul lui, ci a scris despre un șarpe vorbitor a cărui prezență se poate întâlni numai în povești. 

De ce nu vorbesc șerpii în zilele noastre? Deoarece ei nu sunt dotați cu instrumentele biologice necesare pentru această activitate și, de asemenea, pentru că în realitate ei nu au vorbit niciodată. Putem observa din nou cum anumiți comentatori ai Bibliei caută răspuns la această întrebare și putem vedea că aceste răspunsuri sunt total neconvingătoare. Iată un alt exemplu în acest sens:

„Bineînțeles că în zilele noastre șerpii nu vorbesc dar blestemul din cartea Facerea 3:14 probabil că are ceva a face cu aceasta. Să ne amintim schimbările fizice din cartea Facerea capitolul 3. Poate că acesta este motivul pentru care specia de șerpi de care aparținea șarpele care a înșelat-o pe femeie nu a trecut mai departe abilitatea de a vorbi sau poate că a dispărut după căderea în păcat a oamenilor” (ref. 109)

Dacă un singur șarpe a greșit și nu întreaga specie, atunci de ce au fost pedepsiți toți șerpii din specia respectivă și, de asemenea, toți șerpii din toate speciile de șerpi, cu pedeapsa ca de la un anumit moment dat să se miște târându-se pe burtă? Nu are nici un sens. Un șarpe cu picioare nu este un șarpe și totuși așa ar fi trebuit să arate șarpele care ar fi ispitit-o pe Eva, înainte ca acesta să fie blestemat de Dumnezeu pentru fapta sa.

Nu se exclude ca șerpii de astăzi să fi evoluat din alte animale care aveau picioare și putem să observăm că anumiți șerpi prezintă vestigiile unor posibile picioare. Cuvântul cheie este evoluția deoarece ceea ce putem să observăm astăzi la anumiți șerpi este o modificare evolutivă, care a lăsat în urma ei anumite urme biologice și nu o dispariție bruscă a picioarelor, datorată unui blestem divin:

„Șerpii! Unde sunt mâinile și picioarele lor? Nu este în regulă! Cu peste 100 de milioane de ani în urmă, șerpii au avut patru membre și apoi a intervenit evoluția și a transformat reptilele în înfiorătoarele, alunecoasele ciudățenii spectaculoase care sunt astăzi. În prezent, cercetătorii cred că au descoperit ce a cauzat această schimbare. ” (ref. 110)

Nimic nu ne împiedică să acceptăm că șerpii provin din alte specii de animale, prin evoluție, de vreme ce recunoaștem că toate animalele fac parte din acest proces de evoluție. Numai că animalul care a precedat șarpele actual nu era șarpe, era un alt animal, un strămoș al șarpelui, deci Dumnezeu ar fi trebuit să recreeze acel strămoș al șarpelui și să îl transforme într-un șarpe, după trecerea celor șase zile ale creației, cu toate că Biblia ne spune că întreaga creație s-a terminat în șase zile și că la sfârșitul creației El a declarat că totul era foarte bine. Se pare că „șarpele cu picioare” pe care l-ar fi creat Dumnezeu în perioada celor șase zile nu era foarte bun, deoarece i-ar fi ispitit pe primii oameni să păcătuiască și pentru că a fost nevoie să fie transformat în alt animal. 

„14. Zis-a Domnul Dumnezeu către şarpe: „Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale! 15. Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul”. (Facerea 3; 14-15)

În mod obișnuit, oamenii simt o anumită repulsie față de șerpi, dar Eva a dovedit mult curaj, cu toate că se afla în fața unui animal sălbatic, care dacă ar fi avut picioare, ar fi fost ca un fel de crocodil sau aligator. Cum putea femeia să aibă încredere în spusele unui crocodil sau aligator? Chiar dacă pomul oprit părea că are o formă frumoasă totuși crocodilul sau aligatorul nu ar fi inspirat încredere unui om. Chiar dacă acest crocodil sau aligator ar fi fost înțelept, totuși aparențele sale probabil că i-ar fi ținut pe oameni departe de el. Povestea nu pare credibilă din nici un punct de vedere.

Este un fapt dovedit că șerpii nu mănâncă țărână. Ori ce scuză am căuta să găsim pentru această eroare, ea continuă să rămână scrisă pe paginile Bibliei. Chiar dacă ar putea să înghită o mică cantitate de pământ, pentru digestie, cum fac de exemplu câinii, șerpii nu se hrănesc în acest fel. În Biblie ni se spune că șerpii urmau să mănânce pământ în toate zilele vieții lor, adică pământul ar fi trebuit să devină hrana lor zilnică și este limpede că nu a devenit. Cineva ar putea spune că șerpii nu urmau să mănânce numai pământ dar și pământ. Oricum am prezenta lucrurile șerpii nu se hrănesc cu pământ chiar dacă se folosesc de acesta pentru a putea să își accentueze capacitățile olfactive. Există un organ în cerul gurii unui șarpe numit organul Jacobson care este legat de simțul olfactiv. Șerpii iau praf din mediul înconjurător și îl duc în gură pentru a mirosii mai bine ce se întâmplă în jurul lor. (ref. 110) Această operațiune însă nu înseamnă că ei se hrănesc cu pământ în toate zilele vieții lor. Hrana lor este constituită din alte viețuitoare, nu din pământ.

Din punct de vedere spiritual, prin sămânța femeii s-ar putea înțelege Creștinii care sunt într-un război spiritual cu Satan, dar metafora cu zdrobirea capului șarpelui de către urmașii femeii este greu de interpretat. Ea poate fi interpretată în multe feluri și poate chiar să pară o profeție fundamentală a Creștinismului, dar cea mai directă interpretare este una simplă. Șarpele se târăște pe pământ și la nivelul acela poate să atace prin surprindere călcâiul oamenilor și ei se apară strivind capul șarpelui. Cine dorește să vadă în această descriere biblică o profeție trebuie să echivaleze șarpele din cartea Facerea cu Satan dar această apropiere nu este sigură. 

De exemplu, în cartea lui Iov ni se spune că Satan avea încă picioare și putea să colinde pământul:

„7. Atunci Domnul a zis către Satan: „De unde vii?” Iar Satan a răspuns Domnului şi a zis: „Am dat târcoale pe pământ şi m-am plimbat în sus şi în jos”. (Cartea lui Iov 1; 7)

Dacă șarpele a fost blestemat să se târâie pe burtă și dacă Satan avea picioare, mult după momentul acestui blestem, înseamnă că șarpele și Satan nu sunt aceleași personaje. Fără picioare Satan nu s-ar fi putut plimba pe pământ. Dacă cei doi sunt diferiți, care este legătura dintre ei? Se poate crede că șarpele a fost doar un instrument la îndemâna lui Satan, dar atunci se pune o întrebare legitimă: De ce a fost pedepsit șarpele dacă el a fost doar un instrument în mâna unei forțe negative? Șarpele nu avea de ce să fie pedepsit decât dacă ar fi fost un complice a lui Satan, dar cartea Facerea nu face referire la așa ceva. Nu reiese de nicăieri că ar fi existat o complicitate între Satan și șarpe, mai mult, șarpele este prezentat ca un animal înțelept care ar fi putut pune la cale, datorită înțelepciunii lui, de unul singur, planul de înșelare a oamenilor.

Biblia prezintă două personaje diferite, șarpele și Satan, unul blestemat să rămână fără picioare, șarpele, și celălalt având încă picioare, după blestemul care a urmat căderii oamenilor în păcat. 

Înainte de a sări la concluzia că șarpele este unul și același personaj cu Satan, cititorul ar trebui să analizeze șarpele ca pe un caracter mitologic în alte mitologii, unde șarpele nu este legat de Satan din Biblie. Ce a fost în mintea persoanei care a scris cartea Facerea, capitolul 2, atunci când a scris despre șarpe? A înțeles aceea persoană șarpele ca pe un caracter mitologic, un animal capabil să vorbească, sau ca pe un înger căzut, Satan dușmanul lui Dumnezeu? Trebuie remarcat că în cartea Facerea șarpele nu arată ca un personaj negativ ci mai degrabă ca unul pozitiv. A aduce cunoaștere este un fapt pozitiv, indiferent cum am privi lucrurile.

Cred că avem toate motivele să considerăm că miezul problemei sau cauza conflictului prezentat de cartea Facerea nu este neascultarea omului față de Dumnezeu, cum greșit susțin multe dogme și doctrine religioase, ci este cunoașterea. Se poate demonstra că oamenii, înainte de a mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, nu erau pregătiți să îl asculte pe Dumnezeu, deoarece ei nu aveau nici un reper moral, dacă nu puteau să facă diferența dintre bine și rău. Pe de altă parte, oamenii au acționat conform naturii lor curioase, care ar fi fost creată chiar de Dumnezeu, deci ei nu aveau cum să ia o decizie morală, ci doar una instinctuală. La fel ca în multe alte mituri, și în cartea Facerea, divinitatea este prezentată ca fiind ostilă nevoii de cunoaștere a omenirii și în sprijinul oamenilor vine un personaj mitologic care facilitează accesul la cunoaștere.

Șarpele i-a promis cunoaștere Evei și ea a înțeles corect cunoașterea ca pe ceva de dorit. De fapt, cunoașterea binelui și a răului este ceea ce dă oamenilor umanitatea lor și ceea ce îi separă de animale. Acest adevăr fundamental nu trebuie să fie scăpat din vedere atunci când încercăm să stabilim care este tema principală de discuție în ceea ce privește povestea lui Adam și Eva și a neascultării lor. Cu alte cuvinte, Dumnezeu, așa cum este prezentat de cartea Facerea, a cerut oamenilor un lucru absurd, în contradicție cu propria lor natură și apoi El i-a pedepsit pe oameni că nu au respectat cerința Lui. Aceasta este o contradicție fundamentală a Bibliei care îl prezintă pe Dumnezeu într-o lumină negativă. Oricine insistă asupra interpretării literale a primelor 11 capitole din cartea Facerea face un deserviciu lui Dumnezeu deoarece promovează o imagine nefavorabilă Lui.

Șarpele nu a mințit-o pe Eva, dar pentru Satan, care este considerat tatăl minciunii, acesta este un lucru extraordinar. Șarpele a afirmat că primii oameni nu vor muri dacă vor mânca din pomul cunoștinței binelui și răului și că a cunoaște este un lucru bun și că lucrul acesta le-ar fi permis oamenilor să fie ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul. Tot ceea ce a spus șarpele era adevărat și s-a întâmplat exact cum a spus el. Dimpotrivă ceea ce a spus Dumnezeu, în povestirea biblică, nu s-a întâmplat așa cum a afirmat El.

Prin aceasta nu susțin o interpretare gnostică a Bibliei, nu fac decât să constat ce ne spun textele din cartea Facerea. Gnosticismul este obligat să considere Biblia ca fiind, în totalitatea ei, un text inspirat de Dumnezeu, dacă dorește să îi dea un sens spiritual, dar eu încerc să demonstrez că textele biblice sunt absurde, deci nu sunt inspirate de El. Dacă însă aș considera cartea Facerea ca fiind un text adevărat, fiind inspirat de Dumnezeu, atunci aș fi obligat să remarc că șarpele este fără îndoială văzut de scriitorul sau scriitorii acelor texte ca fiind un personaj mai degrabă pozitiv, un aliat al omului. 

Un adevăr indiscutabil, spus de șarpe, este acela că Adam și Eva nu urmau să moară, imediat după ce ar fi mâncat din pomul cunoașterii, nici măcar spiritual, și cine citește textul respectiv poate să constate că moartea lor nu s-a produs, așa cum a spus Dumnezeu, în ziua în care au mâncat din roadele pomului. Mulți încearcă să repare această neconcordanță biblică susținând că Adam și Eva ar fi murit spiritual după ce ar fi consumat din pomul cunoașterii dar aceasta este o absurditate. Cum puteau să moară spiritual primii oameni, după ce ar fi mâncat din roadele pomului cunoașterii, dacă atunci li s-au deschis ochii și au devenit ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul, deci dacă atunci s-au trezit spiritual? A deveni ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul, nu poate să însemne, în nici un caz, o moarte spirituală ci este o înviere spirituală.

Moartea spirituală înseamnă despărțirea de Dumnezeu, dar primii oameni nu s-au separat de El după ce au căzut în păcat. Mai mult, ca cineva să moară spiritual ar trebui ca mai întâi să trăiască spiritual, dar primii oameni nu puteau să aibă o viață spirituală autentică înainte de a mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, deoarece nu există spiritualitate fără cunoașterea binelui și răului. 

Șarpele i-a învățat pe oameni ceea ce Dumnezeu vroia să țină ascuns de ei și anume importanța cunoașterii. Fără cunoaștere, oamenii nu ar fi fost ființe conștiente, umani în adevăratul înțeles al cuvântului.

Există desigur două posibile interpretări ale textelor biblice cu privire la pomul cunoașterii binelui și răului. Prima, Dumnezeu nu ar fi oprit cunoașterea în mod absolut, ci doar a vrut să îi testeze pe oameni înainte de a o permite acestora. A doua, Dumnezeu nu a dorit ca oamenii să dobândească și cunoașterea și eternitatea în același timp. Oamenii ar fi trebuit să opteze între cunoaștere, însoțită de mortalitate sau viața veșnică într-o deplină ascultare de Dumnezeu și fără posibilitatea de a discerne între bine și rău.

Un alt adevăr spus de șarpe a fost legat de consecințele consumului din roadele pomului cunoașterii. Textul biblic ne arată  că șarpele a spus că, dacă oamenii vor mânca din acel pom, vor deveni ca Dumnezeu cunoscând binele și răul. Ce avantaj ar fi avut șarpele, ca factor al răului, dacă oamenii ar fi devenit capabili să recunoască binele și să îl deosebească de rău? Nici un avantaj. Dacă șarpele ar fi fost cu adevărat un agent al răului, așa cum mențin dogmele și doctrinele religioase, atunci el nu ar fi avut nici un beneficiu din capacitatea oamenilor de a recunoaște răul deoarece acei oameni ar fi cunoscut că șarpele este rău. Cu alte cuvinte, îndemnându-i pe oameni să mănânce din pomul cunoașterii, șarpele s-ar fi deconspirat chiar pe sine. Mai degrabă, șarpele a urmărit să își facă un aliat în oameni, împotriva a ceea ce el credea că vede rău în Dumnezeu. Șarpele s-ar fi putut aștepta ca, după ce oamenii vor cunoaște binele și răul, aceștia să devină capabili să vadă și ei ceea ce vedea și el.

Dintre cele două interpretări enunțate eu consider că cea de a doua este mai plauzibilă în contextul cărții Facerea. Biblia ne lasă să înțelegem că Dumnezeu nu a dorit ca oamenii să dobândească și cunoașterea și eternitatea, în același timp, pentru că oamenii ar fi putut să devină niște concurenți periculoși pentru El. Observând că oamenii au devenit ca Dumnezeu, în urma consumului din roadele pomului cunoașterii, El nu a dorit să le permită acestora să trăiască veșnic tocmai pentru că principiul cunoașterii era în concurență cu principiul ascultării necondiționate. Dumnezeu nu ar fi dorit să aibă pe cineva care să îi prezinte dileme morale, după ce a avut o experiență rea cu Satana în acest sens.

Nu este de loc credibilă ipoteza că Dumnezeu ar fi vrut să îi testeze pe oameni pentru a vedea dacă aceștia sunt ascultători sau nu, atâta vreme cât oamenii nu erau încă răspunzători din punct de vedere moral, necunoscând diferența dintre bine și rău, pe care au aflat-o doar după ce au mâncat din pomul cunoașterii.  

În conformitate cu cartea Facerea capitolul 2, Dumnezeu ar fi preferat ca oamenii să rămână într-o stare de ignoranță și să nu cunoască diferența dintre bine și rău. Dumnezeu ar fi dorit să păstreze oamenii într-un fel de inocență copilărească păstrând cunoștința binelui și a răului numai pentru El. În același timp, oricât ar părea de ciudat, această poveste ne îndreaptă cu gândul la posibilitatea ca o civilizație extraterestră să se fi folosit de oameni doar pentru diferite munci nedorind însă să le ofere și o cunoaștere mai elevată. Probabil, aceasta ar fi versiunea pe care reprezentanții teoriei Astronauților Antici ar avansa-o în legătură cu acest aspect mai ales că textul biblic folosește pluralul atunci când se referă la divinitate. Desigur că aceasta este doar o speculație dar este una la care ne invită textele biblice, care sunt atât de pline de aluzii misterioase la fel ca orice mit. În orice caz, fără abilitatea de a discerne ceea ce este bun de ceea ce este rău, oamenii ar fi fost un fel de animale evoluate, dar fără conștiință.

Dumnezeu ar fi interzis orice contact cu pomul cunoștinței binelui și al răului dar în mod paradoxal El ar fi plasat pomul respectiv în mijlocul Grădinii Eden. Dacă Dumnezeu ar fi urmărit să oprească cu adevărat omenirea să mănânce din acel pom, El ar fi lăsat acel pom în afara Grădinii Eden. Prezența pomului ar fi fost o continuă ispită pentru omenire chiar dacă Biblia ne spune că Dumnezeu nu ispitește pe nimeni. La prima vedere acesta ar fi un argument pentru prima variantă de interpretare, potrivit cu care Dumnezeu nu ar fi interzis cunoașterea oamenilor dar ar fi legat-o de ascultarea necondiționată.

Oare Dumnezeu i-ar fi ispitit pe oameni să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului, atunci când l-a plasat pe acesta în mijlocul Grădinii Eden? Dacă Dumnezeu nu ispitește pe nimeni, de ce a generat prilejul ca oamenii să devină neascultători plantând pomul cunoașterii în Grădina Eden? Această ispită, pusă în calea primilor oameni, este în neconcordanță cu următorul text biblic:

„13. Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni.” (Epistola soborniceasca a Sfântului Apostol Iacov 1; 13)

Multora le place să creadă că șarpele a ispitit-o pe Eva, dar acțiunea șarpelui ar fi fost imposibilă dacă pomul cunoștinței binelui și răului nu s-ar fi aflat în Grădina Eden și dacă Dumnezeu nu ar fi pus interdicția ca oamenii să mănânce din el. Dumnezeu i-a ispitit pe oameni plasând pomul cunoștinței în mijlocul Grădinii Eden și șarpele i-a ispitit convingându-i să mănânce din el. Chiar dacă nu ar fi existat șarpele ispita de a mânca din pomul cunoștinței ar fi fost mereu în Grădină până când cineva ar fi mâncat din pom. Este de neconceput ca rasele umane, de a lungul timpului, să fi refuzat mereu să dobândească cunoștința binelui și a răului. În orice caz, ascultarea unor oameni nu ar fi garantat ascultarea tuturor oamenilor, deoarece Adam și Eva au născut și copii neprihăniți dar și alții cu probleme morale, de exemplu, Abel și Cain. Ispita rămânând în mijlocul Grădinii, până la urmă tot s-ar fi găsit un om care să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului, chiar fără prezența șarpelui.

Idea că Dumnezeu ar fi așteptat ca oamenii să nu cadă în păcat este cu totul absurdă, dat fiind condițiile în care ne spune Biblia că ei s-ar fi aflat. Aceste condiții excludeau posibilitatea ca oamenii să nu cadă în păcat. În afară de situația că ei încă nu cunoșteau binele și răul, oamenii avea de a face cu o ființă mult mai înțeleaptă decât ei, cu șarpele. De fapt, deoarece Dumnezeu este Atotștiutor, El ar fi trebuit să știe dinainte că oamenii vor cădea în păcat dacă vor fi ispitiți de șarpe.

În cartea Facerea capitolul 1, Dumnezeu ar fi creat primii oameni după chipul și asemănarea Sa și de aceea oferta de a fi ca și El, pe care șarpele ar fi făcut-o primilor oameni, nu avea de ce să genereze nici o suspiciune.  

„26. Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” 27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.” (Facerea 1; 26-27)

Dacă chipul și asemănarea lui Dumnezeu ar fi însemnat pentru oameni cunoașterea binelui și răului, atunci interdicția de a mânca din pomul cunoștinței însemna și prohibiția de a fi ca El. Ascultarea oarbă de Dumnezeu ar fi însemnat ca oamenii să rămână pentru totdeauna niște ființe inferioare, care nu ar fi reflectat niciodată chipul și asemănarea Lui, și care nu ar fi cunoscut niciodată binele și răul.

În contextul cărții Facerea, dorința oamenilor de a atinge potențialul maxim creat de Dumnezeu în ei, care însemna asemănarea cu El, a fost o dorință legitimă și condamnarea acesteia nu are nici un sens. A nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului ar fi  fost o cerință care se îndrepta împotriva realizării potențialului pe care Dumnezeu l-a pus în oameni atunci când i-a creat după chipul și asemănarea Sa. Paradoxal, dar a asculta de Dumnezeu prin a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului însemna de fapt de a nu urma calea care ducea la realizarea chipului Lui în oameni. Crearea oamenilor după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și interdicția de a mânca din pomul cunoașterii este o altă contradicție care se află în Biblie și care diminuează valoarea textelor ei. 

În mod rațional cunoștința binelui și răului ar fi trebuit să fie conferită oamenilor înainte de a fi încercați și nu ca urmare a încercării respective. Orice încercare presupune capacitatea de a alege între mai multe posibilități dar această abilitate este condiționată de cunoașterea a ceea ce este bine și a ceea ce este rău. Oamenii care nu cunoșteau diferența dintre bine și rău nu trebuiau să fie încercați în nici un fel căci nu erau pregătiți pentru nici un fel de încercare.

Trebuie să fie precizat ori de câte ori este cazul, libertatea de a alege, care ar fi fost oferită primilor oameni, și de care fac caz dogmele și doctrinele religioase este o minciună atâta vreme cât Adam și Eva nu cunoșteau diferența dintre bine și rău. Libertate fără moralitate nu există și nici moralitate fără cunoașterea binelui și a răului. O persoană care nu face deosebirea dintre bine și rău nu este nici morală și nici imorală, ea este dincolo de moralitate. Din acest motiv, ai îi numi pe Adam și Eva păcătoși nu are nici un sens dacă păcatul reprezintă o acțiune imorală sau ilegală, așa cum este considerat de obicei.

Dumnezeu, care este iubitor și generos, nu ar fi cerut niciodată oamenilor să facă o alegere de care depindea viața lor, înainte de a fi capabili să deosebească binele de rău, și aceasta tocmai pentru că este iubitor și generos.

În același timp, alegerea făcută de Adam și Eva, cu privire la pomul cunoștinței binelui și răului, nu oferea garanția că și urmașii lor, fiecare dintre ei, ar fi făcut aceeași alegere, prin urmare transmiterea consecințelor acestei alegeri către urmași încalcă principiul răspunderii personale, enunțat în alte texte biblice:

„20. Sufletul care păcătuieşte va muri. Fiul nu va purta nedreptatea tatălui, şi tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socoti dreptatea sa, iar celui rău, răutatea sa.” (Iezechiel 18; 20)

Biblia este contradictorie în esența ei dacă pe de o parte ne spune că toți oamenii mor și cei buni, și cei răi, din cauza păcatului lui Adam și Eva, dar pe de altă parte ne spune că fiecare individ este responsabil pentru faptele lui. De fapt, oamenii mor pentru că sunt muritori prin natura lor, iar Adam și Eva sunt personaje de legendă deci nu au trăit niciodată pe pământ.

Libertatea de a alege, acolo unde ea există, este individuală prin definiție. Dacă înglobăm întreaga omenire în persoanele lui Adam și Eva și îi considerăm pe aceștia ca fiind reprezentanții tuturor oamenilor care au trăit, trăiesc sau vor trăi pe Pământ, atunci recunoaștem că nu exista decât o singură opțiune și aceasta era cea aleasă de Adam și Eva, adică neascultarea de Dumnezeu. De ce să fie toți oamenii pedepsiți pentru păcatele lui Adam și Eva, dacă nu ar fi procedat toți, la fel ca și ei? Moartea vine în mod nedrept asupra oamenilor drepți, dacă aceștia sunt pedepsiți pentru un păcat pe care nu l-au săvârșit ei și nici nu l-ar fi săvârșit, dacă s-ar fi aflat în situația respectivă. Atunci când admitem că toți oamenii ar fi procedat la fel ca și Adam și Eva, recunoaștem de fapt, că ei ar fi fost creați de Dumnezeu cu o natură curioasă și că au acționat conform cu această natură.

În lipsa unei alegeri adevărate între bine și rău Adam și Eva nu ar fi fost în situația de a asculta de Dumnezeu datorită naturii lor umane, deoarece natura umană este neascultătoare prin definiție. Este evident că ascultarea oarbă nu este în natura umană și niciodată nu a fost, lucru confirmat și de mitul lui Adam și Eva, dacă o astfel de confirmare are vre-o valoare. Mai ales copiii au tendința de a face ce vor ei și Adam și Eva erau la început ca niște copii, care nu făceau diferența între bine și rău.

Personal, consider că dacă narațiunea despre Adam și Eva ar fi fost adevărată, cei doi nu ar fi avut o alegere reală de a îl asculta pe Dumnezeu, în legătură cu pomul cunoașterii, și că neascultarea lor ar fi fost inevitabilă. Fac această afirmație având în vedere natura umană care este doritoare de cunoaștere. Dorința de cunoaștere nu este un lux, ci este o necesitate care le permite oamenilor să se adapteze la mediul în care trăiesc. Alte argumente în sprijinul acestei afirmații se bazează pe incapacitatea primilor oameni de a alege între bine și rău, pe abilitatea excepțională a șarpelui, a celui care i-ar fi ispitit, și pe incapacitatea de a înțelege moartea, care ar fi fost consecința neascultării lor.

Un alt argument, foarte important, este acela al inevitabilității păcatului primilor oameni, singura ipoteză în care Dumnezeu putea să își demonstreze caracterul Său, în fața întregii creații. Avea Dumnezeu nevoie de o asemenea demonstrație? Se pare că da. Planul lui Dumnezeu, așa cum este el expus de învățătura creștină presupunea cu necesitate căderea oamenilor în păcat. Dacă primii oameni nu ar fi căzut în păcat, nu ar fi fost nevoie ca Hristos să se întrupeze într-un om și să moară pe cruce. În cazul în care Hristos nu ar fi murit și înviat, atunci Dumnezeu nu ar fi putut să își arate dragostea Sa deplină pentru oameni. Dacă Satana l-a provocat pe Dumnezeu, contestându-i dragostea pentru creația Sa, convingând o treime din îngeri, și generând îndoială în mințile a două treimi dintre ei, atunci El, pentru a alunga această îndoială a trebuit să îl trimită pe Fiul Său pe pământ. Dacă Hristos nu venea pe Pământ, îndoiala ar fi persistat în mințile a două treimi dintre îngeri, și dacă Adam și Eva l-ar fi ascultat pe Dumnezeu, în legătură cu pomul cunoașterii, atunci îndoială ar fi rămas prezentă în conștiințele celor două treimi din îngeri și o nouă revoltă ar fi fost oricând posibilă.     

Între încrederea în autoritate și căutarea personală a adevărului, care vine din cunoaștere, Adam și Eva au ales cea de a doua cale. Aceasta nu ar fi fost o alegere făcută în deplină cunoștință de cauză, ci o intuiție în privința a ceea ce ei aveau de făcut pentru a realiza potențialul pus de Dumnezeu în ei. De ce ne-ar cere Dumnezeu să îl ascultăm orbește, mai degrabă decât să îl cunoaștem pe El? Personal, contrar la ceea ce ne spune cartea Facerea, cred că Dumnezeu nu cere de la noi ascultare oarbă, ci El vrea ca noi să alegem binele, în urma cunoașterii binelui și a răului. 

În realitate, cunoașterea binelui și răului nu a apărut brusc în urma unui gest făcut de primii oameni. Această cunoaștere este rezultatul unui lung proces care s-a produs în istoria omenirii. Fiecare om trebuie să învețe să deosebească binele de rău, nimeni nu se naște cu această capacitate, pe care ar fi dobândit-o ca moștenire de la primii oameni, care la rândul lor ar fi dobândit-o după ce ar fi mâncat din pomul cunoașterii. De-a lungul istoriei sale omenirea a învățat să deosebească binele de rău, uneori plătind un preț foarte ridicat. De exemplu, oamenii înțeleg din ce în ce mai bine că războaiele sunt ceva rău, în care toată lumea are de pierdut. Un alt exemplu este modul în care omenirea a învățat să lupte împotriva răului pe care îl aduc bolile și epidemiile. Afirmația că oamenii, în trecutul lor îndepărtat, ar fi avut un moment de iluminare care le-ar fi permis să deosebească binele de rău, este o invenție cu caracter mitologic.

Istoria lui Adam și Eva conține descrierea unui fenomen care a marcat omenirea de a lungul veacurilor. Este vorba despre lupta dintre autoritate și cunoaștere, dintre ceea ce se consideră a fi autoritatea care este exercitată în numele lui Dumnezeu și știință. Acesta este adevăratul conflict al primei cărți al Bibliei și el a fost transformat într-o dramă de proporții cosmice între bine și rău. Din nefericire, mai ales în trecut, cunoașterea a fost plasată în aceeași tabără cu șarpele și a fost considerată un pericol pentru credința în Dumnezeu. Conflictul dintre autoritate și cunoaștere încă nu s-a stins și el își arată efectele nocive în zona educației atunci când fanatismul religios încearcă să anuleze vocea științei.

Lupta dintre bine și rău, din Biblie, este în esență lupta dintre autoritate și știință, între ceea ce trebuie să acceptăm fără să discutăm și ceea ce putem să primim numai după ce am observat și cercetat în mod sistematic.

Oare trebuie mai degrabă să luăm de a gata un mit, și să credem că s-a petrecut întocmai în realitate, sau mai bine să cercetăm natura din jurul nostru, prin mijloacele științifice și tehnice de care dispunem, și să acceptăm concluziile la care ne conduc? Cred că prima variantă este un adevărat dezastru pentru omenire, în măsura în care împiedică cunoașterea reală. Dacă omenirea a progresat și dacă a crescut gradul de civilizație este tocmai datorită acelora care au sesizat absurditățile conținute de prima carte a Bibliei, și de alte texte ale ei, și au contestat afirmația că textele biblice ne vorbesc despre modul cum a apărut universul și omenirea.

În contextul biblic, trebuie observat că neascultarea față de Dumnezeu ar fi fost singura cale prin care oamenii ar fi putut să câștige libertatea de a alege și maturitatea. În Biblie lucrurile apar într-o ordine irațională. Dumnezeu ar fi dat oamenilor mai întâi libertatea de a alege în a îl asculta pe El sau a nu îl asculta și numai după aceea le-ar fi permis oamenilor să cunoască binele și răul. Ordinea corectă era aceea ca mai întâi oamenii să poată face deosebirea dintre bine și rău și numai după aceea să dobândească libertatea de a alege.

În faza inițială, Dumnezeu ar fi creat niște oameni fără discernământ și în locul acestuia oamenii ar fi funcționat pe baza principiului ascultării necondiționate de El. Astfel de ființe ar fi fost un fel de roboți, care ar fi depins în totalitate de El. Primii oameni nu ar fi avut dreptul să asculte de dorințele lor sau să facă propriile lor alegeri, ei ar fi fost limitați de Dumnezeu în manifestarea liberă a voinței lor. 

Conform Bibliei, Dumnezeu nu ar fi creat ființe libere, ci ființe total dependente de El, oameni care nu cunoșteau diferența dintre bine și rău. O alegere urmată de o amenințare nu este niciodată o alegere liberă și așa ar fi fost alegerea făcută de Adam și Eva de a asculta sau nu de Dumnezeu, alegere care era urmată de amenințarea cu moartea. O astfel de alegere în loc să îi sperie pe oameni mai degrabă le-ar fi trezit interesul, dată fiind miza ei atât de importantă.

Înainte să cunoască binele și răul, primii oameni au fost ca niște copii, fără responsabilitate, și din acest motiv ei nu ar fi fost capabili să fie judecați sau pedepsiți pentru faptele lor. O persoană fără discernământ, care nu cunoaște diferența dintre bine și rău nu poate să fie pedepsită și nu este pedepsită pentru comportamentul său. Dumnezeu, care este etalonul dreptății, în cartea Facerea, i-a pedepsit pe primii oameni cu toate că ei nu aveau discernământ și nu puteau să facă alegeri bazate pe acesta. Aceasta este o absurditate și este în contradicție cu felul în care îl înțelegem pe Dumnezeu, care nici o dată nu ar fi săvârșit ceva nedrept, pedepsind niște oameni iresponsabili. Dumnezeu, așa cum este prezentat de cartea Facerea, este departe de perfecțiunea pe care i-o atribuie oamenii. În El nu ar fi existat perfecțiune, dacă i-ar fi pedepsit pe Adam și Eva pentru o faptă săvârșită de ei, înainte ca ei să dobândească discernământ, înainte ca ei să cunoască binele și răul. 

Cel fel de Tată al omenirii ne prezintă Biblia în prima carte a ei? Dacă un tată ar ști că fiul sau fiica sa este imatură și nu are capacitate de discernământ, el nu ar amplasa un fel de capcană înaintea lui sau a ei, în care, în inocența sa, copilul ar putea să cadă din curiozitate. În cartea Facerea, Dumnezeu nu ar fi respectat această regulă. El ar fi plantat, în Grădina Eden, un copac care era periculos pentru copiii săi deoarece el le-ar fi produs moartea, copac la care Adam și Eva ar fi avut acces din curiozitate. Un astfel de Tată nu poate să fie considerat un Tată responsabil, dar prima carte a Bibliei fiind o culegere de mituri și nu expresia realității, nu avem nici un motiv să credem că Dumnezeu ar fi acționat vre-o dată ca un Tată iresponsabil. Deoarece îl prezintă pe Dumnezeu într-o lumină atât de defavorabilă, cartea Facerea nu poate să fie inspirată de El.  

Curiozitatea științifică a oamenilor face ca societatea umană să fie ceea ce este astăzi, o lume evoluată tehnologic, deci dorința oamenilor de a cunoaște nu poate să fie ceva atât de rău.

Referindu-se la căderea oamenilor în păcat, povestea din cartea Facerea capitolul 2 ne spune că singurul lucru care îi separă pe oameni de Dumnezeu este cunoașterea. După ce au mâncat din pomul vieții, oamenii au devenit ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul, și în felul acesta, s-a deschis calea oamenilor către viața veșnică.

„22. Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!...” (Facerea 3; 22)

Biblia ne spune că prin cunoaștere putem să ajungem să fim ca Dumnezeu, mai întâi cunoscând binele și răul și apoi învățând cum să trăim veșnic, adică ajungând să cunoaștem și secretul vieții veșnice.

