Dacă ar fi existat mai multe rase de câini pe Pământ, atunci când ar fi venit Potopul, Noe ar fi trebuit să le ia la bord pe toate neavând cum să facă o alegere între ele. De fapt, nu avem nici o bază să credem că rasele de câini au apărut doar acum aproximativ 4380 de ani și putem să prezumăm că ele sunt cu mult mai vechi, având în vedere că domesticirea lupilor, din care au provenit câinii, s-a produs acum aproximativ 20000 de ani, conform unor studii recente. (ref. 186) 

Încă o dată, informațiile științifice nu coincid cu cele pe care le oferă Biblia. Dacă Pământul ar avea o vechime de doar 6000 – 7000 de ani, așa cum rezultă din Biblie, câinii nu puteau să provină din lupii domesticiți acum 20000 de ani.

O altă inconsistență serioasă pe care o conțin povestirile despre Potop constă în aceea că nu toate animalele ar fi fost afectate de Potop în egală măsură. A vrut Dumnezeu să distrugă numai animalele de uscat, pentru „stricăciunea lor morală”, sau și animalele marine? Oare animalele marine nu erau și ele „stricate moral”, erau afectate doar cele de uscat? Motivația aceasta este în sine o aberație. Animalele nu pot să fie stricate moral. Ce urma să se întâmple cu animalele acvatice în timpul Potopului? Dacă urmau să fie distruse și ele, de ce nu a pregătit Dumnezeu o metodă de salvare pentru câte o pereche din fiecare din ele? Dacă urmau ca ele să fie scutite de distrugere, de ce ar fi făcut Dumnezeu această diferențiere între animalele de uscat și cele acvatice? Întreaga narațiune este lipsită de orice fel de raționalitate. De fapt, nu Dumnezeu a generat această dilemă, ci oamenii care au inventat povestirile despre Potop. 

Câte specii de animale sunt cunoscute că trăiesc în zilele noastre pe Pământ? Mamifere – 5513 specii, păsări – 10425 specii, reptile – 10038 specii, insecte – 1000000 specii, păianjeni și scorpioni 102248 specii. Evaluarea animalelor de pe arcă la un număr situat între 35000 și 50000 este una foarte modestă. (ref. 187)

La un număr atât de mare de animale identificarea lor de către Noe ar fi fost o mare problemă. Ca să ia pe arcă doar un tip de animal dintr-o specie și nu toate subtipurile ar fi însemnat că Noe avea cunoștințe extrem de solide de biologie, depășind cu mult ceea ce cunoaște un biolog din zilele noastre în mod obișnuit. Noe trebuia să cunoască, de ce subregnuri, încrengături, subîncrengături, clase și subclase aparținea fiecare animal și să îl caute ca să îl aducă pe arcă. Aceste cunoștințe vaste nu au existat pe vremea la care Biblia se referă că ar fi fost perioada în care a trăit Noe, ele sunt rezultatul dezvoltării științifice din ultimele secole ale istoriei omenirii.

„Regnul animal cuprinde aproximativ 1 500 000 specii. A fost clasificat în două subregnuri: Protozoa și Metazoa. Subregnul Protozoa este alcătuit dintr-o singură încrengătură: Protozoa cu organisme unicelulare, clasificate în 5 clase: Flagellata, Sarcodina, Sporozoa, Amoebosporidia, Ciliophora: sunt eucariote, cu un nucleu (monoenergide) sau cu mai mulți nuclei (polienergide), solitare sau coloniale (putând uneori funcționa ca un întreg), autotrofe și heterotrofe, acvatice, parazite sau simbionte; se înmulțesc prin fisiune (asexuat) și sexuat, după formarea gameților (gamogonie prin copulație și conjugare). Subregnul Metazoa cu organisme pluricelulare; în funcție de foițele embrionare sunt: diploblastice (cu simetrie radiară, cu 3 încrengături: Porifera, Cnidaria și Ctenaria) și triploblastice (cu simetrie bilaterală; acelomate la organismele primitive, ex. plathelminți și celomate de la nemathelminți la mamifere). Triploblasticele, după originea orificiului bucal sunt clasificate în două ramuri: Protostomia, la care orificiul bucal își are originea în blastopor (cu 15 încrengături: Mesozoa, Plathelminthes, Nemathelminthes, Mollusca, Annelida, Arthropoda, Lophophorata etc.) și Deuterostomia, la care orificiul bucal se formează la polul opus blastoporului (care devine anus). Sunt deuterostomiene animalele de la echinoderme la mamifere (cu încrengăturile: Echinedermata, Hemicordata-Stomocordata, Pogonophora, Chaetognatha, apoi cordatele, cu 3 încrengături: Urochordata — tunicierii, Cephalochordata — acraniatele și Vertebrata — craniatele. Vertebratele sunt alcătuite din subîncrengătura Agnatha, vertebrate fără fălci din clasa Cyclostomata și subîncrengătura Gnathostoma — vertebratele cu fălci și membre perechi; gnatostomehi sunt clasificate în supraclasa Pisces, cu clasele Chondrichthyes — peștii cartilaginoși — și Ostcichthyes — peștii osoși — și supraclasa Tetrapoda, cu clasele Amphibia, Reptilia, Aves și Mammalia). (ref. 188)

Am reprodus acest citat, cu toate că este lung și conține mulți termeni tehnici de specialitate, pentru ca cititorul să înțeleagă complexitatea lumii animale care ar fi fost afectată de Potop. Nu este vorba doar de faptul că Noe ar fi luat, de exemplu, doi lei și doi elefanți pe corabie, este în discuție uriașa diversitate a lumii vii, care ar fi fost profund afectată de un astfel de cataclism. 

Putem să afirmăm cu siguranță că Noe nu avea cum să cunoască toate animalele care ar fi trăit pe Pământ în vremea aceea. Unele continente și zone geografice nu erau descoperite în vremea sa căci dacă ar fi fost cunoscute atunci aceste cunoștințe s-ar fi transmis după terminarea Potopului generațiilor următoare. America de Nord, America Centrală, America de Sud, Australia și Noua Zeelandă au fost descoperite doar cu câteva sute de ani în urmă, deci nu pe vremea lui Noe. Se pun prea multe misiuni pe umerii imaginarului personaj Noe. Acesta ar fi trebuit să fie un mare constructor de nave, dar în același timp un extraordinar biolog și un mare descoperitor al lumii. Noe nu ar fi putut să facă toate aceste lucruri în același timp și nici un alt om de pe Pământ nu le putea face. 

Felul în care animalele sunt distribuite pe Pământ contrazice povestirile biblice despre Potop. Cum ar fi ajuns animalele de pe Muntele Ararat până în Australia, după Potop? Anumite animale se găsesc doar pe continentul australian și nicăieri în altă parte, adică nu trăiesc nicăieri între Muntele Ararat și Australia. Dacă după Potop ar fi plecat de pe Muntele Ararat către Australia, ipoteză de a dreptul ridicolă, o parte din animalele, care în zilele noastre trăiesc în Australia,  ar fi rămas pe drum, născând pui și populând astfel regiuni mult mai întinse. Cu alte cuvinte, aria de răspândire a acelor animale ar fi fost mult mai întinsă decât este în momentul de față, dacă punctul din care ar fi plecat ar fi fost Muntele Ararat.   

Australia, care pentru Noe ar fi fost un continent necunoscut, s-a separat de Antarctica cu 45 de milioane de ani în urmă și anumite specii de animale au apărut și s-au dezvoltat numai pe continentul australian. (ref. 189)

Câte animale curate ar fi luat Noe pe arcă, o pereche din fiecare sau șapte perechi din fiecare? Cum putea Noe să știe care animale sunt curate și care nu dacă încă nu exista această delimitare, care a fost făcută doar prin legea lui Moise? Ca o contradicție majoră, trebuie semnalat că imediat după Potop, toate animalele au fost considerate curate de Dumnezeu și au fost oferite ca hrană omenirii:

„2. Groază şi frică de voi să aibă toate fiarele pământului; toate păsările cerului, tot ce se mişcă pe pământ şi toţi peştii mării; căci toate acestea vi le-am dat la îndemână. 3. Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde. 4.        Numai carne cu sângele ei, în care e viaţa ei, să nu mâncaţi.” (Facerea 9; 2-4)

„Tot ce se mișcă și tot ce trăiește fie-vă spre hrană”. Această propoziție contrazice în mod evident ideea că în vremea lui Noe ar fi existat distincția între animale curate și necurate. Toate animalele au fost curate de vreme ce ele au fost atribuite ca hrană omenirii. Cum a ajuns Dumnezeu să își schimbe părerea și să considere anumite animale necurate? De ce, mai târziu, Isus (Iisus) a declarat că ceea ce intră în gură nu poate să ne spurce, ci doar ceea ce iese din gură? În felul acesta Isus (Iisus) se pare că a desființat distincția dintre animale curate și necurate. (Matei 15; 11)

Evoluția acestei distincții dintre animale curate și animale necurate este cât se poate de paradoxală și poate fi definită ca o contradicție a Bibliei. Dacă unele animale ar fi fost considerate necurate de Dumnezeu, atunci El nu ar fi dat oamenilor ca hrană după Potop „tot ce se mișcă și tot ce trăiește”. Dacă Dumnezeu nu își schimbă principiile de ce și-ar fi schimbat părerea despre hrana oamenilor? În realitate, nu Dumnezeu și-a schimbat părerea, ci scriitorii Bibliei au determinat această contradicție, care ne arată cine este autorul adevărat al textelor biblice și anume oamenii din vechime și nu El. Este probabil ca povestirile despre Potop să fi fost adaptate după instituirea legilor care se refereau la animale curate și necurate. (ref. 190)

Suntem din nou în prezența unei dileme. Dacă Noe ar fi luat câte șapte perechi din animalele curate, atunci numărul animalelor care ar fi fost la bordul corăbiei ar fi depășit cu mult capacitățile ei de transport. Dacă el ar fi luat pe arcă doar câte o pereche din animalele curate, atunci nu am mai avea pe Pământ, oi, capre, vaci, porumbei, etc. deoarece toate aceste animale ar fi fost sacrificate de Noe după Potop. Întrucât lumea este plină de animalele pe care Biblia le consideră curate, înseamnă că Noe ar fi luat pe corabie câte șapte perechi din toate animalele așa zis curate. Dacă ar fi fost așa, atunci în loc de două oi, de exemplu, ar fi fost pe corabie 14 oi etc. Dacă raportăm numărul de animale curate, la care se adaugă cele necurate, la dimensiunile corăbiei lui Noe, atunci disproporția este evidentă.   Cum ar putea cineva să creadă că toată Biblia este inspirată de Dumnezeu, dacă ea conține atât de multe contradicții și absurdități? Dacă însăși povestirile despre creație și Potop sunt afectate de așa de multe incoerențe, atunci câte alte texte ale Bibliei, care se bazează pe aceste povestiri, ne prezintă și ele informații false? Deoarece Biblia stă pe o bază neadevărată ea nu poate să constituie, în integralitatea ei, un edificiu puternic și glorios care să îi conducă pe oameni către Dumnezeu. 