Ce fel de om și ce fel de societate umană a vrut Dumnezeu să realizeze pentru viitorul omenirii? A vrut Dumnezeu să aibă la dispoziție un robot fără capacitatea de a discerne, deci fără personalitate, sau a vrut să genereze ființe dezvoltate din punct de vedere intelectual, capabile să îl înțeleagă pe El? Biblia ne spune că viața veșnică constă tocmai în cunoașterea lui Dumnezeu dar cunoașterea Lui este imposibilă fără cunoașterea binelui și a răului, care ar fi fost interzisă oamenilor, în conformitate cu cartea Facerea. Interdicția de a cunoaște deosebirea dintre bine și rău este în contradicție cu chemarea biblică de a îl cunoaște pe Dumnezeu.

De remarcat, din felul în care cartea Facerea ne spune că au fost testați primii oameni, că aceștia nu au demonstrat înclinația lor către bine sau către rău, în urma testului, ci au ales între ignoranță și cunoaștere.

A fost Satan condamnat de Dumnezeu pentru că și el a vrut să cunoască binele și răul sau diavolul a descoperit singur calea negativă, fără să mănânce din pomul cunoașterii? Sunt întrebări care ar merita un răspuns dacă vrem să găsim un sens miturilor biblice despre creație dar poate că aceste mituri nu au nici un sens sunt pură imaginație. În același timp, deoarece acestor mituri li se oferă un sens spiritual foarte înalt, de către Bisericile instituționale, avem nevoie de răspunsuri concrete pentru a vedea dacă această ofertă este justificată sau nu.

Motivul general acceptat al revoltei lui Satana este mândria lui bazată pe aceea că el ar fost un înger foarte special. Acest motiv însă este prea general pentru a ne da o explicație concretă asupra cauzelor pentru care Satan s-ar fi revoltat împotriva lui Dumnezeu. Ne referim desigur la studiul unei legende, nu la analiza unor fapte cu caracter istoric. 

Necunoașterea diferenței dintre bine și rău ar fi putut favoriza o revoltă în Împărăția lui Dumnezeu deoarece necunoscând răul îngerii ar fi putut să nu aprecieze bunătatea Lui.

În același timp, necunoașterea diferenței dintre bine și rău ar fi trebuit să fie compensată de dragostea lui Dumnezeu pentru îngeri și de dragostea îngerilor pentru El, dar se pare că nu a fost, dacă avem în vedere revolta lui Satana și atașamentul unei treimi din îngeri față de el. 

„3. Şi alt semn s-a arătat în cer: iată un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne, şi pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti. 4. Iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ. Şi balaurul stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când se va naşte.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 12; 3-4)

Interpretarea obișnuită a acestui text este că balaurul mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne este Satan și că a treia parte din stelele cerului reprezintă a treia parte din îngerii lui Dumnezeu, care ar fi fost convinși de Satan să îl urmeze pe el, în revolta sa. Din acest text rezultă că o treime din îngerii lui Dumnezeu au urmat binele până în momentul când au întâlnit răul și după aceea au urmat răul. În același timp, alte două treimi din îngerii lui Dumnezeu ar fi continuat să îi rămână fideli Lui dar Satan ar fi sădit îndoiala în mintea lor și această îndoială ar fi trebuit spulberată căci altfel o nouă revoltă ar fi fost oricând posibilă. Dumnezeu ar fi conceput un plan complex pentru a înlătura îndoiala din mințile celor două treimi de îngeri și în acest plan crearea oamenilor și căderea lor în păcat ar fi jucat un rol foarte important.  

Înainte de a ne concentra asupra revoltei lui Satana mai trebuie făcute câteva precizări în legătură cu neascultarea oamenilor față de Dumnezeu.

Când au văzut că Dumnezeu privește acțiunea lor ca pe o greșeală, Adam și Eva ar fi trebuit să regrete căderea lor în păcat. Ce puteau ei să regrete în mod concret? Ar fi trebuit să regrete că au ales răul împotriva binelui? Ei nu au făcut o astfel de alegere deci nu aveau cum să o regrete. Trebuiau ei să regrete că au ales calea cunoașterii în loc să aleagă ascultarea oarbă și ignoranța? Nu puteau să regrete acea alegere, deoarece, fără cunoașterea binelui și răului, oamenii nu ar fi devenit conștiințele evoluate care sunt astăzi. Părerea de rău pentru alegerea cunoașterii în loc de alegerea ignoranței nu ar fi avut nici un sens, de aceea Adam și Eva nu ar fi avut de ce să regrete decizia lor cu privire la pomul cunoașterii. Numai regretul de a alege răul mai degrabă decât binele are sens, dar Biblia nu ne spune că în urma cunoașterii binelui și răului Adam și Eva ar fi ales răul și nu binele.

Cum a știut Dumnezeu că primii oameni au mâncat din pomul cunoașterii? El ar fi aflat lucrul acesta printr-o deducție logică. Primii oameni au devenit conștienți că erau dezbrăcați. Ei ar fi realizat dintr-o dată că a fi dezbrăcat ar fi fost ceva greșit în ochii lui Dumnezeu. Aceasta este o afirmație absurdă. Dacă Dumnezeu a creat oamenii dezbrăcați, atunci a fi dezbrăcat în fața Lui nu putea să constituie nici o problemă. În același timp, dacă a fi dezbrăcat ar fi fost o situație rușinoasă ar însemna că Dumnezeu ar fi creat ceva rușinos și ar fi tolerat pentru un timp o astfel de situație. Cu alte cuvinte, primii oameni, până la căderea în păcat ar fi trăit într-o situație rușinoasă, creată de Dumnezeu, dar fără ca ei să știe. Aceasta este concluzia care este implicită în textul biblic respectiv.   

Într-o Grădină unde Adam și Eva erau singuri, faptul de a fi dezbrăcați nu avea cum să fie o problemă și de aceea rușinea lor nu are nici un sens, mai ales dacă Dumnezeu i-ar fi creat în acest fel. Numai după ce oamenii s-au înmulțit pe Pământ, a fi dezbrăcat în public a devenit o problemă.

Textul acesta este o explicație mitologică care vine din timpurile în care purtarea hainelor a devenit o normă și a fi dezbrăcat în public a fost considerat rușinos. Dacă această povestire ar fi adevărată, cum s-ar putea explica comportamentul anumitor triburi africane, unde oamenii trăiesc dezbrăcați în mijlocul semenilor lor? Nu sunt și acei oameni urmașii lui Adam și Eva? Nu și-au deschis și Africanii, la care se face referire, ochii, ca o consecință a păcatului de neascultare a lui Adam și Eva? Ar fi trebuit ca și acele persoane să își deschidă ochii, dacă sunt urmașii lui Adam și Eva care și-au deschis ochii, în urma consumului din roadele pomului cunoștinței binelui și răului. Toate detaliile poveștii cu Adam și Eva sunt incoerente din punct de vedere rațional.

Dacă a fi dezbrăcat ar fi fost rușinos, Dumnezeu i-ar fi îmbrăcat pe oameni din momentul creației lor. Dumnezeu nu a considerat că oamenii erau într-o situație rușinoasă, fiind dezbrăcați, și dacă primii oameni nu ar fi căzut în păcat, după logica textului din cartea Facerea, oamenii ar fi rămas dezbrăcați pentru eternitate. 

Biblia ne spune că primii oameni ar fi deschis ochii după căderea lor în păcat. Aceasta este o afirmație foarte ciudată și presupune că până la căderea în păcat ei au avut ochii închiși din punct de vedere moral. Dacă lucrurile ar fi stat așa cum spune Biblia, atunci nu s-ar putea vorbi de o înaltă moralitate sau o spiritualitate elevată a primilor oameni, înainte de căderea lor în păcat. A fi într-o situație proastă, fără să realizezi acest lucru, nu este o dovadă de moralitate înaltă, ci de inconștiență. Starea morală a primilor oameni, după descrierea Bibliei, a fost deplorabilă încă înainte de căderea lor în păcat.  

În același timp, dacă primii oameni au avut „ochii morali” închiși, așa cum spune cartea Facerea, până la căderea lor în păcat, ei nu puteau să fie responsabili pentru răspunsul pe care l-au dat ispitei șarpelui, prin urmare ei nu trebuiau să fie pedepsiți pentru răspunsul lor. Cu „ochii morali” închiși ei nu ar fi putut să recunoască realitatea căreia trebuiau să îi facă față. Dacă este bine ca oamenii să trăiască cu ochii deschiși, din punct de vedere moral, atunci căderea în păcat a fost o necesitate.  

Pentru motive necunoscute, șarpele „înțelept” nu s-a gândit că ispitindu-i pe oameni să mănânce prima dată din pomul vieții ar fi creat probleme mult mai mari lui Dumnezeu, decât consumul din fructele pomului cunoașterii. În acest caz, șarpele nu s-a dovedit a fi un strateg prea bun deoarece dacă primii oameni ar fi mâncat mai întâi din pomul vieții aceasta ar fi oferit oamenilor un timp infinit pentru a ajunge la pomul cunoștinței binelui și răului. Accesul la pomul vieții ar fi fost liber și a fost blocat numai după căderea primilor oameni în păcat. Primele 11 capitole ale cărții Facerea nu descriu lumea reală, ci prezintă o lume legendară.

Cartea Facerea prezintă două persoane, pe Adam și Eva, care ar fi adoptat o atitudine eroică. Ei ar fi fost foarte curajoși și pentru ei cunoașterea ar fi fost mai importantă decât viețile lor. Ei ar fi fost gata să își asume riscuri foarte mari pentru a dobândi cunoașterea binelui și a răului și nimic nu poate să fie mai demn de admirat decât această atitudine a lor, atâta vreme cât această cunoaștere era foarte importantă pentru ei.

În istoria Creștinismului mulți oameni de știință au trebuit să își sacrifice viața în căutarea cunoașterii. Cunoașterea binelui și a răului și cunoașterea științifică sunt inseparabile. Metaforic, totul a pornit atunci când Adam și Eva au acceptat moartea ca preț pentru setea lor de cunoaștere. Din nefericire Biserica, prin reprezentanții ei, nu a considerat că povestirea lui Adam și Eva este doar o legendă, ci a evaluat-o ca fiind exactă din punct de vedere istoric și aceasta a justificat, în trecut, atitudinea ei ostilă față de cunoașterea științifică. Până la urmă, Dumnezeu ar fi pedepsit pe oameni pentru setea lor de cunoaștere, în conformitate cu cartea Facerea, și de aceea reprezentanții Bisericii ar fi fost îndreptățiți să facă același lucru, pedepsind orice efort îndreptat către cunoașterea științifică. Aceasta ne arată că fanteziile din cartea Facerea nu sunt o eroare nevinovată, ci ele au avut o influență determinantă în istoria omenirii, la un moment dat.    

Ce interes ar fi avut șarpele să deschidă ochii oamenilor? A vrut el să inițieze o revoluție a cunoașterii și avea nevoie de oameni pentru aceasta? În realitate, a existat o astfel de revoluție și câteodată autoritățile religioase s-au opus ei, dorind să impună asupra cunoașterii învățăturile lor rigide.

A vrut șarpele să îi ia pe oameni aliați în lupta sa împotriva lui Dumnezeu? Șarpele nu s-a ferit să îi sfătuiască pe oameni să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului, deci el le-a dat posibilitatea oamenilor să acționeze conform conștiinței lor, fiind informați asupra realități. Lucrul acesta este surprinzător deoarece dacă Dumnezeu reprezintă binele și șarpele este întruchiparea răului atunci interesul șarpelui ar fi fost ca oamenii să nu descopere acest lucru pentru a nu alege binele în defavoarea răului. Această idee este consolidată și de observația că Dumnezeu ar fi vrut ca oamenii să asculte de El fără să cunoască binele și răul, adică fără să știe dacă se supun unei autorități bune sau uneia rele. Așa cum am mai arătat, cartea Facerea tinde să îl prezinte pe Dumnezeu într-o lumină negativă, în ciuda faptului că ea și-a dobândit un loc important în cadrul dogmelor și doctrinelor religioase. 

Ce concluzie generală, cu consecințe morale, poate să fie desprinsă din textele cărții Facerea, capitolul 3? Dumnezeu ar fi dorit să ascundă informații față de oameni, deoarece cunoașterea ar fi deșteptat omenirea, determinând-o să pună întrebări incomode. Alternativa la cunoaștere ar fi fost ascultarea oarbă de Dumnezeu. În logica cărții Facerea, capitolul 3, pomul cunoștinței binelui și răului ar fi fost o barieră pusă de Dumnezeu în interesul Său, nu pentru beneficiul omenirii, deoarece pentru primii oameni necunoașterea binelui și a răului nu ar fi prezentat nici un avantaj. Se înțelege că în realitate Dumnezeu nu ar fi făcut niciodată așa ceva, dar acesta este mitul fundamental al unor religii și trebuie să știm ce ne spune el cu adevărat.    

Poate că o forță extraterestră ar fi preferat ca oamenii să poată fi folosiți numai pentru muncă, de exemplu, pentru extracția de minereuri rare, despre care Biblia amintește atunci când se referă la Grădina Eden. Extratereștrii nu ar fi avut nici un interes ca oamenii să își dezvolte conștiințele prin cunoașterea diferenței dintre bine și rău și astfel s-a născut povestirea despre Adam și Eva și despre pomul cunoașterii. Această povestire își are rădăcinile în poveștile babiloniene care vorbesc mai clar despre vizita unei civilizații extraterestre pe Pământ. Iată ce ne spune textul biblic:

„10. Şi din Eden ieşea un râu, care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe. 11. Numele unuia era Fison. Acesta înconjură toată ţara Havila, în care se află aur. 12. Aurul din țara aceea este bun; tot acolo se găseşte bdeliu şi piatra de onix. 13. Numele râului al doilea este Gihon. Acesta înconjură toată ţara Cuş. 14. Numele râului al treilea este Tigru. Acesta curge prin fața Asiriei; iar râul al patrulea este Eufratul. 15. Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.” (Facerea 2; 10-15)

Nu este exclus ca reprezentanții unei civilizații extraterestre să fi venit pe Pământ pentru a căuta minerale care nu se găsesc cu ușurință în univers și pentru extracția lor s-ar fi folosit de oameni, după ce ar fi operat anumite modificări genetice asupra unor primate superioare. Aceasta ar fi fost o formă de creație a oamenilor care s-ar fi produs altfel decât ne spune Biblia. Poate că urme ale unei astfel de întâmplări au rămas și s-au reflectat în mitologiile mai multor civilizații antice și au ajuns și pe paginile Bibliei. Dacă nu ar fi fost așa, atunci ar fi foarte greu de explicat ce caută enumerarea unor minerale în cartea Facerea, alături de mențiunea că omul a fost pus în Grădina Eden ca s-o lucreze și s-o păzească. De cine trebuia să păzească omul Grădina dacă existau numai doi oameni pe pământ? Mai degrabă, ar fi fost nevoie să o păzească dacă ar fi existat mai multe entități interesate de bogățiile minerale pe care le conținea.

Ici și colo, Biblia ne oferă anumite elemente care să ne permită să tragem concluzia că Dumnezeu în V.T. ar fi fost reprezentantul sau reprezentanții unei civilizații extraterestre. În același timp, o astfel de ipoteză este greu de dovedit și de aceea aceste observații rămân doar speculații a căror realitate însă nu poate să fie exclusă. În orice caz, dacă Dumnezeu există dar nu a făcut lumea așa cum ne spune cartea Facerea, atunci trebuie să ne așteptăm la un alt mod prin care El a interacționat în trecut cu omenirea.

Există o inadvertență evidentă între dogma potrivit cu care Dumnezeu cunoaște viitorul și dogma după care El iubește oamenii, deși ambele dogme sunt fundamentale pentru Creștinism. Dacă Dumnezeu cunoaște viitorul, aceasta înseamnă că El a prevăzut și căderea oamenilor în păcat. Nu a prevăzut-o doar ca pe o posibilitate, ci a cunoscut-o cu certitudine. Dumnezeu ar fi știut că, în lipsa cunoștinței binelui și răului, oamenii nu erau pregătiți să treacă de încercarea la care El i-ar fi supus. Natura primilor oameni ar fi fost mai puternică decât mințile lor imature de aceea ei ar fi acționat conform cu natura lor și nu ascultând glasul unei înțelepciuni care le lipsea. În aceste condiții, existența iadului, despre care se spune că va fi populat de miliarde de oameni, este o contrazicere a dragostei lui Dumnezeu pentru omenire.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu a creat omenirea știind dinainte că cei mai mulți oameni care se vor naște pe Pământ vor suferi veșnic în iad. Dragoste pentru câțiva și ură pentru cei mai mulți înclină balanța către ură nu către dragoste. Un astfel de Dumnezeu nu este nici generos și nici plin de dragoste ci este mai degrabă sadic. Aceasta nu înseamnă că așa este Dumnezeu, ci ne arată doar care sunt consecințele raționale ale unei analize temeinice a textelor biblice.

Imaturitatea lui Adam și Eva se poate observa după motivarea deciziei de a mânca din fructul oprit:

„6. De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el.” (Facerea 3; 6)

Cei doi nu au luat în considerare consecințele negative ale alegerii lor, nu au pronunțat cuvântul moarte și nu au dezbătut între ei interdicția pusă de Dumnezeu de a mânca din acel pom. Ei nu au pus în balanță avantajele și dezavantajele alegerii lor. Cel mai serios argument a fost că rodul pomului era vrednic de dorit, pentru că dădea ştiinţă. Femeia a fost impresionată de aparența fructului, în primul rând, în același fel în care copii sunt entuziasmați de ceea ce văd. Cu toată imaturitatea ei, femeia a intuit nevoia ei de știință.

În tradiția iudeo-creștină, Dumnezeu este prezentat cu o mare responsabilitate asupra Sa, și anume aceea de a fi creat un mediu generator de suferințe și tragedii fără sfârșit care vor culmina cu suferințe veșnice pentru majoritatea populației planetei noastre. Lucrul acesta este trecut cu vederea de către credincioși, atunci când ei se gândesc că Dumnezeu este Creatorul universului și că dacă ar fi putut crea o lume mai bună, mai mult ca sigur că ar fi creat o astfel de lume. Când reflectează în acest fel, credincioșii uită că potrivit dogmelor și doctrinelor creștine Dumnezeu este considerat a fi Atotputernic și că dacă ar fi vrut să creeze o lume mai bună, nimic nu l-ar fi putut împiedica să o facă. Povestirile despre creație, din cartea Facerea, conțin relatările a nenumărate slăbiciuni și inadvertențe care ar fi dus la desfășurările dramatice din istoria Pământului. Cunoscând viitorul, Dumnezeu ar fi trebuit să știe că primii oameni nu erau pregătiți să reziste ispitei șarpelui, dar contrar acestei cunoașteri El ar fi plantat pomul cunoștinței binelui și răului în Grădina Eden.

În conformitate cu Biblia, Dumnezeu a creat șarpele, împreună cu toate celelalte animale, știind că șarpele va deveni vehiculul răului. Nu era greu de anticipat așa ceva dacă revolta lui Satan s-ar fi produs deja în Împărăția lui Dumnezeu. Crearea omului ar fi fost de la început sub semnul dezastrului, dacă i se permitea lui Satan să intre în relație directă cu primii oameni, și conform Bibliei i s-a permis. Desigur că un Dumnezeu grijuliu s-ar fi îngrijit ca Satan să nu aibă acces la oamenii care ar fi fost creați de puțin timp, dar cartea Facerea ne spune că El nu ar fi acordat atenție acestui lucru. Dumnezeu ar fi lăsat lucrurile să decurgă de la sine, nu le-ar fi împiedicat deznodământul în nici un fel, cu toate că El crease un șarpe care putea vorbi și îi putea ispiti pe oameni. Dumnezeu a creat șarpele vorbitor ca să devină un instrument la îndemâna lui Satan. Altfel pentru ce l-ar fi creat? Alte animale nu vorbesc dar acel șarpe era pregătit pentru ca Satan să îi poată ispiti pe oameni. Cartea Facerea îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind Acela care a pregătit cu grijă toate elementele pentru căderea primilor oameni. Acesta este un motiv pentru care primele 11 capitole din cartea Facerea nu pot să fie considerate că sunt inspirate de Dumnezeu, cu toate consecințele teologice care decurg din această afirmație. 

Oare de ce nu i-a lăsat Dumnezeu pe oameni să decidă singuri ce vor face, în legătură cu pomul cunoștinței binelui și răului, fără să fie ispitiți de Satan? Dacă povestirea ar fi fost adevărată mai mult ca sigur că i-ar fi lăsat, dat fiind că un Dumnezeu generos nu i-ar fi ispitit pe oameni, tentându-i să greșească. Prin crearea șarpelui, Dumnezeu l-a ajutat pe Satan să îi ispitească pe oameni. În sistemul juridic, cineva care procură mijloacele pentru ca o altă persoană să săvârșească o acțiune ilegală devine complicele acelei persoane. Dumnezeu, în baza a ceea ce susține Biblia, ar fi fost complice la ispitirea omului. Aceasta nu înseamnă că așa s-au întâmplat lucrurile în lumea reală, dar ne arată cât de lipsite de orice sens sunt povestirile despre creație din Biblie.  

Mergând pe firul logicii putem să constatăm că mai toate povestirile bibice despre creație ne conduc la niște consecințe care din punct de vedere logic sunt absurde, adică la situații și atitudini care nu se potrivesc nici cu realitatea înconjurătoare și nici cu imaginea pe care o avem în conștiințele noastre despre Dumnezeu. De exemplu, un Dumnezeu drept nu putea să genereze toate condițiile pentru ca primii oameni să cadă în păcat și în același timp să condamne la pedeapsa veșnică a iadului miliarde de oameni. Se poate crede și că Dumnezeu nu este drept, dacă în loc să îi ajute pe oameni să nu greșească, El i-ar fi împins să cadă în păcat, ca apoi să îi pedepsească pentru această cădere. Dar dacă o astfel de concluzie ar corespunde cu realitatea, nedreptatea ar fi și mai gravă dacă Dumnezeu i-ar condamna pe oameni să sufere veșnic în iad. Oricum ar sta lucrurile, istorisirile despre creație, din Biblie, duc la concluzia absurdă că Dumnezeu este nedrept.

Adam și Eva nu au murit în ziua în care au mâncat din roadele pomului cunoștinței binelui și răului, deci șarpele a avut dreptate și Dumnezeu a greșit. Primii oameni nu au murit nici fizic și nici spiritual.

Dumnezeu a zis:

„17. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facerea 2; 17)

Șarpele a zis:

„4. Atunci şarpele a zis către femeie: "Nu, nu veţi muri!” (Facerea 3; 4)

Dacă Adam și Eva ar fi murit în ziua în care Biblia ne spune că au mâncat din fructul oprit nu ar fi existat omenirea așa cum o cunoaștem astăzi și astfel oamenii nu ar fi trebuit să suporte atâtea suferințe și atâta moarte. Dacă Dumnezeu și-ar fi ținut promisiunea, așa cum ar fi trebuit, aceasta ar fi oprit ca miliarde de ființe umane să ajungă în iad și să sufere pentru veșnicie. Din nefericire, în conformitate cu Biblia, Dumnezeu și-ar fi încălcat promisiunea, cu consecințe tragice. Este greu de acceptat ca adevărată afirmația că Dumnezeu a avut de la început intenția să salveze pentru rai un număr mic de persoane și că, în același timp, a fost de acord ca un număr uriaș de locuitori ai Pământului să sufere pentru veșnicie în iad și totuși aceasta este exact ce ne spune Biblia. Dacă Dumnezeu este Atotștiutor, atunci El a știut dinainte ce urmează să se întâmple în viitor și care sunt consecințele creației Sale. Un om alege din pădure lemnul cel mai bun pentru creația sa și ce îi prisosește folosește pentru foc. La Dumnezeu ne-am aștepta la cu totul altceva, când este vorba despre destinul veșnic al oamenilor, cu atât mai mult cu cât oamenii nu sunt lemne care să fie aruncate cu ușurință în flăcările iadului veșnic. Scrierile biblice despre creație reflectă natura umană și modul de a gândi omenesc, cu privire la autoritate și la modul de exercitare a acesteia, ele nu au ca sursă o Conștiință superioară care să îi iubească pe oameni și chiar pe cei care ar putea fi considerați dușmani sau ostili Lui.

Scriitorii biblici ai creației au folosit datele realității istorice din timpul vieții lor și au construit o poveste care să ducă la aceste date fără nici un respect pentru cum au stat cu adevărat lucrurile sau cum ar fi trebuit să stea dacă universul ar fi fost cu adevărat creat de un Dumnezeu care este, în același timp, rațional și drept dar și generos. De aceea miturile create de ei sunt foarte departe de istoria reală dar și de imaginea unui Dumnezeu care întruchipează valori pozitive într-un mod absolut. Cu alte cuvinte, miturile biblice ale creației reprezintă un compromis cu realitatea dar și cu spiritualitatea autentică. 

Dumnezeu ar fi putut crea alți oameni, după ce primii oameni au căzut în păcat, și acești înlocuitori ai primilor oameni ar fi avut o nouă șansă să îl asculte pe El și să nu mănânce din pomul cunoașterii. Cu toate acestea, Dumnezeu, în viziunea biblică, a preferat să îi păstreze în viață pe Adam și Eva și să le permită să dea viață la nenumărați candidați pentru iad și la puțini aleși pentru rai. De ce ar fi făcut Dumnezeu așa ceva? Chiar dacă nu putem să intrăm direct în mintea lui Dumnezeu din cartea Facerea, putem să ne formăm o părere dacă analizăm rațiunile care puteau să stea la baza unei astfel de decizii. Probabil că orice înlocuire a lui Adam și Eva cu alte ființe umane, în aceleași condiții, ar fi dus la aceeași situație. Dacă nu ar fi avut discernământ moral, necunoscând binele și răul, orice ființă umană ar fi procedat la fel ca și Adam și Eva, adică s-ar fi lăsat motivat de natura sa curioasă. O repetare a eșecului cu Adam și Eva nu ar fi fost deloc favorabilă lui Dumnezeu.

Unele învățături creștine susțin ideea că Dumnezeu poate să facă ce vrea, fără să țină cont de nimic. Cu toate acestea, dacă Dumnezeu are respect pentru principii și pentru dreptate, El nu face ce vrea ci ceea ce este în acord cu aceste principii și cu dreptatea.

Lupta împotriva răului nu poate fi dusă de cineva care nu poate să îl identifice. Cu alte cuvinte, numai cine cunoaște diferența dintre bine și rău poate să aleagă eficient binele în detrimentul răului. Prin urmare, cunoașterea binelui și răului i-ar fi ajutat pe oameni să adopte binele prin înțelegerea efectelor dăunătoare ale răului deci a considera că aspirația oamenilor de a cunoaște binele și răul este rădăcina tuturor relelor, așa cum lasă să se înțeleagă cartea Facerea, este o idee dăunătoare pe care o promovează textele biblice.

Povestea lui Adam și Eva este absurdă din orice unghi am privi-o. De exemplu, care ar fi fost soarta șarpelui dacă primii oameni ar fi rezistat ispitei lui? Este evident că șarpele nu ar fi renunțat niciodată să îi atragă pe oameni de partea lui și se poate vedea lucrul acesta din exemplul lui Cain. Singura șansă de a rezista ispitelor șarpelui ar fi fost ca, mai întâi, oamenii să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului și după aceea ei ar fi putut să îl identifice pe șarpe ca pe un promotor al răului. În Biblie, desfășurarea evenimentelor s-a petrecut pe dos. Mai întâi ar fi trebuit ca oamenii să știe că șarpele are gânduri rele și numai după aceea ei ar fi putut să reziste ispitei sale dar lucrul acesta ar fi fost imposibil dacă primii oameni nu mâncaseră încă din pomul cunoașterii.

Introducerea unor oameni nevinovați între două forțe mult mai puternice decât ei, adică Dumnezeu și șarpele, forța binelui și forța răului, și cerința de a alege între cele două, este o acțiune în sine imorală. Bătălia între bine și rău ar fi făcut până la urmă, în mod inevitabil, victime umane, în condițiile în care oamenii ar fi rămas ignoranți în ceea ce privește deosebirea dintre ceea ce este bine și ceea ce este rău. 

Astfel după cum sunt interpretate, în mod obișnuit, textele biblice, se consideră că înainte ca șarpele să o ispitească pe Eva, ar fi răbufnit în Împărăția lui Dumnezeu o revoltă, în care un înger numit Satan s-ar fi revoltat împotriva lui Dumnezeu. Din acest motiv, Dumnezeu, care este perceput ca o întruchipare a binelui, deoarece El este considerat a fi Creatorul universului, și Satan, cel care contestă acest bine, au început un război cosmic care durează până în zilele noastre.

Cei mai mulți explică revolta lui Satan prin mândria lui. Lucrurile nu sunt așa de simple. Dacă s-ar fi revoltat doar Satan, atunci explicația aceasta ar putea fi suficientă, dar lui i s-au alăturat o treime din toți îngerii lui Dumnezeu, ființe inteligente, care ar fi trebuit să aibă motivele lor pentru a se alătura unei asemenea revolte și pentru a își periclita viața veșnică.

Exista sau nu un motiv de revoltă împotriva lui Dumnezeu? Nu a fost posibil ca Satan plus o treime din îngerii lui Dumnezeu să se revolte împotriva Lui fără absolut nici un motiv. O astfel de revoltă ar fi fost echivalentă cu oricare altă revoltă împotriva autorității, atunci când exercițiul puterii devine de nesuportat pentru supuși. Trebuie să ne întrebăm însă dacă Împărăția lui Dumnezeu se bazează pe exercitarea puterii asupra îngerilor sau pe o dragoste profundă care conduce la o libertate absolută.

Biblia promovează ideea unei lupte pentru putere între Dumnezeu și Satan dar eu voi încerca să demonstrez că o astfel de bătălie este incompatibilă cu imaginea unui Dumnezeu iubitor, deci și această bătălie cosmică reprezintă tot un mit sau o serie de mituri care nu pot să aibă legătură cu realitatea. Ca mai întotdeauna, Biblia se înșeală și Dumnezeu este mult superior față de ceea ce ne spun textele din cartea Facerea. Mai mult, interpretarea clasică a luptei dintre bine și rău, dintre Dumnezeu și Satan, face mari deservicii imaginii Lui, deoarece îl prezintă ca pe un monarh absolut, un lider căruia toată lumea trebuie să i se supună necondiționat, de care fiecare trebuie să asculte orbește. Această imagine omoară credința în Dumnezeu la multe persoane care nu pot să accepte această reprezentare falsă.

Dacă Dumnezeu reprezintă absolutul, atunci El este absolutul în bine și lucrul acesta nu se reflectă în primele 11 capitole ale cărții Facerea. Dacă Dumnezeu ar fi doar denumirea pentru o civilizație extraterestră, după cum dau de înțeles textele sumeriene, extratereștrii nu ar avea, în mod necesar, caracteristici absolute, cum ar fi bunătate absolută.  

Dumnezeu, așa cum este perceput de către învățătura creștină, are ca esență dragostea necondiționată și nu exercițiul puterii absolute. Dumnezeu este mult deasupra a ceea ce ne spune Biblia despre El și de multe ori ce ne spune ea este chiar dăunător imaginii Lui, deci credinței în El. Dacă nu din Biblie, atunci de unde putem să îl cunoaștem pe Dumnezeu? Biblia nu trebuie văzută ca un tot unitar, deoarece ea este o colecție de texte cu valoare spirituală foarte diferită. În Biblie se găsesc și texte care ne pot ajuta să îl cunoaștem mai bine pe Dumnezeu, de exemplu, învățăturile lui Isus (Iisus). Dumnezeu poate fi cunoscut, de asemenea, din experiența personală a fiecărui credincios și a fiecărei credincioase cu El și din rezultatele studiului naturii, pe care le găsim în concluziile oferite de știință.

Trebuie de asemenea semnalat că prima carte a Bibliei este foarte ambiguă în ceea ce privește identificarea reprezentantului binelui și pe cel al răului, atât este de imprecisă încât inversează de fapt rolurile între cele două atitudini morale. Pe de o parte, avem pe Dumnezeu care face afirmații care nu se traduc în fapte, pe de altă parte, îl avem pe Satan, care le spune oamenilor numai adevărul, și care le recomandă să aleagă cunoașterea, cea care le îmbunătățește statul moral și îi ajută să evolueze ca ființe conștiente.

Cine este bun și cine este rău, din perspectiva cărții Facerea? Dacă adăugăm și afirmația că Dumnezeu ar fi ucis 99,99% din populația planetei prin Potop, cu toate că lumea a fost după acel eveniment cel puțin tot atât de rea ca și înainte, atunci apare clară tendința scriitorilor cărții Facerea de a privi divinitatea ca pe ceva ostil umanității și pe șarpe ca pe un aliat al oamenilor. 

Oricât de puțin acceptabilă ar fi această afirmație, în ochii unora, se poate totuși observa, în miturile biblice despre creație, o continuitate a altor mitologii în care divinitățile sunt rele și în nici un caz bune. Următorul citat clarifică acest aspect:

„Crime, răpiri și torturi sunt doar unele dintre lucrurile teribile săvârșite de zei în mitologia greacă. Astăzi a devenit obișnuit ca cititorii să se întrebe dacă acei zei au fost cu adevărat buni și măreți. Adevărul este că deși unii dintre ei au ajutat anumiți eroi în diferite mituri, ei erau de asemenea renumiți ca fiind egoiști și foarte aroganți.” (ref. 111)

Dumnezeu generos și iubitor, este un concept care a apărut mai târziu în tradiția iudeo-creștină, mai întâi El a fost exigent cu oamenii, impunându-le legile Sale și pedepsindu-i pentru nerespectarea lor.

În religia ebraică numele „satan” este folosit de multe ori ca un substantiv comun și se traduce ca „adversar” sau „acuzator”. Prin urmare „satan” nu apare în primul rând ca numele unei anumite persoane, ci ca denumirea unei categorii de persoane. În Biblia ebraică denumirea „satan” apare de nouă ori, de cinci ori pentru a descrie un oponent uman, militar, politic sau legal și de patru ori cu referință la o ființă divină. În câteva cazuri, „satan” nu acționează ca o ființă independentă de Dumnezeu, ci primește instrucțiuni de la El, cum este de exemplu cazul în cartea lui Iov. (Cartea lui Iov 1; 12)  Mitul lui Satan s-a construit în timp și nu există motive temeinice pe baza cărora să credem că scriitorii cărții Facerea au avut în vedere epopeea cosmică a luptei dintre bine și rău, atunci când au scris despre ispitirea Evei de către șarpe. Legătura dintre șarpele din cartea Facerea și Satan care ar fi căpetenia îngerilor decăzuți s-a realizat mult mai târziu, dar există și părerea că Biblia nu face deloc această relație. (ref. 112) 

După ce am făcut aceste precizări, să încercăm să ne imaginăm ce ar fi putut să determine o revoltă împotriva lui Dumnezeu, Creatorul universului și al omenirii, Cel care este Atotputernic, Atotprezent și Atotștiutor. Dacă nu vom găsi nici o posibilitate rațională pentru o astfel de revoltă, va trebui să concludem că miturile biblice nu fac decât să transpună clasica bătălie dintre bine și rău pe care o găsim în mitologia altor popoare, de exemplu, în cultura persană, popoare cu care Evreii au avut legătură de-a lungul istoriei lor și care i-au precedat în ceea ce privește descrierea bătăliei cosmice dintre bine și rău.

Percepția unei anumite imperfecțiuni a dragostei lui Dumnezeu, ar fi determinat o treime din îngerii Lui să se distanțeze de El. Cum se poate cineva revolta împotriva unei dragoste perfecte? Nimeni nu poate să se revolte dacă asupra lui sau a ei se revarsă o dragostea perfectă. Revolta vine dintr-o atmosferă insuportabilă, impusă de o autoritate, nu dintr-una de acceptare, generată de dragoste. Prin urmare, mitul revoltei lui Satan implică un Dumnezeu autoritar, căci acolo unde nu există autoritate nu poate să existe o reacție împotriva autorității.

M-am întrebat întotdeauna ce argumente ar fi folosit Satan, în confruntarea sa cu Dumnezeu? Cum ar fi putut Satan să convingă o treime din îngeri să se întoarcă împotriva lui Dumnezeu, dacă lucrul acesta s-a întâmplat cu adevărat? Dacă nici măcar îngerii, o parte din ei, care l-au cunoscut personal pe Dumnezeu, nu au rămas fideli Lui, atunci ce pretenții se poate avea de la oameni, care nu sunt atât de sfinți ca și îngerii, și care nu îl cunosc pe El atât de îndeaproape? Este o mare dilemă. Cineva ar putea să răspundă că, două treimi din îngeri au rămași totuși fideli lui Dumnezeu dar această constare nu răspunde la întrebarea fundamentală.

Îngerii din cer au fost creați de Dumnezeu, l-au cunoscut pe El printr-o experiență directă cu El, au simțit dragostea Lui pentru ei, dar, în ciuda acestor lucruri, ei ar fi fost convinși de Satan să îl urmeze pe el. În loc să simtă repulsie față de mândria lui Satan, o treime din îngerii lui Dumnezeu ar fi simțit că trebuie să se îndepărteze de El. Aceasta este esența înțelegerii Bibliei, lupta dintre bine și rău. Nu oamenii au generat lupta dintre bine și rău în univers, ei doar au ajuns la mijloc între două forțe care se confruntau între ele. În mod cu totul greșit, oamenii sunt priviți ca fiind cauza pentru care lumea a devenit mai rea, dar conform Bibliei, oamenii au căzut victime ale acestei bătălii cosmice, când încă se aflau într-o stare de inocență.

Ce argumente ar putea să folosească o persoană, pentru a convinge pe altcineva care a experimentat bunătatea și frumusețea lui Dumnezeu, să schimbe aceste valori pentru orice altceva? Dumnezeu este dragoste, în conformitate cu anumite texte ale Bibliei, și cine ar schimba dragostea pe ură și, cel mai important, pe baza căror argumente? Acest conflict, implicit în Biblie, pune în discuție relația dintre Dumnezeu și creația Sa. Această presupusă inabilitate a lui Dumnezeu de a reține dragostea unei treimi din îngerii creați de El ridică multe semne de întrebare atunci când se pun în discuție natura Sa și atributele Sale.  

Nu a fost dragostea lui Dumnezeu suficientă pentru îngeri? Au dorit îngerii altceva decât dragostea lui Dumnezeu, de exemplu cunoașterea? Nu este dragostea valoarea supremă a Împărăției lui Dumnezeu? Apostolul Pavel ne spune că din cele trei, credința, nădejdea și dragostea, cea mai mare este dragostea. (1 Corinteni 13; 13) Nu a fost dragostea lui Dumnezeu destul de evidentă pentru îngeri? Nu au fost ei fericiți cu ea? Este greu de conceput răspunsuri negative la aceste întrebări. Pentru un înger, a renunța la dragostea lui Dumnezeu și a fi convins de niște promisiuni făcute de Satan ar fi presupus niște argumente foarte solide împotriva Lui, pe care diavolul ar fi fost în măsură să le formuleze. Care ar fi fost aceste argumente, avansate de diavol? Putem numai să speculăm, atâta vreme cât nici un om nu a fost martor la aceea dezbatere, dar mai putem și să vedem ce ne spune Biblia, atât de puțin cât ne spune aceasta, și mai ales, putem să tragem concluzii și din omisiunile textelor biblice în legătură cu această temă.

Putem, de exemplu, să ne gândim că Satan le-ar fi oferit și îngerilor cunoașterea binelui și a răului. De unde ar fi cunoscut Satan diferența dintre bine și rău? Singurul despre care ni se spune că a cunoscut diferența dintre bine și rău, înainte de episodul din Grădina Eden, a fost Dumnezeu. Cu toate acestea, înainte de a îi ispiti pe oameni, șarpele a dovedit că știe câte ceva despre pomul vieții, atunci când i-a explicat femeii care sunt consecințele pentru cine mănâncă din roadele sale. Când și de la cine a aflat Satan despre diferența dintre bine și rău? Biblia nu răspunde la această întrebare și „tăcerea” ei ne poate determina să credem că întreaga mitologie legată de revolta lui Satana este pură fantezie. 

Se pare că întreaga desfășurare a istoriei omenirii este legată de planul lui Dumnezeu care va avea ca și consecință salvarea unora și condamnarea celor mai mulți la suferințe veșnice în iad. În orice caz, cei mai mulți comentatori creștini vorbesc despre acest plan de mântuire. Acest plan are însă rădăcini mult mai adânci și îi privește nu numai pe oameni dar și pe îngeri, în egală măsură.

De ce nu l-a omorât Dumnezeu pe Satan, imediat după ce acesta s-a revoltat împotriva Lui? Dumnezeu nu i-a omorât pe primii oameni, după ce au mâncat din fructul oprit, și nici pe îngerii care s-au revoltat împotriva Lui. El a conceput un plan care să elimine răul din Împărăția Sa urmând ca judecata celor vinovați să se facă la sfârșitul istoriei omenirii. 

Pentru ca acest plan să reușească, Satana trebuia să își demonstreze teoriile punându-le în practică. În același timp, Dumnezeu trebuia să arate că El este sursa binelui și că ceea ce propunea diavolul era cauza răului și a nefericirii ființelor create. Parabola pe care o prezintă citatul de mai jos mi se pare foarte reprezentativă:

„Să ne imaginăm un profesor care le spune studenților săi cum să rezolve o problemă dificilă. Un student inteligent și rebel afirmă că modul de rezolvare a problemei de către profesor este greșit. Insinuând că profesorul nu este capabil, acest rebel insistă că el cunoaște un mod mult mai bun de a rezolva problema. Anumiți studenți se gândesc că studentul are dreptate și devin și ei rebeli. Ce va face profesorul? Dacă el îi dă pe studenții rebeli afară din clasă, care va fi efectul asupra celorlalți studenți? Nu vor crede ei că studentul rebel și cei care l-au urmat au dreptate? Toți ceilalți studenți din clasă ar putea să își piardă și ei respectul pentru profesor, gândindu-se că îi este frică să nu fie dovedit că este în eroare. Dar … să presupunem că profesorul îi permite rebelului să arate clasei cum ar rezolva el problema.” (ref. 113)

Profesorul îl simbolizează pe Dumnezeu, elevul rebel pe Satan și elevii care sau alăturat lui sunt o metaforă pentru o treime din îngerii din cer. Se înțelege că decizia de a îl lăsa pe elevul rebel să își facă demonstrația este cea mai înțeleaptă decizie cu putință. Cât privește pe Satan, el a fost lăsat să își facă propria sa demonstrație. Scena acestei demonstrații este Pământul și scenariul ei este chiar istoria omenirii. Punctul culminant al acestei demonstrații îl reprezintă moartea Fiului lui Dumnezeu Isus (Iisus) pe cruce, suferință și moarte care demonstrează cât de mult iubește Dumnezeu pe oameni și ce mare preț a fost gata să plătească pentru salvarea lor. În felul acesta, toate ființele create s-ar fi putut convinge că Dumnezeu este cu adevărat sursa binelui și că Satan întrunește toate trăsăturile răului.

Prin pledoaria lui în fața lui Dumnezeu și a îngerilor, Satan a semănat îndoială, chiar și în mintea celor mai devotați îngeri ai lui Dumnezeu, și această îndoială trebuia spulberată pentru a se evita pe viitor o altă revoltă.

Este evident că această demonstrație nu se putea face dacă primii oameni nu ar fi căzut în păcat și dacă Hristos nu ar fi intervenit în istorie, murind pe crucea Golgotei. Cu alte cuvinte, căderea în păcat a primilor oameni a fost o necesitate absolută pentru ca Dumnezeu să își poată demonstra dragostea pentru ființele create. Aici intervine însă o contradicție fundamentală, dacă căderea primilor oameni a fost necesară, de ce i-a mai pedepsit Dumnezeu pe aceștia în urma neascultării lor? Pedepsirea primilor oameni pare a fi un fel de strategie prin care Dumnezeu ar fi lucrat pe două planuri, unul vizibil și altul invizibil. Pe planul vizibil oamenii trebuiau să se simtă vinovați cu toate că ei nu aveau altă alternativă decât neascultarea. Această strategie este însă incorectă față de oameni. Pentru a înțelege cine suntem cu adevărat, în lumina Bibliei și cine este Dumnezeu trebuie să urmărim și planul invizibil, nu doar pe cel vizibil. Putem să facem acest lucru observând rațiunile care decurg din povestirile biblice. 

Mesajul Crucii lui Isus (Iisus) este că Dumnezeu este dragoste dar îngerii căzuți probabil că nu sunt de acord cu acest mesaj. Pentru ei, Dumnezeu reprezintă o autoritate de care ei au încercat să scape. În același timp, ei au intrat sub autoritatea lui Satan care, după părerea mea, nu este de loc de dorit.

Ce se întâmplă însă cu îndoiala îngerilor care au rămas fideli lui Dumnezeu? Aceștia sunt mai greu de convins decât oamenii. Dacă au văzut distrugerile aduse de Potop sau nenumăratele genocide despre care vorbește V.T. atunci probabil că moartea pe cruce a lui Isus (Iisus) nu i-a convins că Dumnezeu este dragoste sau că El este numai dragoste. Aici apare o altă contradicție fundamentală a Bibliei și anume aceea dintre dragostea care ni se arată la Cruce și povestirile din V.T., unde Dumnezeu se arată nemilos față de diferite popoare. Câteodată, în V.T., Dumnezeu s-a arătat distrugător chiar și cu poporul evreu. Dacă la aceasta se adaugă prețul mare plătit pentru salvarea câtorva persoane, a celor aleși, adică miliarde de oameni care vor arde în iad, conform celor mai multe interpretări ale Bibliei, atunci nu văd nici un motiv pentru care îngerii rămași fideli, în urma revoltei lui Satan, s-ar declara împăcați.  

O altă contradicție de netăgăduit a Bibliei este aceea dintre atotștiința lui Dumnezeu și revolta lui Satan. Fie Dumnezeu nu a prevăzut revolta lui Satan, fie a prevăzut-o dar nu a făcut nimic pentru a o împiedica. Dacă cineva susține că Dumnezeu nu putea împiedica revolta lui Satana atunci contradicția apare între atotputernicia Lui și revolta condusă de diavol.

Fiind Atotștiutor, Dumnezeu ar fi anticipat consecințele creării lui Satan și, cu toate acestea, l-ar fi creat chiar cu riscul de a zdruncina întregul univers prin revolta sa. Dacă Dumnezeu l-a creat pe Satan, fără să ia în considerare viitoarea sa revoltă, înseamnă că El este direct responsabil de existența răului în lume. Fie Dumnezeu este Atotștiutor și a știut dinainte de a se întâmpla despre revolta lui Satan, fie această revoltă a venit ca o surpriză pentru El și atunci El nu este Atotștiutor, așa cum susțin dogmele și doctrinele instituțiilor religioase.

La această dilemă, comentatorii biblici au găsit tot felul de explicații care tind să îl absolve pe Dumnezeu, așa cum este descris de Biblie, de orice răspundere în ceea ce privește apariția răului în univers. Următorul este un citat care condensează o astfel de opinie:

„Deci, Dumnezeu a știut că aceasta se va întâmpla dinainte, bineînțeles, prin urmare El a avut un motiv serios pentru a permite răul în creația Sa. În final, în ochii lui Dumnezeu trebuie că merită să creeze o lume în care El a știut că diavolul și alții se vor revolta împotriva Lui. Eu cred că Dumnezeu va realizarea un bine mai mare prin tot răul pe care diavolul îl aduce”. (ref. 114)

Dumnezeu s-ar folosi de rău pentru planurile Sale, așa cum, de exemplu, s-a folosit de Satan pentru a îl încerca pe Iov. (ref. 115) La nivelul unui mit astfel de explicații pot să pară justificate dar în termenii realității, unde oamenii suferă și mor din cauza existenței răului în lume, explicațiile de acest fel sunt ridicule. 

Un Dumnezeu care nu are altă alternativă decât să folosească dialectica dintre bine și rău, pentru a își atinge scopurile, nu este perfect, așa cum este promovat de către comentatorii biblici, ci este în evoluție, tinde la un bine mai mare pentru El și pentru creația Lui. În același timp, dacă nu este perfect nu este încă Dumnezeu, în adevăratul înțeles al cuvântului. În cazul în care Dumnezeu a avut nevoie să genereze condițiile pentru apariția răului, adică l-a creat pe Satan, înseamnă că El a avut nevoie de un adversar pentru a atinge țeluri care nu au nici o legătură cu omul. Este ca și cum, de exemplu, șahul se învață jucând, dar pentru a îl juca este nevoie de un adversar. Rezultă că Dumnezeu avea nevoie de un adversar pentru a se cunoaște pe Sine mai bine, pentru a putea genera o lume în evoluție.

Dacă lucrurile stau așa, atunci primii oameni și cei care i-au urmat au fost și încă sunt victimele unei extraordinare regizări și au fost pedepsiți de Dumnezeu pe nedrept. Abordând acest subiect, mi se pare încă și mai nedreaptă soarta acelora despre care se spune că vor suferi în iad doar pentru că nu au crezut în Dumnezeu, așa cum este El descris de Biblie.

Care este binele superior, despre care spun unii comentatori că l-ar fi urmărit Dumnezeu prin crearea lui Satan? Suferința a miliarde de oameni în iad? Unii spun că Satan ar fi o unealtă la îndemâna lui Dumnezeu, pe care o folosește pentru modelarea oamenilor și pentru ca ei să ajungă să se apropie de El, atunci când sunt trecuți prin încercările vieții. (ref. 116) O astfel de afirmație echivalează cu recunoașterea falimentului planului de mântuire a lui Dumnezeu, care nu s-ar fi putut descurca singur în a îi convinge pe oameni să îl asculte și care ar fi avut nevoie de Satan pentru a își atinge țelurile. 

Este important de subliniat, încă o dată, că în discuție nu este realitatea lui Dumnezeu, ci mitologia biblică care se referă la El. Miturile biblice despre revolta lui Satan și căderea oamenilor în păcat se dovedesc a fi absurde, deoarece promovează imaginea unui Dumnezeu iresponsabil care se joacă cu universul și omenirea cu prețul unor uriașe suferințe umane. Dumnezeu, așa cum ni-l prezintă miturile biblice despre revolta lui Satan, nu are nimic a face cu dragostea de oameni și este gata să sacrifice miliarde dintre ei pentru a își atinge țelurile Lui. A dovedit lucrul acesta atunci când l-a creat pe Satan, știind că se va revolta împotriva Lui, și, de asemenea, atunci când l-a creat pe om într-un climat de confruntare cosmică, știind mai dinainte că primii oameni nu erau pregătiți să reziste nici unei încercări. Realitatea lui Dumnezeu însă nu poate să fie atât de meschină și egoistă, după cum o prezintă Biblia sau alte scrieri cu caracter religios. 

În cartea Facerea, capitolul 1, suntem informați că întreaga creație a lui Dumnezeu a fost foarte bună, dar în capitolul 3, al aceleiași cărți, putem să vedem că șarpele, o parte a creației Lui, a fost un reprezentant al răului. Dacă șarpele a fost creat în așa fel încât să servească ca un instrument al răului, atunci înseamnă că nu toată creația lui Dumnezeu a fost foarte bună. Dacă Satan a fost și el creat în săptămâna creației și Dumnezeu știa dinainte că se va revolta împotriva Lui, înseamnă că nu a fost totul foarte bine, deci afirmația din capitolul 1 este nejustificată.

Este foarte greșit să aruncăm întreaga responsabilitate pentru existența răului pe umerii lui Satan, deoarece acesta este doar o ființă creată și nu este responsabil pentru felul în care a fost creată. Conform Bibliei, Dumnezeu l-a creat pe Satan deosebit de ceilalți îngeri, având calități extraordinare. Oare această excelență și diferență nu invita la mândrie? Dacă Dumnezeu știa că valențele deosebite ale lui Satan vor deveni o sursă de mândrie, de ce l-a creat în acest mod? Dacă proiectul este greșit, trebuie întrebat întotdeauna proiectantul de ce a greșit. Așa zisa „taină” a mândriei lui Satan nu putea să fie o taină și pentru Dumnezeu, deoarece El cunoaște toate lucrurile.

Când s-a revoltat Satan împotriva lui Dumnezeu? Este o întrebare la care comentatorii biblici încearcă să găsească un răspuns. Robert L. Odom o citează pe Ellen G. White cu un text care se referă la acest aspect:

„Satana a fost odată un înger onorat în cer, aproape de Hristos … Dar când Dumnezeu a zis Fiului Său, „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră,” Satan a devenit gelos pe Isus. El a dorit să fie consultat în ceea ce privește formarea omului, și pentru că nu a fost, el a fost plin de invidie, gelozie și ură. El a dorit să primească cele mai înalte onoruri în cer după Dumnezeu. Până în acel moment tot cerul a fost în ordine, armonie, și supunere perfectă guvernării lui Dumnezeu. – Early Writings, p. 145.” (ref. 117)

Această interpretare plasează revolta lui Satan după crearea omului, dar nu în mod necesar după crearea femeii, având în vedere decalajul prezentat de cartea Facerea, capitolul 2. În conformitate cu capitolul 1, bărbatul și femeia ar fi fost creați în același timp.  Evident că în cazul în care omenirea nu a fost creată după cum ne spune Biblia că ar fi fost creată, ci a apărut așa cum ne spune știința, prin evoluție, atunci explicațiile care leagă revolta lui Satan de crearea omului nu mai sunt justificate.

Sunt mai multe motive pentru a critica această perspectivă. În primul rând, a îl situa pe Satan imediat după Hristos este o afirmație care nu are nici un fundament biblic. În al doilea rând, a îl privi pe Satan, fără nici un fel de argumente biblice sau alte argumente, în situația de a fi consilierul lui Dumnezeu, este greșit. Nici un înger nu l-ar fi sfătuit pe Dumnezeu în legătură cu cea ce făcea El în activitatea Sa. Din acest motiv, Satan nu putea să se aștepte să fie consultat în legătură cu crearea omului. Prin urmare, nici un înger nu ar fi fost întrebat în legătură cu nimic din ceea ce privește guvernarea universului, deoarece Dumnezeu lucrează totul doar „potrivit sfatului voii Sale” și lucrul acesta îl aflăm scris în Biblie:

„11. Întru Care şi moştenire am primit, rânduiţi fiind mai înainte - după rânduiala Celui ce toate le lucrează, potrivit sfatului voii Sale, -12. Ca să fim spre lauda slavei Sale, noi cei ce mai înainte am nădăjduit întru Hristos.” (Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel 1; 11-12)

Dumnezeu nu l-ar fi întrebat pe Satan dacă să îl creeze sau nu pe om, mai ales că, după părerea mea, putem deduce din Biblie, despre crearea omului, că aceasta s-ar fi produs după revolta lui Satan. Oamenii au fost creați din cauza revoltei lui Satan, iar lucrurile nu s-ar fi întâmplat pe dos, adică revolta nu s-ar fi produs din cauza creării oamenilor. În orice caz, Dumnezeu putea să creeze ce dorea, fără să întrebe pe nimeni, și Satan nu avea nici un motiv să se plângă de acest lucru și să îl transforme într-un argument cu care să convingă o treime din îngeri să îl urmeze.

Fiind o ființă creată de Dumnezeu, Satan nu ar fi avut nimic de spus despre ceea ce a fost creat în săptămâna creației, fie îngeri, fie oameni, fie animale sau plante. Nu se poate în nici un fel accepta rolul de sfătuitor a lui Dumnezeu, exersat în timpul creării universului și al umanității. De asemenea, alăturarea lui Satan cu Hristos, Acela care este considerat a fi una dintre cele trei Persoane ale lui Dumnezeu nu are de asemenea nici un sens.    

Care este viziunea islamică despre revolta lui Satan? În această viziune Satan s-a revoltat deoarece i s-a cerut să se închine omului creat de Dumnezeu, dar el îl privea pe om cu dispreț întrucât se considera o ființă superioară omului. (ref. 118)

Cu toate acestea Biblia ne spune că singura Persoană căreia trebuie să ne închinăm este Dumnezeu și că este interzisă închinarea față de făptură, inclusiv față de om, fiind admisă numai închinarea față de Făcător. (Matei 4; 10; Romani 1; 25; Apocalipsa 19; 10) 

Personal, nu cred că Satan s-ar fi supărat fiindcă nu ar fi fost consultat de Dumnezeu, înainte de a îl crea pe om, sau că a refuzat să se închine înaintea omului creat. Omul a fost creat să guverneze întregul pământ și nicidecum Împărăția lui Dumnezeu, în așa fel încât ființele spirituale să se închine lui. Satan aparținea lumii spirituale, pe când omul aparține lumii materiale. Această confuzie între cele două lumii este cu totul nejustificată, în contextul biblic. Este adevărat că, în Biblie, îngerii și oamenii se intersectează uneori dar lumile lor rămân totuși separate și trecerea permanentă a oamenilor în lumea spirituală se face doar după moarte.

Părerea mea personală, bazată pe studiul Bibliei, este că textele biblice pot să fie interpretate ca referindu-se la o revoltă în cer dar, de asemenea, pot să se refere doar la conducători omenești, care au trăit în perioada istorică respectivă, depinde cât de literal sunt analizate. Textele respective conțin un limbaj poetic și metaforic foarte pronunțat și de aceea interpretarea lor este ambiguă iar aplicarea lor literală foarte dificilă, mai ales atunci când se referă la caractere cu caracter istoric.

Consider că se poate deduce din Biblie că este mai probabil ca revolta lui Satan să se fi produs înainte de crearea omului, mai degrabă decât după aceasta, deoarece această creație în lumea materială ar fi avut ca motivație tocmai incidentul major generat de diavol, în lumea spirituală. Dacă lumea spirituală este cumva superioară celei materiale, atunci creația din lumea materială, universul, pământul și tot ce conține el, a fost generată de nevoia rezolvării unei probleme spirituale. Această problemă spirituală nu pare a fi alta decât chiar revolta lui Satana. Dumnezeu a creat lumea materială dintr-o necesitate, căci altfel lumea spirituală ar fi fost de ajuns pentru El. Se poate deduce că lumea materială a fost creată din nevoia de a avea o arenă pentru lupta dintre bine și rău, o scenă pe care urma să se desfășoare marea dramă a istoriei umane.

Răspunde această soluție la întrebarea legată de motivul pentru care Dumnezeu a creat lumea materială? Chiar fără nici un păcat, lumea materială presupune moarte și distrugere. Stelele se nasc și mor, animalele carnivore mănâncă animale erbivore, iar animalele erbivore mănâncă plante. Pe planeta noastră, chiar dacă ea este atât de bine dotată pentru viață, totuși există și cutremure de pământ, vulcani sau țunami, care în mod inevitabil ar fi cauzat distrugeri, suferințe și moarte. Este ridicol să credem că Adam și Eva, prin căderea lor în păcat, ar fi introdus o dinamică a pământului care ar fi generat dezastre naturale.

Este posibil să credem despre crearea lumii materiale că ea a fost o necesitate și că a fost realizată pentru a genera un cadru adecvat pentru lupta dintre bine și rău. Dacă nu ar fi existat o motivație temeinică, de ce ar fi creat Dumnezeu o lume a suferinței și a morții, în loc să se rezume doar la lumea spirituală? Lumea materială înseamnă o punere în operă, o concretizare, a unei dezbateri cosmice fundamentale. Pentru a face o comparație, lumea materială este ca scena unei gigantice piese de teatru a cărei intrigă, este lupta dintre bine și rău și ai cărei spectatori sunt îngerii rămași fideli lui Dumnezeu.

Dacă Satan s-ar fi revoltat împotriva lui Dumnezeu din mândrie, atunci nu ar fi avut nevoie de crearea omului pentru revolta sa deoarece mândria sa nu ar fi fost dependentă direct de această creație, ci de propria sa frumusețe și strălucire.   

Într-un sistem democratic  nu ar fi fost neobișnuit ca Satan să își spună părerea sa despre crearea omului dar Împărăția lui Dumnezeu nu este un astfel de sistem. Împărăția lui Dumnezeu este un sistem autocratic în care voia lui Dumnezeu trebuie să se facă atât în cer cât și pe pământ. (Matei 6; 10) Chiar și Fiul lui Dumnezeu a făcut pe Pământ numai ceea ce văzut pe Tatăl făcând și s-a supus voii Lui întocmai. (Ioan 5; 19) 

Existența lui Dumnezeu, fără existența unui agent al răului, ar fi generat o problemă de nerezolvat deoarece ar fi plasat întreaga răspundere pentru existența răului din lume asupra Lui. Construcția mitologiei luptei dintre bine și rău, care își are rădăcinile în mituri anterioare religiei iudaice, a fost o necesitate absolută, pentru aceia care au preferat să îl prezinte pe Dumnezeu ca pe o sursă a binelui. Dumnezeu trebuia să fie o sursă a binelui chiar dacă în V.T. El ar fi ucis 99,99% din populația globului, prin Potop, fără ca în urma acelui dezastru lumea să devină mai bună. Numai dacă ar fi fost o sursă a binelui, Dumnezeu putea să dea speranță poporului evreu care se afla în captivitatea babiloniană. 

Dacă Dumnezeu cunoaște și binele și răul, după cum ne informează cartea Facerea, ne putem întreba cum și când a descoperit El răul și cum afectează existența acestuia bunătatea Lui. A aflat Dumnezeu despre existența răului de la Satan? Este puțin probabil, deoarece daca El este Atotștiutor, nimeni nu poate să îl învețe nimic. În același timp, dacă Dumnezeu cunoaște din totdeauna binele și răul, înseamnă că ele există din totdeauna și că Satan nu a inventat răul, el numai l-a descoperit. Dacă răul există din totdeauna înseamnă că el este corelat cu binele și că întreaga creație a lui Dumnezeu a conținut de la începutul ei și binele și răul. Astfel, suferința și moartea au existat din totdeauna în creația lui Dumnezeu, nu se fac oamenii vinovați de ele.

Dacă binele și răul sunt amândouă în Dumnezeu, și El a trebuit să facă o alegere între ele, aceeași alegere pe care a trebuit să o facă și Satan și îngerii care l-au urmat pe el și în final și oamenii. Biblia ne spune chiar, că la un moment dat, Dumnezeu ar fi ales răul și a hotărât distrugerea omenirii prin Potop, dar după aceea i-a părut rău de alegerea Sa.

Multe scrieri biblice nu doar că nu sunt inspirate de Dumnezeu, dar prezența lor printre celelalte scrieri biblice fac un mare deserviciu credinței în El. Astfel de scrieri sunt cele cuprinse în primele 11 capitole ale cărții Facerea.

O altă absurditate, pe care o susțin comentatorii biblici care interpretează textele biblice în mod literal, este aceea că Satan ar fi încercat să îl înlocuiască pe Dumnezeu în activitatea de guvernare a universului. Cum ar fi putut o creatură să îl înlocuiască pe Creator? Ar fi avut această creatură caracteristicile necesare în acest sens? Nimic nu se poate compara cu Dumnezeu dacă El este Acela care susține întregul univers.

Dumnezeu este însăși existența a tot ceea ce există, cum poate fi înlocuită această existență de către o ființă care doar există, nu reprezintă existența ca atare? Nimeni nu îl poate înlocui pe Dumnezeu deoarece locul Lui este unic, El este de neînlocuit. Dacă între Dumnezeu și Satan nu există nici un fel de comparație, atunci nu ar fi putut să existe nici un fel de confruntare între ei și toată povestea nu este decât rezultatul imaginației omenești. Dumnezeu și Satan aparțin la două dimensiuni diferite ale realității. Dumnezeu este infinit pe când Satan este o creatură finită. Infinitul nu poate să fie înlocuit de o existență finită așa după cum întregul nu poate să fie înlocuit de una dintre părțile sale. 

Dacă Dumnezeu este originea tuturor lucrurilor, această Existență primordială nu are cum să fie înlocuită de nimic altceva. Dumnezeu este o Realitate care nu poate să fie înlocuită de nimeni și de nimic și dacă nu ar fi așa atunci El nu ar fi Cel ce Este. Din acest motiv, Dumnezeu este unic și situația Lui este irepetabilă. Numai dacă Dumnezeu ar fi doar reprezentantul unei civilizații extraterestre, atunci o confruntare între două astfel de civilizații sau în interiorul uneia dintre ele, nu ar fi deloc imposibilă. 

Următorul citat se referă la acest aspect:

„Este dificil de imaginat a ființă ca Lucifer (Satan) crezând că ar fi putut să ducă o bătălie cu Dumnezeu, și mai puțin că l-ar fi putut învinge pe El. Chiar și mintea cea mai decăzută ar putea să își dea seama că o creatură nu poate să concureze cu Creatorul. Totuși Satan a încercat să îl detroneze pe Dumnezeu și se străduiește până în zilele noastre să provoace autoritatea Lui, să se opună planurilor Sale și să hărțuiască pe poporul Său.” (ref. 118)

Să nu uităm că, în conformitate cu cea mai răspândită interpretare a Bibliei, împreună cu Satan s-au revoltat și o treime din îngerii lui Dumnezeu și aceasta nu este de loc o informație banală care să fie trecută ușor cu vederea. Dacă Satan ar fi avut motive de mândrie, totuși îngerii nu aveau ceva deosebit cu care să se mândrească înaintea lui Dumnezeu. Răspunsul imediat, din partea comentatorilor biblici, ar putea fi că îngerii ar fi fost înșelați de Satan, dar la o analiză mai atentă se poate constata că acest argument nu este convingător. Îngerii nu erau copii mici, ci ființe deosebit de inteligente care cunoșteau modul de funcționare al Împărăției lui Dumnezeu. Îngerii nu puteau fi pur și simplu păcăliți de Satan și dacă ar fi fost păcăliți cu ușurință această reprezintă o deficiență în felul în care ei au fost educați de El. Dacă o treime din îngerii lui Dumnezeu s-ar fi revoltat împotriva Lui, ei ar fi trebuit să aibă propriile lor motive pentru a face acest lucru.

Comentatorii biblici subliniază o relație apropiată între revolta lui Satan și căderea în păcat a oamenilor, chiar fără a prezenta detalii despre momentul în care s-ar fi revoltat diavolul, în relație cu momentul creației omului.

Mai apare și o altă contradicție în povestea revoltei lui Satan. De unde ar fi văzut Satan că este bine să fi în locul lui Dumnezeu? Isus (Iisus) ne-a spus că a fi ca și Dumnezeu înseamnă a îi iubii și a îi servii pe cei din jurul nostru. Ar fi invidiat Satan situația lui Dumnezeu dacă conduita Lui ar fi fost în concordanță cu afirmațiile lui Isus(Iisus) și dacă El i-ar fi iubit și servit pe îngeri așa cum ne-a învățat Hristos să facem între noi? Egoismul diavolului l-ar fi împiedicat să aprecieze o atitudine de servire și modestie, pe care o vedem în viața și învățăturile lui Isus (Iisus). 

În Biblie există o contradicție clară între felul cum Isus (Iisus) îl prezintă pe Dumnezeu și între viziunea unui stăpân autoritar care tinde să conducă și să domine tot ceea ce există, și care este contestat de unii dintre îngerii săi care îi invidiază autoritatea și puterea.

Mitul revoltei lui Satana, așa cum este interpretat de cei mai mulți comentatori biblici, generează o teologie periculoasă deoarece îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind un lider suprem, adorat de toată lumea și nu îl descrie de loc ca fiind în primul rând un iubitor de oameni și de îngeri. Presupoziția unei treceri bruște în atitudinea lui Dumnezeu de la autoritatea extremă la dragoste și înapoi la autoritatea extremă nu favorizează în nici un fel imaginea Lui. A vedea serviciul și adorația ca venind numai din partea creației și minimizând perfecțiunea lui Dumnezeu din punctul de vedere al servirii și adorației generează o eroare fundamentală în ceea ce privește relația dintre El și ființele create.

Căderea în păcat a oamenilor ar fi fost o condiție esențială pentru ca Dumnezeu să își poată demonstra dragostea pentru ființele create și această demonstrație s-a făcut o dată cu moartea lui Isus (Iisus) pe cruce. Este evident că fără existența ființelor umane pe pământ Hristos nu ar fi avut cum să ia un corp uman și să moară pe cruce. Dacă moartea pe cruce a lui Isus (Iisus) a însemnat cu adevărat înfrângerea lui Satan, atunci înseamnă că diavolul nu ar fi fost niciodată cu adevărat înfrânt dacă oamenii nu ar fi căzut în păcat și nu s-ar fi produs evenimentul crucii. Prin urmare, căderea în păcat a primilor oameni a fost o condiție necesară pentru evenimentul crucii și fără moartea lui Isus (Iisus) pe cruce, Dumnezeu nu și-ar fi putut demonstra dragostea Sa pentru îngeri și pentru oameni. Dacă totul era pregătit ca primii oameni să cadă în păcat, de ce au mai fost ei pedepsiți după ce au mâncat din pomul cunoașterii? Aceasta este o anomalie conținută de Biblie care anulează valoarea morală a narațiunilor despre creație, pe care le conține.

În Biblie, puterea lui Satan este restricționată de Dumnezeu și pentru a putea să facă un rău unui om el are nevoie de aprobarea Lui. În acest sens, se poate observa că Satan nu s-a putut atinge de viața lui Iov fără acordul lui Dumnezeu. (Iov 2; 6) Pe de altă parte, reușita lui Satan de a ispitii primii oameni a pus în pericol destinul a miliarde de ființe umane, deoarece, conform celor mai răspândite interpretări ale Bibliei, mulți vor fi aceia și acelea care vor suferii veșnic în iad.