Pe lângă cele arătate până acum, avem la dispoziție patru argumente decisive, care invalidează povestirile despre Potop. Primul argument se referă la întinderea în timp a perioadei cât apele Potopului au inundat Pământul și efectele acestei durate îndelungate asupra vegetației uscatului. Aceasta este calculația, care are la bază textele din cartea Facerea:

„Biblia spune că Noe avea 600 de ani când apele potopului au venit asupra pământului. Dumnezeu i-a cerut lui Noe să aducă familia sa și toate animalele la bordul corăbiei și șapte zile mai târziu, a început să plouă și Dumnezeu a închis ușa corăbiei. Biblia spune că totul a început „În cel de al șase sutelea an al vieții lui Noe, în luna a doua, în ziua a șaptea a lunii, în aceeași zi în care toate fântânile adâncului s-au pornit, și ferestrele cerului s-au deschis.” (ref. 191)

Deoarece avem la dispoziție date cu privire la momentul când ar fi pornit Potopul și momentul când apele s-ar fi retras complet de pe fața Pământului, putem să calculăm câte zile a fost planeta noastră sub ape.

În cel de al 601-lea an, luna întâi și ziua întâi (cu alte cuvinte de ziua lui Noe), el s-a uitat și a văzut că „fața pământului” era uscată. Dar în aparență nu era încă fermă. În luna a doua și în ziua a 27-tea, pământul era complet uscat și Dumnezeu i-a cerut lui Noe și celor de la bordul corăbiei să o părăsească.

Dacă scădem momentul de început din data când Potopul s-ar fi terminat obținem ceea ce urmează:

„Anul 601, luna a 2 a, ziua a 27-tea (data sfârșitului Potopului)     

-        Anul 600, luna a 2 a, ziua a 17 a (data începutului Potopului)

=    1 an, 0 luni, 10 zile” (ref. 192)

Se poate observa că, în conformitate cu Biblia, Pământul ar fi fost acoperit de ape pentru o perioadă de 1 an și zece zile sau 375 de zile în cazul că nu ar fi fost un an bisect, caz în care am fi avut 376 de zile. Nici un fel de vegetație care ar fi crescut pe Pământ la aceea dată nu ar fi putut rezista sub un strat de apă mai mare decât 200 de metrii, pentru o perioadă atât de lungă de timp. Toată vegetația de pe Pământ ar fi fost moartă atunci când corabia lui Noe ar fi ajuns pe vârful Muntelui Ararat. Plantele au nevoie de fotosinteză pentru a supraviețui. Supraviețuirea plantelor, în lipsa fotosintezei, pentru o perioadă de un an și zece zile, ar fi constituit o imposibilitate. Este de remarcat că fotosinteza se realizează în prezența luminii și că lumina nu pătrunde în apă în cantitate suficientă pentru fotosinteză dincolo de 200 de metrii adâncime. Ce este fotosinteza? Următorul citat ne dă răspuns la această întrebare:   

„Fotosinteza este procesul de convertire a energiei luminii în energie chimică și depozitarea acesteia în legături de zahăr. Acest proces se produce în plante și în anumite alge (Protista). Plantele au nevoie doar de energia luminii, CO2, și H2O pentru a face zahăr. Procesul de fotosinteză are loc în cloroplaste, care folosesc în mod specific clorofila, pigmentul verde care este implicat în fotosinteză.” (ref. 193)

Pentru ca procesul de fotosinteză să fie posibil, trebuie îndeplinite anumite condiții. Cel puțin una dintre aceste condiții nu ar fi putut să fie îndeplinită în timpului Potopului, dacă acesta ar fi fost un eveniment real. Așa cum am arătat, lumina nu poate să pătrundă sub un strat gros de apă. Să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat cu plantele în timpul Potopului. Un strat de apă de peste 8848 m, înălțimea Munților Himalaya, ar fi acoperit Pământul. Lumina soarelui nu ar fi putut trece prin acest strat de apă pentru a ajunge la plantele care existau pe Pământ și care ar fi fost acoperite de apă. Fără lumina care în mod normal venea de la soare fotosinteza plantelor nu ar mai fi fost posibilă. Fără fotosinteză, toate plantele ar fi murit în cel mult câteva săptămâni. Nu ar fi fost nici o șansă ca plantele să supraviețuiască fără lumină o lungă perioadă de timp. Povestirile biblice au inventat un mijloc, care și acela este inadecvat, pentru salvarea animalelor, dar nu au găsit nici o soluție pentru salvarea plantelor de apa Potopului. Se știe că lumina nu călătorește în interiorul oceanului, în toată plinătatea ei, mai mult de 200 de metrii. (ref. 194)

La o adâncime a oceanului mai mare de 200 de metrii fotosinteza nu mai este posibilă. Dacă majoritatea plantelor ar fi murit din lipsa luminii, atunci și animalele, care până la Potop ar fi fost erbivore, ar fi murit toate din cauză că, după retragerea apelor, nu ar mai fi găsit plante pe care să le mănânce. Chiar dacă imediat după Potop s-ar fi admis și consumul cărnii, lucrul acesta nu ar fi salvat situația cu nimic, deoarece animalele carnivore le-ar fi devorat pe cele erbivore, apoi nu ar mai fi avut ce mânca și ar fi dispărut toate de pe Pământ.

Fără fotosinteză, schimbările de mediu ar fi fost atât de importante încât viața pe Pământ, așa cum o cunoaștem astăzi, ar fi dispărut cu totul. Scenariul prevăzut de către povestirile biblice cu privire la Potop este unul fals, deoarece în conformitate cu el, dacă evenimentul ar fi fost real, animalele nu ar fi putut să fie salvate de arca lui Noe, pentru că plantele nu ar mai fi existat ca să le hrănească.

Următorul citat explică importanța fotosintezei pentru viața de pe Pământ:

„Fotosinteza este incredibil de importantă în multe feluri. Tot ce aparține de un ecosistem este o parte din lanțul trofic. Pomii, alte plante, florile, arbuștii, algele, etc. toate au nevoie de soare pentru a converti lumina soarelui în energie. Iată un exemplu care face înțelegerea mai ușoară. Toate lucrurile pe care le-am enumerat deja nu pot să supraviețuiască fără a folosi fotosinteza. Deci, de exemplu, nu ar mai fi pomi. Fără pomi nu ar mai exista locuri de refugiu pentru un număr de animale diferite. De vreme ce aceste animale nu ar avea locuri unde să se ascundă în mod adecvat, ele ar fi mâncate foarte ușor de prădători. Dacă prădătorii ar mânca toate aceste animale, ar fi o criză de mâncare pentru ei și s-ar putea să nu supraviețuiască. Fiecare ființă vie este dependentă de o alta pentru a supraviețui într-un anumit fel … Deci fără plante nu ar fi animale care să supraviețuiască direct din hrana dată de plante. Și în absența unor astfel de animale nu ar fi animale care să supraviețuiască din hrana obținută de la alte animale. Deci fără fotosinteză nu ar fi plante sau viață animală pe pământ.” (ref. 195)

După Potop, dacă acesta s-ar fi întâmplat cu adevărat, viața terestră nu ar mai fi fost posibilă deoarece pentru un an și zece zile plantele nu ar fi avut acces la lumină și din această cauză ar fi murit. Chiar dacă am reduce această perioadă la nouă sau șapte luni, depinzând de diferite faze ale Potopului, situația ar fi rămas neschimbată.

Cum ar putea fi rezolvată această dilemă? O rezolvare reală nu există, dar ca întotdeauna, apologeții Bibliei au căutat să inventeze niște explicații, care însă nu sunt credibile. Cea mai importantă dintre aceste explicații este aceea că plantele ar fi supraviețuit prin semințele lor, ca și cum aceste semințe nu ar fi fost și ele afectate de moartea plantelor, care ar fi putut muri uneori chiar înainte de a avea semințe. Aceste semințe s-ar fi regăsit în corpul animalelor moarte din cauza apelor Potopului sau adăpostite de copaci sau altă vegetație, care ar fi fost smulse din rădăcini de ape.

Acesta este un argument care nu rezolvă problema deoarece nu toate plantele se înmulțesc prin semințe, unele plante se multiplică prin spori iar altele prin reproducție asexuată. Cum s-ar fi reprodus acele plante după Potop dacă sporii ar fi dispărut, fiind mult mai greu de conservat decât semințele și dacă plantele mamă, care ar fi murit în lipsa fotosintezei, nu puteau da naștere la alte plante, în cazul reproducerii asexuate? Următorul citat explică cum se produce înmulțirea asexuată:

„Reproducția asexuată este atunci când urmașul este din punct de vedere genetic identic cu planta mamă. Reproducția asexuată solicită – și permite – o singură plantă mamă. În majoritatea timpului, ne gândim la doi părinți – un mascul și o femelă – care produc un urmaș. Cu toate acestea, reproducția asexuată folosește doar un părinte. La plante, reproducția asexuată se numește propagare vegetativă.” (ref. 196)

Dacă Potopul ar fi fost adevărat, nici o plantă care folosește reproducerea asexuată nu ar mai fi trăit după retragerea apelor și nu s-ar fi regăsit astăzi pe Pământ. Cele șase zile ale creației nu s-au mai reluat după Potop, deci, o dată dispărute, plantele ar fi rămas pentru totdeauna dispărute. Știm însă că în zilele noastre există plante cu reproducere asexuată, prin urmare, strămoșii lor nu au fost acoperiți de ape pentru o perioadă de un an și 10 zile, cum spune Biblia, căci dacă ar fi fost, ar fi murit în lipsa fotosintezei.

Reproducția asexuată este specifică pentru multiplicarea multor plante. De exemplu, cartofii se reproduc prin bulbii lor. Dacă Potopul ar fi avut loc cu adevărat, atunci toate plantele care, în mod inevitabil, s-ar fi aflat sub un strat de 200 de metrii de apă, pentru cel puțin câteva luni, nu ar fi putut să realizeze fotosinteza, prin urmare ar fi murit. 

Plantele care se reproduc asexuat sunt mai puțin rezistente în medii instabile și de aceea este mai puțin probabilă supraviețuirea lor în cazul unui cataclism: 

„Deoarece reproducția asexuată nu permite ca evoluția și adaptările să se producă la fel de frecvent ca în reproducția sexuală, propagarea vegetativă nu este avantajoasă pentru plante care trăiesc în medii schimbătoare. În medii instabile, plantele care sunt identice între ele pot să moară toate dintr-o dată. Cu toate acestea, dacă plantele sunt diferențiate genetic, ceea ce rezultă din reproducția sexuală, anumite plante pot să supraviețuiască într-un mediu instabil.” (ref. 197)

Condițiile de mediu în timpul Potopului, în cazul facticității acestuia, ar fi fost de așa natură încât multe plante ar fi dispărut în timpul acelui cataclism. Printre aceste plante dispărute ar fi fost cartofii, fructele de pădure și altele.

Înmulțirea asexuată se poate face și prin spori, dar trebuie remarcat că înmulțirea prin spori are aceleași dezavantaje ca cele care afectează toate formele de reproducere asexuată. Apele Potopului ar fi distrus cele mai multe soiuri de plante care ar fi existat pe Pământ, inclusiv cele care se înmulțesc prin semințe, deoarece așa zisa supraviețuire a unor astfel de semințe în timpul Potopului este o teză puțin probabilă. Anumite experiențe care au fost făcute cu semințe „adormite” nu sunt destul de concludente pentru a susține ideea repopulării în acest fel cu plante după Potop. (ref. 198) 

Există argumente care pledează împotriva ideii că Pământul ar fi fost repopulat cu plante prin semințe care s-au aflat în stare de dormitare pe timpul Potopului: 

„În realitate, dormitarea semințelor este o situație complicată și implică precondiții de mediu și metabolice precum și câteva forme de repaus. Vasta majoritate a semințelor care dormitează fac lucrul acesta pentru a suporta temperaturi scăzute sau secete prelungite și în apele calde ale Potopului cele mai multe ar fi germinat imediat și s-ar fi sufocat din lipsă de oxigen (cf. Villiers).” (ref. 199)

Semințele duse de apa Potopului nu ar fi reușit totdeauna să ajungă în niște zone geografice unde s-ar fi putut dezvolta conform particularităților lor și unde ar fi ajuns plante mature. Pentru a se dezvolta, semințele ar fi avut nevoie de un sol potrivit, dar apele Potopului ar fi dus la o schimbare a salinității solului și aceasta ar fi afectat negativ creșterea plantelor. Un sol supraîncărcat cu clorură de sodiu (sarea de masă) este dăunător pentru plante. Nivelurile ridicate de clorură de sodiu din sol îngreunează absorbția apei și a altor substanțe. Astfel se încetinește dezvoltarea plantelor și lucrul acesta se reflectă negativ asupra animalelor, consumatoarele acelor plante. (ref. 200)   

Câteva semințe care ar fi supraviețuit, din lipsa unui sol adecvat, dar mai ales din lipsa agenților de polenizare, albinele, nu ar fi fost în măsură să ducă la refacerea florei terestre, în urma Potopului. Până când plantele care ar fi supraviețuit, poate de cealaltă parte a globului, și ar fi ajuns să producă polen și nectar, albinele ar fi murit de mult din lipsă de hrană. Plantele care se înmulțesc prin polenizarea făcută de albine ar fi dispărut și ele deoarece nu s-ar fi putut reproduce în lipsa agentului de polenizare. Pe planeta noastră există foarte multe plante care sunt polenizate de albine și lucrul acesta ne arată că nu a existat nici un Potop, deoarece un astfel de eveniment ar fi făcut imposibilă supraviețuirea albinelor, care, conform Bibliei, au fost create o singură dată, în săptămâna creației, adică înainte de Potop.

Dacă, împotriva pronosticurilor, câteva semințe de plante ar fi supraviețuit după Potop și dacă ar fi ajuns la maturitate, ar fi fost căutate cu disperare de animalele erbivore flămânde, care ar fi coborât de pe corabia lui Noe. După un an și zece zile de condiții grele de călătorie și după nu se știe cât timp în care nu mai exista mâncare pentru ele animalele erbivore ar fi devorat orice urmă de plantă ar fi găsit în calea lor.

De altfel, șansa unor semințe de plante de a ajunge la maturitate era cu atât mai redusă cu cât ele constituiau hrana multor păsări care s-ar fi aflat pe arcă. Aceste păsări, ar fi căutat hrană peste tot pe fața Pământului și nu ar fi ocolit semințele dormitând ale unor plante care ar fi fost acoperite de apa Potopului. 

Intrând în detaliile absolut necesare pentru elucidarea conținutului povestirilor despre Potop, putem constata că aceste narațiuni sunt de o absurditate fără seamăn și că dacă s-ar fi produs în realitate evenimentul descris de ele nu ar fi permis continuarea vieții pe Pământ, așa cum o cunoaștem noi. Poate că în timp ar fi apărut noi forme de viața, dar ceea ce merită observat este că întreaga creație a lui Dumnezeu ar fi fost distrusă de Potop și nu ar fi putut fi salvată pe corabia lui Noe. Creația lumii în șase zile și Potopul lui Noe sunt două tematici biblice care se contrazic între ele. Dacă Potopul ar fi fost real, lumea de astăzi nu ar mai fi aceeași cu lumea creată de Dumnezeu deoarece plantele și animalele create de El ar fi dispărut cu desăvârșire.  

Rămâne să analizăm dacă, în condițiile descrise de Biblie pentru Potop, ar fi fost posibilă supraviețuirea animalelor din mări și oceane. Dacă Potopul ar fi acoperit întreaga suprafață a Pământului cu un strat cu grosimea maximă de 8848 m de apă, înălțimea celui mai înalt pisc de pe Pământ care ar fi trebuit acoperit de apă, conform Bibliei, toate animalele marine ar fi trebuit să se adapteze la această schimbare. Ar fi putut ele oare, ca într-un interval de timp relativ scurt, să facă față unei astfel de schimbări radicale? Venind atât de deasupra, sub forma ploii, dar și de dedesubt, probabil apă fierbinte sau lavă asemănătoare unor erupții vulcanice, nivelul apei ar fi crescut repede pe Pământ, dar lumina soarelui nu pătrunde în apă, în cantitate suficientă pentru a se efectua fotosinteza, mai mult decât până la adâncimea de 200 m. 

Trăind la adâncimi mai mici de 200 m, multe animale marine ar fi trebuit să se ridice la noul nivel al apei unde însă ar fi trecut de la apa sărată a oceanului la un strat inevitabil de apă dulce, care ar fi provenit de la ploaia care ar fi inundat Pământul, în timpul Potopului. Problema este că o bună parte din fauna marină ar fi dispărut în astfel de condiții deoarece mulți pești și alte animale marine sunt specializate în a trăi fie în apă sărată, fie în apă dulce. Peștii care pot să trăiască atât în apă sărată cât și apă dulce sunt o minoritate. Acești pești se numesc eurihaline. (ref. 201) 

Dacă Potopul ar fi fost adevărat, atunci în mările și oceanele de pe Pământ ar trăi numai eurihaline, deoarece toate celelalte animale marine ar fi murit din cauza trecerii bruște de la apa sărată la apa dulce, în timpul Potopului.

Următorul citat explică de ce apa de ploaie nu este sărată:   

„Când apa se evaporă din ocean, numai molecule pure de H2O sunt angrenate – la bază este energia care transformă apa din formă lichidă în formă de vapori. Particulele de sare sunt, în esență, lăsate în urmă.” (ref. 202)

Marea majoritate a animalelor, care trăiesc în oceane, se găsesc aproape de suprafață și au nevoie de lumină. Ele ar începe să caute lumina, dacă din orice motiv lumina ar dispărea din teritoriul lor. Citatul următor se referă la această constatare:

„Numai stratul superior al oceanului primește destulă lumină pentru a susține plantele și partea cea mai abundentă a vieții animale este înghesuită în primii 200 de metrii. (ref. 203)

Multe animale marine se hrănesc cu plante și dacă plantele marine ar dispărea din lipsa luminii, animalele care se hrănesc cu acele plante ar dispărea și ele. După un astfel de eveniment, animalele carnivore, lipsite de hrană, ar intra în categoria animalelor dispărute. Moartea plantelor marine ar fi antrenat în final o catastrofă ecologică care ar fi afectat toate viețuitoarele care trăiesc în mări și oceane.   

Lipsa plantelor de uscat și marine ar fi afectat negativ procesul de transformare al CO2 în Oxigen cu efecte tragice pentru viețuitoarele rămase pe Pământ, dacă astfel de viețuitoare ar mai fi existat după trecerea a unui an și zece zile de la începutul Potopului. Atât solul cât și atmosfera nu ar fi fost de loc favorabile refacerii florei pe Pământ și singura speranță ar fi stat în niște semințe care ar fi dormitat în această perioadă de timp. Cu toate acestea, o astfel de speranță ar fi avut puține șanse de realizare deoarece toate condițiile ar fi fost împotriva ei. Plantele cu înmulțire asexuată nu ar fi rezistat în nici un fel apelor Potopului și ar fi dispărut cu desăvârșire și faptul că ele încă există pe suprafața Pământului este dovada clară că povestirile despre Potop sunt mituri și nimic altceva.     

În oceane se găsesc două tipuri diferite de plante. Anumite plante au rădăcini care sunt atașate de fundul oceanului și altele nu au rădăcini, ci plutesc la suprafață. Plantele cu rădăcini se găsesc numai în apele puțin adânci deoarece ele nu pot realiza fotosinteza în apele adânci. (ref. 204)

În timpul Potopului, toate plantele cu rădăcini ar fi dispărut, fiind acoperite de apă și împiedicate să îndeplinească procesul de fotosinteză. Plantele care plutesc la suprafața oceanului s-ar fi ridicat o dată cu apele, dar hrănirea animalelor care folosesc aceste plante ar fi fost profund perturbată din cauza mișcărilor violente în dinamica apelor.

Care ar fi fost mediul de viață pe Pământ după Potop? Coborând de pe corabia lui Noe, animalele ar fi fost înfometate deoarece toate proviziile de hrană ar fi fost de mult epuizate. Animalele carnivore ar fi atacat pe cele erbivore la coborârea de pe corabie, deoarece aceasta ar fi fost singura sursă de hrană disponibilă pentru ele. În felul acesta, animalele erbivore fiind reprezentate de doar o pereche din fiecare specie, Pământul ar fi rămas fără animale erbivore destul de repede. Chiar dacă nu ar fi fost mâncate de animalele carnivore, animalele erbivore ar fi murit de foame oricum deoarece plantele care ar fi fost acoperite de apă ar fi murit din lipsa fotosintezei lăsând animalele erbivore fără hrană. 

Datorită dimensiunilor ei, corabia lui Noe nu ar fi permis transportul unei cantități prea mari de hrană pentru animale iar mediul terestru, la ieșirea de pe corabie ar fi fost devastat de Potop în așa măsură încât nu s-ar mai fi găsit nici un fel de hrană vegetală pentru animale. Scriitorii cărți Facerea s-au gândit la o soluție care, l-a prima vedere, ar fi dus la salvarea animalelor de pe Pământ, adică la corabia lui Noe. În același timp, cei care au scris acele texte nu s-au gândit de loc că nu doar animalele dar și plantele ar fi fost amenințate, în egală măsură de Potop, deoarece și unele și celelalte ar fi fost înecate de ape. Lucrul acesta ne dovedește o dată în plus că povestirile privitoare la Potop nu sunt inspirate de Dumnezeu, ci își au originea în imaginația defectuoasă a unor oameni, care au trăit în vremuri străvechi.

Pe lângă animale și plante, ar fi fost și alte organisme care ar fi trebuit salvate de apele Potopului. Virușii nu sunt considerați animale, ci o categorie specială de ființe, care pentru a fi salvați de Potop trebuiau și ei să se găsească pe Arca lui Noe. Virușii nu se înmulțesc decât în corpurile animalelor și ai plantelor deci multitudinea de viruși ar fi trebuit să fie găzduită de animalele de pe corabie. O bună parte din viruși produc viroze, boli foarte periculoase și câteodată mortale.