Lumea nu va fi niciodată la fel, după ce Satan s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu. Binele și răul, care se confruntă în Biblie, se influențează reciproc, deoarece, fiind în luptă unul cu celălalt, se intercondiționează și câteodată unul ia forma celuilalt. Această dialectică dintre bine și rău este de multe ori redusă în mod simplist de unii comentatori biblici. De exemplu, Satan a reușit să îi ispitească pe primii oameni și ca urmare s-a ajuns ca Dumnezeu să ucidă prin Potop 99,99% din populația globului. Regăsim în acest caz o situație în care răul influențează binele și îl determină să acționeze contrar naturii sale, aceasta dacă suntem de acord că Dumnezeu în cartea Facerea este o forță a binelui.

Dacă esența învățăturii creștine este aceea de a nu lăsa răul să influențeze binele, de exemplu, a întoarce și obrazul celălalt atunci când suntem loviți, atunci de ce s-a lăsat Dumnezeu influențat de rău, de Satan, pentru a cauza suferințe unei ființe nevinovate, lui Iov? În multe ocazii, în V.T., Dumnezeu a răspuns cu rău la rău, atunci când a pedepsit diferite popoare, inclusiv poporul evreu, pentru răul făcut de ele. Folosirea de partea binelui a metodelor răului, de exemplu, uciderea unor persoane nevinovate, devenite victime colaterale ale pedepselor Sale, exclude perfecțiunea lui Dumnezeu. O dată intrat în luptă, Dumnezeu în V.T. nu se deosebește de adversarii Săi, prin metodele folosite.  

Însă nu toată lumea este de părere că Dumnezeu, așa cum este descris în cartea Facerea, reprezintă o forță a binelui. De asemenea, Satan este un personaj dubios care nu este prezentat în mod transparent în Biblie și care apare în spatele unor personaje umane, regi sau conducători ai unor state antice.

Personajul biblic Satan este o figură complexă cu influențe din mitologia persană. Citatul care urmează ne oferă unele explicații în acest sens:

„Religiile iudaică, creștină și musulmană sunt religii monoteiste, ceea ce înseamnă că adepții lor cred că există un singur Dumnezeu. Acel Dumnezeu are un adversar puternic cunoscut ca Satan, sau Diavolul. Rolul lui Satan s-a schimbat de a lungul timpului, în timp ce cele trei religii s-au dezvoltat. La început el a fost o creatură sub controlul lui Dumnezeu cu sarcina de a testa credința oamenilor. În timp, de altfel, Satan a început să fie văzut ca prințul întunericului, conducătorul tuturor spiritelor rele, dușmanul lui Dumnezeu și al oamenilor, și sursă a trădării și a păcatului. Numele Satan vine dintr-un cuvânt ebraic care înseamnă „adversar.” La început apare în Biblia Ebraică, sau Vechiul Testament. În cartea lui Iov, Dumnezeu permite acestui adversar – câteodată numit Samael în literatura iudaică – să adune necazuri asupra lui Iov pentru a vedea dacă Iov se va întoarce împotriva lui Dumnezeu. Iudaismul a fost influențat de religia dualistă persană în care binele și răul se luptă unul cu celălalt pentru controlul universului și pentru putere asupra minților și inimilor omenești. În religia iudaică Satana a preluat anumite caracteristici  ale lui Ahriman, zeul persan al răului și conducătorul demonilor.” (ref. 119)

Biblia ne spune că Dumnezeu l-ar fi aruncat pe Satan din cer, după revolta sa, dar aceasta este o afirmație ciudată. Dacă Dumnezeu l-a aruncat din cer pe Satan, cum de a ajuns acesta în Grădina Eden, adică în ceea ce se crede că ar fi fost raiul pământesc? Oare Dumnezeu l-ar fi aruncat pe Satan direct din Împărăția Sa într-un alt rai? Foarte improbabilă traiectorie.

Poate Grădina Eden, dacă a existat cu adevărat, nu trebuie considerată un rai, ci doar o zonă geografică în care se aflau multe minerale prețioase și unde primii oameni lucrau pentru extragerea acestora din pământ, în beneficiul unei civilizații extraterestre. Acesta ar fi sensul narațiunii cu privire la Adam și Eva, dacă avem în vedere sursa acesteia de influență, adică scrierile sumeriene.

În orice caz, cele mai multe interpretări biblice consideră că  Edenul ar fi fost un rai pământesc. Dacă Dumnezeu l-ar fi pedepsit cu adevărat pe Satan, atunci cum de i-a permis să ajungă în raiul pământesc și să facă tot ce dorea? Era acest rai un loc de ispășire a pedepsei? Povestea nu are sens. Mai mult, dacă Dumnezeu l-a alungat pe Satan din cer, cum se face că el a continuat să participe la consfătuirile care se țineau acolo, de exemplu, în cazul lui Iov? Explicația constă în modul în care a evoluat personajul Satan de-a lungul istoriei. Înainte de a fi o persoană reală, Satan este mai întâi de toate personajul unui mit, personaj care a evoluat după regulile mitologiei, nu ale realității. Chiar dacă există în realitate un factor al răului, acesta nu este definit în mod necesar de personajul mitic Satan și nici nu poate fi descoperit doar din câteva versete biblice. Dacă există, Satan poate să fie recunoscut din analiza ansamblului mesajelor biblice și din consecințele raționale pe care acestea le generează și de asemenea și din desfășurarea istoriei omenirii.

În V.T. nu Satan, ci Dumnezeu, a adus Potopul pe Pământ și a ordonat omorârea nediscriminată a bătrânilor, femeilor și copiilor atunci când a generat un spațiu de locuit pentru poporul evreu, țara promisă. Satan l-a pârât pe Iov, o faptă condamnabilă, dar nu ni se spune în Biblie că ar fi omorât nici un om în mod direct. De aceea, Biblia produce multă confuzie atunci când se pune problema deosebirii binelui de rău.   

Dacă după revolta sa, Satan ar fi fost aruncat în Grădina Eden, exact locul unde se aflau primii oameni, acesta este un motiv în plus să credem că Dumnezeu a urmărit ca diavolul să îi ispitească pe Adam și Eva. Dacă ar fi așa, atunci textul din Iacov 1; 13, care ne spune că Dumnezeu nu ispitește pe nimeni, este fals. Unii comentatori biblici susțin că nu Dumnezeu sau Satan i-a ispitit pe primii oameni, ci dorințele care se aflau înscrise în ei. Dacă dorințele oamenilor i-ar fi determinat să mănânce din pomul oprit, atunci Acela care a pus acele dorințe în ei nu poate să fie considerat în afara oricărei răspunderi. Mulți comentatori biblici se străduiesc să facă servicii imaginii lui Dumnezeu, dar nu fac nici un serviciu adevărului, deoarece ei și ele plasează întreaga răspundere doar pe umerii oamenilor și a personajului mitologic Satan. Se spune că oamenii au avut libertatea de a alege, dar în contextul biblic, această afirmație nu are valoare, deoarece oamenii au fost puși să aleagă înainte de a cunoaște binele și răul și libertatea fără cunoaștere este o noțiune fără conținut.

Biblia este confuză în ceea ce privește locul unde s-ar fi petrecut revolta lui Satana. Oare această revoltă s-a petrecut în cer sau în Grădina Eden, care se afla pe Pământ? Dacă Satana ar fi fost un locuitor al Grădinii Eden, atunci revolta nu avea cum să se petreacă în cer.

„11. Şi a fost cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: 12.           „Fiul omului, plânge pe regele Tirului şi-i spune: Aşa zice Domnul Dumnezeu: Tu erai pecetea desăvârşiri, deplinătatea înţelepciunii şi cununa frumuseţii. 13. Tu te aflai în Eden, în grădina lui Dumnezeu; hainele tale erau împodobite cu tot felul de pietre scumpe: cu rubine, topaze şi diamante, cu crisolit, onix şi iaspis, cu safir, smarald, carbuncul şi aur; toate erau pregătite şi aşezate cu iscusinţă în cuibuleţe şi puse pe tine în ziua în care ai fost făcut. 14. Tu erai heruvimul pus ca să ocroteşti; te aşezasem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor celor de foc.” (Iezechiel 28; 11-14)

Care este varianta corectă? Satan se afla în Eden sau pe muntele cel sfânt a lui Dumnezeu? Oricum, ambele locații, s-ar fi aflat pe Pământ deoarece „muntele cel sfânt a lui Dumnezeu” nu poate exista în lumea spirituală, fiind o formă de relief din lumea materială. Dacă nu pe Pământ, atunci „muntele cel sfânt” și chiar și „pietrele de foc” ar fi trebuit să se afle pe o altă planetă, pe care există astfel de forme de relief și astfel de obiecte.

Personajul real reprezentat de regele din Tir nu putea să fie în Grădina Eden, deoarece, dacă această locație ar fi existat cu adevărat, atunci el a trăit după ce grădina a dispărut de pe Pământ. În acest caz, trebuie să apreciem că textul se referă la Satan, care a trecut prin acel loc și nu la rege. Problema este că Satan este prezent în Grădina Eden, conform textului citat, în plină strălucire și nu ca un înger căzut, pregătit să îi ispitească pe oameni. Dacă inițial Satan ar fi fost prezent în Grădina Eden, ca o ființă admirabilă și apoi a devenit un înger căzut înseamnă că revolta lui s-a petrecut în aceea grădină sau pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu. Dacă s-ar fi petrecut în grădină, atunci oamenii ar fi trebuit să știe că a existat o astfel de revoltă și să fie mult mai atenți atunci când șarpele i-a ispitit să mănânce din pomul cunoașterii. În același timp, dacă Satan s-ar fi revoltat în Grădina Eden și i-ar fi ispitit pe oameni tot acolo, atunci înseamnă că El nu ar fi fost aruncat din cer, căci ar fi rămas în locul în care ar fi fost inițial.  

Dacă revolta lui Satan s-ar fi petrecut înainte de crearea oamenilor, atunci descrierea creației ca foarte bună nu are nici un sens. Dacă revolta s-ar fi petrecut după crearea oamenilor, atunci Satan ar fi avut interesul să îi atragă pe aceștia de partea lui și în nici un caz nu ar fi urmărit să le deschidă acestora ochii, ca să poată face diferența dintre bine și rău. Povestea aceasta este irațională și este la fel de incoerentă ca multe alte mituri.

Dacă Satan ar fi plecat din Grădina Eden și s-ar fi urcat pe „muntele cel sfânt” a lui Dumnezeu și acolo s-ar fi revoltat împotriva Lui, unde se aflau îngerii, inclusiv cei care l-au urmat pe diavol? Ne aflăm în situația în care Grădina Edenului ajunge să fie confundată cu cerul în care locuiește Dumnezeu, dacă în ea locuiau și îngerii și mai ales se afla și El. Această confuzie între Grădina Eden și Împărăția lui Dumnezeu și de asemenea între lumea spirituală și cea materială nu ar fi trebuit să se întâmple dacă textele respective ar fi fost inspirate de El.

Când vorbim de Dumnezeu ne gândim la o lume spirituală dar Biblia ne vorbește de o lume materială, lume care ar fi existat chiar pe Pământ la un moment dat, având în vedere că Biblia ne descrie o locație destul de exactă pentru Grădina Eden. Este posibil ca scriitorii cărții Facerea (Geneza) să fi considerat Grădina Eden ca locația de reședință a lui Dumnezeu și a îngerilor Lui, omul fiind creat pentru a desfășura activități necesare în această locație. 

Cât îl privește pe Satan, în urma revoltei sale, el ar fi fost izgonit din cer și ar fi căzut pe Pământ ca un fulger:

„18. Şi le-a zis: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer.” (Sfânta Evanghelie după Luca 10; 18)

Dacă a căzut ca un fulger, Satan a fost vizibil de către toată lumea, inclusiv de primii oameni, mai ales că diavolul a ajuns direct în Grădina Eden, unde i-a ispitit pe Adam și Eva. Absurdul constă în aceea că Satan ar fi fost aruncat din cer și ar fi căzut ca un fulger tot în paradisul pământesc al lui Dumnezeu.

Este mai logic să apreciem că Satan a fost mutat în Grădina Eden, după ce aceasta a fost plantată de Dumnezeu și, după cum ne spune Biblia, acest lucru s-a întâmplat după crearea omului:

„7. Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. 8. Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise.” (Facerea 2; 7-8)

Cum se putea revolta Satan împotriva lui Dumnezeu înainte de crearea omului, dacă el era încă un înger strălucitor în Grădina Eden? Conform acestui text, Satan a schimbat înfățișarea strălucitoare cu aceea de înger căzut, după ce Dumnezeu i-a creat pe oameni. Satan se plimba prin Grădina Eden, ca un heruvim ornat cu pietre prețioase în timp ce oamenii nu cunoșteau încă deosebirea dintre bine și rău. În conformitate cu textul biblic, rezultă următoarea ordine a evenimentelor: Dumnezeu l-a creat pe om, a plantat Grădina Eden, Satan se plimba prin aceea grădină, după aceea s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu, diavolul a fost aruncat din cer, s-a întors în grădină și i-a ispitit pe oameni.

Nu avem nici un text biblic care să ne informeze că a existat, sau că încă mai există, un duplicat al Grădinii Eden în cer. De ce ar mai fi existat o Grădină Eden în cer, dacă omul creat se afla pe Pământ? Grădina ar fi fost plantată numai după crearea omului, deci existența unei grădini identice în cer, fără oameni, nu se justifică.

Grădina Eden ar fi existat numai pe Pământ și ar fi fost un loc unde ar fi locuit și Dumnezeu împreună cu oamenii, lucru care se oglindește la finalul Bibliei în descrierea cetății eterne care se va întoarce pe Pământ și unde El va locui din nou în același loc cu oamenii.  

„1. Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este. 2. Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. 3.      Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 21; 1-3)

Cu toate că s-a produs fie în Grădina Eden, fie pe „muntele lui Dumnezeu” și cu toate că oamenii l-ar fi văzut pe Satan căzând din cer ca un fulger, Biblia ne prezintă primii oameni ca fiind complet ignoranți de planurile diavolului. Dacă lucrurile s-ar fi întâmplat așa cum ne spune Biblia, văzând revolta lui Satana, oamenii ar fi cunoscut în mod inevitabil diferența dintre bine și rău, înainte de a mânca din pomul cunoștinței binelui și răului.

Multă lume crede că paradisul viitor este ceva ce există în cer, dar Biblia ne spune că el se va afla pe Pământ și va fi un fel de reproducere a Grădinii Eden. După cum ne relatează Biblia, în paradisul inițial, în Grădina Eden, Satan se plimba nestingherit, împodobit cu pietre prețioase. Diavolul ar fi fost inițial un heruvim ocrotitor dar nu se știe pe cine trebuia să ocrotească. Ce nevoie avea Dumnezeu să fie ocrotit de un heruvim ocrotitor dacă păcatul încă nu intrase în univers? Excesul de protecție, acolo unde nu exista nici un dușman, a făcut ca să apară o revoltă împotriva lui Dumnezeu. Dumnezeu ar fi creat un heruvim ocrotitor, cu toate că nu avea dușmani și nu avea nevoie să fie ocrotit de nimeni și tocmai cel care trebuia să îl ocrotească s-a revoltat împotriva Lui. Un astfel de scenariu, așa cum ni-l prezintă Biblia, nu poate să aibă nimic a face cu Dumnezeu, care este Atotputernic și Atotștiutor. 

Revenind la ispita șarpelui din cartea Facerea, trebuie spus că sunt multe lucruri absurde legate de ea. De exemplu, dacă un singur șarpe a ispitit pe oameni, de ce au fost pedepsite un număr foarte mare de animale, care toate se deplasează mergând pe burtă? Dacă atât de multe animale au fost transformate din specii, având picioare, în alte specii, fără picioare, înseamnă că lumea animală a fost creată de două ori de către Dumnezeu. Lucrul acesta contrazice afirmația biblică după care creația ar fi fost realizată pe parcursul a șase zile și nu și după ispitirea oamenilor de către șarpe. 

În concordanță cu Enciclopedia Britanica șerpii sunt una dintre speciile care merg pe burtă:

„Toți șerpii sunt lipsiți de membre, dar nu toate reptilele fără picioare sunt șerpi” (ref. 120)

După ispitirea oamenilor de către șarpe, și-au pierdut toate reptilele membrele exterioare sau numai șerpii? Există șopârle fără picioare care nu au nici o legătură evoluționistă cu șerpii. (ref. 121)   Astfel de animale nu ar fi trebuit să fie niciodată afectate de blestemul asupra șarpelui, care ar fi ispitit-o pe femeie. Aceasta ar fi și o dovadă că nici un blestem a lui Dumnezeu nu este  răspunzător pentru deplasarea prin târâre a anumitor viețuitoare, ci este vorba despre evoluția speciilor. Apariția tuturor animalelor fără picioare s-a produs prin modul în care a evoluat natura și nu are nici o legătură cu mitul biblic despre ispitirea oamenilor. De altfel, dacă ar fi greșit un singur șarpe acela ar fi fost pedepsit și nu  toate speciile de șerpi și Dumnezeu, care este drept, așa ar fi făcut, tocmai pentru că El acționează bazat pe dreptate.

Dacă șarpele ar fi fost un personaj pozitiv, asemănător cu Prometeu care a adus focul oamenilor, înseamnă aceasta că și Satan este un personaj pozitiv? Șarpele este un personaj mitic, care trebuie înțeles în contextul mitologiei celorlalte popoare antice. Satan însă poate să fie un factor al răului, un agent exterior omului, poate o civilizație extraterestră, care încearcă să domine lumea prin religie. Șarpele și Satan nu au aceeași configurație morală și nu joacă același rol în narațiunile biblice.

„Șarpele este unul dintre cele mai vechi și cele mai răspândite simboluri mitologice. Șerpii au fost asociați cu unele dintre cele mai vechi ritualuri cunoscute omenirii și reprezintă expresia duală a binelui și a răului. În anumite culturi șerpii sunt simboluri ale fertilității. În alte culturi șerpii simbolizează cordonul ombilical, unindu-i pe toți oamenii de Mama Pământ. Marea Zeiță adesea are șerpi ca membrii de familie – câteodată înfășurați în jurul toiagului ei sacru, ca în vechea Cretă – și ei erau adorați ca și gardieni ai misterelor nașterii și regenerării. Din punct de vedere istoric, șerpii reprezintă fertilitatea sau o forță creativă a vieții. Pentru că șerpii își schimbă pielea, ei sunt simboluri ale renașterii, transformării, imortalității și vindecării.” (ref. 122)

Problema este că dacă nu a existat Grădina Eden, Adam și Eva și pomul cunoștinței binelui și răului, și dacă lumea nu a fost creată în șase zile, așa cum ne spune Biblia, atunci nu a existat nici șarpele și prezența lui în textele biblice se explică prin aceleași considerente care clarifică prezența șerpilor în toate mitologiile străvechi. Dar oare Satan există? Răspunsul la această întrebare depinde de modul în care privim problema răului. Putem să îl vedem pe Dumnezeu ca fiind în același timp și sursă a binelui și a răului, și atunci nu mai avem nevoie de personajul Satan sau putem să îl privim pe Dumnezeu doar ca sursă a binelui și atunci avem nevoie de personajul Satan, pentru a putea să explicăm răul din lume. Personal consider că religia iudaică îl vedea pe Dumnezeu atât ca sursă a binelui cât și ca sursă a răului, cel puțin la începuturile ei, de exemplu, El a distrus cea mai parte a omenirii prin Potop și  lucrul acesta nu poate fi socotit ca fiind ceva bun deoarece nu a produs rezultate pozitive. 

Pe de altă parte, dacă Dumnezeu a creat lumea prin evoluție, atunci El a acceptat de la început atât acțiunea binelui cât și a răului, deoarece în procesul de evoluție suferințele și moartea sunt indispensabile, prin urmare El este sursa atât a binelui cât și a răului. Rezolvarea problemei binelui și răului depinde de modul cum înțelegem originea universului și a omenirii. (ref. 123) Dacă Dumnezeu a creat lumea prin Big bang și oamenii au apărut în urma selecției naturale, așa cum ne arată Darwin în cartea sa Originea Speciilor, atunci El este cel care aduce și binele și răul în viața oamenilor și Satan nu este decât un executant al răului, aflat în slujba Lui sau o invenție umană care este menită să explice răul. Mai mult chiar, orice forță exterioară omenirii, poate să joace rolul lui Satan, dacă este ostilă oamenilor, chiar dacă acțiunea ei nu se încadrează în mitul biblic. Biblia ne vorbește despre Satan, adresându-se unor conducători umani în spatele cărora se presupune că ar fi stat diavolul. Rămâne de stabilit dacă modul metaforic în care sunt prezentate acele discursuri constă în metafore prin care este prezentat omul, conducătorul respectiv, sau metafore prin care este descris heruvimul ocrotitor.

Concluzia neîndoielnică a multor interpretări a V.T. și a N.T. este aceea că personajul Satan este un adversar și un acuzator. În N.T., Satana mai este numit și „Diabolos”, adică diavol, și este folosit în felul acesta de mai mult de treizeci de ori. El este de asemenea numit „dragon,” „șarpele cel vechi” (Apocalipsa 12: 9; 20: 2); „stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 12: 31; 14: 30); „stăpânitorul puterii văzduhului” (Efeseni 2: 2); „dumnezeul veacului acestuia” (2 Corinteni 4: 4) „duhul care lucrează acum în fii neascultării” (Efeseni 2: 2)

Personalitatea distinctă a lui Satan și activitatea sa printre oameni sunt în mod evident recunoscute. El l-a tentat pe Isus (Iisus) în pustie (Matei 4: 1-11). El este „Beelzebul, căpetenia diavolilor” (Matei 12; 24) El este dușmanul constant a lui Dumnezeu, a lui Hristos, a Împărăției lui Dumnezeu, a urmașilor lui Hristos, și a oricărui adevăr; plin de falsitate și de răutate și seducând către rău în toate felurile posibile. Puterea lui este foarte mare în lume. El este un leu care rage, căutând pe cine poate să devoreze. (1 Petru 5: 8) Se spune despre om că este „ținut captiv de el” (2 Timotei 2: 26). Creștinii sunt avertizați împotriva „trucurilor” lui (2 Corinteni 2: 11), și sunt chemați să îi reziste lui (Iacov 4: 7). Hristos salvează poporul Lui de el. (Evrei 2: 14). (ref. 124)         

Unul dintre cele mai citate texte biblice despre Satan este următorul:

„4. Tu vei cânta cântecul acesta de ocară împotriva împăratului Babilonului şi vei zice: „Cum s-a sfârşit cu asupritorul şi cum a încetat chinul nostru! 5. Domnul a zdrobit toiagul celor fără de lege, sceptrul răilor apăsători! 6. Iată pe cel care lovea popoarele fără încetare cu mânia lui şi care în întărâtarea lui punea neamurile sub stăpânirea lui, supunându-le fără cruţare! 7. Tot pământul este în pace şi se odihneşte; toţi izbucnesc în cântece de veselie. 8. Până şi chiparoşii împreună cu cedrii cei din Liban se bucură de căderea ta: „De când tu te-ai prăbuşit, nimeni nu se mai suie la noi ca să ne doboare!” 9. Şeolul (iadul) se mişcă în adâncurile sale, ca să iasă întru întâmpinarea ta. Pentru tine el deşteaptă umbrele, pe toţi stăpânitorii pământului; el ridică de pe jilţurile lor pe toţi împăraţii pământului. 10. Toţi iau cuvântul şi îţi zic: „Şi tu eşti slab ca noi şi te asemeni nouă”. 11. În iad s-a pogorât mărirea ta în cântecul harfelor tale. Sub tine se vor aşterne viermii şi viermii vor fi acoperământul tău. 12. Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! 13. Tu care ziceai în cugetul tău: „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. 14. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi”. 15. Şi acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului! 16. Cei ce te văd îşi întorc privirea în spre tine şi se uită cu luare aminte zicând: „Oare acesta este omul de care tremura pământul şi împărăţiile se cutremurau?” 17. Oare acesta este cel ce prefăcea lumea în pustiu şi cetăţile le dobora şi nu da drumul robilor săi?” 18. Toţi împăraţii popoarelor se odihnesc cu cinste, fiecare în locaşul său. 19. Şi numai tu eşti azvârlit departe de mormântul tău, ca o ramură fără de preţ, ca rămăşiţele celor care au fost ucişi cu lovituri de sabie, zvârliţi pe pietre de mormânt, ca un hoit călcat în picioare. 20. Tu nu te vei pogorî în mormânt, căci tu ai pustiit pământul tău şi pe poporul tău l-ai ucis! Niciodată nu se va mai vorbi despre neamul celor răi!

După părerea mea, acest text nu se referă deloc la Satana ci doar la împăratul Babilonului și susțin acesta pentru următoarele motive:

a)     Textul se adresează unui om și nu unui înger. De exemplu, supunerea neamurilor ar fi făcut-o împăratul Babilonului și nu un înger. Îngerul sau heruvimul se afla în cer și nu putea să supună popoarele care se aflau pe Pământ, înainte de a fi aruncat din cer. Supunerea popoarelor a fost o cauză a căderii și trebuia să se întâmple înainte de ea. Dacă în text ar fi vorba de Satan, el nu putea să supună popoarele de pe Pământ decât după căderea sa. Un alt exemplu, viermii se aștern sub cadavrele oamenilor și nu ale îngerilor. Pedeapsa care se presupune că ar fi fost aplicată lui Satan, este adresată unui om nu unui înger: „Cei ce te văd îşi întorc privirea în spre tine şi se uită cu luare aminte zicând: `Oare acesta este omul de care tremura pământul şi împărăţiile se cutremurau?`” 

b)     Acest text are un caracter vădit metaforic, de exemplu, bucuria chiparoșilor și a cedrilor este o metaforă. Un alt exemplu: „Şeolul (iadul) se mişcă în adâncurile sale, ca să iasă întru întâmpinarea ta.” Dumnezeu se adresează împăratului Babilonului în mod metaforic comparându-l cu o stea strălucitoare și comparația dintre oameni și stele se regăsește și în altă parte în Biblie. (Daniel 12; 3) De altfel, în Biblie, și îngerii sunt comparați cu stelele.

c)     Dacă Satana a fost un înger puternic, el nu mai avea de ce să aspire să se ridice în cer, deoarece era deja în cer, și nu mai avea de ce să își dorească să fie deasupra stelelor (îngerilor) lui Dumnezeu, deoarece, în calitate de heruvim, era un conducător de îngeri, deci era deasupra lor. „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu!” Aceste aspirații nu puteau să fie decât cele ale unui conducător foarte puternic care se considera un fel de dumnezeu. Împăratul Babilonului nu ar fi fost singurul caz de acest tip, de exemplu, împărații romani se considerau zei. Omul acesta dorea să fie „asemenea cu Cel Preaînalt”, cu alte cuvinte, dorea să aibă pe Pământ puterea pe care o are Dumnezeu în cer.  

Cu toate că m-am referit deja la textul din Ezechiel, care se presupune că se referă la Satan, am să reiau câteva aspecte, încă nemenționate. Textul biblic este următorul:

„1. Fost-a cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: 2. „Fiul omului, spune celui ce domneşte în Tir: Aşa zice Domnul Dumnezeu: Inima ta s-a înălţat şi a zis: „Sunt un dumnezeu şi stau pe scaunul lui Dumnezeu în inima mărilor, dar tu, deşi nu eşti Dumnezeu, ci om, îţi închipui în inima ta că eşti la fel cu Dumnezeu; 3. Iată, tu îţi închipui că eşti mai înţelept decât Daniel şi nu sunt taine ascunse pentru tine; 4. Prin înţelepciunea ta şi cu mintea ta ţi-ai agonisit bogăţie şi ai adunat în vistieriile tale argint şi aur; 5. Prin înţelepciunea ta cea mare, prin ajutorul negoţului tău, ţi-ai sporit bogăţia şi mintea ta s-a îngâmfat cu bogăţia ta; 6. De aceea, aşa zice Domnul Dumnezeu: Pentru că tu te-ai asemănat cu Dumnezeu, 7. Iată, Eu voi aduce împotriva ta pe străinii cei mai răi din toate popoarele, şi aceia îşi vor scoate sabia împotriva frumoasei tale înţelepciuni şi vor întina strălucirea ta; 8. În mormânt te voi coborî şi vei muri în inima mărilor de moartea celor ucişi. 9. Spune-vei oare înaintea ucigaşului tău: „Eu sunt un dumnezeu”, când tu eşti un om în mâna celui care te ucide, iar nu Dumnezeu? 10. Vei muri de mâna străinilor, de moartea celor netăiaţi împrejur, căci Eu am spus aceasta”, zice Domnul Dumnezeu. 11. Şi a fost cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: 12. „Fiul omului, plânge pe regele Tirului şi-i spune: Aşa zice Domnul Dumnezeu: Tu erai pecetea desăvârşiri, deplinătatea înţelepciunii şi cununa frumuseţii. 13. Tu te aflai în Eden, în grădina lui Dumnezeu; hainele tale erau împodobite cu tot felul de pietre scumpe: cu rubine, topaze şi diamante, cu crisolit, onix şi iaspis, cu safir, smarald, carbuncul şi aur; toate erau pregătite şi aşezate cu iscusinţă în cuibuleţe şi puse pe tine în ziua în care ai fost făcut. 14. Tu erai heruvimul pus ca să ocroteşti; te aşezasem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor celor de foc. 15. Fost-ai fără prihană în căile tale din ziua facerii tale şi până s-a încuibat în tine nelegiuirea. 16. Din pricina întinderii negoţului tău, lăuntrul tău s-a umplut de nedreptate şi ai păcătuit, şi Eu te-am izgonit pe tine, heruvim ocrotitor, din pietrele cele scânteietoare şi te-am aruncat din muntele lui Dumnezeu, ca pe un necurat. 17. Din pricina frumuseţii tale s-a îngâmfat inima ta, şi pentru trufia ta ţi-ai pierdut înţelepciunea. De aceea te-am aruncat la pământ şi te voi da înaintea regilor spre batjocură. 18.          Prin mulţimea nelegiuirilor tale, săvârşite în negoţul tău nedrept, ţi-ai pângărit altarele tale; şi Eu voi scoate din mijlocul tău foc, care te va şi mistui; şi te voi preface în cenuşă pe pământ înaintea ochilor tuturor celor ce te văd. 19. Toţi cei ce te cunosc între popoare se vor mira de tine, vei ajunge o groază şi în veci nu vei mai fi”. (Iezechiel 28; 1-19)

Pentru a înțelege acest text este foarte importantă atenția acordată contextului. Versetele de la 1 la 10 se referă neîndoielnic la cel ce domnea în Tir. Acest om a ajuns să se considere ca Dumnezeu. Trebuie observat că, cel puțin în versetele de la 1 la 10, este vorba despre un om care, necunoscându-și limitele, se credea un dumnezeu. Nu este vorba despre un înger care aspiră să fie ca Dumnezeu, ci este vorba de un om, în această situație. Dacă următoarele versete, de la 11 la 19, s-ar referi la Satan, atunci înseamnă că erau două persoane care aspirau să fie ca Dumnezeu. Se poate desigur specula că Satan ar fi influențat pe regele Tirului și că același spirit s-ar fi regăsit în amândoi. Cu toate acestea, s-ar putea interpreta că și versetele de la 11 la 19 se referă tot la regele Tirului dar într-o formă poetică sau metaforică. Dacă textul este preluat în mod literal, atunci el nu se mai poate referi la regele Tirului din următoarele motive:

a)     Regele Tirului nu se putea afla în Eden, în Grădina lui Dumnezeu, deoarece el nu a trăit în perioada când aceasta s-ar fi aflat pe Pământ, conform Bibliei.

b)      Regele Tirului nu putea să fie: heruvimul pus ca să ocrotească; așezat „pe muntele cel sfânt” al lui Dumnezeu, şi care umbla prin mijlocul pietrelor celor de foc.

În același timp, avem multe pasaje care se pot interpreta ca fiind metafore și care se referă la regele Tirului și nu la Satan:

a)     Regele Tirului putea să fie, în mod metaforic, „pecetea desăvârşiri, deplinătatea înţelepciunii şi cununa frumuseţii.”

b)     Hainele regelui Tirului puteau să fie împodobite cu: „tot felul de pietre scumpe: cu rubine, topaze şi diamante, cu crisolit, onix şi iaspis, cu safir, smarald, carbuncul şi aur.”

c)     În mod metaforic, regele Tirului putea să fie: fără prihană în căile sale din ziua facerii sale şi până s-a încuibat în el nelegiuirea, dar cu condiția ca prin facere să înțelegem naștere.

d)     Datorită strălucirii sale, regele Tirului s-ar fi putut mândri și gândi că se poate asemăna cu Dumnezeu, dar acest gând ar fi constituit doar vanitate. Textul biblic ne spune: „Din pricina frumuseţii tale s-a îngâmfat inima ta, şi pentru trufia ta ţi-ai pierdut înţelepciunea.”

Există și versete care se pot referi literal numai la regele Tirului:

a)      „Din pricina întinderii negoţului tău, lăuntrul tău s-a umplut de nedreptate şi ai păcătuit.” Acest verset nu se putea referi la nici un înger, pentru că îngerii nu fac negoț.

b)     Numai regele Tirului ar fi avut altare, nu și un înger în cer. Biblia ne spune: „Prin mulţimea nelegiuirilor tale, săvârşite în negoţul tău nedrept, ţi-ai pângărit altarele tale.”

În alte versete ale Biblie se vorbește despre sfârșitul lui Satan care se va întâmpla în focul cel veșnic, unde va fi chinuit în vecii vecilor. Aceste versete nu se potrivesc cu sfârșitul personajului din Iezechiel 28, deoarece, acolo Satan are un alt sfârșit: „şi Eu voi scoate din mijlocul tău foc, care te va şi mistui; şi te voi preface în cenuşă pe pământ înaintea ochilor tuturor celor ce te văd. 19. Toţi cei ce te cunosc între popoare se vor mira de tine, vei ajunge o groază şi în veci nu vei mai fi.” Aici apare o contradicție fundamentală a Bibliei între modul cum este văzut sfârșitul lui Satan, în diferite texte biblice, în cazul că alegem să credem că textul se referă la diavol și nu la regele Tirului.

„10. Şi diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 20; 10)

Mai trebuie menționat că, dacă Satan se afla în Grădina Eden, acoperit cu pietre prețioase, nu putea, ca în același timp, să fie o forță spirituală care s-ar fi ascuns în spatele șarpelui, atunci când i-ar fi amăgit pe primii oameni.

Un alt text al Bibliei merită citat, pentru a completa imaginea căderii primilor oameni în păcat, în corelație cu căderea lui Satan:

„3. Şi alt semn s-a arătat în cer: iată un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne, şi pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti. 4. Iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ. Şi balaurul stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când se va naşte. 5. Şi a născut un copil de parte bărbătească, care avea să păstorească toate neamurile cu toiag de fier. Şi copilul ei fu răpit la Dumnezeu şi la tronul Lui, 6. Iar femeia a fugit în pustie, unde are loc gătit de Dumnezeu, ca să o hrănească pe ea, acolo, o mie două sute şi şaizeci de zile. 7. Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui. 8. Şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. 9. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 12; 3-9)

După cum se poate vedea, acest text pune semnul egalității între șarpele de demult, cel din Grădina Eden, și Satan, în versetul 9. Cu toate acestea, cele două personaje, care acum sunt privite ca unul singur, au o descriere care nu se potrivește de la unul la celălalt. Nici un animal, deci nici șarpele vorbitor, nu ar fi fost acoperit cu pietre prețioase și cu aur. „Șarpele de demult” este descris de Biblie ca fiind un animal și nu un înger căzut. Diferența este foarte mare și de aceea versetul 9, din capitolul 12, din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, intră în contradicție cu alte texte biblice: 

„1. Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: „Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?”

Descrierea lui Satan este foarte diferită între cartea Facerea (Geneza) și Iezechiel sau între cele două și Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul.

Povestea lui Adam și Eva, ca și existența Grădinii Eden, sunt elementele constitutive ale unui mit. În acest caz, existența lui Satan, ca un înger care ar fi fost îmbrăcat cu pietre prețioase și care s-ar fi plimbat prin Grădina Eden nu poate să fie altfel decât imaginație umană, fără legătură cu realitatea. Existența unor forțe ale răului, în universul nostru, nu este de loc imposibilă, chiar dacă aceste forțe, fiind foarte civilizate, nu prezintă caracteristicile unor ființe barbare, ci dimpotrivă, la prima vedere sunt binevoitoare și au tendințe civilizatoare.

Dilema fundamentală a povestirilor biblice despre Satan este incongruența acestui personaj. Un șarpe care ar fi fost blestemat să rămână fără picioare, în cartea Facerea, dar care mai târziu s-a întors de la colindarea Pământului și s-a prezentat în fața lui Dumnezeu, în cartea lui Iov, care este, în același timp, un animal vorbitor, în cartea Facerea, dar și un înger îmbrăcat în pietre prețioase, în Iezechil, este o amestecătură nearmonioasă de imagini metaforice care se contrazic între ele.

- 35 -

Read more!

 pagina anterioara                         pagina urmatoare
 

Thursday, 24 January 2019 16:42

Crearea primilor oameni

Written by
 pagina anterioara                         pagina urmatoare
 

La fel ca și alte aspecte ale creației și povestirile despre crearea omenirii sunt afectate de contradicții și nu reprezintă o bază sigură pentru a înțelege istoria raselor omenești. Cele două texte biblice din cartea Facerea, capitolul 1 și cartea Facerea, capitolul 2, dispută între ele momentul creației oamenilor. În cartea Facerea, capitolul 1, omenirea ar fi fost creată după crearea animalelor dar în capitolul 2, al aceleași cărți, bărbatul ar fi fost creat înainte de crearea animalelor și femeia după crearea acestora. Următoarele texte biblice se referă la acest subiect:

Facerea capitolul 1:

„26. Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” 27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.” (Facerea 1; 26-27)

Facerea capitolul 2:

„4. Iată obârşia cerului şi a pământului de la facerea lor, din ziua când Domnul Dumnezeu a făcut cerul şi pământul. 5. Pe câmp nu se afla nici un copăcel, iar iarba de pe el nu începuse a odrăsli, pentru că Domnul Dumnezeu nu trimisese încă ploaie pe pământ şi nu era nimeni ca să lucreze pământul. 6. Ci numai abur ieşea din pământ şi umezea toată faţa pământului. 7. Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. (Facerea 2; 4-7)

În cartea Facerea, capitolul 2, bărbatul ar fi fost creat la începutul creației dar în cartea Facerea, capitolul 1, bărbatul și femeia ar fi fost creați împreună la sfârșitul creației, în ziua a șasea. Chiar dacă povestirea creației din cartea Facerea, capitolul 2, nu este divizată pe zile se poate presupune că întreaga desfășurare prezentată de ea a luat ceva timp și nu s-a petrecut în doar o zi, dacă prin zi se înțelege o zi de 24 de ore. Dacă considerăm numărul uriaș al speciilor animale existente pe Pământ, numirea lor de către om ar fi luat mai mult decât o zi de 24 de ore. Există diferențe radicale între cartea Facerea, capitolul 1, și cartea Facerea, capitolul 2, în ceea ce privește momentul creației bărbatului și a femeii și a locului unde ei ar fi trebuit să trăiască imediat după crearea lor.  

Chiar dacă în cartea Facerea, capitolul 2, omul creat de Dumnezeu a fost plasat în Grădina Edenului imediat după crearea sa, în cartea Facerea, capitolul 1, omenirii i s-a dat stăpânire asupra animalelor care trăiau pe tot pământul. Cum ar fi putut oamenii să exercite stăpânirea asupra întregului pământ dacă ei erau sortiți să trăiască în Grădina Edenului? Cele două povestiri se contrazic între ele. Oamenii au fost sortiți să trăiască pe întregul Pământ imediat după crearea lor, în conformitate cu Facerea, capitolul 1, dar după descrierea din cartea Facerea, capitolul 2, aceștia trebuiau să trăiască în Grădina Edenului. 

Grădina Edenului ar fi fost locul pregătit de Dumnezeu pentru omenire și oamenii ar fi dăinuit în acel loc în mod nelimitat dacă ar fi ascultat de El. Dacă însă ar fi fost ascultători față de Dumnezeu și nu ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, atunci nu ar fi avut ocazia să își îndeplinească destinul anunțat în cartea Facerea, capitolul 1, adică acela de a lua în stăpânire întreg Pământul. Cu alte cuvinte, în contextul Bibliei, neascultarea față de Dumnezeu, în ceea ce privește pomul cunoștinței binelui și răului, ar fi fost o condiție necesară pentru ca oamenii să poată exercita stăpânirea asupra întregului Pământ, așa cum le-a cerut Dumnezeu să facă, în capitolul 1. Această constatare reprezintă proba că cele două povestiri ale creației se contrazic între ele.

În cartea Facerea, capitolul 1, stăpânirea întregului Pământ este prezentată ca o binecuvântare, dar în Facerea, capitolul 2, alungarea din Grădina Edenului și viața pe suprafața întregului Pământ apare ca un blestem. Această discrepanță devalorizează ambele povestiri ale creației din cartea Facerea. 

În capitolul 1 al Bibliei, oamenii au trebuit să mănânce „toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el”. Toate aceste plante se găseau necultivate de oameni în natură și cu toate acestea în cartea Facerea, capitolul 3, oamenii au trebuit să trăiască în urma cultivării pământului, în condiții foarte grele:

„17. Iar lui Adam i-a zis: „Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: „Să nu mănânci”, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! (Facerea 3; 17)

Dacă înainte de blestemul pământului oamenii mâncau ceea ce se găsea de a gata în natură, ce i-ar fi împiedicat să facă același lucru și după ce pământul ar fi fost blestemat. Chiar dacă solul ar fi fost blestemat din cauza neascultării oamenilor totuși știm din istoria naturală a Pământului că acest lucru nu a împiedicat ca pe el să crească nenumărate plante necultivate și pomi fructiferi. De ce s-ar fi apucat Adam să cultive pământul dacă existau doar două persoane pe pământ și atât de multe plante necultivate bune de a fi mâncate? Ar fi trebuit să facă acest lucru numai dacă ar fi dispărut plantele necultivate și pomii fructiferi de pe pământ, dar știm cu siguranță că nici unele nici celelalte nu au dispărut dintr-o dată de pe planeta noastră și se regăsesc și în zilele noastre pe întreaga suprafață a Pământului.

În concordanță cu Facerea, capitolul 1, pomii fructiferi au fost creați pe întreaga suprafață a Pământului, dar după Facerea, capitolul 2, ei au fost plantați în Grădina Eden. Blestemul din capitolul 3 al cărții Facerea are sens numai în legătură cu capitolul 2 din cartea Facerea dar nu și cu capitolul 1 din aceeași carte a Bibliei. Dacă pomii fructiferi ar fi fost plantați numai în Grădina Eden atunci după alungarea primilor oameni din această Grădină ei nu ar mai fi avut acces la ei și poate nici la alte plante din Grădină și atunci ar fi fost obligați să cultive pământul pentru a avea ce să mănânce. Această situație însă este contrazisă categoric de declarațiile din cartea Facerea, capitolul 1, conform cărora pomii fructiferi, împreună cu toate plantele, au fost cultivați de la început pe întreaga suprafață a Pământului.  

Dacă plantele bune de mâncat creșteau peste tot necultivate, Adam nu avea nevoie să cultive plante pentru familia sa și blestemul din cartea Facerea, capitolul 3 este absurd cu excepția situației, la fel de absurde, în care toate plantele și fructele ar fi devenit otrăvitoare.

În Biblie nu ni se spune că după presupusa lor neascultare, Dumnezeu ar fi oprit oamenii să mănânce plante necultivate, pe care urmau să le mănânce imediat după crearea lor, deci oamenii puteau să le consume nestingheriți și Adam nu trebuia să se ostenească să cultive pământul pentru a își obține hrana, mai ales ținând cont că acesta era blestemat.  

Următoarele texte biblice se referă la felul în care Dumnezeu ar fi creat plantele:

„11. Apoi a zis Dumnezeu: „Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!” Şi a fost aşa. 12. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. 13. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia.” (Facerea 1; 11-13)

În aceste versete, întregul Pământ a dat „iarbă şi pomi roditori”. În contrast cu această situație, în capitolul 2 din cartea Facerea, Dumnezeu ar fi plantat o Grădină într-o zonă restrânsă a Pământului, adică în Eden:

„8. Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise. 9. Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.” (Facerea 2; 8-9)

Așa zisul blestem al pământului este absurd din multe puncte de vedere. În primul rând, Adam și-a păstrat aceeași ocupație și după ieșirea din Grădina Eden. Cultivarea pământului pentru hrană este văzută în cartea Facerea, capitolul 3, ca un blestem dar în capitolul 2 din aceeași carte, omul trebuia să facă tocmai acest lucru, să lucreze pământul și să păzească Grădina. Cu alte cuvinte, înainte și după presupusa neascultare față de Dumnezeu Adam avea aceeași ocupație.

„15. Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.” (Facerea 2; 15)

Ce sens putea să aibă pedeapsa lui Adam, dacă ea nu schimba nimic? Care a fost obiectul blestemului pământului, care pământ a fost blestemat, care zonă geografică? A fost tot pământul în Grădina Eden fertil și toată suprafața de pământ din afara Grădinii a fost blestemată ca să devină infertilă? Este foarte dificil de acceptat o supoziție atât de nerealistă. Valea Tigrului și valea Eufratului au fost fără îndoială foarte fertile dar nu sunt singurele zone fertile de pe pământ dacă socotim valea Nilului și a altor fluvii terestre. Nilul nu este situat în zona descrisă de Biblie ca fiind locul probabil unde s-ar fi aflat Grădina Eden, dacă aceasta ar fi existat cu adevărat pe Pământ, ci mult în afara acestei zone. Prin urmare, dacă ar fi ieșit din Grădina Eden, Adam și Eva ar fi găsit alte teritorii fertile, deci nu trebuiau să facă agricultură în condiții vitrege. În multe locuri de pe pământ oamenii s-au descurcat să ocolească efectele așa zisului blestem al pământului deci ei au folosit pământul într-un mod eficient.  

Mai mult decât atât, spinii și pălămida au fost create de Dumnezeu în ziua a treia a creației deoarece a existat o singură creație a plantelor și nu două, dacă avem în vedere cartea Facerea. Ori au existat întotdeauna spini și pălămidă pe pământ, după ziua a treia a creației, ori plantele au fost create de două ori, amândouă variantele nu funcționează împreună. Dacă spinii și pălămida au fost create de Dumnezeu ca să crească pe câmp în mod natural, atunci creșterea lor nu poate să fie efectul blestemului pământului în urma așa zisei neascultări a lui Adam și Eva. 

Se poate observa, o dată în plus, că în Biblie există două povestiri diferite ale creației. În prima povestire, cea din cartea Facerea, capitolul 1, Dumnezeu ar fi cerut oamenilor să umple întreg pământul și să îl stăpânească dar în cea de a doua povestire, cea din capitolul 2 al cărții Facerea, înmulțirea oamenilor pe Pământ este efectul alungării lor din Grădina Eden. În cel de al doilea caz, oamenii ar fi trebuit să trăiască în paradisul pământesc din Grădina Eden dacă l-ar fi ascultat pe Dumnezeu și nu ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului. Cu toate acestea, dacă ar fi trăit în acel presupus paradis oamenii nu ar fi avut cum să se înmulțească pe întregul Pământ și să îl stăpânească. Plecarea din paradis a fost o condiție absolut necesară pentru ca oamenii să se poată înmulți pe întreaga suprafață a Pământului și să îl stăpânească. În cartea Facerea, capitolul 1, oamenii trebuiau să trăiască pe suprafața întregului Pământ imediat după crearea lor, dar în aceeași carte la capitolul 2 oamenii au fost destinați să trăiască în paradis și acolo ar fi rămas dacă ar fi ascultat de Dumnezeu. Avem din nou o evidentă contradicție între primele două capitole ale Bibliei.

În capitolul 1 din cartea Facerea oamenii trebuiau să mănânce iarbă și fructe dar în cartea Facerea din capitolul 2 sunt menționate numai fructele ca hrană pentru oameni. Nu ni se spune dacă oamenii ar fi trebuit să mănânce și iarbă, pe lângă fructe, sau nu. În același capitol 1 oamenii se puteau hrăni cu plante care se aflau pe întreaga suprafață a pământului dar în capitolul 2 cu fructele care se aflau numai în Grădina Eden. În orice caz, din contextul biblic se poate înțelege că Adam se ocupa cu agricultura în Grădina Eden, căci ni se spune că el a fost pus acolo ca să lucreze și să îngrijească aceea Grădină.

Dacă Dumnezeu ar fi plasat omul în Grădina Eden, de la început, și această Grădină ar fi fost delimitată de restul suprafeței pământești de ce a dat omului drept hrană plantele de pe întreaga suprafața a pământului și nu doar cele din Grădină? Singura explicație plauzibilă ar fi aceea că cele două povestiri sunt într-un conflict de nereconciliat una cu cealaltă și că în cartea Facerea, capitolul 1, descrierea raiului pământesc nu își are nici un loc.  

Grădina Eden ar fi fost creată, în conformitate cu Biblia, înainte de așa zisa cădere a primilor oameni în păcat. Dacă înainte de a săvârșii primele păcate natura nu ar fi suferit degradarea care se presupune că ar fi fost determinată de aceste păcate, atunci întregul Pământ ar fi fost o Grădină. În aceea perioadă, conform descrierii Bibliei, ar fi existat pe Pământ numai animale ierbivore și deci întreaga planetă ar fi fost un paradis. De ce ar fi plantat Dumnezeu o Grădină a Edenului într-o altă Grădină care ar fi fost întregul Pământ? Nu ar fi fost nevoie de Grădina Eden dacă Pământul și natura care îl populează ar fi fost cu adevărat create așa cum descrie cartea Facerea, capitolul 1. Aceasta este o altă discrepanță între primele două capitole ale Bibliei. 

Cineva ar putea spune că Dumnezeu știa dinainte că oamenii pe care i-a creat vor fi neascultători, la un moment dat, și că va trebui să îi alunge din Grădina Eden. Din acest motiv El a pregătit condițiile pentru aceea posibilitate, încă înainte de căderea oamenilor în păcat. Dacă așa stau lucrurile și neascultarea oamenilor ar fi fost inevitabilă atunci de ce a mai blestemat Dumnezeu pământul sau de ce a condamnat femeia să sufere durerile nașterii? Nu are nici un sens, deoarece nimeni nu poate să fie pedepsit de Dumnezeu pentru ceva ce este destinat să îndeplinească. La fel apostolul Pavel ne spune că Dumnezeu a creat unele vase de cinste și altele de ocară, cu referire la oameni. (Romani 9; 21-23)

O explicație cu mult mai rezonabilă decât cea oferită de Biblie este aceea pe care ne-o pune la dispoziție știința. Conform celei din urmă viața a apărut peste tot pe Pământ și poate și în alte locuri din univers acolo unde a găsit condițiile propice pentru existența sa. Formele biologice de viață au evoluat și au început să ocupe mediul marin, suprafețele uscate și atmosfera. Povestea despre Grădina Eden reprezintă gradul foarte redus de înțelegere al oamenilor din vremurile în care aceasta a fost scrisă.

Adam și Eva au fost creați de Dumnezeu având capacitatea de a avea copii, așa cum ne spune cartea Facerea. Existența copiilor și a urmașilor acestor copii și în același timp spațiul limitat al Grădinii Eden, la care se adaugă durata foarte lungă de viață a primilor oameni, creează o serioasă dificultate de interpretare a textelor biblice. Chiar dacă ar fi fost ascultători, mai devreme sau mai târziu, urmașii lui Adam și Eva ar fi trebuit să părăsească Grădina Eden și ar fi fost obligați să trăiască pe suprafața întregului Pământ, din cauza numărului prea mare de locuitori ai paradisului pământesc. Nu se întrevede nici o soluție pentru această dilemă. A trăi în afara Grădinii era o pedeapsă dar a trăi în interiorul Grădinii Eden pentru veșnicie ar fi fost imposibil pentru sute de milioane sau miliarde de ființe umane.   

Chiar fără a fi conduși de Dumnezeu în afara Grădinii, oamenii ar fi părăsit-o oricum, cel puțin o parte din aceștia, deoarece spațiul ar fi fost prea mic pentru întreaga populație care s-ar fi dezvoltat în timp. Acesta este un detaliu important pentru cine vrea să urmărească coerența povestirilor creației din Biblie. Prezumția că Adam și Eva nu s-ar fi multiplicat și ar fi trăit veșnic, dacă ar fi fost ascultători față de Dumnezeu, și în felul acesta Grădina Eden ar fi fost suficientă ca spațiu pentru ei, este contrazisă de Biblie.

„27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. 28. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” (Facerea 1; 27-28)

În cartea Facerea, capitolul 1, înmulțirea speciei umane era considerată o binecuvântare dar în cartea Facerea, capitolul 2, înmulțirea oamenilor echivala cu o pedeapsă deoarece în final ar fi condus la părăsirea Grădinii Eden de către multe ființe umane.

O altă diferență între cartea Facerea, capitolul 1, și capitolul 2 al acestei cărți, este aceea că în capitolul 2 femeia este privită ca fiind imaginea bărbatului, dar în capitolul 1 ea este creată după imaginea lui Dumnezeu.

„7. Căci bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chip şi slavă a lui Dumnezeu, iar femeia este slava bărbatului. 8. Pentru că nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat. 9. Şi pentru că n-a fost zidit bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat.” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 11; 7-9)

Dacă femeia a fost făcută de la început după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, așa cum spune cartea Facerea, capitolul 1, ea nu este imaginea bărbatului, ci imaginea lui Dumnezeu. Dacă femeia ar fi fost luată, așa cum spune cartea Facerea, capitolul 2, dintr-o coastă a bărbatului, atunci ea este doar un ajutor pentru bărbat și ea a fost creată în special pentru acesta. În realitate, atât bărbatul cât și femeia sunt ajutoare unul pentru celălalt și conceptul biblic potrivit căruia femeia este mai mult un ajutor pentru bărbat decât bărbatul pentru femeie este absurd. Aceasta este o inconsecvență a Bibliei care a generat incredibile inegalități în istoria omenirii. 

Conform cărții Facerea, capitolul 2, toate animalele au fost făcute în perechi numai omul a fost creat singur. Aceasta este o informație foarte ciudată. Dumnezeu a știut ce fel de ajutor avea nevoie fiecare animal și a creat ajutorul respectiv în concordanță cu știința Sa, dar El nu ar fi știut ce fel de ajutor avea nevoie omul. Dumnezeu ar fi încercat să găsească un ajutor pentru om numai după ce l-a creat pe acesta.

În conformitate cu Biblia, Dumnezeu nu ar fi știut de la început că omul avea și el nevoie de o pereche a lui. Dumnezeu l-ar fi creat pe om singur și după aceea ar fi încercat să găsească un ajutor potrivit pentru el în rândurile animalelor. Această descriere biblică este cât se poate de absurdă. Dacă cu adevărat Dumnezeu ar fi creat toate animalele în perechi și le-ar fi cerut să se înmulțească, El ar fi făcut același lucru și cu omul, deoarece și oamenii trebuiau să se înmulțească și să stăpânească Pământul. Oare nu ar fi știut Dumnezeu de la început că Adam avea nevoie de o parteneră pentru a se multiplica? Oare nu ar fi știut El că această parteneră nu putea să fie găsită în rândul animalelor? Bineînțeles că ar fi știut, dar povestirea biblică, conținută de cartea Facerea, capitolul 2, în legătură cu crearea bărbatului și a femeii, nu este decât un mit care încearcă să explice patriarhatul din societățile respective și care nu are nici o legătură cu realitatea.

Această mitologie a lui Adam și Eva este contrazisă chiar de către Biblie și putem să vedem că în capitolul 1 al cărții Facerea bărbatul și femeia au fost creați împreună, după crearea animalelor. Nu mai avea nici un rost căutarea unui ajutor în lumea animalelor, dacă animalele ar fi fost create înaintea oamenilor, fiecare specie de animale conținând o pereche și neexistând nici un animal în plus ca să poată servi ca ajutor pentru om. Este evident că Dumnezeu nu avea cum să caute o parteneră potrivită pentru om în rândul animalelor, deoarece așa ceva nu era posibil. 

În mod remarcabil, cartea Facerea, capitolul 5, folosește aceeași formulă folosită și de Dumnezeu atunci când a creat primii oameni, în capitolul 1:  

„26. Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!”
„3. Adam a trăit două sute treizeci de ani şi atunci i s-a născut un fiu după asemănarea sa şi, după chipul său şi i-a pus numele Set.” (Facerea 5; 3)

Repetarea acestei formule scoate la iveală mitologia din spatele ei. Dumnezeu nu este o Ființă transcendentală aflată departe de creația Lui ci El este Tatăl omenirii într-o mod similar cu felul în care Adam a fost tatăl lui Set. În această viziune mitologică, Dumnezeu este un Tată ceresc care a născut omenirea după chipul și asemănarea Sa. Probabil că Dumnezeu este văzut ca fiind de aceeași natură ca și omul dar având locuința în ceruri, spre exemplu, o civilizație extraterestră asemănătoare cu umanitatea. Nu se întrevede de aici că Dumnezeu ar avea o altă natură, de exemplu, că El ar fi Spirit. Concepția că Dumnezeu este Spirit a apărut mult mai târziu și nu are rădăcina în cartea Facerea. Teologii și filozofii au dezvoltat felul în care a fost înțeles Dumnezeu, de-a lungul veacurilor, dar descrierea biblică este una simplistă, construită prin extrapolarea ființei umane, în care El este privit ca un fel de om, dar fiind Atotputernic. De exemplu, Dumnezeu a luat țărână și la creat direct pe om:

„7. Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.” (Facerea 2; 7)

Aceasta este o inovație adusă de scriitorii cărții Facerea. Omul nu este creat de divinități ciudate, așa cum se întâmplă în alte religii, omul este creat de alt om, așa cum cere și natura, și acest Tată ceresc este Atotputernic. Acesta este un mesaj optimist și povestea lui Adam și Eva poate fi considerată o lansare a motivului fiului risipitor și a tatălui care face orice sacrificiu pentru a îl aduce înapoi. Acest motiv este reluat mai târziu în una din parabolele lui Isus (Iisus). Este însă important de observat că ne află pe teritoriul mitologiei și că povestea aceasta nu are nici o legătură cu realitate. Ne putem da seama de acest lucru, deoarece pe lângă logica inerentă unui mit, cartea Facerea conține și nenumărate contradicții și absurdități, deci ea nu este inspirată de Dumnezeu. Dacă nu este inspirată de Dumnezeu, această carte nu putea să fie scrisă de nici un om în cunoștință de cauză, deoarece nici un om nu ar fi putut să participe la evenimentele care s-au întâmplat înainte de apariția omenirii pe pământ.    

Cu toate acestea, chipul și asemănarea lui Dumnezeu le-ar fi fost interzise oamenilor, în conformitate cu textele din Cartea Facerea, capitolul 3. A fi ca și Dumnezeu, în contextul biblic, înseamnă a cunoaște binele și răul, așa cum și El cunoaște atât ceea ce este bine cât și ceea ce este rău. În capitolul 2, din cartea Facerea, oamenilor le-a fost interzis să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului și în acest fel au fost opriți să fie ca și Dumnezeu.

Contrar capitolului 1, din cartea Facerea, conform căruia oamenii ar fi fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, în capitolul 2, oamenilor li s-a interzis să fie ca El, cunoscând binele și răul. Oamenii au devenit ca și Dumnezeu, după chipul și asemănarea Lui, cunoscând binele și răul, contrar voinței Lui: 

„22. Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!...” (Facerea 3; 22)

În cartea Facerea, capitolul 2, dorința oamenilor de a fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul, este considerată un păcat. Interdicția de a mânca din pomul cunoștinței binelui și răului este lipsită de sens deoarece dorința de cunoaștere a omenirii este legitimă, având în vedere constituția psihică a ființelor umane. În același timp, cunoașterea este aceea care a permis evoluția și creșterea gradului de civilizație al omenirii. Fără cunoaștere, inclusiv cunoașterea morală a diferenței dintre bine și rău, omul nu este om în adevăratul înțeles al cuvântului. Un om fără cunoaștere este lipsit de rațiune și conștiință, de trăsăturile fundamentale care definesc umanitatea. De ce ar fi vrut Dumnezeu să păstreze în paradisul pământesc astfel de oameni? Acei oameni ar fi fost mai degrabă niște  roboți care ar fi avut nevoie să li se spună din exterior ce este bine și ce este rău. 

Dacă primii oameni ar fi fost creați de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, conform cărții Facerea, capitolul 1, de ce ar fost ei opriți să fie ca El, cunoscând binele și răul, după afirmația din capitolul 2, din cartea Facerea? Aceasta este o contradicție a Bibliei și demonstrează o diferență importantă de teologie între capitolul 1 și capitolul 2, din cartea Facerea.

Ar fi fost imposibil ca oamenii să fie creați, în același timp, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, conform capitolului 1 și să fie pedepsiți că au dorit să fie asemănători cu El, cunoscând binele și răul, în capitolul 3. Dumnezeu cunoaște diferența dintre bine și rău și această cunoaștere morală este decisivă pentru ca cineva să poată să fie asemănător cu El. Dacă primii oameni ar fi fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și li s-ar fi dat stăpânire asupra întregului pământ atunci ei nu ar mai fi avut nevoie să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului pentru a fi asemănători cu El. Faptul de a stăpâni asupra întregului pământ, conform cărții Facerea capitolul 1, presupunea cunoașterea binelui și a răului deoarece în lipsa acestui discernământ stăpânirea asupra pământului nu ar fi fost posibilă. Ori trebuia să administreze pământul ori nu trebuia să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului, cele două variante se contrazic între ele.

- 34 -

Read more!

 pagina anterioara                         pagina urmatoare
 

Monday, 07 January 2019 18:53

Cetatea Sfântă – Noul Ierusalim

Written by
 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  

Așa cum începe istorisirea biblică despre creație, în cartea Facerea, așa se și termină, în cartea Apocalipsa. Ambele viziuni sunt pline de contradicții, după cum vom vedea, și din această cauză ambele sunt incredibile. La prima vedere există o anumită potrivire între ele, dar această aparentă asemănare nu poate fi considerată o dovadă a coerenței lor sau a inspirației lor de către Dumnezeu, deoarece, analizând mai atent, se pot observa multe nepotriviri între elementele care le compun. Folosirea acelorași simboluri duce la impresia greșită că cele două cărți exprimă evenimente din trecut și din viitor care sunt în legătură unele cu celelalte.

Povestirile despre creație din Biblie plasează Grădina Eden pe Pământ, nu undeva în cer, și de asemenea raiul viitor se pare că se preconizează a fi tot pe Pământ, dar pe un Pământ nou, adică pe o nouă planetă care urmează să înlocuiască planeta noastră.

„1. Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este. 2. Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. 3. Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. 4. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 21; 1-4)

O primă asemănare între cartea Facerea și cartea Apocalipsa este prezența lui Dumnezeu atât în primul rai pământesc cât și în cel de al doilea. În cartea Facerea, Dumnezeu se plimba prin Grădina Eden și în cartea Apocalipsa, El va locui împreună cu cei aleși. Localizarea lui Dumnezeu într-un anumit spațiu fizic este o absurditate dacă El este Spirit și este Atotprezent. Dumnezeu nu poate să aibă o Împărăție la fel cum au oamenii, cu supuși și cu mijloace de constrângere. Dumnezeu se află pretutindeni, nu are limite spațiale și nu poate să fie localizat la fel ca o persoană fizică.

Ce înseamnă că cerul cel dintâi și Pământul cel dintâi au trecut? Prin cer se înțelege tot spațiul cosmic, cu tot ceea ce cuprinde acesta. Se vorbește despre un nou Pământ cu un alt spațiu cosmic, deci de un nou univers. Sfârșitul planetei noastre, în viziunea biblică, ar însemna și sfârșitul universului, adică crearea unui univers nou în care să fie plasați, pe o nouă planetă, cei aleși de Dumnezeu. Nu este ușor de imaginat ce schimbări ar presupune acel sfârșit al lumii și acel nou început. Ce se va întâmpla cu acest univers? Unde va dispare cerul cel vechi? Scriitorul cărții Apocalipsa face niște afirmații extraordinare fără să aibă nici cea mai mică idee despre ce ar presupune afirmațiile pe care le face. Înlocuirea unui univers cu un alt univers presupune miliarde de ani de expansiune înainte ca o planetă ca a noastră să apară pe cer. Dar mai întâi de toate, ar trebui ca universul nostru să dispară, poate într-un Big crash. Cât timp ar dura acel Big crash? Deocamdată nu se întrevede nici un fel de Big crash atâta vreme cât universul nostru este în expansiune. Universul nostru are 13,7 miliarde de ani vechime. Cât ar dura înlocuirea acestui univers cu un alt univers și apariția în noul univers a unei alte planete asemănătoare cu a noastră? Alte multe miliarde de ani.

Biblia presupune că întregul univers cu miliardele lui de stele va dispărea doar pentru că anumite ființe umane sunt mai ascultătoare de Dumnezeu decât altele.

„10. Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui. 11. Deci dacă toate acestea se vor desfiinţa, cât de mult vi se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă sfântă şi în cucernicie, 12. Aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi! 13. Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea. (A doua epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru 3; 10-13)

Un sfârșit al lumii provocat de Dumnezeu pentru că ființele umane se comportă conform naturii lor, este o doctrină foarte absurdă. Dacă civilizația umană evoluează tehnologic și înțelege mai bine nevoia de pace între națiuni, de ce ar trebui distrusă? Nu există nici un motiv ca cineva, oricine, să distrugă lumea, și să nu uităm că Biblia ne spune că după prima așa zisa distrugere a lumii, prin Potopul lui Noe, Dumnezeu a regretat ceea ce s-a întâmplat și a promis că nu va mai aduce încă o dată Potopul. Absurdul biblic însă a înlocuit Potopul cu un alt tip de sfârșit, prin dispariția Pământului, care ar urma să se întâmple în curând. După alte 4,5 miliarde de ani se presupune că soarele nostru își va epuiza rezerva de energie și o dată cu el, în mod inevitabil, va dispărea și Pământul. În același timp, 4,5 miliarde de ani nu reprezintă o perioadă de timp care să poată să fie numită „în curând”.    

Dacă Potopul lui Noe nu este o poveste credibilă, de ce sfârșitul lumii, așa cum îl descrie Biblia, ar fi adevărat? Miturile despre Potop ale Bibliei sunt dublate de miturile despre sfârșitul lumii.

Cea mai mare absurditate însă este legată de absența soarelui în noul univers. Dumnezeu îi va lumina pe cei mântuiți în Împărăția cerurilor, în locul soarelui sau a altei surse de lumină. Ce univers este acela în care nu mai există corpuri cerești? Este un univers imposibil. Un univers format doar din spațiu neocupat, în care să plutească o nouă planetă, asemănătoare cu Pământul, și unde să locuiască Dumnezeu și cei mântuiți și unde nu există noapte pentru că El îi luminează tot timpul pe cei mântuiți este o idee care contrazice creația universului actual.   

O altă afirmație incredibilă a cărții Apocalipsa este aceea că pe noul Pământ nu va mai fi marea. Oare pe noul Pământ vor fi râuri? Dacă vor fi râuri, atunci unde se vor scurge ele? Dacă nu vor fi râuri care va fi circuitul apei în natură? Afirmația că pe noul Pământ nu va mai exista marea echivalează cu a spune că acolo nu va mai fi apă deloc. O lume fără apă este o lume greu de imaginat pentru oameni.

În baza Bibliei, nu avem nici un motiv să credem că trupurile celor mântuiți vor fi făcute dintr-un alt material decât cel biologic. Isus (Iisus) a spus că va bea vin cu noi în Împărăția cerurilor deci vom avea niște trupuri care pot să asimileze vinul.

„29. Şi vă spun vouă că nu voi mai bea de acum din acest rod al viţei până în ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou, întru împărăţia Tatălui Meu.” (Sfânta Evanghelie după Matei 26; 29)

  Mai mult, în Împărăția lui Dumnezeu va exista un pom al vieții din care vor mânca neamurile:

„2. Şi în mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii, făcând rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-şi rodul; şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 22; 2)

 Pomii au nevoie de apă ca să poată exista, dar pe noul Pământ nu va exista marea și în consecință nu va exista apă de loc, deoarece în lipsa mărilor și a oceanelor nu va fi posibil circuitul apei în natură. Ce rost ar avea ca un pom să dea roade de douăsprezece ori pe an dacă nu ar mânca nimeni din el? Biblia ne spune că și în Împărăția cerurilor oamenii se vor îmbolnăvii, dar că vor fi vindecați prin frunzele pomului vieții. Dacă ar avea în loc de trupuri biologice niște mecanisme ca cele ale roboților, atunci oamenii nu s-ar putea îmbolnăvii și nu ar putea să fie vindecați prin frunzele pomului vieții. Într-o astfel de situație, dacă oamenii s-ar „defecta”, așa cum se întâmplă cu roboții, ar fi recuperați prin mijloace mecanice, nu prin intermediul unor tratamente biologice, cum ar fi frunzele unui pom.

Un pom al vieții exista și în cartea Facerea, dar acolo el ar fi servit la dobândirea vieții veșnice nu la vindecarea lui Adam și Eva. Ar fi fost probabil suficient ca cineva să mănânce o singură dată din pomul vieții ca să dobândească viața veșnică, căci ce sens ar fi avut să trebuiască să mănânce periodic pentru a trăi veșnic? Dacă ar fi trebuit să mănânce periodic din pomul vieții, atunci înseamnă că nu ar fi dobândit viața veșnică, ci doar o amânare a morții până la următorul consum din pom.