Alături de viruși, pe Arca lui Noe ar fi trebuit să fie și bacterii, atât cele bune cât și cele rele. Există și microorganisme care produc boli specifice pentru oameni, de exemplu, bolile cu transmitere sexuală. Sifilisul ar fi fost o boală pe care trebuiau să o poarte cu ei oamenii de pe corabie, pentru ca ea să apară și după Potop. Sifilisul nu poate fi considerată o boală apărută din senin, după Potop, deoarece s-a descoperit că această boală a afectat și scheletele considerate că au aparținut oamenilor de Neanderthal. Scuza că numai Noe ar fi fost sfânt, dar familia sa ar fi fost constituită și din oameni păcătoși este ridicolă, deoarece dacă pe corabie au fost oameni păcătoși înseamnă că moartea a milioane de oameni care au rămas în afara corăbiei, pe motivul că erau păcătoși, nu este în nici un caz justificată. (ref. 205) 

Sifilisul este o infecție cu transmitere sexuală cauzată de bacteria spirochetă Treponema pallidum subspecia pallidum. (ref. 206)

Cine a creat Treponema pallidum? Dacă Dumnezeu a creat tot ceea ce există, în săptămâna creației, atunci tot El a creat și această bacterie spirochetă care generează o boală gravă, cu transmitere sexuală. Această bacterie nu putea să apară spontan după Potop și dacă am admite o astfel de posibilitate, atunci am contrazice principiul că Dumnezeu este singurul Creator. De ce ar fi creat Dumnezeu o bacterie spirochetă care să îmbolnăvească și să aducă suferință multora? Cineva ar putea să răspundă că în felul acesta Dumnezeu pedepsește păcatele oamenilor.

Dacă lucrul acesta ar fi adevărat, atunci înseamnă că Dumnezeu se face vinovat de tot răul care există pe Pământ. Cele câteva miracole de vindecare care se întâmplă în zilele noastre nu ar putea să compenseze răul făcut de mulțimea de microorganisme create de Dumnezeu care sunt generatoare de boli periculoase. Dacă ne bazăm pe credință, atunci credința mea este că mulțimea de viruși și bacterii dăunătoare omenirii este rezultatul evoluției lumii naturale și nu creația directă a lui Dumnezeu. Argumentul pe care îl aduc este acela că Dumnezeu, fiind iubitor și generos, nu poate să genereze în mod intenționat atâta suferință oamenilor. De altfel, existența bolilor nu reduce cu nimic gradul de imoralitate a oamenilor, mai mult, îi determină pe mulți să vadă în Dumnezeu un stăpân autoritar și nemilos și de aceea mulți oameni renunță la credința în El.  

Virușii și bacteriile dăunătoare oamenilor au apărut prin evoluția naturii, iar natura nu ia în considerare aspecte morale, ea funcționează pe alte criterii. De exemplu, natura nu consideră animalele carnivore imorale pentru că își ucid prada, ea le-a creat să acționeze în acest fel. Dacă am admite că Dumnezeu a creat carnivorele și nu natura, atunci ar trebui să fim de acord că El este indiferent față de suferința unor ființe vii.

Citatul care urmează ne oferă câteva informații suplimentare despre viruși:

„Un virus este un organism microscopic care se poate replica numai în interiorul celulelor unui organism gazdă. Marea majoritate a virușilor sunt atât de mici încât pot fi observați numai cu mijloace optice speciale. Virușii infectează tot felul de organisme, de exemplu, animale și plante dar și bacterii și archaea. Aproximativ 5000 de viruși diferiți au fost descriși în detaliu până în prezent, cu toate că se presupune că există milioane de tipuri diferite.” (ref. 207)

Virușii pot să provoace multe feluri de boli la animale și dacă toți virușii existenți pe Pământ ar fi trebuit să fie prezenți în corpurile animalelor de pe arcă, nimic bun nu era de așteptat să se întâmple:

„Virușii care afectează animalele sunt asociați cu o varietate de boli umane. Câțiva dintre ei urmează modelul clasic al bolilor acute, unde simptomele se înrăutățesc pentru o perioadă scurtă de timp urmată de eliminarea virusului din corp de către sistemul imunitar cu eventuala recuperare în urma infecției. Exemple de boli virale acute sunt viroza comuna și influenza. Alți viruși cauzează infecții cronice de lungă durată, cum ar fi virusul care cauzează hepatita C, în timp ce alții, cum ar fi virusul herpes simplex, cauzează numai simptome intermitente.” (ref. 208)

Având în vedere marea aglomerare de ființe vii de pe arcă, împreună cu lipsa aproape totală a condițiilor de igienă necesare întreținerii unui mediu sănătos, atât de mulți viruși ar fi generat nenumărate boli pentru oameni și animale. Mijloacele medicale la aceea vreme fiind ca și inexistente, arca lui Noe ar fi devenit, dacă ar fi existat cu adevărat, centrul unor epidemii devastatoare pentru oamenii și animalele care călătoreau cu ea. 

Întreaga relatare, conținută de povestirile biblice despre Potop, este cât se poate de absurdă din toate punctele de vedere. Dumnezeu ar fi fost nemulțumit de moralitatea ființelor vii de pe Pământ, oameni și animale, și ar fi ales un om moral care să ducă specia umană mai departe, împreună cu familia lui, despre care nu se știe dacă ar fi fost la fel de morală. În cazul oamenilor se putea stabili că Noe a fost un om drept, dar în cazul animalelor alegerea între animale ar fi fost imposibilă, deoarece ele nu sunt nici drepte, nici nedrepte. La fel de „nedrepte” cum au urcat pe corabie, tot la fel au și coborât, deoarece dreptatea nu joacă nici un rol în lumea animală. Dacă așa stau lucrurile, de ce a mai omorât Dumnezeu atâtea animale fără rost? Nu există nici un răspuns logic la această întrebare, deoarece povestirile despre Potop sunt doar pură fantezie care nu urmează rațiunile realității.

În cazul în care Potopul s-ar fi produs așa cum îl descrie Biblia, salvarea animalelor pe o corabie ar fi fost imposibilă, atât datorită condițiilor improprii din timpul călătoriei cât și din cauza stării mediului de după retragerea apelor. Hrana ar fi lipsit cu desăvârșire, animalele carnivore le-ar fi ucis pe cele erbivore, și aerul ar fi fost irespirabil, din cauza absenței plantelor care ar fi produs oxigen. 

Două întrebări se impun cu necesitate. De unde a venit apa și unde s-a scurs după Potop? La prima întrebare răspunsul este unul mitologic conform naturii povestirilor care relatează acel presupus eveniment. Apa ar fi venit din două locuri. A curs prin niște ferestre sau jgheaburi care ar fi existat în cer. Să nu uităm că, în conformitate cu povestirile biblice, Dumnezeu ar fi creat o tărie care ar fi separat apele de deasupra tăriei, adică a cerului, de apele de dedesubtul tăriei. Apele de deasupra ar fi putut ajunge pe Pământ, atunci când Dumnezeu ar fi deschis ferestrele sau ar fi lăsat jgheaburile să ducă apa pe planeta noastră. Totul nu reprezintă decât o imaginație neadecvată realității. La această descriere se adaugă și niște presupuse izvoare ale adâncului care și ele ar fi contribuit la creșterea nivelului apelor.  

„6. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!” Şi a fost aşa. 7. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei.” (Facerea 1; 6-7)

Supoziția pe care se bazează narațiunile cu privire la Potop se fundamentează pe expresia „apele cele de deasupra tăriei”. Aceasta este o supoziție falsă deoarece nu există ape în formă continuă deasupra tăriei, adică deasupra cerului. Mai întâi, că nu există nici o tărie, adică nici un firmament care să țină niște presupuse ape departe de Pământ. Cerul, în sensul cel mai general al termenului, include întreaga vastitate a cosmosului. Înțeles ca și atmosferă a Pământului, cerul nu se termină cu niște ape care ar putea să vină pe planetă când se deschid ferestrele sau jgheaburile care le rețin.  

„11. În anul şase sute al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, chiar în acea zi, s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului; 12. Şi a plouat pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi.” (Facerea 7; 11-12)

Expresia „apele cele de deasupra tăriei” pe care o găsim în Facerea capitolul 1, versetul 7, reprezintă o altă falsă percepție a realității. Ca întotdeauna, unii comentatori care interpretează Biblia literal, au încercat să găsească o „soluție” la problema provenienței apei care ar fi generat Potopul pe Pământ. Ei spun că nu este o problemă dacă nu putem să găsim o cantitate mare de apă în spațiul cosmic, concentrată într-un singur loc, deoarece apa ar fi deasupra stelelor, la marginea universului:  

„Dr. Russell Humphreys a argumentat spunând că deoarece Facerea 1; 17 ne spune că Dumnezeu a pus soarele, luna și stelele „în întinderea cerului” înseamnă că întinderea include cel puțin spațiul interstelar și astfel apele de deasupra tăriei din Facerea 1; 7 ar fi deasupra stelelor la marginea universului.” (ref. 209)

În conformitate cu această opinie, ploaia care a venit pe Pământ în timpul Potopului s-ar fi format la marginile universului. Acolo unde nu există respect pentru știință, apar tot felul de opinii aberante care nu fac decât să confirme că în realitate nu există nici un fel de soluții pentru astfel de probleme. Dacă pornim de la premisa că Biblia nu poate greși, în loc să observăm ce este posibil și ce nu, ajungem să credem tot felul de explicații care contrazic flagrant lumea reală.

De unde ar fi putut să provină ploaia care ar fi acoperit și cel mai înalt pisc montan de pe Pământ, Muntele Everest, cu o înălțime de 8848 de metrii? Din cer nu a putut să vină o astfel de cantitate de ploaie și nici de pe Pământ. De ce nu putea să provină ploaia din evaporarea apelor de pe Pământ? Deoarece, o dată evaporată din oceane, apa s-ar fi întors înapoi sub formă de ploaie și nivelul apei ar fi rămas același ca și înainte de Potop. O dată plecate din oceane, prin evaporare, apele ar fi lăsat un gol care s-ar fi umplut prin revărsările de ploaie din timpul Potopului și nivelul general al apelor ar fi rămas neschimbat. Apele Potopului trebuiau să acopere în egală măsură atât oceanele cât și uscatul pentru a reuși să depășească înălțimea celor mai înalți munți de pe Pământ.  

Trebuie însă să luăm în considerare și așa zisele „izvoare ale adâncului”, care însă transformă întregul scenariu într-un cataclism fără speranță pentru salvarea oamenilor și animalelor de pe corabie. „Izvoarele adâncului” nu pot să fie nimic altceva decât niște erupții vulcanice la adâncime, care ar fi dus la niște perturbări majore ale vieții în oceane.

O altă enormitate prezumată de Biblie este aceea că, deși existau ape pe Pământ, totuși nu a existat ploaie până la Potop. Curcubeul ar fi apărut pentru prima dată după Potop, cu toate că dacă ar fi plouat și înainte de acel presupus eveniment, atunci curcubeul ar fi trebuit să fie ceva obișnuit în timp de ploaie.