Cum va arăta cetatea eternă? După afirmațiile biblice, Noul Ierusalim este cetatea care se va afla pe noul Pământ și în care va locui Dumnezeu împreună cu oamenii. Grădina Eden, despre care se afirmă că a existat pe Pământ, arăta diferit decât Cetatea Sfântă. În Grădina Eden, Adam trebuia să lucreze Pământul, dar pe noul Pământ străzile Cetății Sfinte vor fi de aur deci nu se va mai pune problema agriculturii. Raiul inițial, deci, era constituit dintr-o grădină, pe când raiul viitor, conform Bibliei, este reprezentat de o cetate care va fi situată pe o planetă nouă, fără apă și fără un cosmos în jurul ei.

Noul Ierusalim va fi înconjurat cu un zid uriaș care va avea 12 porți constituite din pietre prețioase. Străzile cetății vor fi făcute din aur și dimensiunile ei var fi uriașe. De ce ar avea Noul Ierusalim nevoie un zid foarte înalt și de 12 porți dacă nu va exista nimic pe noul Pământ care să amenințe siguranța celor ce se vor afla în cetate? Cei aleși și cele alese vor fi salvate pentru viața veșnică și ceilalți oameni vor merge în moarte veșnică. Pe noul Pământ nu va fi decât Sfânta Treime, aleșii lui Dumnezeu și îngerii rămași credincioși Lui. În conformitate cu Biblia, Dumnezeu va dobândi o autoritate totală asupra întregului univers în urma înfrângerii lui Satan, prin urmare nu vor exista inamici pe noul Pământ împotriva cărora să fie nevoie de mijloace de apărare deosebite. Scriitorul cărții Apocalipsa a prezentat imaginea unei fortărețe uriașe pe un Pământ nou care se presupune că va fi un loc al păcii și al fericirii. Aceasta este fără îndoială o inadvertență care aruncă îndoiala asupra veridicității descrierilor din ultima carte a Bibliei. 

„9. Şi a venit unul din cei şapte îngeri, care aveau cele şapte cupe pline cu cele din urmă şapte pedepse, şi a grăit către mine zicând: Vino să-ţi arăt pe mireasa, femeia Mielului. 10. Şi m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu, 11. Având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era asemenea cu cea a pietrei de mare preţ, ca piatra de iaspis, limpede cum e cristalul. 12. Şi avea zid mare şi înalt şi avea douăsprezece porţi, iar la porţi douăsprezece îngeri şi nume scrise deasupra, care sunt numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel. 13. Spre răsărit trei porţi şi spre miazănoapte trei porţi şi spre miazăzi trei porţi şi spre apus trei porţi. 14. Iar zidul cetăţii avea douăsprezece pietre de temelie şi în ele douăsprezece nume, ale celor douăsprezece apostoli ai Mielului. 15. Şi cel ce vorbea cu mine avea pentru măsurat o trestie de aur, ca să măsoare cetatea şi porţile ei şi zidul ei. 16. Şi cetatea este în patru colţuri şi lungimea ei este tot atâta cât şi lăţimea. Şi a măsurat cetatea cu trestia: douăsprezece mii de stadii. Lungimea şi lărgimea şi înălţimea ei sunt deopotrivă. 17. Şi a măsurat şi zidul ei: o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura omenească, care este şi a îngerului. 18. Şi zidăria zidului ei este de iaspis, iar cetatea este din aur curat, ca sticla cea curată. 19. Temeliile zidului cetăţii sunt împodobite cu tot felul de pietre scumpe: întâia piatră de temelie este de iaspis, a doua din safir, a treia din halcedon, a patra de smarald, 20. A cincea de sardonix, a şasea de sardiu, a şaptea de hrisolit, a opta de beril, a noua de topaz, a zecea de hrisopras, a unsprezecea de iachint, a douăsprezecea de ametist. 21. Iar cele douăsprezece porţi sunt douăsprezece mărgăritare; fiecare din porţi este dintr-un mărgăritar. Şi piaţa cetăţii este de aur curat, şi străvezie ca sticla. 22. Şi templu n-am văzut în ea, pentru că Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, şi Mielul este templul ei. 23. Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul. 24. Şi neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor aduce la ea mărirea lor. 25. Şi porţile cetăţii nu se vor mai închide ziua, căci noaptea nu va mai fi acolo. 26. Şi vor aduce în ea slava şi cinstea neamurilor. 27. Şi în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea vieţii Mielului. (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 21; 9-27)

Care sunt forma și dimensiunile Cetății Sfinte? Este vorba despre un cub de dimensiuni uriașe. Este interesant că Cetatea Sfântă este descrisă pur și simplu în formă de cub, dar și mai interesante sunt dimensiunile acestui cub. Lungimea, lărgimea și înălțimea cubului sunt fiecare de 12000 de stadii. Care este mărimea unui stadiu transformată în metrii? O unitate de măsură numită stadiu echivalează cu 201,17 metrii. (ref. 258)

Pe această bază putem să știm că 12000 de stadii reprezintă 2414040 de metrii. Prin transformarea metrilor în kilometrii obținem 2414,40 de kilometrii. Noul Ierusalim va fi o cetate în formă de cub având laturile de aproximativ 2414 km.

Această cetate va fi înconjurată la rândul ei de un zid de 144 de coți, se poate deduce din textul biblic că este vorba de înălțimea zidului. Ce înseamnă 144 de coți? Cotul așa zis împărătesc are aproximativ 52 de centimetrii și codul obișnuit are cca. 45 de centimetrii. (ref. 259) 144 de coți înmulțiți cu un cot obișnuit ne dă 6480 centimetrii. La rândul lor acest număr de centimetrii se transformă în 64,80 de metrii.

Să ne imaginăm acum Cetatea Sfântă. Un cub cu laturile de 2414,40 km este înconjurat cu un zid de 64 de metrii, zid în care se află 12 porți. Dacă cubul are înălțimea de 2414,40 Km, ce nevoie mai are să fie înconjurat de un zid de 64 de metrii? De regulă zidurile cetăților au fost construite ca să apere clădirile din interior, dar Cetatea Sfântă care oricum nu are nevoie de apărare are propriile ziduri pe care nimeni nu le poate escalada. Această imagine este pur și simplu incredibilă.

Biblia ne spune că „piaţa cetăţii este de aur curat, şi străvezie ca sticla.” Cum poate să fie piața cetății de aur curat și în același timp să fie străvezie ca sticla. Aurul nu este străveziu, adică nu se poate vedea prin el. Această atribuire a unei calități pe care aurul nu o are duce la concluzia că descrierii Cetății Sfinte nu este verosimilă.

 Un mare semn de întrebare ridică și înălțimea Cetății Sfinte. Știm că atmosfera este constituită din mai multe straturi: troposferă, stratosferă, mezosferă, ionosferă şi exosferă. Iată care sunt dimensiunile acestor straturi: Exosfera 640 km - 9600 km; Ionosfera 80 km - 640 km; Mezosfera 50 km - 80 km; Stratosfera 16 km - 50 km; Stratul de ozon 19 km - 48 km, Troposfera 0 km - 16 km.

Dacă înălțimea Cetății Sfinte ar fi cu adevărat de 2414,40 km atunci ea ar depășii cu mult exosfera și ar fi inutilă, deoarece ar fi o suprafață construită într-o zonă care este improprie vieții. De altfel, această înălțime este nejustificată având în vedere că locuitorii Cetății Sfinte nu vor putea să trăiască în condiții de confort la o altitudine mai mare de câteva mii de metrii. Cineva ar putea obiecta că Dumnezeu ne va oferi niște corpuri care nu au nevoie de aer pentru a supraviețui, dar o astfel de obiecție mi se pare neserioasă atâta vreme cât Biblia ne spune că în Împărăția cerurilor, adică în Cetatea Sfântă, vom sta la masă cu Avraam, Isaac și Iacov (Matei 8; 11). Dacă cei mântuiți vor mânca și vor bea, atunci vor avea nevoie și să respire pentru că digestia mâncării și a băuturii se face în organisme vii și nu în corpuri anorganice. 

     Marea problemă a acestor texte biblice este aceea că ele prezintă elemente absurde și contradictorii. Dimensiunile Cetății Sfinte rezultă mai degrabă din niște cifre care sunt folosite de Biblie cu sens simbolic și nu din considerente reale. Se folosește mereu cifra 12, atât la numărul porților, 12 porți, la temeliile zidului cetății, 12 pietre prețioase, cât și la dimensiunea laturilor acesteia 12000 de stadii.

 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  
 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  

Am început acest studiu prin a pune o întrebare, pe care o consider fundamentală: ce fel de modificări, dacă există, se produc asupra credinței în Dumnezeu a unei persoane, atunci când cineva este obligat să admită, pe baza argumentației oferite, că primele 11 capitole ale cărții Facerea nu descriu o situație de fapt și prezintă o imagine a lui Dumnezeu defavorabilă Lui, deci nu sunt rezultatul inspirației divine? Personal, consider că acest studiu dă un răspuns la această întrebare. Știind că primele 11 capitole ale Bibliei sunt doar mituri și nu fapte reale, întreaga fundație biblică a credinței unei persoane în Dumnezeu este îndepărtată.

Narațiunile cuprinse în cartea Facerea din Biblie sunt esențiale pentru credința religioasă ebraică, pentru cea creștină dar și pentru cea islamică, cea din urmă menționând și ea că întreaga omenire este urmașa primilor doi oameni, Adam și Eva, care, de fapt, nu au existat niciodată cu adevărat. Toate cele trei credințe monoteiste sunt afectate atunci când cineva își dă seama că povestirea despre Adam și Eva este un mit și nu are nimic a face cu realitatea.     

Dumnezeu nu a creat universul și omenirea în șase zile și înțelegerea acestui adevăr aruncă îndoiala asupra tuturor teologilor care se bazează pe acceptarea acestei supoziții false. O teologie care este clădită pe o fundație falsă nu poate fi decât greșită, atunci când își formulează concluziile.

Religiile nu sunt de încredere atunci când se referă la originile universului și ale omenirii. Singura paralelă ce se poate face este aceea privitoare la posibilitatea unor vizite a uneia sau mai multor civilizații extraterestre pe Pământ care au lăsat urme, atât ale unor construcții impresionante care au rămas din perioada antichității, cât și în diverse mituri, răspândite peste tot pe suprafața Pământului. Aceste mituri nu descriu în amănunt vizitele civilizațiilor extraterestre, ci oferă o formă transfigurată, exagerată a unor astfel de evenimente.

Schimbarea aceasta de paradigmă, care presupune că o credință în Dumnezeu nu se mai poate baza pe vechile supoziții, ci are nevoie de altele noi, are uriașe implicații teologice, dar acest studiu nu face decât să deschidă o discuție pe această temă, nicidecum nu își propune să epuizeze subiectul. Dacă Adam și Eva nu sunt personaje reale, originea omenirii trebuie să fie căutată în altă parte, decât în Biblie, și singurul loc unde poate să fie găsită se află în cuprinsul științelor moderne.

În momentul de față este mai corect să afirmăm că nu știm cum a creat Dumnezeu lumea și nici dacă a creat-o El. Nu avem nici un fel de revelație în acest sens. Primele 11 capitole din Biblie nu sunt inspirate de Dumnezeu, deci nu putem să le folosim ca bază pentru a afla cum a apărut universul și omenirea. Dacă însă acceptăm natura ca revelație a lui Dumnezeu, atunci, din cercetarea ei, putem să știm, în anumite limite, ce s-a petrecut la începuturile existenței universului și ale omenirii.

Presupunerea că Dumnezeu ar fi creat universul și omenirea nu se bazează pe nimic. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu există sau că El nu are calități excepționale. Științele moderne pot să explice apariția universului și a omenirii fără implicarea lui Dumnezeu în aceste explicații. Revelația în natură este interpretabilă, ea nu ne conduce direct la ideea existenței lui Dumnezeu și deci nu este o dovadă a existenței Lui. În aceste condiții, singura sursă pentru cunoașterea lui Dumnezeu este experiența personală a fiecărui individ cu El. Numai printr-o revelație și relație personală cu Dumnezeu cineva poate să știe că El există și că are calități excepționale.

Știința nu poate să dovedească nici existența și nici inexistența lui Dumnezeu, dacă El este o Realitate care există înainte de Big bang. S-ar putea dovedi existența unor ființe extraterestre care trăiesc în același univers cu noi. Astfel de ființe, pentru că fac parte din universul nostru, pot să fie cunoscute de noi. Ființele extraterestre însă, dacă aparțin de universul nostru, nu puteau crea universul și nici participa în nici un fel la crearea lui, deoarece ele trebuiau să apară cu necesitate la un interval oarecare de timp, după apariția lui. 

Dacă Dumnezeu nu a creat primul om din țărâna pământului, înseamnă că evoluția care a condus la apariția primului om, a început cu miliarde de ani în urmă, o dată cu apariția primelor forme de viață. Dumnezeu nu l-a creat pe primul om, dar El ar fi putut să influențeze apariția vieții pe Pământ, prin a genera condițiile potrivite pentru apariția vieții pe planeta noastră. Aceasta însă nu poate să fie decât o speculație, pur și simplu nu avem cum să știm dacă El s-a implicat sau nu în apariția universului nostru. 

Chiar dacă nu l-ar fi creat pe om, Dumnezeu poate să intre în relație cu fiecare individ în parte și să ducă la schimbarea naturii acelei persoane, printr-o transformare profundă a gândirii sale. Atunci când conștiința noastră se conectează la Conștiința universală care este Dumnezeu, oamenii încep să vadă lumea prin ochii Lui și în acest fel se produce transformarea naturii umane, printr-un surplus de conștientizare.

Acest tip de experiență este o experiență similară cu o experiență în afara corpului, dar este trăită în corp. O astfel de relație cu Dumnezeu se îndepărtează de îndeplinirea ritualică a învățăturilor cuprinse de dogmele și doctrinele unei religii sau a alteia. Schimbarea naturii umane nu se realizează doar prin practicarea unor ritualuri, ci numai printr-o relație personală cu Dumnezeu care, trăind în ființa fiecărui credincios în parte, duce la o schimbare profundă a minții și inimii acelei persoane.

Experiența cu Dumnezeu se poate descrie în multe moduri, dar descrierea ei nu poate să înlocuiască trăirea ei. De aceea, instituțiile bisericești nu pot să ofere decât descrierea unor experiențe personale, ale unora dintre credincioșii sau credincioasele lor, dar nu și trăirea acestor experiențe. Trăirea acestor experiențe ține de credința fiecărui credincios și al fiecărei credincioase în parte. Regulile bazate pe dogmele și doctrinele religioase duc de obicei la o credință rigidă și rece și sunt străine unei vibrații spirituale autentice. Spiritualitatea, deci, se bazează pe o experiență trăită cu Dumnezeu și cu oamenii, experiență care nu poate fi transmisă, ci doar descrisă de altcineva persoanei care dorește să o experimenteze.    

Experiența spirituală nu presupune o ieșire obligatorie din corpul biologic, ci mai degrabă ea înseamnă o detașare de instinctele biologice prin care un om se adaptează la realitate. Creștinismul însă presupune chiar o negare a instinctelor biologice, de exemplu, Isus (Iisus) a spus că cine va vrea să își scape viața și-o va pierde, ceea ce ar putea fi interpretat ca o cerință de negare a instinctului de supraviețuire. Totuși cine își va pierde viața din pricina Lui și din pricina Evangheliei și-o va mântui.  (Marcu 8; 35)

Din punctul meu de vedere, dacă se ajunge la concluzia la care eu am ajuns și anume aceea că primele 11 capitole din Biblie sunt texte mitologice și nu o descriere a realității nu ne rămâne altceva de făcut decât să respingem cu totul ipoteza creaționistă cu tot ceea ce cuprinde ea. Lumea nu a fost creată în șase zile calendaristice și nici măcar în șase perioade mai lungi de timp și putem să știm lucrul acesta cu certitudine din faptul că primele 11 capitole din Biblie sunt doar născociri omenești, la care se pot atașa sensuri spirituale contradictorii. Nu doar că perioadele de timp care ne sunt propuse de către cartea Facerea sunt în totală lipsă de armonie cu descoperirile științifice, dar trebuie observat că ordinea creației stabilită de Biblie este contradictorie și absurdă și de aceea nu poate fi luată în serios. În mai multe locuri, efectele sunt amplasate înaintea cauzelor și a condițiilor care permit producerea lor. De exemplu, lumina zilei, care ar fi fost creată în ziua întâia, ar fi apărut înaintea cerului și a soarelui, care ar fi fost create în ziua a doua și respectiv în ziua a patra.

Deoarece Dumnezeu, în calitate de Creator, trebuie să se afle în afara creației Sale, este nevoie să operăm cu un concept mai cuprinzător decât acela de univers. Acest concept este conceptul de existență ca atare, care cuprinde toate entitățile existente din toate lumile sau toate universurile aflate în existență. Lumea noastră nu este tot ceea ce există deoarece înainte de Big bang a trebuit să existe o altă realitate care a făcut posibilă existența singularității care a generat universul nostru. Personal consider că existența ca atare este infinită, deoarece nonexistența absolută, fără spațiu, fără energie, fără particule și fără legi nu poate să producă nici un fel de efecte, deci nu are cum să existe.  

Știința nu deține un răspuns la întrebarea: ce a fost înainte de Big bang? Există desigur mai multe ipoteze, una dintre ele fiind aceea că totul a apărut din absolut nimic. Personal, resping această ipoteză deoarece absolut nimic nu poate să producă ceva anume. Existența a ceva real trebuie judecată după efectele pe care le produce și atunci când observăm anumite efecte înseamnă că există ceva anume care le produce, o anumită cauză. 

Acolo unde nu există nici un fel de efecte, de nici un fel, acolo nu există absolut nimic. Cele mai multe entități care se regăsesc în universul cunoscut reprezintă, în același timp, și efecte ale altor entități, dar și cauze sau condiții care determină apariția unor realități. Dacă universul nostru este un efect al unor cauze, atunci cauza acestui efect nu poate să fie nonexistența absolută, deoarece această categoric nu poate să fie niciodată un efect.

Atunci când cineva afirmă că nonexistența absolută există, aceea persoană afirmă în același timp că ea nu există, deoarece dacă nonexistența absolută ar exista aceasta înseamnă că acolo nu există nimic. „Acolo” nu este cuvântul cel mai potrivit pentru că nonexistența absolută nu ocupă nici un fel de spațiu, nu este absolut nimic. O astfel de non realitate nu putea să producă universul nostru și nu putea să genereze nimic altceva.

 Se poate face deosebirea între existență și non existență atâta vreme cât existența are anumite atribute care o deosebesc de nonexistență, de exemplu, ceva care există se află totdeauna în interacțiune cu altceva care de asemenea există. Un aspect fundamental al existenței este deci interacțiunea. Dacă ajungem să definim ce este existența atunci putem să știm și ceea ce nu este existent.  

Universul nostru are un început, dar dacă excludem o stare de nonexistență absolută, care nu are decât o valoare teoretică și niciodată practică, atunci înainte ca universul nostru să apară, a existat întotdeauna o formă de existență care a generat alte forme de existență și care a dus și la apariția lumii noastre.

Marele mister, mult mai mare decât misterul apariției universului nostru, este misterul existenței ca atare. Întrebarea fundamentală a filozofiei este: de ce există ceva în loc de nimic? Această întrebare este mult banalizată de unii oameni de știință care au transformat-o într-o interogație cu mult mai pragmatică și anume în întrebarea: de ce există universul nostru? Cele două întrebări nu trebuie să se confunde între ele, dar câteodată se face o confuzie deliberată, atunci când unii militanți anti-teiști abordează problema existenței lui Dumnezeu. Universul nostru nu putea să apară din absolut nimic, ci a apărut dintr-o altă formă de existență, prin urmare, existența per se nu poate să fie altfel decât infinită.

Misterul existenței ca atare se află dincolo de orizonturile universului nostru și știința va trebuie să ne arate cum putem să scăpăm de limitele pe care ni le impune prezența noastră într-un anumit univers și astfel să ajungem să putem investiga ceea ce este cel mai important de știut și anume secretele existenței per se. Este naiv să credem că știința a descoperit deja cum a apărut existența per se întrucât nici nu poate fi vorba despre așa ceva deci dincolo de Big bang nu se știe exact ce se află nici dacă în aceea zonă se poate sau nu vorbi de Dumnezeu.

În ceea ce mă privește, consider că existența în sine nu poate să fie altfel decât infinită și dacă este așa nu se pune problema originii ei. Cum poate să existe ceva care nu are nici un început și nici un sfârșit este ceva care depășește logica de fiecare zi, dar alternativa este la fel de ciudată. Cum poate să apară ceva din absolut nimic? În orice caz, dacă îl plasăm pe Dumnezeu la originea tuturor lucrurilor, misterul nu este rezolvat deoarece rămâne neelucidată apariția unei Persoane, fără nici o cauză. Dacă Dumnezeu a creat toate lucrurile, pe El cine l-a creat? Dacă pornim de la premisa că toate lucrurile trebuie să aibă o cauză pentru existența lor atunci trebuie să respectăm această premisă și în cazul lui Dumnezeu. Dacă însă considerăm că existența în sine este infinită, deci nu are un început, atunci nu are nici o cauză pentru apariția ei. Oricum, dacă excludem nonexistența absolută, ca fiind o cauză pentru existența în sine, atunci rezultatul obținut este că existența în sine este infinită. 

Aceasta este o constatare cu care mintea umană nu se poate obișnui decât foarte greu sau deloc, atâta vreme cât cauzalitatea este un element care este adânc înrădăcinat în mintea umană. Ne este foarte greu sau imposibil să acceptăm ideea că existența în sine pur și simplu există și că nu a fost creată sau cauzată de nimic.

Infinitatea existenței în sine nu este o dovadă a existenței lui Dumnezeu, chiar mai mult exclude existența Lui, înțeleasă ca fiind situată deasupra tuturor formelor de existență. Dacă existența în sine este infinită, atunci înseamnă că ea nu a fost creată de Dumnezeu, ci există dintotdeauna. De altfel, nu se poate întrevedea o altă posibilitate, atâta vreme cât existența în sine nu ar fi putut fi precedată de nonexistența absolută.

Dacă existența în sine este infinită, atunci ea poate fi infinită și în complexitate și această afirmație ne poate duce cu gândul la o Conștiință universală pe care noi o denumim Dumnezeu. Aceasta este doar o presupunere, nu este nicidecum o dovadă a existenței lui Dumnezeu.

În ceea ce privește conceptul de spațiu-timp descoperit de Einstein, nu există nici un motiv să credem că dintr-o non realitate, fără spațiu și fără timp, fără legi ale fizicii și fără particule elementare sau câmpuri ar fi apărut spațiu și timpul, așa cum le cunoaștem. Dacă existența în sine este infinită, ea nu putea să fie cauzată de nimic care să nu fie parte din aceea existență, înseamnă că și spațiul și timpul sunt de asemenea infinite, la nivelul existenței în sine.

Se poate presupune că orice lucru care există, fie ocupă spațiu în mod direct, fie depinde de un alt lucru care ocupă spațiu. De exemplu, o idee poate să existe în mintea unui om, iar creierul care o generează ocupă spațiu. Pentru a formula un principiu conform căruia spațiu poate fi creat de ceva care nu ocupă spațiu și nici nu depinde de altceva care ocupă spațiu, ar trebui demonstrat că un astfel de fenomen există. A ocupa spațiu înseamnă și a se propaga prin spațiu, căci fără spațiu, de exemplu, lumina nu se poate transmite.

Dumnezeu nu poate fi gândit ca fiind o Realitate spirituală deasupra existenței în sine, deoarece ceea ce s-ar afla deasupra existenței în sine, adică în afara ei, ar fi inexistent. Cu toate acestea, unii gânditori au încercat de a lungul timpului să promoveze ideea că Dumnezeu ar fi creat tot ceea ce există, aflându-se deasupra existenței în sine, într-o stare nedefinită de non existență. Aceștia au trebuit să recurgă la această stratagemă pentru ca să poată să explice cum se face că Dumnezeu ar fi creat tot ceea ce există, adică existența în sine, din interiorul existenței însăși, fenomen de altfel imposibil. Dumnezeu nu ar fi putut crea existența în sine dacă aceasta era deja o realitate din care făcea și El parte.

Avem de ales între două opțiuni. Prima, Dumnezeu există și aparține de tot ceea ce există, într-o relație cu restul existenței despre care nu avem nici un fel de revelație. Cea de a doua, dacă Dumnezeu este deasupra existenței, adică într-o stare de nonexistență, atunci putem să spunem că El nu există. Din punct de vedere logic este imposibil ca un anumit fenomen să fie în afara existenței și să existe, în același timp. Nu există nici o stare intermediară între existență și nonexistență, dacă considerăm că potențialul de a exista face parte tot din existență. Nonexistența relativă există doar în cadrul existenței în sine și în interdependență de ea. De exemplu, un spațiu vid are un conținut relativ inexistent. Nu este absolut inexistent, deoarece spațiul este deja o entitate care există.  

Existența și nu nonexistența este atributul fundamental a lui Dumnezeu. El există și cuprinde în Sine tot ce există. Dacă credem că El există, adevăratul Dumnezeu trebuie să fie foarte departe de prezentarea făcută de V.T. El nu ar fi ucis 99,99% din populația globului prin Potop, nu ar fi distrus mai multe popoare, pentru a face loc poporului evreu, și nu va aduce sfârșitul lumii. Dumnezeu îi cuprinde în Sine pe toți oamenii, indiferent de religia de care aceștia aparțin sau dacă nu aparțin de nici o religie. Dacă El va da viață veșnică tuturor oamenilor sau nu, aceasta depinde de judecata Lui și nu de cea a diverselor organizații religioase.

Toate speculațiile metafizice, precum și datele științifice, nu pot să dovedească existența lui Dumnezeu. Primele 11 capitole ale Bibliei nu sunt nici ele o probă a existenței Lui. Singura probă sigură și de neînlăturat o reprezintă revelația personală pe care Dumnezeu o trimite celor aleși. Această descoperire adresată unei anumite persoane nu poate fi transmisă de la un individ la altul și nici nu reprezintă o dovadă în sens științific, dar poate fi extrem de convingătoare pentru persoanele care o trăiesc.

În principiu, este posibil ca orice persoană să poată să primească o astfel de dovadă, dacă o cere de la Dumnezeu sau dacă îl caută pe El cu seriozitate. Să luăm un exemplu. Se poate observa că aproape orice persoană care a avut o experiență în afara corpului sau în moarte clinică a suferit un proces profund de transformare, în care a devenit o ființă cu o viață spirituală accentuată. Acele persoane nu au devenit, în mod necesar, adeptele anumitor dogme sau doctrine religioase, dar au realizat că cel mai important lucru în viața este modul cum ne comportăm cu semenii noștri. Aceia și acelea care au trecut prin moarte și au fost resuscitați povestesc că au văzut lucruri care nu ne sunt familiare aici pe Pământ și că au experimentat o dragoste greu de exprimat în cuvinte. Acea experiență poate fi povestită în cuvinte, dar nu poate fi înțeleasă cu desăvârșire decât de aceia și de acelea care o parcurg. Dacă cei și cele care au astfel de experiențe ar trebui să dovedească că le-au avut, le-ar fi foarte greu să o facă, dar persoanele respective sunt convinse de realitatea lor și dovada este chiar puterea lor transformatoare. Unii oameni pot să fie sceptici cu privire la existența unor astfel de experiențe, dar persoanele care le-au experimentat sunt convinse de validitatea lor. Putem să observăm că o credință personală în Dumnezeu, chiar dacă nu poate să fie dovedită științific, poate totuși să fie foarte convingătoare și să producă efecte importante în viețile celor care o au.

Prima sursă a cunoașterii lui Dumnezeu nu este bazată pe cartea facerea din Biblie, care este plină de contradicții și absurdități, ci este, așa cum a fost și pentru Isus (Iisus) o relație personală cu Tatăl ceresc și cu Hristos, care ne învață toate lucrurile.

 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  
Saturday, 01 December 2018 18:22

Problema iadului vesnic (2)

Written by
 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  

A suferi pentru eternitate ar depăși orice suferințe posibile care pot să existe pe Pământ și nimeni altcineva decât Dumnezeu nu va fi responsabil pentru suferințele din iad. Dacă ochii lui Dumnezeu sunt atât de curați încât El nu suferă să vadă răul, după cum ne spune Biblia, cum va putea El să vadă ceea ce se va întâmpla în iad? Oare va închide El ochii la atrocitățile care se vor petrece acolo? Ce fel de Dumnezeu, dacă este plin de dragoste pentru oameni, ar face așa ceva? Biblia, pur și simplu, prezintă imagini contradictorii a lui Dumnezeu și de aceea nu poate să fie considerată o sursă sigură pentru cunoașterea Lui:

„13. Ochii Tăi sunt prea curaţi ca să vadă răul, Tu nu poţi privi apăsarea. Pentru ce ai privi Tu, oare, pe cei vicleni şi ai tăcea, când cel nelegiuit sfâşie pe unul mai drept decât el?” (Avacum 1; 13)  

În Biblie avem un Dumnezeu care se presupune că își iubește dușmanii, dar care este necruțător și nemilos cu ei. Tot în Biblie avem un Dumnezeu care se spune că iubește dreptatea, dar care a dat ordin lui Saul să omoare pe toți locuitorii unei cetăți, inclusiv copii și femei, și chiar și animalele. Este genocidul scuzabil când este comis de Dumnezeu sau în serviciul Lui? În V.T. avem multe locuri unde Dumnezeu ar fi comis genocid în numele unor principii sau al unei dreptăți mai înalte, dar nu ni se arată nicăieri care sunt aceste principii și care este această dreptate. Indiferent care ar fi principiile care trebuie realizate, oricine folosește genocidul nu poate să aibă dreptate. 

Avea Stalin dreptul să se folosească de genocid împotriva propriului său popor? Chiar dacă ar fi urmărit idealuri sociale înalte, totuși genocidul l-a transformat într-un ucigaș. Dacă Dumnezeu a comis de mai multe ori genocid și chiar dacă ar fi săvârșit lucrul acesta o singură dată, El nu ar avea nici un drept moral să condamne pe nimeni la suferințe veșnice în iad. Orice păcate ar fi săvârșit cineva, ele nu au cum să fie mai grave decât a comite genocid. Un Dumnezeu Atotputernic ar putea să își realizeze propriile obiective fără a comite genocid și fără să condamne miliarde de oameni la suferințe veșnice în iad. 

Mulți comentatori biblici pornesc de la premisa că povestirile despre creație din Biblie sunt adevărate cuvânt cu cuvânt, prin urmare, Dumnezeu este Creatorul universului și al omenirii și pe această bază El are și dreptul să o distrugă, așa cum a făcut cu ocazia Potopului, distrugând 99,99% din populația Pământului. Cu alte cuvinte, autoritatea lui Dumnezeu se bazează pe calitatea Lui de Creator. În primul rând se pune întrebarea dacă calitatea de Creator generează și atributul de Distrugător. În al doilea rând, Dumnezeu nu a creat universul și omenirea aș cum spune Biblia. Nu avem nici un fel de revelație cu privire la modul în care Dumnezeu a intervenit în apariția universului și a omenirii sau dacă s-a implicat în vre-un fel în aceste procese. Universul a apărut prin Big bang și omenirea prin evoluția naturii. Ce a fost înainte de Big bang nu știm și nu avem nici o revelație în acest sens, Biblia nu face nici un fel de referire la acest eveniment.   

Autoritatea lui Dumnezeu de a distruge lumea și de stabili un iad veșnic nu se poate baza nici pe calitatea Sa de Creator, căci nu a creat lumea așa cum spune Biblia, și nici pe așa zisa neascultare a lui Adam și Eva deoarece acestea sunt personaje fictive. Dumnezeu nu ar avea nici o bază pentru a judeca natura umană, nici în cazul în care El i-ar fi creat pe oameni, deoarece El i-a creat cu această natură, nici în cazul în care aceștia ar fi apărut ca urmare a evoluției speciilor, deoarece ei au dobândit caracteristicile întregii naturi, așa cum există ea, la care în timp s-a adăugat rațiunea. Dumnezeu nu are motive să trimită oamenii în iad, dacă ei se comportă conform naturii lor și dacă nu sunt toți sfinți. Deoarece povestirile despre creație sunt doar legende și pentru că nu avem nici o revelație în care să ni se arate cum i-a creat Dumnezeu pe oameni, s-au dacă El i-a creat, atât condamnarea naturii umane, cât și sfârșitul lumii și iadul veșnic sunt lipsite de valoare morală.  

Scepticismul este ceva natural pentru ființele umane. Chiar dacă există o dimensiune spirituală a oamenilor, aceasta nu înseamnă că toată lumea crede aceleași lucruri despre divinitate. Credința sau necredința într-o divinitate depind de gradul de cultură, de educație și de știință a celui în cauză. Nu poate fi considerată vinovată și pedepsită cu iadul veșnic o persoană care este mai convinsă de tezele științei decât de cele ale religiei, atâta vreme cât știința argumentează în mod rațional ipotezele sale, iar religia nu. Lipsa de credință în Dumnezeu nu ar trebui să fie un motiv pentru care cineva să fie condamnat să sufere în iadul veșnic, dacă aceea persoană nu a fost convinsă de argumentele care i s-au adus în favoarea existenței Lui.  

Isus (Iisus) a spus că cei aleși vor fi în număr mic în rai, rezultă că cei mai mulți locuitori ai Pământului sunt destinați pentru iad:

„11. Iar intrând împăratul ca să privească pe oaspeţi, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă, 12. Şi i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut. 13. Atunci împăratul a zis slugilor: Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. 14. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.” (Sfânta Evanghelie după Matei 22; 11-14)

Pentru o populație ca cea a Pământului, dacă socotim și oamenii care au trăit deja pe Pământ și care vor mai trăi, ce înseamnă oare că aleșii sunt puțini? Nu știm numărul lor dar putem să afirmăm că cei care vor fi aleși sunt o minoritate. Cât de mare ar trebui să fie iadul ca să poată să găzduiască o populație de mai multe miliarde de oameni și ce suprastructură de mecanisme va fi necesară ca toți acești oameni să poată să fie chinuiți, în același timp? O altă planetă, de dimensiunile Pământului va fi necesară pentru ca mai multe miliarde de oameni să poată să fie chinuiți cu toții, în același timp. Despre o astfel de planetă însă, Biblia nu ne spune nimic. Pământul va dispare pur și simplu, deci planeta noastră nu va putea să fie locul unde va fi amplasat iadul. În același timp, pe noul Pământ nu va fi loc pentru iad, deoarece, conform textelor biblice, acolo se va afla cetatea eternă. Biblia ne spune, de asemenea, că pe noul Pământ nu va mai fi nevoie de lumina soarelui:

„5. Şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 22; 5)    

Raiul și iadul nu vor putea să coexiste pe aceeași planetă și nici chiar în același univers deoarece pe noul Pământ și în noul cer nu va mai exista nedreptate, cel puțin așa ne spune Biblia. De asemenea, despre perspectiva unui alt univers nici nu poate fi vorba devreme ce orice univers în care trăiesc păcătoși trebuie să piară.

„10. Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui. 11. Deci dacă toate acestea se vor desfiinţa, cât de mult vi se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă sfântă şi în cucernicie, 12.     Aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi!” (A doua Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru 3; 10-12) 

În corpurile umane pe care le cunoaștem ființele omenești nu pot să suporte decât o măsură limitată de suferință și de torturi și de aceea, pentru a rezista în iad, Dumnezeu va trebui să schimbe corpurile umane actuale cu unele indestructibile. După logica Bibliei, Dumnezeu va trebui ca mai întâi să transforme toate corpurile ființelor omenești în corpuri indestructibile și numai după aceea să le dea fie destinația rai, fie iad. Ce logică este însă aceasta? De ce ar trebui ca Dumnezeu să facă efortul de a învia și transforma atâția oameni când aceștia, odată ce sunt morți, nu mai pot să facă rău nimănui? Aceasta ar fi o logică a urii și a refuzului de a ierta și nu are cum să aparțină lui Dumnezeu, ci este expresia imaginației omenești. De aceea, trebuie să acceptăm că multe texte biblice nu ne vorbesc despre Dumnezeu, așa cum este El, ci despre o imagine contrafăcută a Lui. 

Dacă iadul ar fi real și Dumnezeu și-ar fi asumat riscul de a transforma țărâna într-o sursă de suferință eternă, această atitudine nu ar putea să fie numită dragoste. Cineva ar putea spune că standardele lui Dumnezeu sunt diferite de standardele umane și că El ne iubește, chiar și atunci când ne chinuie în iad. Cu toate acestea, dacă există o relație de dragoste între El și ființele umane, această dragoste trebuie să fie de așa fel încât ea trebuie înțeleasă de ambele părți. Existența iadului ar anihila orice pretenție că Dumnezeu este o ființă iubitoare și aceasta ar schimba complet sensul învățăturilor lui Isus (Iisus) despre El. 

În V.T. nu se vorbește despre rai și iad iar ființele umane sunt răsplătite sau pedepsite pe Pământ pentru comportamentul lor. (Deuteronomul – A cincea carte a lui Moise 28; 1-68)

Principala promisiune adresată oamenilor care erau ascultători de Dumnezeu, în V.T., era o viață îmbelșugată pe Pământ. Poporului evreu i s-a promis că va domni peste multe popoare dacă va asculta de Dumnezeu. Dacă Evreii nu ascultau, erau în situația ca anumite blesteme să se abată asupra lor. Nici vorbă de rai sau de iad.

Tora se concentrează pe felul în care Evreii trebuiau să își trăiască viața pe Pământ, nu pe posibilitatea ca cineva să primească o recompensă sau să fie pedepsit într-o altă lume, pentru felul în care a trăit în această lume:

„Cu toate că Iudaismul crede în rai, Tora vorbește foarte puțin despre el. Tora se concentrează mai puțin pe cum ajungem în rai și mult mai mult pe cum trăim viețile noastre. Noi practicăm mitzvot deoarece este privilegiul și obligația noastră sfântă să facem așa. Noi practicăm aceste obligații datorită unui sens de dragoste și datorie, nu din dorința de a primi ceva în schimb.” (ref. 256)

Dacă poporul evreu nu a așteptat o recompensă în cer, Evreii nu aveau nici un motiv să se aștepte la o pedeapsă veșnică în iad. Iadul veșnic nu este o doctrină în V.T. Aceasta este o contradicție fundamentală între V.T. și N.T. de vreme ce fiecare dintre cele două prezintă învățături diferite despre iad. Se presupune că în tradiția iudeo-creștină se vorbește despre același Dumnezeu, atât în V.T, cât și în N.T. dar în realitate, sunt două imagini foarte diferite care cu greu pot să fie atașate la aceeași Realitate. 

În tradiția evreiască, în afară de curățarea păcatelor în această viață, era prevăzută și o curățare in Sheol, care era un loc în care morții locuiau numai temporar, spre deosebire de iad care se presupune a fi veșnic. 

„Păcatele care nu erau curățate înaintea morții erau înlăturate printr-un proces denumit Sheol or Gehinom. Contrar concepției grecești sau creștine a pedepsei veșnice în hades sau în iad, pedeapsa în Sheol, așa cum este descrisă în Scripturile evreiești, este temporară.” (ref. 257)  

Se pare că tradiția creștină despre iadul veșnic este mai degrabă o moștenire a culturii grecești, decât a celei evreiești. Dacă Dumnezeu și-a propus să salveze câțiva aleși cu prețul suferinței a miliarde de oameni, atunci prețul plătit este disproporționat de mare, având în vedere că și unii și alții sunt ființe umane. Aleșii nu sunt perfecți în curățenia lor și cei condamnați la iad nu reprezintă răul absolut. Aceste două extreme, delimitate printr-o absolutizare absurdă a binelui și răului, nu au nimic a face cu dreptatea sau dragostea. Ce dragoste este aceasta atunci când trebuie să sacrifici, să spunem 90% din populația globului, pentru a salva 10%? Procentele acestea sunt relative, deoarece nimeni nu știe nici o cifră exactă, dar este vorba despre cei puțini, care sunt aleși, și cei mulți, care sunt pierduți.         

Ce pericol mai pot să prezinte pentru Dumnezeu, care este Atotputernic, niște oameni morți? De ce trebuie ei să fie înviați pentru a suferi o pedeapsă veșnică? Existența iadului ar putea să aibă o singură explicație logică și anume aceasta ar putea să reprezinte un mijloc de descurajare pentru cei aflați în rai, în cazul în care cineva își va propune să se revolte împotriva lui Dumnezeu. În acest caz, ar însemna că Dumnezeu va susține raiul prin frică nu prin dragoste. Dacă luăm ca explicație doar răzbunarea veșnică a lui Dumnezeu împotriva unor oameni muritori și imperfecți în natura lor, atunci ura Lui depășește cu mult dragostea care i se atribuie. Răzbunarea veșnică nu poate să servească cauza nici unei dreptăți, oricare ar fi aceasta, și exclude principiile iertării și ale compasiunii creștine. Învățăturile lui Isus (Iisus) sunt incompatibile cu existența unui iad veșnic, ca loc de suferințe nesfârșite.

De ce ar trebui ca un călugăr budist, de exemplu, care s-a detașat de dorințele și pasiunile sale și care duce o viață curată să sufere în iad, nefiind familiarizat cu religia creștină? Numai Dumnezeu îi poate judeca pe oameni și dogmele care susțin că instituțiile bisericești ar putea îndeplini o astfel de judecată sunt false. Aceste dogme susțin că pentru toți aceia și acelea care nu au credință în jertfa pe cruce a lui Isus (Iisus) nu există posibilitatea mântuirii. Idea este că toți oamenii trebuie să devină Creștini pentru a ajunge în rai. Unii Creștini, dintre Evreii creștinați, credeau și ei că pentru a fi mântuită o persoană trebuie mai întâi să respecte tradiția evreiască, dar apostolul Pavel a scris mai multe epistole care i-a contrazis. Mulți Creștini cred sincer că alți Creștini, care aparțin la alte denominațiuni creștine, decât aceea de care aparțin ei sau ele, vor fi pedepsiți cu iadul veșnic, deoarece nu respectă dogmele și doctrinele pe care le respectă ei sau ele. Astfel de păreri despre rai și iad reprezintă adevărate anomalii și dovedesc că dogmele și doctrinele care le susțin sunt absurde.  

Dacă Dumnezeu ar urma să instituie iadul ca loc de pedeapsă veșnică, atunci ar fi mai corect ca denominațiunile creștine să predice frica care trebuie să îi ghideze pe oameni în această viață, frica și numai frica, și să nu pervertească învățăturile religioase propovăduind o dragoste, care în realitate nu există. De ce se pune mai mult accent pe rai, dacă el va afecta viața a foarte puțini oameni, în raport cu iadul, care va determina viața a miliarde de ființe umane? Acest mod de predicare este unul ipocrit, deoarece ține ascunsă partea îngrozitoare a realităților religioase și prezintă doar o fațadă pe care încearcă să o facă cât mai atrăgătoare. Mă întreb însă, dacă cineva ar fi convins să urmeze calea religiei având în față doar frica? Cu toate acestea, chiar asta ne spun, în mod implicit, dogmele și doctrinele religioase că trebuie să facem. Ori alegem să ne supunem necondiționat lui Dumnezeu, ori ne vom chinui în iad pentru veșnicie. Aceste dogme și doctrine nu ne dau altă alternativă. Dacă lucrurile ar fi prezentate corect, probabil că ar urma o revoltă generală asupra religiilor care propovăduiesc iadul veșnic. În ceea ce mă privește, consider că dacă povestirile despre raiul din Grădina Eden sunt doar mituri este foarte probabil ca și narațiunile despre raiul viitor și despre iadul veșnic să fie tot mituri.

Cel mai mare egoism al unui om este să dorească să fie mântuit cu prețul ca 90% din populația globului să se chinuie veșnic în iad. Fericirea veșnică obținută cu prețul nenorocirii a miliarde de oameni nu merită nici o atenție.

Dacă apostolul Pavel ne spune că Dumnezeu ar fi creat unii oameni pentru o întrebuințare de cinste și alții pentru o întrebuințare de ocară, de ce mai sunt condamnați acei oameni care au fost creați pentru o întrebuințare de ocară, dacă acesta a fost modul în care au fost creați? (Romani 9; 20-23) A destina anumite persoane pentru iad, doar pentru a da câtorva șansa de a ajunge în rai nu poate să fie în nici un caz planul de acțiune a unui Dumnezeu bun și iubitor. Dacă Dumnezeu ar fi avut nevoie de întreaga istorie a omenirii, cu toate paradoxurile ei, doar pentru a mântui la finalul acesteia o minoritate de credincioși, cu prețul suferințelor a miliarde de oameni, atunci înseamnă că El nu este Atotputernic, deoarece planul Său presupune prea multe aspecte negative.

 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  
Saturday, 01 December 2018 18:18

Problema iadului vesnic

Written by
 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  

Dacă nu interpretăm literal primele 11 capitole din Biblie, avem tot dreptul să avem serioase îndoieli asupra multor altor texte biblice. Toate textele care sunt cuprinse de Biblie și în care ni se spune că Dumnezeu a creat cerul și Pământul în șase zile trebuie să fie puse la îndoială.

Cum putem să fim siguri că istoria poporului evreu, așa cum este descrisă de V.T., este reală, dacă povestirile privitoare la crearea universului contrazic realitatea? Nimic nu ne îndreptățește să acordăm credit povestirilor din V.T., atunci când observăm cât de contradictorii sunt narațiunile despre creație din Biblie.

O problemă majoră care discreditează în egală măsură toate religiile care cred în existența unui loc de pedeapsă veșnic este problema iadului. Cum ar putea Dumnezeu, dacă este generos și iubitor, să pedepsească veșnic o persoană muritoare care trăiește în niște condiții care sunt departe de a fi ideale pe Pământ? Cum ar putea să se potrivească o pedeapsă veșnică la condițiile vieții trecătoare de pe Pământ? Cei mai mulți oameni nu trăiesc în viața de zi cu zi cu conștiința că sunt veșnici, ei știu că sunt trecători. Coordonatele vieții umane pe Pământ nu permit aplicarea unei pedepse veșnice unei ființe umane, deoarece oamenii trăiesc într-un anumit context în care trebuie judecată responsabilitatea umană. Evoluția speciilor se bazează pe lupta pentru existență în care este inclus și omul. De aceea, legile omenești sunt concepute să funcționeze după condițiile în care oamenii trăiesc pe Pământ. Introducerea unui element extraneu, păcatul, care nu corespunde cu nimic naturii umane, atâta vreme cât sfințenia nu este specifică acestei naturi, nu poate să justifice aplicarea unor pedepse din altă lume, care contrazic substanța naturală a omului. Oamenii răspund doar în măsura în care au fost educați de societate să respecte legile acelei societăți, în limitele naturii lor. Tot ceea ce depășește aceste limite naturale, pe baza unor principii supranaturale, străine naturii umane, nu pot să atragă răspunderea veșnică a oamenilor.    

Orice pedeapsă care se aplică oamenilor care au trăit, trăiesc sau vor trăi pe Pământ trebuie să ia în considerare condiția umană și are ca limită sfârșitul vieții naturale a celor în cauză. O pedeapsă supranaturală pentru oamenii care trăiesc în natura lor pământească este un nonsens.

Dacă realitatea are atât o dimensiune finită cât și una infinită, cele două nu pot să fie confundate între ele, ca și cum între ele nu ar fi nici o diferență. Pe Pământ oamenii au corpuri biologice dar în veșnicie vor trebui să aibă o altă structură pentru a trăi veșnic. Trecerea de la o structură la altă structură este definitorie pentru comportamentul uman. Cu alte cuvinte, multe acțiuni umane sunt determinate de specificul corpurilor naturale omenești și dacă structura biologică ar fi înlocuită cu o alta atunci și comportamentul ar fi diferit.

Pedepsirea unor oameni cu o pedeapsă eternă pentru greșeli săvârșite într-o viață trecătoare este o absurditate. Încă nu s-a dovedit că oamenii sunt ființe nemuritoare, iar experiența umană pământească ne arată că suntem muritori. Construirea unor doctrine pornind de la premisa imortalității umane, fără nici o dovadă clară că suntem ființe nemuritoare, și pe această bază acceptarea principiului condamnării unor oameni la o pedeapsă veșnică, pentru greșelile lor pământești sau pentru necredința lor în Dumnezeu, sunt principii foarte primejdioase.

Așa zisa revelație a lui Dumnezeu despre creație nu poate decât să ne descurajeze de la acceptarea unei asemenea perspective, deoarece Pământul a apărut acum 13,7 miliarde de ani, după cum ne spune știința și nu acum aproximativ 6000 de ani, după cum afirmă reprezentanții doctrinei creaționiste a Pământului tânăr. Biblia nu ne oferă dovada că suntem ființe nemuritoare și nu are cum să facă acest lucru, atâta vreme cât afirmațiile sale despre creație nu reflectă realitatea, ci sunt doar mituri.   

Oamenii fac multe greșeli, câteodată cu bune intenții și sunt pedepsiți pentru ele, sau suferă efectele lor, în timpul vieții lor pe Pământ. După ce au suferit efectele negative ale faptelor lor aici pe Pământ, conform învățăturilor religioase, oamenii mai trebuie să fie supuși, încă o dată, pentru aceleași fapte, unei pedepse veșnice în iad. Aceasta ar duce la pedepsirea de două ori a ființelor umane pentru aceleași fapte și o astfel de ipoteză este profund imorală. Este ca și cum Dumnezeu nu ar recunoaște justiția omenească și i-ar judeca din nou pe oameni, de data aceasta cu maximă asprime, aplicând o pedeapsă maximă.

Se vorbește despre Împărăția lui Dumnezeu, ca și cum această Împărăție ar fi o altă formă de organizare statală, supranaturală, care anulează formele statale pământene. Aceasta este o viziune contrazisă chiar de textele biblice. Isus (Iisus) s-a referit la valabilitatea administrațiilor pământești atunci când a recomandat să dăm Cezarului ce este al Cezarului. (Matei 22; 15-22) Chiar și apostolul Petru a cerut oamenilor să fie supuși conducătorilor omenești, deci hotărârile lor în materie juridică nu pot să fie anulate printr-o nouă judecată și mai aspră. (1 Petru 2; 13-14)

Mai mult, există oameni care nu au încălcat niciodată legile societăților în care trăiesc, sau le-au încălcat într-o măsură cu totul nesemnificativă, și cu toate acestea, ei și ele vor trebui să ajungă în iad, printre altele, pentru că au crezut, pe bună dreptate, că povestirile biblice despre creație și Potop nu sunt adevărate. Aceste persoane au extrapolat această constatare corectă și au concluzionat, în mod incorect, că Dumnezeu nu există.

De fapt, credința în Dumnezeu este un dar personal primit de la El, deci oricine nu a primit acest dar, deci nu a avut posibilitatea să îl accepte sau să îl respingă, nu poate fi condamnat la iadul veșnic. (1 Corinteni 12; 9) Nu ar fi drept ca unii oamenii, care au primit darul credinței, prin revelație personală, să ajungă în rai și ceilalți oameni, care nu au primit acest dar să ajungă în iad, pe baza unei decizii care nu le aparține. 

Chiar și un copil născut în altă religie decât în religia creștină, sau într-o familie în care ambii părinți sunt ateiști, care a murit înainte de a atinge discernământul deplin și o deplină maturitate de gândire, conform învățăturilor instituțiilor bisericești, ar fi pedepsit cu iadul veșnic, dacă nu crede în jertfa mântuitoare a lui Isus (Iisus), și aceasta pentru doar 14 sau 15 ani trăiți pe Pământ. Pedeapsa acelui copil s-ar justifica prin neascultarea față de Dumnezeu a lui Adam și Eva, care neascultare s-ar fi transmis tuturor oamenilor de pe Pământ, deci și acelui copil. Adam și Eva nu au existat cu adevărat și fără capacitate de discernământ nimeni nu poate să răspundă cu o responsabilitate veșnică pentru faptele sale.  

În narațiunile din V.T. se povestește că mulți copiii nevinovați ar fi murit în urma acțiunilor lui Dumnezeu. Dacă toate povestirile din V.T. sunt la fel de adevărate ca primele 11 capitole din cartea Facerea, nu a fost Dumnezeu care a ucis acești copii, ci imaginația umană.

Numai Isus (Iisus) este considerat a fi Calea pentru mântuirea oamenilor. Este vorba despre numele Isus (Iisus), care deschide ușa mântuirii, sau despre practicarea învățăturilor Sale? Mulți oameni sunt lăsați să creadă că folosirea numelui lui Isus (Iisus) este suficientă pentru mântuire, dar există argumente serioase că numai practicarea învățăturilor Sale poate duce la viața veșnică. (Faptele Sfinților Apostoli 4; 10-12)  

Ce este mai bine pentru mântuire, a fi un Creștin numai cu numele sau a practica învățăturile lui Isus (Iisus), chiar fără a atașa numele de Creștin de persoana care practică aceste învățături? Învățăturile lui Isus (Iisus) au un mare grad de universalitate, putem găsi aceleași învățături în multe forme de spiritualitate. Aceste învățături devin efective numai atunci când cineva le pune în practică. Pentru a iubi oamenii, așa cum recomandă Isus (Iisus) și așa cum cer și alte învățături religioase nu este nevoie de apartenența la nici o instituție religioasă. În realitate cel sau cea care își iubește aproapele ca pe sine practică Creștinismul, chiar fără să se numească Creștin.  

Condamnarea oamenilor la pedeapsa cu iadul veșnic doar pentru că nu se numesc Creștini și pentru că nu profesează dogmele și doctrinele creștine este o învățătură problematică, dacă ceea ce contează mai mult este atitudinea morală a unei persoane și nu apartenența la o religie sau alta.

Există multe texte în Biblie care ne pot duce la concluzia că iadul nu este un loc real unde păcătoșii își vor petrece eternitatea. În Deuteronomul ni se spune că Dumnezeu a pus în fața poporului evreu viața și moartea, nu viața veșnică în rai și viața veșnică în iad:

„19. Ca martori înaintea voastră iau astăzi cerul şi pământul: viaţă şi moarte Ți-am pus eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi. 20. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să asculţi glasul Lui şi să te lipeşti de El; căci în aceasta este viaţa ta şi lungimea zilelor tale, ca să locuieşti pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău cu jurământ l-a făgăduit părinţilor tăi, lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov că îl va da lor”. (Deuteronomul – A cincea carte a lui Moise 30; 19-20) 

În N.T. apare un principiu nou și anume viața veșnică în rai și viața veșnică în iad. Nu mai moare nimeni, toți oamenii vor trăi veșnic, fie vor trăi în rai, fie vor suferi în iad. Principiul existenței eterne în iad ridică niște semne serioase de întrebare, care pun la îndoială valabilitatea lui.

Pentru ca cineva să sufere pentru eternitate în iad, el sau ea trebuie să fie înviată din morți, dacă a murit, și să primească un corp indestructibil care să îi permită să sufere chinurile veșnice. Ce fel de corp va fi acela care să permită suferința și în același timp să nu fie distrus? Suferința în corpul uman este un semn că ceva nu funcționează corespunzător și că dacă nu este remediat va duce la distrugerea acelui organism și instalarea morții. Suferința într-un corp indestructibil este un nonsens, deoarece, dacă nu moare, înseamnă că acel corp nu poate fi afectat într-un mod care va duce la distrugerea lui. Suferința într-un corp care nu moare niciodată își pierde rațiunea de a exista.  

Biblia nu este deloc clară în privința existenței iadului și există texte care pot fi interpretate în ambele sensuri. Un astfel de text este cel cuprins în cartea Apocalipsa:   

„7. Şi către sfârşitul miilor de ani, satana va fi dezlegat din închisoarea lui, 8. Şi va ieşi să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, şi să le adune la război; iar numărul lor este ca nisipul mării. 9. Şi s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită. Dar s-a pogorât foc din cer şi i-a mistuit. 10. Şi diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor. 11. Şi am văzut, iar, un tron mare alb şi pe Cel ce şedea pe el, iar dinaintea feţei Lui pământul şi cerul au fugit şi loc nu s-a mai găsit pentru ele. 12. Şi am văzut pe morţi, pe cei mari şi pe cei mici, stând înaintea tronului şi cărţile au fost deschise; şi o altă carte a fost deschisă, care este cartea vieţii; şi morţii au fost judecaţi din cele scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor. 13. Şi marea a dat pe morţii cei din ea şi moartea şi iadul au dat pe morţii lor, şi judecaţi au fost, fiecare după faptele sale. 14. Şi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta e moartea cea de a doua: iezerul cel de foc. 15. Iar cine n-a fost aflat scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iezerul de foc.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 20; 7-15)

Acest text biblic generează multe contradicții. În primul rând, cine este vinovat de răul din lume? Dacă numai Satana ar fi vinovat de răul din lume, atunci eliminarea lui ar duce automat la eliminarea răului și aceasta este exact cea ce spune textul respectiv. Alte texte biblice însă ne spun că natura umană este la ora actuală cauza păcatului, din cauza neascultării lui Adam și Eva. Prin urmare, dacă natura umană este decăzută din punct de vedere moral, atunci fie că Satana se află în închisoare sau nu, oamenii tot se vor lupta unii cu alții, datorită naturii lor, pe care dogmele și doctrinele creștine o consideră decăzută.

Sfinții creștini, la ora actuală nu reprezintă o singură tabără ci sunt împărțiți între mai multe denominațiuni creștine. De altfel sfinții nu sunt o armată combativă, dacă respectă învățătura lui Isus (Iisus) de a întoarce și obrazul celălalt când sunt loviți.

„Diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor” este o formulare care ne vorbește despre eternitatea iadului. În același timp, patru versete mai încolo, ni se spune că „moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta e moartea cea de a doua: iezerul cel de foc.” Dacă moartea a fost aruncată în iezerul de foc înseamnă că nu mai există moarte. Moartea totuși nu este o entitate separată, ca să poată să fie „aruncată în iezerul de foc” deoarece moartea este o fază a existenței biologice a unor ființe vii și nu o realitate independentă de acestea. Dacă iadul a fost aruncat în iezerul de foc, atunci înseamnă că iadul nu mai există, deci nimeni nu va mai suferi în iad. Prin urmare, moartea a doua despre care vorbește versetul 14, nu este compatibilă cu o viață eternă petrecută în iad, cu atât mai mult cu cât iadul a murit și el, prin moartea a doua. Ori oamenii vor fi chinuiți în iad ori iadul a fost aruncat în foc și a suferit moartea a doua, cele două se contrazic între ele.    

„Neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pământului” vor fi fost distruse de un foc care s-a coborât din cer. Acei oameni vor fi mistuiți de foc nu vor fi chinuiți veșnic în iad, cele două aspecte se contrazic între ele. 

Este iezerul de foc moartea a doua sau este un loc de suferință veșnică, unde cei care sunt chinuiți trebuie să fie vii pentru a suferi? Și în această privință Biblia este cât se poate de neclară, mai mult dă impresia că scriitorul sau scriitorii acestor texte nu au avut nici cea mai mică idee despre ceea ce au scris, zugrăvind o imagine fantastică, dar incoerentă a viitorului. Diavolul, fiara și prorocul mincinos vor fi chinuiți veșnic în iezerul de foc dar moartea, iadul și cei care nu sunt scriși în cartea vieții vor fi aruncați acolo spre distrugere nu pentru chinuri veșnice.

Apostolul Pavel ne vorbește despre moarte, ca finalitate a celor păcătoși, care nu au fost salvați, și nu de viață veșnică în iad:

„23. Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 6; 23)

După spusele lui Pavel, nu există viață veșnică în rai și viață veșnică în iad, ci există doar raiul și moartea. Cartea Facerea ne spune că Adam și Eva ar fi trebuit să fie pedepsiți cu moartea pentru neascultarea lor și nu cu o viață de suferință eternă în iad.

Existența iadului veșnic este o construcție religioasă care a avut ca scop să țină oamenii în ascultare prin apelul la frică. Dacă imaginația umană nu era pusă în mișcare de speranța unei vieți veșnice în rai, cel puțin groaza provocată de existența unui loc de suferințe veșnice trebuia să îi facă pe oameni să creadă în Dumnezeu. În felul acesta, oamenii au devenit prizonierii religiei deoarece aveau doar două opțiuni, fie să creadă în Dumnezeu de bună voie, fie să creadă forțați de gândul că dacă nu credeau și nu se supuneau perceptelor religioase ajungeau să sufere în iad pentru veșnicie. În această situație nu putea fi vorba de libertatea de a alege deoarece oamenii erau forțați să creadă ce doreau Bisericile instituționale ca ei să creadă. 

Existența unui loc de suferințe veșnice ridică multe semne de întrebare asupra dragostei necondiționate pentru omenire a lui Dumnezeu. Această dragoste nu mai este necondiționată dacă depinde de anumite condiții pe care ființele umane trebuie să le îndeplinească. Dragostea lui Dumnezeu deci depinde de locul unde s-a născut o anumită persoană, dacă s-a născut în aria de preponderență a Creștinismului sau nu. Mai depinde de condițiile de viață ale oamenilor, de deciziile lor mai bune sau mai rele și de întâmplări nefavorabile din viața lor, accidente, calamități naturale etc. Religiile, în majoritatea lor, nu propovăduiesc dragostea necondiționată a lui Dumnezeu, ci dragoste condiționată de ascultarea poruncilor lui Dumnezeu care în final sunt formulate și interpretate de către organizațiile religioase. 

Să luăm cazul unei persoane credincioase, care să presupunem că ajunge în rai. Nu toți membrii familiei acelei persoane au aceeași soartă de vreme ce nu toți sunt credincioși. Unii dintre membrii acelei familii pot să aibă cunoștințe științifice mai evoluate și de aceea nu cred că Adam și Eva au fost personaje reale sau că Dumnezeu a făcut lumea în șase zile. Pornind de la această bază, acele persoane care nu cred în interpretarea literală a primelor 11 capitole din cartea Facerea pot să respingă cu totul credința creștină și să ajungă în iad, nu pentru că sunt oameni răi, ci pentru că sunt necredincioși.

Cum ar putea cineva să fie fericit în rai în timp ce aceia care i-au fost apropiați în viața aceasta, soț sau soție, părinți sau copii suferă în iadul cel veșnic? Numai un egoism extrem ar permite așa ceva. În același timp, se presupune că în credința creștină egoismul este dat la o parte și că cei care o profesează sunt animați de compasiune. Putem presupune că o persoană care a iubit pe cei apropiați, nu poate fi fericită în rai, atâta vreme cât cei apropiați suferă în iad.  

Respingând cele mai multe din scrierile biblice, pe baza faptului că ele conțin nenumărate contradicții și absurdități, anumiți oameni pot să devină ateiști, dacă nu au o experiență personală cu Dumnezeu. Atâta vreme cât, orice experiență personală cu Dumnezeu se pornește la inițiativa Lui, dacă o persoană nu are o astfel de experiență și rămâne necredincios sau sceptic, atunci ateismul acelei persoane nu poate să fie considerat ca fiind o vină a sa, deci nu există nici o bază pentru ca aceea persoană să sufere veșnic în iad, doar pentru că este necredincioasă.  

Bucuria celor aleși, care se vor afla în rai după afirmațiile Bibliei, va fi întunecată pentru totdeauna de suferințele din iad ale rudelor și prietenilor lor. Doar cei mai egoiști indivizi pot să fie fericiți atunci când alte ființe umane suferă. Valorile creștine sunt profund incoerente, dacă fericirea în rai și suferințele în iad ar exista în același timp.

O altă problemă fundamentală este legată de nevoia unui iad care să se perpetueze pentru veșnicie. Un astfel de iad ar permanentiza răul în univers și ar influența negativ toate ființele umane, atât cele condamnate la iad cât și cele care se presupune că vor fi în rai. Iadul ar fi locul pentru răul din univers și răul acesta va fi etern. Dacă ar permanentiza răul atunci înseamnă că Dumnezeu nu a câștigat bătălia împotriva răului deoarece a câștiga o astfel de bătălie înseamnă eradicarea răului nu permanentizarea lui. 

O așa zisă răzbunare fără sfârșit a lui Dumnezeu împotriva păcătoșilor ar extinde suferința în toată existența universală, pentru totdeauna, și ar genera exact opusul a ceea ce încearcă El să realizeze adică triumful binelui asupra răului. În locul unei lumi pașnice și fericite va exista o lume în care strigătul răului se va auzi la nesfârșit.  

Raiul și iadul reprezintă două fațete ale aceleași monede. Problema este că a discerne între ele este foarte greu pentru o ființă umană care trăiește pe Pământ. Fără a avea experiența directă a raiului nimeni nu poate să își dea seama de importanța lui. Multă lume nu poate să creadă că, dacă există iadul, acesta poate să fie un loc atât de îngrozitor cum este prezentat de unele instituții bisericești. Nu se poate ca Dumnezeu să iubească oamenii, să aibă compasiune pentru ei, și să fie generos, și în același timp să îi tortureze pe unii dintre ei pentru veșnicie. Cum ar putea să fie Dumnezeu gata să își sacrifice Fiul pe cruce pentru salvarea oamenilor și în același timp să tortureze majoritatea omenirii pentru totdeauna? Nu are sens, atât de multă dragoste exclude atât de multă ură.      

În opinia mea personală și a altor comentatori creștini, Isus (Iisus) nu i-a învățat pe oameni că iadul este un loc de tortură veșnică, ci le-a spus acestora că iadul este un foc unde vor arde și astfel vor muri aceia și acelea care nu vor fi mântuiți. Există două alternative, viața veșnică în rai, alături de Dumnezeu, și moartea, pentru oricine nu este considerat potrivit pentru mântuire.

Ce fel de păcat, săvârșit într-o viață muritoare pe Pământ, poate să justifice aplicarea ca pedeapsă a unor suferințe veșnice în iad? Se pare că Biblia vorbește despre dușmanii lui Dumnezeu, care vor suferi o astfel de pedeapsă. „Şi diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor”. Ce ne spune această afirmație biblică? Ne spune că Dumnezeu își pedepsește aprig dușmanii, nu cu o pedeapsă trecătoare, ci cu una veșnică, deși ființele respective nu sunt ființe veșnice. Din nefericire, această constatare discreditează complet învățătura lui Isus (Iisus) despre Tatăl ceresc. Isus (Iisus) ne-a spus că Tatăl ceresc își iubește dușmanii și de aceea ne cere și nouă să facem al fel. Dacă Dumnezeu își pedepsește dușmanii cu pedeapsa iadului veșnic, atunci cu siguranță că nu se poate spune despre El că îi iubește pe aceștia: 

„43. Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău”. 44. Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, 45. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. 46. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? 47. Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? 48. Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Sfânta Evanghelie după Matei 5; 43-48)

Ce fel de perfecțiune este aceasta dacă cineva își urăște atât de mult dușmanii încât dorește să îi vadă suferind pentru veșnicie? Nici vorbă de perfecțiune. Pur și simplu Isus (Iisus) ne-a vorbit despre un alt Dumnezeu decât cel care este descris în cartea Facerea sau în cartea Apocalipsa din Biblie. Explicația poate să stea și în aceea că scriitorii biblici au avut păreri personale diferite despre Dumnezeu și povestirile inventate de ei nu sunt în acord unele cu celelalte. Acest lucru ne dovedește că Biblia nu are un autor unic, pe Dumnezeu, deci nu este o colecție de texte care au aceeași sursă, deci care au fost toate inspirate de El. 

Cea mai mare problemă pe care o ridică o pedeapsă veșnică este pierderea speranței. Pe Pământ, acela care execută o pedeapsă are speranța că la un moment dat aceasta va lua sfârșit, chiar dacă acel sfârșit este moartea persoanei în cauză. O pedeapsă veșnică în iad este cu atât mai îngrozitoare cu cât nu se întrevede un final pentru acea pedeapsă. Aplicarea ei nu se termină niciodată. Iubirea prea mare pentru omenire trezește o dezamăgire la fel de mare pentru cel care iubește, în cazul nostru Dumnezeu, și răzbunarea Lui este cruntă. Aceasta pare a fi descrierea unui om sau a unei ființe asemănătoare cu omul și nu descrierea lui Dumnezeu, care trebuie să fie cu totul detașat de aceste pasiuni umane, dacă este cu adevărat o Realitate Atotputernică. Scriitorul biblic s-a gândit probabil la ceea ce ar face el dacă ar fi Dumnezeu și nicidecum nu l-a perceput pe El ca fiind Întemeietorul a toată Existența, Acela care l-a creat pe Satana, pe fiară și pe prorocul mincinos. Dumnezeu este capabil să înțeleagă în profunzime motivele care animă pe fiecare din creaturile Sale, dacă El le-a creat cu adevărat, nu ar avea de ce să fie atât de supărat pe ele încât să dorească să le chinuie pentru veșnicie. Existența iadului anulează cu totul imaginea despre un Dumnezeu iubitor și drept care dorește binele oamenilor. Nimeni nu poate să fie iubitor și drept și în același timp să dorească să își tortureze dușmanii pentru veșnicie, mai mult să chinuie la nesfârșit chiar și pe cei care nu i-au fost dușmani, dar nu au crezut în El.   

Cine va fi persoana care va fi responsabilă de conducerea iadului și de executarea pedepselor celor găsiți vinovați? Mulți cred că Satana va fi responsabil cu conducerea iadului și el îi va chinui pe cei și pe cele care se vor afla acolo. De ce ar face Satana așa ceva? De ce i-ar chinui el pe adepții lui în iad? Până la urmă, Satana și toți oamenii care vor fi trimiși în iad vor fi colegi de suferință. Ar fi un nonsens să credem că Satana va chinui persoanele care s-ar afla în iad doar ca să îndeplinească voința lui Dumnezeu, deoarece se presupune că el este dușmanul Lui și de aceea nu se supune comenzilor Lui.