Dacă până la Potop nu a existat ploaie pe Pământ, care a fost circuitul apei în natură? În mod natural, apa se evaporă din oceane, lacuri, râuri etc. și apoi se condensează formând norii. Apa condensată, în anumite condiții, devine din nou lichidă și se transformă în ploaia care completează sursele de apă și care udă Pământul. Evaporarea, fără condensare și din nou lichefiere a apei, nu are nici un sens. Un circuit incomplet al apei ar fi însemnat un proces continuu de evaporare dar fără recuperarea apei prin lichefierea care vine în urma condensării. Este evident că autorii povestirilor biblice despre Potop nu cunoșteau circuitul apei în natură. De aceea ei credeau că apa de la ploaie vine dintr-un rezervor care se află deasupra cerului și că ea este împiedicată să vină pe Pământ de către niște ferestre sau jgheaburi pe care le deschide Dumnezeu, atunci când dorește. O astfel de concepție despre modul în care apa circulă în natură poate să fie pusă pe seama ignoranței oamenilor din aceea perioadă istorică, dar nu are cum să fie atribuită lui Dumnezeu. Pe lângă alte motive este și acesta un considerent pentru care putem să conchidem că cele două povestiri ale Potopului nu au fost inspirate de Dumnezeu.  

Următorul citat se referă la prezumția biblică după care nu a existat ploaie pe Pământ înainte de Potop:

„Scriptura ne spune surprinzător de puțin despre condițiile climatice dinainte de Potop. Bazați pe câteva versuri indirecte, creaționiștii adepți ai vârstei tinere a pământului au speculat că o cupolă de vapori a acoperit pământul până când a căzut prima ploaie în timpul Potopului. În timp, această opinie a devenit dogmă pentru anumiți Creștini. Mai târziu, când modele matematice au contrazis teoria cupolei de vapori, mulți creaționiști au abandonat ideea unei cupole și aceea că nu a existat ploaie înainte de Potop. În timp, credința că a plouat înainte de Potop a devenit o nouă dogmă.” (ref. 210)

Dacă modelul unei cupole nu se poate demonstra, deoarece nu s-a putut stabili că o forță fizică cunoscută ar fi capabilă să suspende o cantitate atât de mare de vapori de apă în atmosferă, fără complicații majore, cum ar fi un efect de seră masiv, probabil că nu a fost totuși o cupolă care să explice aprovizionarea cu apă a plantelor. Dacă ploaia nu s-a produs pe Pământ până la Potop udatul plantelor este o problemă nerezolvată. De asemenea, dacă curcubeul a apărut numai după Potop, ca un semn a lui Dumnezeu pentru oameni, înseamnă că și ploaia a apărut în aceeași perioadă de timp.

Ipoteza susținută de Biblie, conform căreia nu ar fi existat ploaie până la Potop este absurdă. Fără ploaie nu ar fi existat râuri cu apă dulce, deci apa sărată, care nu putea să fie consumată de oameni și animale, ar fi prevalat pe Pământ. Când Dumnezeu a separat apele de la suprafața Pământului de cele de deasupra cerului, apele de la suprafața planetei noastre ar fi fost toate sărate, dacă El nu ar fi creat și râurile. Aceste râuri însă, o dată create, aveau nevoie continuă de aprovizionarea cu apă de la ploi ca să compenseze apa care se evapora. Apa de la ploi completează apa dulce din râuri și de aceea aceasta nu are gust sărat. (ref. 211)

Fără ploaie, apa din râuri ar fi fost sărată pentru că ea poartă numeroase substanțe pe care le găsește în calea ei. În acest caz, viața așa cum o cunoaștem pe Pământ, ar fi fost imposibilă deoarece apa sărată nu ar fi fost potrivită pentru plante și pentru animale. Chiar dacă plantele au nevoie de sare pentru a realiza procesele lor chimice, prea multă sare poate cauza moartea plantelor terestre. (ref. 212)

Atunci când Dumnezeu ar fi separat apele de dedesubtul cerului de apele de deasupra cerului, toate apele fiind la un loc, înseamnă că toate erau sărate, așa cum sunt oceanele și mările de pe Pământ. Dacă apele de deasupra cerului ar fi ajuns pe Pământ, în timpul Potopului, atunci acestea, deoarece erau sărate, ar fi fost un factor în plus pentru distrugerea mediului terestru al planetei noastre. Aceasta este doar o speculație, deoarece se știe că nu există ape deasupra cerului care ar fi venit pe Pământ în timpul Potopului. Cu toate acestea, cine ajunge să creadă că Potopul a fost un eveniment real, atunci trebuie să accepte toate naivitățile și absurditățile care sunt legate de acest episod, cum ar fi existența unor ferestre sau jgheaburi în cer. În același timp, cine crede descrierile creației pe care le prezintă cartea Facerea, trebuie să își pună și problemele aberante pe care le avansează acestea. Apele care inițial ar fi ocupat întregul univers, în realitate nu au existat de loc, dar dacă ar fi existat, după logica Bibliei ar fi fost sărate, așa cum sunt apele oceanelor de care au fost despărțite, făcând imposibilă viața pe Pământ, după Potop.

Dacă curcubeul ar fi existat înaintea Potopului, atunci el și-ar fi pierdut valoarea de semn al legământului dintre Dumnezeu și viețuitoarele de pe Pământ. Curcubeul ar fi fost ceva obișnuit nu ceva deosebit, ceva ce ar fi așezat Dumnezeu printre nori doar după Potop. Dumnezeu, în Biblie, s-a exprimat folosind timpul prezent cu privire la curcubeu, nu la timpul trecut. Curcubeul deci, după Potop, este văzut de textul biblic ca fiind ceva nou, care ar fi fost pus de Dumnezeu ca un semn în nori, nu ca ceva care ar fi existat și înainte de acel eveniment:

„8. Şi a mai grăit Dumnezeu cu Noe şi cu fiii lui, care erau cu el, şi a zis: 9. „Iată Eu închei legământul Meu cu voi, cu urmaşii voştri. 10. Şi cu tot sufletul viu, care este cu voi: cu păsările, cu animalele şi cu toate fiarele pământului, care sunt cu voi, cu toate vietăţile pământului câte au ieşit din corabie; 11. Şi închei acest legământ cu voi, că nu voi mai pierde tot trupul cu apele potopului şi nu va mai fi potop, ca să pustiască pământul”. 12. Apoi a mai zis iarăşi Domnul Dumnezeu către Noe: „Iată, ca semn al legământului, pe care-l închei cu voi şi cu tot sufletul viu ce este cu voi din neam în neam şi de-a pururi, 13. Pun curcubeul Meu în nori, ca să fie semn al legământului dintre Mine şi pământ. 14. Când voi aduce nori deasupra pământului, se va arăta curcubeul Meu în nori, 15. Şi-Mi voi aduce aminte de legământul Meu, pe care l-am încheiat cu voi şi cu tot sufletul viu şi cu tot trupul, şi nu va mai fi apa potop, spre pierzarea a toată făptura. 16. Va fi deci curcubeul Meu în nori şi-l voi vedea, şi-Mi voi aduce aminte de legământul veşnic dintre Mine şi pământ şi tot sufletul viu din tot trupul ce este pe pământ!” 17. Şi iarăşi a zis Dumnezeu către Noe: „Acesta este semnul legământului, pe care Eu l-am încheiat între Mine şi tot trupul care este pe pământ”. (Facerea 9; 8-17)

Dacă Dumnezeu nu ar vedea curcubeul, atunci ar exista riscul ca ploaia să se transforme în Potop. Norii, însă, nu sunt aduși de Dumnezeu în mod supranatural, ei sunt un fenomen natural care este rezultatul circuitului apei în natură. Din text rezultă că Dumnezeu este Acela care aduce norii pe Pământ și că, dacă nu ar exista curcubeul, ar fi posibil ca El să uite că nu dorește să mai aducă Potopul pe Pământ și astfel din cauza venirii norilor să apară din nou Potopul. Acest text folosește, în mod evident, un limbaj mitologic și nu are de ce să fie considerat ca fiind expresia unui fapt real.

Folosirea unui fenomen natural, curcubeul, ca semn de către Dumnezeu generează multe probleme. Un fenomen natural se produce atunci când sunt întrunite condițiile necesare realizării lui. Lucrul acesta nu are nimic a face cu posibilitatea unui Potop universal. În multe ocazii, atunci când plouă, apare curcubeul pe cer, cu toate că nu există nici un pericol de a se produce un Potop universal. Dumnezeu ar avea nevoie, atunci când ar aduce norii, de un semn care să îi reamintească să nu declanșeze din nou Potopul pe Pământ, căci altfel ar putea să uite și ar distruge din nou Pământul, chiar înainte de a se construi o arcă. Oare Dumnezeu ar putea declanșa un potop pe Pământ din greșeală, dacă nu ar exista curcubeul? Suntem pe teritoriul mitologiei de unde a dispărut orice raționalitate. Este bine să știm totuși că nimic nu ne obligă să credem aberațiile biblice, nici măcar credința în Dumnezeu.

O altă temă interesantă este aceea care se referă la locul unde ar fi fost situată Grădina Eden. Teologi, istorici, oameni de știință sau oamenii obișnuiți au încercat de secole să dea răspuns la această întrebare. Edenul a fost „localizat” în tot atât de multe locuri diferite cât a fost și dispăruta Atlantidă. Anumiți părinți din vremurile timpurii ale Bisericii și de asemenea autori clasici târzii au sugerat că s-ar fi putut întinde în Mongolia, India sau Etiopia. Ei și-au bazat teoriile lor pe cunoscuta vechime a civilizațiilor acestor regiuni și pe faptul că misterioasele râuri Pison și Gihon trebuie asociate cu celelalte două mari râuri ale lumii antice, Nilul și Gangele. (ref. 213) 

Grădina Eden nu a existat niciodată pe Pământ și căutarea ei reprezintă o goană după himere. Efortul făcut pentru găsirea unui lucru care nu a fost pierdut pentru că nu a fost o realitate poate conduce la multe ipoteze hazardate. De exemplu, Juris Zarins consideră că Edenul, despre care se vorbește în cartea Facerea, se găsește sub apele Golfului Persic. (ref. 214) 

Mulți comentatori văd în malurile râului Eufrat o posibilă locație pentru Grădina Eden. Râul Eufrat este cel mai lung curs de apă din Asia de sud-est. Cursul acesta de apă a asigurat condițiile necesare care au dus la prima înflorire a civilizației, în Sumer datând cu aproximație din cel de al 4-lea mileniu Î. H. Multe orașe străvechi importante au fost așezate în această zonă geografică, cum ar fi: Nippur, Shuruppak, Uruk, Eridu, și Ur (unde a fost născut Avraam). Pentru mai multe secole, aceasta a fost limita estică a controlului egiptean și roman în regiune, constituind astfel o zonă foarte importantă. (ref. 215)  

Este important să ne reamintim că miturile care provin de la civilizația sumeriană conțin și ele relatări despre un așa zis Potop și este foarte posibil ca aceste relatări să constituie sursa de influență pentru povestirile biblice referitoare la acel eveniment imaginar. Civilizația sumeriană este anterioară civilizație ebraice. Textele sumeriene vorbesc de vizita pe Pământ a locuitorilor unei alte planete, numită Nibiru, care au venit să caute aur necesar pentru refacerea atmosferei planetei lor. Se presupune că ei ar fi modificat genetic hominizii existenți la aceea dată pe Pământ, transformându-i în lucrători. Acești vizitatori ai Pământului au fost numiți Anunnaki. (ref. 216)

Printre orașele cele mai importante din Sumer se număra și Ur, unde Biblia ne spune că a trăit Avraam, înainte să vină în țara unde l-a adus Dumnezeu. Există, fără îndoială, o mare apropiere între miturile din Sumer și miturile biblice deoarece ele au multe lucruri în comun. Este probabil ca originea narațiunilor biblice despre creație să nu se afle în altă parte decât în vizita unor extratereștrii pe Pământ, în vremurile străvechi ale civilizației. Dacă ar fi așa, atunci originalul unde trebuie căutată o mai mare apropiere față de realitate sunt scrierile sumeriene.      