Dacă cineva crede că cel care va administra iadul va fi Satana trebuie să remarce că acesta nu se va simți obligat cu nimic să asculte cerințele lui Dumnezeu. Nu există nimic mai rău decât iadul, ceva care s-ar putea întâmpla lui Satana, dacă acesta s-ar revolta din nou împotriva lui Dumnezeu. Diavolul nu va fi interesat să aplice nici o sentință dată de Dumnezeu și nici să chinuie pe nimeni. Satana nu va avea dorința să îi chinuie pe cei păcătoși știind că Dumnezeu vrea acest lucru. Dacă Dumnezeu nu ar vrea ca oamenii să fie chinuiți atunci nu ar îngădui existența iadului în univers. Ar fi greu ca Dumnezeu să impună ceva diavolului care s-ar afla în iad, pe teritoriul lui. Este clar că dacă ar exista iadul ar trebui să fie coordonat direct de Dumnezeu pentru ca acesta să devină un loc de executare a pedepsei veșnice, cu atât mai mult cu cât și Satana ar fi printre cei pedepsiți.

Numai îngeri trimiși de Dumnezeu vor putea să supravegheze executarea pedepselor celor condamnați să sufere în iad, deoarece Satana și îngerii lui sunt printre cei pedepsiți. Ce îngeri sfinți sunt aceia care vor veghea la îndeplinirea suferințelor celor condamnați? Nu există sfințenie acolo unde se aplică o tortură, indiferent despre ce cauză este vorba. 

Dacă apologeți ai Bibliei consideră că Dumnezeu nu se face vinovat de răul din lume, cum se corelează acest lucru cu afirmația că El se va face responsabil de suferințele a miliarde de oameni în iad? Existența iadului, dacă aceasta ar fi reală, este doar responsabilitatea lui Dumnezeu și este una care depășește chiar răspunderea pentru răul care se manifestă în lume. Răspunderea pentru răul din iad este mai mare, deoarece ea ar putea fi evitată, dacă Dumnezeu ar decide eliminarea iadului. În Biblie ni se spune că iadul va fi aruncat în iazul de foc dar mulți comentatori susțin că va fi un loc efectiv de suferință. (Apocalipsa 20; 14) Oare tot povestea cu Adam și Eva, două personaje care nu au trăit niciodată pa Pământ, poate să justifice suferințele a miliarde de oameni în iad? Dacă Adam și Eva sunt doar eroii unui mit, deci nu au existat niciodată cu adevărat, atunci nu există nici un fel de justificare morală pentru existența iadului și aceasta este o învățătură care șterge orice valoare ar fi atribuită dogmelor și doctrinelor creștine care afirmă că Dumnezeu iubește omenirea. Dacă personal mai văd valoare în Creștinism este doar pentru că am convingerea că textele biblice despre iad sunt doar metafore și că învățăturile lui Isus (Iisus) despre acest subiect au fost interpretate în mod deliberat greșit de către instituțiile bisericești. Isus (Iisus) s-a referit la iad ca fiind o distrugere definitivă a celor nemântuiți, moartea a doua, și nicidecum ca un loc de suferință veșnică.

 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  
Saturday, 01 December 2018 16:50

Imaginea lui Dumnezeu in Biblie

Written by
 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  

Dacă Adam și Eva nu sunt personaje reale, nimeni nu poate să fie condamnat să sufere o pedeapsă eternă în iad pentru că nu crede în teologia care se desprinde din Biblie, aceea care este promovată de Bisericile instituționale. Cum ar putea cineva să fie condamnat pentru că nu crede o minciună? Din punct de vedere istoric, un mit nu ne spune adevărul despre felul cum s-au petrecut lucrurile în realitate, ci încearcă doar să reconstituie imaginativ situații la care scriitorului mitului nu a avut acces. Dacă dorim să avem un grad mai mare de certitudine asupra vieții reale, atunci avem nevoie de știință care se bazează pe observația realității și pe dovezi care susțin ipotezele pe care aceasta le avansează. Povestirile despre creație din Biblie nu sunt susținute de observațiile pe care știința le-a făcut asupra lumii și nu se bazează pe nici un fel de dovezi furnizate de modul cum se desfășoară lucrurile în universul de care aparținem. Mai mult, aceste povestiri sunt profund contradictorii, sunt absurde și prezintă o ordine inversată a creației, plasând efectele înaintea cauzelor, de exemplu, crearea luminii înaintea creației soarelui. 

Ni se spune câteodată, de către instituțiile bisericești, că dacă nu credem în toate dogmele și doctrinele creștine, vom fi condamnați să ardem în iad pentru totdeauna. Chiar și această pretenție a religiei organizate este suficientă ca cineva să respingă credința în Dumnezeu, așa cum ne este ea propusă de către Bisericile instituționale. Nimeni nu ar trebui să fie forțat să creadă o doctrină sau dogmă bazată pe o interpretare literală a miturilor creației din Biblie. 

Avem de ales între două posibilități. Fie Dumnezeu este așa cum îl descriu textele V.T. și atunci imaginea Lui este în contradicție cu ceea ce ne-a învățat Isus (Iisus) despre El, fie Dumnezeu nu seamănă deloc cu imaginea oferită de V.T. și El este așa cum l-a descris Isus (Iisus). Imaginea pe care Isus (Iisus) a prezentat-o despre Tatăl ceresc este foarte diferită față de cea pe care o regăsim în V.T. Isus (Iisus), în conformitate cu Biblia, ne-a spus că Tatăl ceresc este personificarea dragostei necondiționate și El nici nu judecă pe nimeni. (Ioan 5; 22) În V.T. îl găsim pe Dumnezeu ca fiind gelos și răzbunător și gata să verse sânge omenesc. (Amos 6; 8) În V.T. Dumnezeu este prezentat ca un stăpân suveran, dar în N.T. Isus (Iisus) Fiul lui Dumnezeu dă un exemplu personal despre ceea ce înseamnă dragostea de oameni.    

Dacă imaginea reală a lui Dumnezeu este aceea care poate să fie găsită în N.T. și dacă El este perfect și dacă El își iubește și dușmanii, așa după cum l-a descris Isus (Iisus), atunci în V.T. nu îl putem găsi pe El. În V.T. Dumnezeu își urăște dușmanii și caută să îi distrugă. (Cartea înțelepciunii lui Solomon 14; 9) Isus (Iisus), despre care se spune că este una dintre cele trei Persoane care formează Trinitatea, a fost extrem de pacifist, atunci când a trăit pe Pământ, dar în V.T. apare Dumnezeul oștirilor, care este un Dumnezeu al războiului, nu al păcii. Cum poate fi același Dumnezeu atât de războinic și atât de pacifist, în același timp, și cum poate să se transforme două atitudini atât de diferite în două repere morale care vin din aceeași sursă. Răspunsul este clar, marea majoritate a scrierilor biblice sunt de sorginte umană și ele nu au o logică internă care să le confere coerență, fiind niște scrieri eterogene.     

Spre exemplu, Biblia conține o povestire în care ni se spune că Saul a fost trimis să distrugă o întreagă națiune, chiar și animalele, și aceasta nu putea să fie o acțiune comandată de Dumnezeu, deoarece El își iubește dușmanii.

„2. Aşa zice Domnul Savaot: Adusu-Mi-am aminte de cele ce a făcut Amalec lui Israel, cum i s-a împotrivit în cale, când venea din Egipt. 3. Mergi acum şi bate pe Amalec şi pe Ierim şi nimiceşte toate ale lui. Să nu iei pentru tine nimic de la ei, ci nimiceşte şi dă blestemului toate câte are. Să nu-i cruţi, ci să dai morţii de la bărbat până la femeie, de la tânăr până la pruncul de sân, de la bou până la oaie, de la cămilă până la asin”. (Cartea întâia a Regilor 15; 2-3)
„46. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? 47. Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? 48. Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Sfânta Evanghelie după Matei 5; 46-48)  

Ori Tatăl nostru Cel ceresc nu este desăvârșit și de aceea l-a trimis pe Saul ca, împreună cu dușmanii Săi, să omoare femei și copii, familiile dușmanilor Săi, ori dacă este desăvârșit, atunci Biblia minte și El nu l-a trimis pe Saul să facă acest lucru. Care este răspunsul la această întrebare? Răspunsul nu îl putem afla studiind Biblia, căci ea prezintă imagini contradictorii ale lui Dumnezeu.   

În timpurile V.T. Dumnezeu nu a practicat genocidul doar o dată, cu ocazia Potopului, ci de mai multe ori. Scuza pe care au găsit-o anumiți apologeți ai Bibliei este acea că toate popoarele care au fost distruse au fost formate din păcătoși, prin urmare, acei oameni meritau să moară. Să nu uităm însă că așa zișii păcătoși erau oamenii ca toți ceilalți, care trăiau în acele vremuri. Dacă Dumnezeu nu s-a revelat acelor așa ziși păcătoși și nu le-a dat și lor legile Sale, atunci de ce au fost aceștia exterminați fără milă? Acei oameni nu puteau să fie altfel decât păcătoși în condițiile în care ei nu au primit revelația directă a lui Dumnezeu. Este vorba de mituri inventate de oameni, pentru a justifica anumite politici de cucerire, nu poate fi vorba de acțiunile lui Dumnezeu care nu are cum să iubească omenirea și, în același timp, să distrugă popoare întregi, prin acțiuni de genocid. Iată ce spune Biblia că s-ar fi întâmplat dacă Dumnezeu ar fi făcut minunile Sale și în mijlocul altor popoare, în afara poporului evreu:

„21. Vai ţie, Horazine, vai ţie, Betsaida, că dacă în Tir şi în Sidon s-ar fi făcut minunile ce s-au făcut în voi, de mult, în sac şi în cenuşă, s-ar fi pocăit.” (Sfânta Evanghelie după Matei 11; 21) 

Dacă Dumnezeu nu a făcut astfel de minuni în Tir și în Sidon, nici nu avea nici un motiv să se aștepte la pocăință din partea locuitorilor acelor locuri, deci distrugerea unor asemenea așezăminte umane nu ar fi avut nici o bază morală. Cu toate acestea, conform precizărilor făcute de Biblie, Tirul a fost o țintă pentru Dumnezeu și a suferit numeroase evenimente dezastruoase:

„5. Când Egiptul va prinde de veste, va tremura la auzul nenorocirilor Tirului.” (Isaia 23; 5)

Angajamentul lui Dumnezeu împotriva altor popoare, altele decât poporul evreu, pare a fi cu totul nejustificat. Chiar dacă poporul evreu a avut un acord cu Dumnezeu, totuși populația evreiască a fost de multe ori neascultătore față de El, la fel de mult poate ca și alte popoare, deci tratamentul special acordat Evreilor nu era justificat. În același timp, trebuie observat că și Evreii au fost pedepsiți pentru păcatele lor, deci în înțelepciunea Sa Dumnezeu ar fi trebuit să cunoască natura umană și să știe că distrugerea unor întregi popoare nu va realiza nimic. Toate aceste povestiri despre pedepse aplicate de Dumnezeu diferitelor popoare se bazează pe prezumția că Adam și Eva au fost personaje reale și că, prin urmare, El ar avea drepturi suverane asupra creației Sale.

Dacă Dumnezeu i-a făcut pe primii oameni, tot El are și dreptul de a îi distruge, dar dacă oamenii nu au fost creați așa cum ne spune Biblia, ci sunt produsul evoluției naturii, atunci El nu are nici o justificare de a distruge oamenii pentru că sunt păcătoși, deoarece păcatul este în natura umană. Oamenii nu pot să fie condamnați doar pentru că sunt păcătoși, dar poartă responsabilitatea pentru acțiunile sau inacțiunile lor concrete în fața legilor sociale. O persoană care nu a săvârșit nici o ilegalitate nu poate să fie anihilată doar pentru că are o natură imperfectă. Chiar dacă natura umană nu este desăvârșită din punct de vedere moral, totuși sunt mulți oameni care în natura lor respectă legile sociale și au un caracter bun și generos. A condamna acești oameni doar pentru că sunt urmașii lui Adam și Eva este o aberație, cu atât mai mult cu cât oamenii nu sunt urmașii acestor personaje imaginare.    

Care este obiectul salvării lui Dumnezeu? Este salvarea de moarte sau de iadul veșnic? Dacă există iadul veșnic, atunci moartea nu există, căci nu poți să suferi veșnic, dacă mori. Biblia ne spune că Dumnezeu acceptă existența iadului veșnic și tot El ne poate salva de iadul a cărui existență El o tolerează. Dacă Dumnezeu nu ar fi tolerat existența iadului noi nu am avea nevoie să fim salvați de la a ajunge în iad. Pare ciudat, Dumnezeu ne salvează de ceea ce chiar El a creat, adică iadul.

 Se propovăduiește foarte mult iubirea lui Dumnezeu pentru omenire, dar cine citește anumite versete biblice nu poate să vadă în acțiune această iubire, poate chiar să fie frapat de o atitudine lipsită de iubire. Să luăm un exemplu care ar trebui să reflecte iubirea necondiționată a lui Dumnezeu, dar care nu seamănă deloc cu așa ceva: 

„1. Apoi a răsunat la urechile mele un glas mare şi a zis: „Apropiaţi-vă pedepsitorii cetăţii, având fiecare în mână unealta de nimicire!” 2. Şi iată dinspre poarta de sus, care dă spre miazănoapte, veneau şase bărbaţi, având fiecare în mână unealta sa ucigătoare; şi între ei se afla unul, îmbrăcat cu haină de în, care avea la brâu unelte de scris. Aceştia, venind, s-au oprit lângă jertfelnicul cel de aramă. 3. Atunci slava Dumnezeului lui Israel s-a pogorât de pe heruvimul pe care se afla la pragul casei. Şi a chemat Domnul pe omul cel îmbrăcat în haină de în, care avea la brâu unelte de scris, 4. Şi i-a zis Domnul: Treci prin mijlocul cetăţii, prin Ierusalim, şi însemnează cu semnul crucii (litera „tau” care în alfabetul vechi grec avea forma unei cruci) pe frunte, pe oamenii care gem şi care plâng din cauza multor ticăloşii care se săvârşesc în mijlocul lui”. 5. Iar celorlalţi le-a zis în auzul meu: „Mergeţi după el prin cetate şi loviţi! Să nu aveţi nici o milă şi ochiul vostru să fie necruţător! 6. Ucideţi şi nimiciţi pe bătrâni, tineri, fecioare, copii, femei, dar să nu vă atingeţi de nici un om, care are pe frunte semnul „+”! Şi să începeţi cu locul Meu cel sfânt!” Şi au început ei cu bătrânii, care erau înaintea templului. 7. Apoi le-a zis: „Întinaţi templul, umpleţi curţile cu ucişi şi ieşiţi!” Şi au ieşit şi au început să ucidă prin cetate. 8. Şi după ce i-au ucis, iar eu am rămas, am căzut cu faţa la pământ şi, strigând, am zis: „O, Doamne, Dumnezeule, vei pierde oare tot ce a mai rămas din Israel, vărsându-Ţi mânia asupra Ierusalimului?” 9. Iar El mi-a răspuns: „Nelegiuirea casei lui Israel şi a lui Iuda este mare, foarte mare şi ţara aceasta e mânjită cu sânge, iar cetatea e plină de nedreptate, că ei zic: „A părăsit Domnul ţara aceasta, Domnul nu mai vede! 10. De aceea ochiul Meu nu-i va cruţa şi Eu nu Mă voi îndura şi voi întoarce purtarea lor asupra capului lor”. 11. Şi iată omul cel îmbrăcat cu haină de în, care avea la brâu uneltele de scris, a dat răspuns şi a zis: ”Am făcut cum mi-ai poruncit”. (Iezechiel 9; 1-11)

Pentru că țara era mânjită de sânge, Dumnezeu nu a găsit un lucru mai bun de făcut decât să o mânjească de sânge și mai tare. Nu poate fi vorba despre Dumnezeu a cărui bunătate o apreciem așa de mult. Nu contează cât de mânjită de sânge era țara, Dumnezeu nu se poate comporta ca un om și dacă nu are altă soluție decât distrugerea extremă, atunci toate dogmele și doctrinele care susțin dragostea Lui pentru omenire au o problemă de consecvență cu textele biblice. Oamenii nu se închină în fața puterii de distrugere a lui Dumnezeu, ci în fața bunătății și dragostei Sale infinite pentru omenire, și dacă aceasta nu ar fi reală, atunci nu se știe câți oameni s-ar mai închina în fața Lui. În ceea ce mă privește, eu consider că textele biblice în care Dumnezeu este descris în culori atât de sumbre sunt falsuri sau prezintă o realitate inferioară, din punct de vedere moral, față de Tatăl ceresc, de exemplu, o civilizație extraterestră. Cu toate acestea, atrocitățile descrise par a fi străine chiar și unei civilizații extraterestre și de aceea ele înclină balanța către exagerări umane mai mult decât către fapte reale. 

Ce ticăloșii ar fi putut să săvârșească fecioarele, copiii și femeile ca să fie uciși fără milă pe străzile orașului? Întreaga poveste este profund absurdă. Poate că anumiți conducători sau oameni puternici ar fi putut săvârși ticăloșii, ca peste tot în lume, de ce trebuiau să sufere niște copii efectele ticăloșiilor lor? Aici este vorba de uciderea nediscriminată a tuturor oamenilor din cetate cu excepția unor victime care aveau înscris un anumit semn pe frunte. Ca și cum întreaga cetate s-ar fi împărțit în două părți, victime și călăi. Cine poate să înghită asemenea enormități? În nici o cetate din lume, populația nu se împarte în victime și călăi, există o majoritate neutră care nu sunt nici victime și nici călăi și în nici un caz copiii nu pot să fie incluși în rândul victimelor. Oricine a scris așa ceva nu a făcut decât să denigreze Persoana lui Dumnezeu și să facă pe mulți oameni să se depărteze de El.

Nu există nici o justificare pentru uciderea unor copilași și dacă Dumnezeu ar fi dat un astfel de ordin ne putem îndoi de dragostea Lui necondiționată. Dacă însă Dumnezeu ne iubește condiționat, atunci trebuie să știm exact care sunt condițiile dragostei Lui. Îi iubește Dumnezeu numai pe aceia și acelea care se supun orbește cerințelor Lui și cred tot ce scrie Biblia, indiferent cât ar fi de absurde situațiile prezentate de acele texte? Personal, cred că Dumnezeu poate învinge răul numai prin adevăr și orice exagerare sau neadevăr prezentat de Biblie nu poate decât să submineze credința în El. Chiar și o dragoste condiționată ar exclude masacrul unor copii nevinovați. Orice concluzii am trage despre caracterul lui Dumnezeu, nu putem să le bazăm pe majoritatea textelor din V.T. care prezintă o imagine deformată a Lui, contrazisă de altfel de Isus (Iisus).   

Textul citat din Iezechiel este în contradicție cu alt text, tot din Iezechiel:

„20. Sufletul care păcătuieşte va muri. Fiul nu va purta nedreptatea tatălui, şi tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socoti dreptatea sa, iar celui rău, răutatea sa. 21. Dar dacă cel rău se întoarce de la nelegiuirile sale pe care le-a făcut şi păzeşte toate legile Mele şi face ceea ce e bun şi drept, el va trăi şi nu va muri.” (Iezechiel 18; 20-21) 

Nu există deci nici o bază pentru uciderea copiilor atâta vreme cât „fiul nu va purta nedreptatea tatălui și tatăl nu va purta nedreptatea fiului”. Textele biblice transmit mesaje mixte și contradictorii și în privința răspunderii personale. Dacă facem o paralelă între învățăturile lui Isus (Iisus) și imaginea lui Dumnezeu în V.T. putem să observăm că este vorba despre două planuri total diferite. Cum am putea să ne imaginăm pe Isus (Iisus) dând ordin ca niște călăi să ucidă fecioare, copii și femei sau întreaga populație a unei cetăți? O astfel de ipoteză pare halucinantă. Isus (Iisus) ne-a învățat să ne iubim și dușmanii și să întoarcem și obrazul celălalt atunci când suntem loviți, cum și-ar fi călcat el propriile învățături, ucigând copii nevinovați? Nu poate fi vorba de una și aceeași Persoană și nici măcar de unul și același Dumnezeu. O Persoană care își schimbă atât de mult caracterul, un cameleon moral, nu poate să fie un ghid moral pentru omenire.       

În N.T. avem multe texte care se referă la caracterul iubitor a lui Dumnezeu, în așa măsură încât El este identificat cu dragostea:

„8. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.” ( Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan 4; 8)

Dacă Dumnezeu este dragoste, atunci de ce a ucis prin Potop 99,99% din populația globului pământesc? O asemenea dragoste seamănă mai mult cu ura. Crime săvârșite din dragoste săvârșesc numai persoanele care au probleme psihice, dar Dumnezeu este întruchiparea înțelepciunii. Singura explicație care pare a fi plauzibilă este aceea că multe texte biblice reprezintă o colecție de mituri, fără legătură cu realitatea.

 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  
Saturday, 01 December 2018 16:31

Moartea imortalitatea si mantuirea

Written by
 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  

În conformitate cu Biblia, oamenii ar fi fost creați muritori, nu au fost de la început nemuritori. Putem să știm acest lucru deoarece ni se spune că în Grădina Eden ar fi existat pomul vieții, care nu ar fi fost necesar dacă oamenii ar fi fost deja nemuritori. Știm despre plante că mureau, încă înainte ca Adam și Eva să devină neascultători față de Dumnezeu, deoarece acestea erau mâncate de oameni și de animale. Animalele de asemenea mureau, deoarece existau și animale care se hrăneau cu alte animale și oamenii mureau, dacă nu apucau să mănânce din pomul vieții.  

Dacă așa stau lucrurile, afirmația apostolului Pavel că moartea ar fi intrat în creație ca o consecință a neascultării primilor oameni de Dumnezeu, este o opinie greșită. Această observație este un motiv temeinic pentru a pune în discuție întreaga teologie a teismului clasic. Moartea nu a intrat în creație deoarece Adam și Eva nu au ascultat de Dumnezeu, ci pentru că El a creat ființe muritoare.

Ideea că omenirea ar fi fost creată nemuritoare, dar că a început să moară din cauza neascultării primilor oameni de Dumnezeu, este o invenție prin care s-a creat o teologie falsă:

„12. De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el. 13. Căci, până la lege, păcatul era în lume, dar păcatul nu se socoteşte când nu este lege. 14. Ci a împărăţit moartea de la Adam până la Moise şi peste cei ce nu păcătuiseră, după asemănarea greşelii lui Adam, care este chip al Celui ce avea să vină. 15. Dar nu este cu greşeala cum este cu harul, căci dacă prin greşeala unuia cei mulţi au murit, cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul Lui au prisosit asupra celor mulţi, prin harul unui singur om, Iisus Hristos.” (Romani 5; 12-15)

Dacă cei mulți nu au murit prin greșeala unuia, adică a lui Adam, atunci nici darul Lui nu era nevoie să prisosească asupra celor mulți, prin harul unui singur om, Iisus Hristos. Cu alte cuvinte, dacă premisa acestei afirmații este falsă, atunci și concluzia ei este tot falsă.

Contrar afirmației apostolului Pavel, moartea a fost în lume din totdeauna, de exemplu, regăsim fosile pe Pământ mult mai vechi decât apariția omului. Chiar din descrierea biblică ne putem da seama că moartea a existat încă de la început pe planeta noastră. Prezența animalelor carnivore, care au fost create înaintea oamenilor, morțile accidentale și existența pomului vieții sunt suficiente argumente care să ne arate că moartea a fost de la început prezentă în creație. 

Există pe Pământ insecte care trăiesc doar câteva ore, de exemplu, efemeropterele cuprind și astfel de insecte. Astfel de insecte, create de Dumnezeu, ar fi murit înainte de crearea oamenilor deci moartea lor nu ar fi avut nici o legătură cu neascultarea primilor oameni. Al doilea argument care demonstrează că moartea nu a intrat în lume prin așa zisa neascultare a lui Adam și Eva este acela că multe animale ar fi murit în mod inevitabil în morți accidentale. Insecte, viermi sau alte animale mici ar fi murit în morți accidentale, fiind înghițite sau strivite de dinozauri sau alte animale de mari dimensiuni. În ape, animale mari, de exemplu balenele, ar fi înghițit o mare cantitate de pește, omorându-i pe aceștia, înainte ca Adam și Eva să fie neascultători față de Dumnezeu. Virusurile și bacteriile ar fi provocat încă de la început boli mortale care să afecteze ființele vii care trăiau pe Pământ la aceea dată.

Păcatul nu a intrat în lume printr-un om și moartea nu a intrat în lume prin păcat. Păcatul a existat de când există lumea și moartea a existat și ea de când există viața, fără legătură cu păcatul. Dacă așa stau lucrurile, atunci înseamnă că principiul harului gratuit a lui Dumnezeu care să compenseze greșeala lui Adam și Eva, astfel încât oamenii să nu sufere nevinovați din cauza unei erori săvârșite de primii oameni, nu are nici o bază reală. Iertarea aceasta, care s-ar fi săvârșit în masă, doar în baza credinței celor în cauză, nu are nici un sens, atâta vreme cât nu există motivul pentru care oamenii ar fi trebuit să fie iertați.

Chiar ideea de păcat trebuie privită diferit decât este văzută de către dogmele și doctrinele oficiale creștine. Oamenii nu se nasc păcătoși, prin urmare păcatul nu este inerent naturii umane. Oamenii greșesc și trebuie să răspundă pentru greșelile lor, dar aceasta nu înseamnă că există vre-o bază ca mulți oameni să sufere pentru veșnicie în iad. 

În baza presupusului păcat a lui Adam și Eva toți oamenii sunt considerați păcătoși din naștere și de aceea sunt priviți cu dispreț în comparație cu Dumnezeu care este văzut ca fiind sfânt. Cu toate acestea, deși este considerat sfânt, Dumnezeu din Biblie care este altceva decât Dumnezeu din realitate, a ucis prin Potop 99,99% din populația globului, după care i-a părut rău și a promis că nu va mai săvârși o asemenea faptă.

Moartea nu a intrat în lume prin păcatul primilor oameni, ci o dată cu apariția vieții pe Pământ. Acolo unde este viață, există și moarte, începând cu cele mai simple microorganisme. Nu este adevărat că moartea provine din existența păcatului, ci mai degrabă relele de pe Pământ sunt generate de existența morții și a suferințelor care sunt înrudite cu ea. De exemplu, criminalii care ucid pentru a obține un beneficiu personal săvârșesc un rău care este posibil datorită existenței morții pe Pământ. 

Conform textelor biblice, Adam și Eva au fost încercați de Dumnezeu pe fundalul existenței morții, deoarece li s-a spus că dacă vor mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, în aceeași zi vor muri. Ce sens ar fi fost ca Dumnezeu să vorbească de moarte, dacă ea nu ar fi existat pe Pământ, la data când s-a făcut referire la ea? Dumnezeu a vorbit de moarte ca și cum ea exista deja pe Pământ.

Moartea face parte din procesul de evoluție al naturii. Atunci când moare un individ dintr-o specie un alt individ îi ia locul și cel mai recent individ poate să fie mai bine adaptat decât predecesorul său la condițiile de mediu.

Nemurirea se poate atinge printr-o legătură personală cu Dumnezeu, a fiecărui credincios și a fiecărei credincioase în parte. Pentru aceasta nu este nevoie să credem că Dumnezeu a creat lumea în șase zile sau că Adam și Eva au păcătuit împotriva Lui. Putem să atingem un standard spiritual înalt fără să credem în facticitatea povestirilor cuprinse în primele 11 capitole ale Bibliei.

În afara nivelului biologic, care este condiția fundamentală a existenței noastre pe Pământ, există și o altă treaptă, conștiința, care este locul unde ne întâlnim cu Dumnezeu. Afirmația că Dumnezeu este Spirit poate să însemne că El este Conștiința a tot ceea ce există, a tuturor entităților, care în grade diferite de relaționare, sunt legate între ele. Ce legătură poate să fie între un om și o galaxie foarte îndepărtată? Oamenii sunt constituiți din materie care este specifică și acelei galaxii și destinul uman depinde de evoluția întregului univers. Nu știm exact ce putere are întregul asupra părților și cum poate el să influențeze fiecare parte, iar rețeaua uriașă de conexiuni din univers este foarte departe de a fi înțeleasă.    

În experiența noastră umană, conștiința nu poate să existe fără baza ei biologică. Cu toate acestea, experiența noastră umană nu cuprinde toate posibilitățile și este posibil să existe și alte forme pe care să se bazeze conștiința. Poate să existe și o conștiință care funcționează într-un mediu anorganic, de exemplu un super calculator sau poate că întreaga existență are propria ei conștiință. Credința creștină și alte credințe religioase se bazează pe principiul că în afară de conștiința umană există o altă Conștiință mai bine informată decât conștiințele noastre pe care oamenii o numesc Dumnezeu.

Chiar și conștiința umană are un anumit grad de independență față de biologic. Oamenii pot să controleze propria lor natură biologică, de exemplu, în timpul unui post. Există și opinia că ceea ce numim conștiință umană nu este produsul direct al activității creierelor noastre, iar creierele omenești nu sunt decât niște receptoare care captează această conștiință. Fără îndoială însă că fiecare creier omenesc își aduce aportul său la modul de captare al conștiinței, dacă există atât de multe opinii în toate privințele.

Bazat pe experiențele înainte de moarte, mulți oameni cred că o dată cu partea materială nu moare și conștiința umană. Anumite persoane care au experimentat moartea clinică și care au fost resuscitate au povestit că în timpul stării lor de moarte clinică au avut experiențe care presupuneau un înalt nivel de conștiință.   

A fi o persoană spirituală presupune a fi condus de o filozofie de viață care depășește limitele înguste ale intereselor personale, bazate pe propria supraviețuire biologică. A fi o persoană care experimentează viața spirituală înseamnă a intra într-o relație personală cu Dumnezeu care este Conștiința supremă a întregii existențe. Religiozitatea dogmatică nu reprezintă cea mai elevată formă de spiritualitate, ea tinde să înlocuiască credința în Realitatea vie care este Dumnezeu, bazată pe experiența personală cu El.  

Întoarcerea la „paradisul” original a lui Adam și Eva este o dorință absurdă. În acel „paradis” primii oameni nu puteau să facă deosebirea dintre bine și rău și când au ajuns să deosebească binele de rău au fost izgoniți din „paradis”. În realitate, „paradisul” original nu a existat niciodată și nici Adam și Eva nu au fost ființe adevărate. 

Fără cunoașterea binelui și răului nimeni nu poate să ajungă în paradisul viitor, deoarece există un standard moral după care se presupune că se face deosebirea dintre cei care sunt mântuiți și cei care nu sunt. Cum ar fi putut Adam și Eva să rămână în „paradisul” pământesc, dacă nu ar fi cunoscut deosebirea dintre bine și rău? Ce paradis este acela în care cei care se află în el nu pot să facă această  deosebire esențială? Aceștia ar putea face rău fără să realizeze lucrul acesta. Prin urmare, există o inconsecvență evidentă între cerința morală care delimitează posibilitatea de a fi mântuit și povestirea biblică despre Adam și Eva.

Ideea conform căreia ascultarea de cerința lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului ar fi dus la o stare de fericire perpetuă a lui Adam și Eva, nu are nici un sens. Fără discernământul necesar care să permită cunoașterea binelui și al răului, Adam și Eva ar fi fost doar niște roboți biologici, care ar fi avut nevoie să fie ghidați în orice moment de o conștiință exterioară lor care să le indice dacă ceea ce făceau era bine sau era rău. O astfel de dependență de altcineva nu ar fi avut cum să ducă la o stare de fericire veșnică. Am putea să ne punem, fiecare din noi, într-o astfel de situație în care să fim nevoiți să cerem aprobarea pentru cea mai mică acțiune pe care o facem, neștiind dacă este bună sau rea. Dacă am face acest exercițiu mintal am vedea că nu este de loc o situație de dorit. 

Consumul fructului oprit a fost o necesitate pentru ca Adam și Eva să devină ființe umane cu discernământ și să aibă posibilitatea de a alege liber între bine și rău. Fără să încalce cerința lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului Adam și Eva, la fel ca oricine altcineva în locul lor, ar fi putut să facă rău fără să își dea seama sau ar fi fost dependenți în toate acțiunile lor de o conștiință exterioară lor. Să nu uităm că răul exista deja în „paradis” și era vehiculat de către Satan. Ce paradis este acela în care răul există, dar oricine trăiește în el nu poate să identifice acel rău? Un astfel de „paradis” nu poate fi locul de viață ideal. Dacă acest consum a fost o necesitate, atunci Adam și Eva nu pot să fie acuzați că au mâncat din pomul cunoașterii binelui și răului, deci întreaga teologie care se bazează pe acest principiu este falsă. 

Problema existenței morții, înainte de așa zisa neascultare a lui Adam și Eva, este o problemă teologică importantă și lucrul acesta este exprimat de diferiți reprezentanți ai teismului clasic. Următorul citat se referă la acest subiect:

„Există numeroase diferențe între perspectiva biblică a creației speciale și perspectiva teismului evoluționist. O diferență semnificativă privește viziunea lor asupra morții. Teismul evoluționist tinde să creadă că pământul are miliarde de ani vechime și coloana geologică care conține registrul de fosile reprezintă lungi perioade de timp. Deoarece omul a apărut doar târziu în registrul de fosile, teiștii evoluționiști cred că multe creaturi au trăit, au murit și au dispărut cu mult înainte de sosirea târzie a omului. Aceasta înseamnă că moartea a existat înaintea lui Adam și a păcatului său.” (ref. 255)   

Problema stabilirii momentului când a intrat moartea în lume schimbă complet teologia creștină. Teologia apostolului Pavel se bazează pe un mit și din această cauză ea nu poate să fie edificatoare pentru înțelegerea realității. Din acest motiv, se impune adoptarea unei noi înțelegeri a raportului dintre Dumnezeu și creația lui care să se bazeze pe realitate și nu pe mitologie.

Omenirea a apărut prin evoluția speciilor și întrucât oamenii au apărut mult mai târziu decât alte viețuitoare, multe ființe vii au murit înainte ca oamenii să apară pe Pământ. Nu este deci adevărat că păcatul lui Adam și Eva au adus moartea în lume și că înainte de păcatul lor exista o lume idilică în care nu se murea. Aceasta este o legendă care nu are și nu poate avea nici un impact asupra realității și care nu ne ajută să înțelegem cu nimic rostul vieții noastre pe Pământ.

 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  

Cuprins

Cartea Biserica Spirituală Unică

 

Vizitați site-ul

www.credintacrestina.com

Downloads

CARTEA SECRETELE BIBLIEI

Read the books!

 Gods false mirror

Contradictions in the Bible

12355822
Today
Yesterday
This Week
All days
4180
9725
33451
12355822

Your IP: 44.200.210.43
2024-03-28 16:23