Întorcându-ne la originea apei pe Pământ mai rămâne de analizat expresia „izvoarele adâncului celui mare” folosită de Biblie, în cartea Facerea 7;11. Această expresie nu înseamnă o sursă masivă, aflată în adâncul oceanelor, gata oricând să cedeze mai multă apă. Există apă în interiorul Pământului dar ea este reținută în stratul de rocă, nu se află în stare liberă, gata oricând să intre în oceane.   

Există și opinia conform căreia expresia „izvoarele adâncului celui mare” se poate explica prin existența unor erupții vulcanice: 

„Există multe roci vulcanice răspândite între straturile de fosile printre celelalte roci – straturi care au fost în mod evident depuse în timpul Potopului lui Noe. Prin urmare este destul de plauzibil ca aceste izvoare ale adâncului celui mare a presupus o serie de erupții vulcanice cu mari cantități de apă trecând prin sol. Este interesant că până la 70 de procente sau mai mult din ceea ce rezultă din erupțiile vulcanice în zilele noastre este apă, de multe ori în forma aburilor.” (ref. 217)

O astfel de teorie nu este acceptabilă. O activitate vulcanică extremă, capabilă să urce nivelul oceanelor cu aproximativ 8848 de metrii, ar fi transformat mediul marin și terestru în așa fel încât viața pe Pământ nu ar fi putut continua în formele în care Biblia ne spune că ar fi fost creată de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, toată creația lui Dumnezeu pe Pământ ar fi dispărut fără urme, dacă în timpul unui așa zis Potop ar fi avut loc o activitate vulcanică foarte importantă pe planeta noastră. O astfel de activitate vulcanică ar fi determinat o încălzire a apei la un nivel care ar fi afectat supraviețuirea animalelor marine. Împreună cu apă, vulcanii ar fi produs lavă și material toxic care ar fi transformat în mod radical mediul marin dar și pe cel terestru. O iarnă vulcanică de proporții ar fi făcut imposibilă supraviețuirea animalelor și a oamenilor de pe corabia lui Noe.

O altă problemă majoră care se referă la coerența textelor biblice privitoare la Potop este aceea a modului în care s-ar fi retras apele de pe Pământ, în urma acelui eveniment. Cantitatea de apă totală pe pământ este aceeași, în formă lichidă, gazoasă sau solidă. Apa evaporată din mări și oceane, reîntoarsă pe Pământ sub formă de ploaie, nu ar fi putut niciodată să acopere cele mai înalte piscuri ale munților tereștrii.

„Volumul total de apa de pe planeta noastră este estimat undeva la 1386 miliarde km³. Acest volum este constant si echilibrat, adică exista aceeași cantitate de apa pe Pământ astăzi, ca si acum miliarde de ani. Acesta se datorează faptului ca apa face parte dintr-un proces continuu denumit circuitul hidrologic sau mai simplu ciclul apei.” (ref. 218)

Potopul este un mit care conține multe elemente absurde. Dacă ar fi fost real, acest eveniment ar fi presupus ca o cantitate suplimentară de apă, din afara circuitului apei pe Pământ, să vină din cer pe planeta noastră și apoi să se scurgă undeva în neant, la fel de fantomatic, cum a și venit. Este deasupra oricărei îndoieli că o asemenea cantitate de apă nu putea să vină de undeva din cer în timpul Potopului și nici nu se putea întoarce de unde a venit, după terminarea acestuia. Așa cum am arătat, presupoziția că la marginile universului s-ar afla o cantitate compactă de apă, gata să vină pe Pământ, este ridicolă și chiar dacă, prin absurd, am admite că ar exista, aceasta nu ar avea cum să ajungă pe Pământ sub forma unei ploi abundente.

După Potop, o cantitate incredibil de mare de apă ar fi trebuit să dispară fără urmă, într-o relativ scurtă perioadă de timp. Putem să observăm că așa zișii apărători ai adevărului biblic se acoperă din nou de ridicol încercând să explice acest fenomen inexplicabil. Unii dintre acești apologeți consideră că înainte de terminarea Potopului, în interiorul unei perioade de timp de numai câteva săptămâni, Dumnezeu ar fi creat pe Pământ alți munți, mai înalți decât cei care existau până atunci, pe care i-ar fi ridicat deasupra noului nivel al apei. Cei care avansează această teorie nu sunt doar naivi dar, îi cred naivi pe cei care citesc explicațiile lor. Citatul următor ne oferă un exemplu de acest gen de imaginație:  

„Există un număr de pasaje din Scriptură care identifică apele Potopului cu mările din zilele noastre (Amos 9:6 și Iov 38:8-11 a se nota „valuri”). Dacă apele sunt încă aici, de ce nu sunt munții înalți acoperiți cu apă, așa cum erau în zilele lui Noe? Psalmul 104 sugerează un răspuns. După ce apele au acoperit munții (versetul 6), Dumnezeu le-a certat și ele au fugit (versetul 7); munții s-au ridicat, văile s-au scufundat (versetul 8) și Dumnezeu a stabilit o limită în așa fel încât ele să nu mai acopere niciodată Pământul (versetul 9). Sunt aceleași ape!” (ref. 219)

Idea este că apa ar fi fost la un nivel mai scăzut decât în zilele noastre și că apele Potopului ar fi ridicat nivelul apei la înălțimea celor mai înalți munți, care se aflau atunci pe Pământ. Așa cum am arătat, lucrul acesta nu se putea întâmpla deoarece apele Potopului trebuiau să provină din altă parte decât din evaporarea mărilor și oceanelor. O parte din ape puteau să provină din „izvoarele adâncului celui mare” dar acestea nu au fost considerat de Biblie o sursă suficientă de apă și de aceea se vorbește și despre o ploaie care ar fi curs pe Pământ 40 de zile și 40 de nopți. Ploaia nu putea să ridice nivelul mărilor și oceanelor căci ar fi fost doar o compensare a evaporării necesare producerii ei. Dacă „izvoarele adâncului celui mare” ar fi fost suficiente pentru a ridica apa la nivelul celor mai înalți munți, existenți la aceea dată pe Pământ, de ce ar fi dat Dumnezeu o ploaie care nu făcea decât să încurce pasagerii aflați pe corabia lui Noe? Nu există nici o explicație pentru o astfel de situație.   

După Potop, Dumnezeu ar fi reorganizat Pământul și ar fi reașezat plăcile tectonice pentru a genera munți noi, cum ar fi Munții Himalaia, cu punctul cel mai înalt Muntele Everest, care are o înălțime de 8848 de metrii. În acest caz, Munții Himalaia și alți munți înalți ar trebui să fie foarte tineri, fiind creați în timpul Potopului. În conformitate cu datele conținute de Biblie, Potopul ar trebui să fie plasat în timp cu aproximativ 2304 ani înainte de Hristos. (ref. 220)

Astfel de opinii nu au nimic a face cu istoria adevărată a Pământului. Studiile științifice plasează formarea Munților Himalaia nu mai înainte de 25 milioane de ani în urmă. (ref. 221)  

Trebuie menționat că o nouă ipoteză consideră că în zona unde există astăzi Munții Himalaia au existat anterior alte formațiuni geografice vechi de 450 – 500 de milioane de ani. (ref. 222)

Datele științifice contrazic datele oferite de Biblie cu privire la originea formelor de relief de pe planeta noastră. Existența Pământului este cu mult mai veche decât ne spune Biblia. Nici un om de știință care se respectă nu va accepta că Munții Himalaia s-ar fi format acum 4320 de ani, având în vedere structura lor geologică precum și implicațiile de mediu care ar fi antrenat formarea lor. Formarea crustei Pământului și a formelor de relief și apariția vieții pe planeta noastră, în final apariția oamenilor, s-au făcut într-o anumită succesiune, nu au apărut toate de odată, așa cum vor să ne facă să credem anumiți comentatori biblici. Munții Himalaia s-au format înainte de apariția oamenilor pe Pământ și nu ulterior apariției acestora.   

Crearea Munților Himalaia în timpul Potopului, pentru a genera un nou teritoriu al uscatului pe Pământ, reprezintă doar o fantezie. Dacă un astfel de fenomen s-ar fi produs cu adevărat, atunci mediul marin ar fi fost afectat negativ, în așa măsură încât cele mai multe animale marine, dacă nu toate, ar fi dispărut cu desăvârșire, din cauza creșterii bruște a temperaturii apei, a mișcărilor tectonice care ar fi deranjat dinamica obișnuită a Pământului și a numeroaselor substanțe toxice eliberate în mediul acvatic.  

Modurile în care au apărut munții pe Pământ exclud posibilitatea ca aceștia să fi apărut în timpul unui așa zis Potop, deci nu există nici o explicație pentru retragerea unei cantități uriașe de apă după acel eveniment. În același timp, imposibilitatea explicării retragerii apei după Potop ne dovedește o dată în plus absurdul povestirilor biblice despre acel presupus cataclism.

„Cele mai multe lanțuri muntoase sunt create atunci când plăcile tectonice ale Pământului se lovesc unele de altele. Datorită imenselor energii implicate, laturile plăcilor se îndoaie la fel ca la automobilele care intră în coliziune directă. Lanțurile muntoase sunt create din cauza acestor plăci care se îndoaie. Sub-continentul Indian s-a „lovit” de Asia cu 25 de milioane de ani în urmă și a creat lanțul muntos himalayan. De fapt, Himalaia este încă în creștere!” (ref. 223)

Alt mod în care sunt formați munții este acela în care magma din interiorul Pământului este împinsă către suprafață, dar nu se crapă. Dacă magma se crapă la suprafață, avem un vulcan. Un alt mod de a forma un munte este prin eroziune și dacă avem un platou înalt, râurile vor săpa canale adânci în zonă. (ref. 224)

Comentatorii biblici, care promovează o interpretare literală a textelor biblice, susțin că în intervalul a câteva săptămâni, atât cât a durat așa zisa retragere a apelor de pe Pământ, Dumnezeu ar fi creat din nou uscatul. Apele nu s-au retras de fapt, nici nu aveau unde să se retragă, comentatorii respectivi sunt conștienți de lucrul acesta, ci Dumnezeu ar fi ridicat un nou uscat deasupra apelor. Aceasta ar fi însemnat o nouă creare a uscatului, dar creația era terminată deja și nu putem să presupunem că Dumnezeu a creat din nou așezarea Pământului după Potop.

„9. Şi a zis Dumnezeu: „Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!” Şi a fost aşa. şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul. 10. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.” (Facerea 1; 9-10)

Povestirile despre Potop sunt atât de absurde încât ne obligă să inventăm o nouă săptămână a creației, în care Dumnezeu ar fi creat din nou uscatul deoarece acesta ar fi fost anihilat de acel cataclism. De asemenea, având în vedere că plantele ar fi fost acoperite cu un strat gros de apă, ele nu mai puteau să facă fotosinteza și ar fi murit. Animalele ar fi murit și ele de foame și în felul acesta toată creația trebuia luată de la început. Cu toate acestea, Biblia ne spune că Dumnezeu a creat o singură dată Pământul și tot ce conține acesta, nu de două ori și ne mai spune că după prima creație El ar fi declarat că tot ce a creat era foarte bun.

„31. Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.” (Facerea 1; 31)

Ideea este că implicațiile biblice ale Potopului nu se rezumă la cele descrise de Biblie, ci ar fi fost cu mult mai grave, având în vedere dimensiunile unui astfel de cataclism. O astfel de modificare bruscă și radicală a mediului ar fi distrus toate formele de viață, inclusiv cele aflate pe corabie, căci la coborârea de pe aceasta, mediul Pământului nu ar mai fi fost capabil să asigure subzistența acelor forme de viață.   

Un astfel de scenariu, prin care apologeți ai Bibliei încearcă să explice unde ar fi dispărut apa care acoperea munții, după Potop, implică, pe lângă inundații catastrofale și nenumărate erupții vulcanice și de asemenea mari cutremure de pământ și toate produse în același timp.

Este adevărat că nu toți munții de pe Pământ sunt de natură vulcanică, dar mulți dintre ei au această natură și impactul pe care erupțiile vulcanice l-ar fi produs asupra atmosferei planetei noastre ar fi fost uriaș. Următorul citat explică acest fenomen:

„Iarna vulcanică, răcirea suprafeței Pământului care rezultă din depunerea unor cantități masive de cenușă vulcanică și de aerosoli sulfuroși în stratosferă. Aerosolii sulfuroși reflectă radiațiile solare și absorb radiațiile terestre. Împreună aceste procese răcesc troposfera de dedesubt. Dacă încărcătura de aerosoli este destul de semnificativă, poate rezulta în schimbări climatice la nivel global care pot să dureze ani după eveniment, cauzând distrugerea recoltelor, temperaturi scăzute, și condiții de vreme atipice pe suprafața planetei.” (ref. 225)

Refacerea florei pe Pământ, după presupusul Potop, ar fi fost imposibilă în condițiile unei iernii vulcanice, iar o astfel de iarnă s-ar fi produs negreșit dacă toți munții vulcanici de pe planeta noastră sau chiar numai o parte din aceștia, s-ar fi format în cele câteva săptămâni în care Biblia ne spune că s-ar fi retras apa Potopului.

O altă explicație puerilă, care încearcă să apere descrierile biblice ale Potopului, face din nou apel la un motiv lipsit de credibilitate. În ciuda vechimii lanțurilor muntoase ale Pământului, anumiți creaționiști susțin că înainte de Potop nu au existat munți înalți, ci doar dealuri:

„Se pare că la un moment dat, suprafețele de uscat ale pământului au fost împreună – nu separate de oceanele și mările pe care le găsim astăzi. Potopul ar fi alterat drastic forma suprafeței de uscat dinainte de Potop. Înainte de Potop este posibil să nu fi existat lanțuri muntoase uriașe, deoarece cartea Facerea se referă doar la „dealuri înalte” care au fost acoperite (Facerea 7: 19).” (ref. 226)

Din traducerile românești ale Bibliei nu rezultă această problemă, deoarece se folosește expresia „munți înalți” și nu dealuri înalte:

„19. Şi a sporit apa pe pământ atât de mult, încât a acoperit toţi munţii cei înalţi, care erau sub cer. 20. Şi a acoperit apa toţi munţii cei înalţi, ridicându-se cu cincisprezece coţi mai sus de ei.” (Facerea 7; 19-20)

În conformitate cu această teorie, Muntele Ararat ar fi fost fie un deal înalt sau ar fi fost creat în timpul Potopului. Acest munte este chiar locul unde ar fi debarcat pasagerii de pe corabia lui Noe, imediat după Potop.

Dacă Muntele Ararat a existat înainte de Potop, el nu poate fi considerat doar un deal înalt, deoarece atinge o înălțime de 5137 de metrii. În caz contrar, dacă Muntele Ararat ar fi fost creat în timpul Potopului, atunci Arca lui Noe s-ar fi aflat undeva în apropierea lui, chiar în timp ce acesta se ridica din ocean. Să ne imaginăm o corabie care plutește deasupra unei mări din care se ridică un munte foarte înalt, în cazul nostru de peste 5000 de metrii. Ce fel de plutire ar fi avut o astfel de corabie, plină până la refuz cu diverse animale? Animalele și oamenii de pe corabie ar fi fost aruncați în toate direcțiile o dată cu nava lor și nu există nici un indiciu care să ne confirme că vreo ființă vie ar fi putut supraviețui dezastrului. Dumnezeu nu ar fi săvârșit niciodată astfel de absurdități, deci nu avem motive temeinice să credem că povestirile despre Potop ar fi fost inspirate de El.

O altă soluție incoerentă, oferită de anumiți comentatori creaționiști, ne spune că dacă fundul oceanului s-ar fi ridicat cu 2000 – 3000 de metrii, în timpul Potopului, toate „dealurile înalte” ar fi fost inundate cu apă. După Potop, când apele ar fi trebuit să scadă, Dumnezeu ar fi ridicat în câteva săptămâni munții înalți care se cunosc în zilele noastre:  

„În modelul pe care îl prezintă despre potop, bazat pe o mișcare catastrofică a plăcilor tectonice, Augustin și alții au propus că la începutul potopului, fundul oceanului s-ar fi ridicat rapid până la 2000 de metrii datorită unei creșteri în temperatură în timp ce s-au accelerat mișcările orizontale ale plăcilor tectonice. Aceasta ar fi aruncat apa mării pe uscat și ar fi cauzat inundații masive – poate ceea ce este bine descris ca fiind desfacerea „izvoarelor adâncului celui mare”. (ref. 227)

Astfel de scenarii fac totală abstracție de existența mediului de viață marin, care nu ar fi putut suporta aceste schimbări bruște. O creștere a temperaturii de natură să determine o ridicare a fundului mării cu 2000 de metrii ar fi ucis toate viețuitoarele din oceane, poate cu excepția unor microorganisme care rezistă la temperaturi foarte ridicate. În orice caz, astfel de condiții ar fi distrus aproape în totalitate creația lui Dumnezeu și este puțin probabil ca El să fi dorit să se întâmple acest lucru. De ce ar mai fi creat Dumnezeu Pământul și tot ce conține el, dacă la un moment dat s-a hotărât să distrugă tot ce a creat? Nu are nici un sens. În zilele noastre credincioșii fac mult caz de creația lui Dumnezeu, dar scapă din vedere că această creație nu ar fi putut supraviețui Potopului. În urma unui Potop, ca cel descris în Biblie, viața pe Pământ ar fi trebuit să pornească din nou de la cele mai elementare forme de viață și să ajungă la formele evoluate pe care le cunoaștem, printr-un proces de evoluție. Ar fi trebuit să fie un proces de evoluție deoarece Dumnezeu a creat Pământul și tot ce se află pe el, o singură dată nu de două ori, în conformitate cu Biblia.   

Apologeții Bibliei for să ne facă să credem că toată Biblia este inspirată de Dumnezeu dar nu țin cont de absurditățile pe care ea le conține. Cum am putea să credem că Noe și familia sa, împreună cu o pereche din toate animalele de pe Pământ călătoreau liniștiți în timp ce fundul mării se ridica sub corabie cu 2000 de metrii. Acest lucru s-ar fi întâmplat la o temperatură înaltă, în condiții de erupții vulcanice și cutremure de pământ. Astfel de cutremure ar fi provocat valuri înalte și periculoase care ar fi transformat viața celor de pe corabie într-un haos de nedescris. Este îndeobște cunoscut ce ravagii poate să provoace un tsunami. Dacă nu s-ar fi scufundat, corabia lui Noe ar fi fost atât de tare zdruncinată încât este greu de presupus că ar fi rămas cineva întreg în interiorul ei. Acesta este contextul scenariului pe care ni-l oferă comentatorii biblici despre Potop și este unul care nu poate să aibă nimic a face cu Dumnezeu, care este înțelept și iubitor.

Structura Pământului nu ar permite, probabil, ridicarea doar a fundului oceanelor fără să afecteze și formele de relief ale uscatului care toate sunt așezate pe mantaua planetei noastre. Citatul următor face referire la acest aspect: 

„Oamenii de știință care studiază Pământul și compoziția sa vă vor spune că Pământul este format din trei straturi principale. Noi ființele umane trăim pe stratul solid exterior numit crustă. Sub crustă se află mantaua, care este formată din magmă fierbinte și alte roci și minerale semi-solide. Activitatea tectonică în manta rezultă adesea în schimbări notabile în crusta pe care trăim, incluzând erupții vulcanice și cutremure de pământ. Sub manta, vom găsi miezul. Miezul Pământului este stratul cel mai adânc și cel mai fierbinte și este format și el din două straturi. Miezul exterior care se învecinează cu mantaua și miezul interior, care are formă de sferă și este făcut aproape în întregime din metal.” (ref. 228)

Orice avans al crustei Pământului presupune o activitate în mantaua acestuia, care ar fi afectat nu doar fundul oceanelor dar și uscatul. Ridicarea fundului mării fără o ridicare a uscatului este un model foarte problematic. Scenariul după care fundul oceanelor s-ar fi ridicat primul și după aceea s-ar fi înălțat munții, totul petrecându-se într-un interval foarte scurt de timp, cu scopul de a ucide majoritatea omenirii și animalelor, dar fără să distrugă complet mediul înconjurător al Pământului, este cea mai naivă povestire care poate să fie imaginată de mintea umană. 

Cum se explică existența unor fosile marine pe culmile munților? Anumite zone care cândva au făcut parte din fundul oceanelor, în urma unor mișcări tectonice, au ajuns să devină culmi ale munților. Existența unor fosile marine pe culmile munților dovedește că anumiți munți s-au format prin propulsarea crustei marine din cauza activității care s-a petrecut în mantaua Pământului și nu poate servi în nici un fel la argumentarea unor teorii absurde privind formarea munților în decursul a câteva săptămâni, în timpul Potopului.   

Nimic nu se leagă în povestirile despre Potop. Dacă înainte de Potop ar fi existat doar niște dealuri înalte și creația ar fi fost declarată foarte bună, de ce, după Potop, Dumnezeu ar fi creat în loc de dealuri înalte niște munți înalți? Oare Dumnezeu și-a schimbat gândurile și nu a mai considerat dealurile înalte foarte bune, ci a preferat să creeze munți înalți? Evident că nu s-a întâmplat așa. De fapt, creația în timpul Potopului a unor munți contrazice creația a tot ceea ce există pe Pământ în șase zile. În realitate, munții pe care îi cunoaștem în zilele noastre au o vechime mult mai mare decât presupusa vechime a Potopului și au apărut într-o lungă perioadă de timp, nu doar în câteva săptămâni. 

Trebuie remarcat că teoria conform căreia toți munții înalți de pe Pământ ar fi apărut în timpul așa zisului Potop este contrazisă chiar de Biblie, care ne spune că apa s-a retras deoarece un vânt de la Dumnezeu a suflat deasupra Pământului și apa a dispărut:  

„1. Dar şi-a adus aminte Dumnezeu de Noe, de toate fiarele, de toate animalele, de toate păsările şi de toate vietăţile ce se mişcă, câte erau cu dânsul în corabie; şi a adus Dumnezeu vânt pe pământ şi a încetat apa de a mai creşte.” (Facerea 8; 1)

Textul acesta induce idea că sub acțiunea vântului apele s-ar fi retras în mod similar cu situația în care vântul usucă un teren îmbibat cu apă. Vântul poate să usuce un obiect umed mai repede decât s-ar usca acesta fără acțiunea vântului, deoarece prin acțiune sa vântul mișcă aerul din jurul obiectului și îndepărtează aerul deja saturat cu apă. Cu toate acestea, vaporii de apă venind de la apele Potopului ar fi fost într-o cantitate așa de mare încât ar fi saturat complet atmosfera Pământului.

O dată aflate pe Pământ, apele Potopului nu ar mai fi putut să părăsească atmosfera Pământului, ci ar fi continuat să existe pe planeta noastră în una dintre cele trei forme, lichidă, solidă sau gazoasă. Gravitația Pământului nu permite apei să se disipeze în spațiul cosmic. Doar o foarte mică cantitate din unul din componenții apei, hidrogenul, poate părăsi atmosfera în timp prin dezintegrarea apei datorată radiațiilor ultraviolete, care eliberează un atom de hidrogen. Acest atom nu este legat gravitațional și poate depăși viteza de scăpare, relativ ușor. Acest proces însă nu ar fi permis apei să părăsească atmosfera Pământului în cantități mari și nu se poate face responsabil de retragerea apei după Potop. (ref. 229)    

Nici un vânt de la Dumnezeu nu ar fi putut determina retragerea apelor Potopului, în ciuda a ceea ce spune Biblia. Dacă ar fi dus la evaporarea apei, atunci aceasta nu ar fi dispărut, ci ar fi rămas cuprinsă în atmosfera Pământului, putând să provoace oricând un nou Potop. Lucrul acesta este recunoscut în mod implicit de creaționiștii care inventează tot felul de teorii care încearcă să explice scăderea nivelului apei după Potop. Dacă vântul venit de la Dumnezeu ar fi putut să alunge apa de pe Pământ, nu ar mai fi fost nevoie de crearea munților prin ridicarea nivelului uscatului.

Locul unde Biblia ne spune că s-ar fi oprit corabia lui Noe este și el unul ciudat, pe culmea Muntelui Ararat. De ce nu a așteptat Noe ca nava lui să ajungă la nivelul unui platou, lucru care ar fi permis debarcarea tuturor animalelor în condiții de siguranță? Arca lui Noe a lovit mai întâi piscul cel mai înalt al muntelui și acesta a putut să fie văzut numai după trecerea unui anumit interval de timp de la momentul când a fost lovit de corabie.

„4. Iar în luna a şaptea, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, s-a oprit corabia pe Munţii Ararat. 5. Apa a scăzut mereu până în luna a zecea; iar în ziua întâi a lunii a zecea s-au arătat vârfurile munţilor.” (Facerea 8; 4-5)

Debarcarea s-ar fi făcut pe culmea Munților Ararat și Noe ar fi așteptat până s-ar fi retras apa în locurile unde se află și astăzi. Prin urmare trebuie să ne imaginăm că Noe, familia sa și câte o pereche din toate animalele de pe Pământ au debarcat la o altitudine de peste 5000 de metrii și că au coborât cu toții în văile din jurul munților, cu excepția animalelor care trăiesc în munți: 

„3. După o sută cincizeci de zile, a început a se scurge apa de pe pământ şi a se împuţina. 4. Iar în luna a şaptea, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, s-a oprit corabia pe Munţii Ararat. 5. Apa a scăzut mereu până în luna a zecea; iar în ziua întâi a lunii a zecea s-au arătat vârfurile munţilor. 6. După patruzeci de zile, a deschis Noe fereastra, pe care o făcuse la corabie, 7. Şi a dat drumul corbului, ca să vadă de a scăzut apa pe pământ. Acesta, zburând, nu s-a mai întors până ce a secat apa de pe pământ. 8. Apoi, după el a trimis porumbelul, ca să vadă de s-a scurs apa de pe pământ. 9. Porumbelul însă, negăsind loc de odihnă pentru picioarele sale, s-a întors la el, în corabie; căci era încă apă pe toată faţa pământului. Şi a întins Noe mâna şi l-a apucat şi l-a băgat la sine, în corabie. 10. Şi aşteptând încă alte şapte zile, a dat iarăşi drumul porumbelului din corabie, 11. Şi porumbelul s-a întors la el, spre seară, şi iată avea în ciocul său o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noe că s-a scurs apa de pe faţa pământului. 12. Mai zăbovind încă alte şapte zile, iarăşi a dat drumul porumbelului şi el nu s-a mai întors. 13. Iar în anul şase sute unu al vieţii lui Noe, în ziua întâi a lunii întâi, secând apa de pe pământ, a ridicat Noe acoperişul corăbiei şi a privit, şi iată se zbicise faţa pământului. 14. Iar în luna a doua, la douăzeci şi şapte ale lunii acesteia, pământul era uscat. 15. Atunci a grăit Domnul Dumnezeu lui Noe şi a zis: 16. „Ieşi din corabie tu şi împreună cu tine femeia ta, fiii tăi şi femeile fiilor tăi. 17.  Scoate de asemenea împreună cu tine toate vietăţile, care sunt cu tine, şi tot trupul, de la păsări şi până la animale, şi toate vietăţile ce se mişcă pe pământ, ca să se împrăştie pe pământ, să se prăsească şi să se înmulţească pe pământ”. 18. Atunci a ieşit Noe din corabie; şi împreună cu el au ieşit fiii lui, femeia lui şi femeile fiilor lui; 19. Toate fiarele, toate animalele, toate păsările şi toate câte se mişcă pe pământ, după felul lor, au ieşit din corabie.” (Facerea 8; 3-19)

Textele biblice cu privire la încetarea Potopului sunt un exemplu de absurditate. Corbul trimis de Noe nu s-a mai întors la el, deci a găsit un loc unde să se odihnească. Porumbelul trimis de Noe, după ce a trimis corbul, însă, nu a găsit loc de odihnă „căci era încă apă pe toată faţa pământului”. Cu alte cuvinte, pentru corb Pământul nu a fost complet acoperit de apă, dar pentru porumbel a fost. Cum se face că deși se arătase deja vârfurile munților, atunci când Noe a trimis pentru prima dată porumbelul, totuși pasărea nu a găsit un loc de odihnă pentru ea? Este vorba despre o absurditate ridicată la rangul de „cuvânt sfânt” de către învățăturile religioase. Mai mult, la cea de a doua călătorie a porumbelului, acesta s-ar fi întors cu o ramură verde de măslin în cioc. De unde putea porumbelul să găsească o ramură verde de măslin, dacă întregul Pământ a fost acoperit de apă pentru câteva luni și măslinii, la fel ca toate celelalte plante, ar fi murit din cauza imposibilității de a efectua fotosinteza? Nici vorbă de ramură verde de măslin în perioada imediat următoare retragerii apelor Potopului. După ce s-au arătat vârfurile munților, Noe a mai așteptat 40 de zile apoi a dat drumul corbului și imediat după el a trimis porumbelul pentru prima dată. Noe a mai așteptat încă șapte zile și a trimis porumbelul a doua oară. Aceea ar fi fost ocazia în care porumbelul s-ar fi întors cu ramura verde de măslin în cioc. Chiar dacă din măslinii morți ar fi supraviețuit vreo sămânță, totuși aceasta nu ar fi avut timp să încolțească și să producă un copac cu ramuri în decursul a 47 de zile. Dacă cineva crede că o sămânță de măslin poate să producă ramuri în 47 de zile trebuie să poată demonstra acest lucru. Chiar dacă o sămânță de măslin ar fi produs un mic vlăstar verde, adică una sau două frunzulițe fragile în 47 de zile, acestea nu ar fi echivalat cu o ramură verde de măslin. Cu toate acestea, trebuie remarcat că semințele de măslin germinează în 40 de zile sau mai mult, deci nici vorbă de ramură verde de măslin într-un interval așa de scurt. Semințele de măslin ar fi putrezit sub apele Potopului, dar dacă vreuna ar fi supraviețuit nu ar fi avut cum să germineze și genereze o plantă sub apele apărute în timpul acestuia. Textul biblic vorbește de o ramură verde de măslin și nu de un răsad care ar fi fost distrus, dacă porumbelul l-ar fi smuls din pământ. Acesta poate fi considerat un amănunt periferic dar se adaugă la nenumăratele inadvertențe ale textelor biblice despre Potop.

Descrierea biblică a Potopului nu corespunde cu lumea reală. Nimic nu se leagă într-un mod convingător. Cele mai mici detalii ale narațiunilor despre Potop sunt absurde și nu se armonizează cu întregul dat de imaginea generală a unui astfel de eveniment.       

Despre locul în care Biblia ne spune că s-ar fi oprit corabia lui Noe mai trebuie făcute unele precizări. Atunci când Pământul ar fi  fost complet eliberat de apele Potopului, Noe s-ar fi aflat la mare altitudine și împreună cu el s-ar fi găsit și câte o pereche din toate animalele de pe planeta noastră. Trebuie să remarcăm că 5000 de metrii reprezintă o altitudine la care se resimte răul de înălțime cu toate consecințele sale negative:

„La peste 2000 de m saturația arterială în oxigen este păstrată, în timp ce presiunea parțială a oxigenului scăzută este responsabilă de hipoxie, răul de altitudine fiind obișnuit. În cazul altitudinilor de peste 3500 de m saturația arterială a oxigenului nu este păstrată, astfel încât o hipoxie extremă poate apărea în timpul somnului, al efortului fizic sau odată cu răul acut de altitudine, edemul cerebral și cel pulmonar fiind frecvente la aceste altitudini.” (ref. 230)

După o călătorie în condiții de lipsă totală de igienă, determinată de imposibilitatea ca spațiile pentru animale să fie curățate de doar 8 oameni care se aflau pe corabie, cu toți virușii și toate bacteriile la bord, după ce, conform unor teorii, ar fi suferit efectele valurilor tsunami și ale erupțiilor vulcanice, după un an și zece zile, când hrana animalelor și apa de băut se epuizaseră de mult, oamenii și animalele s-au trezit la o altitudine de peste 5000 de metrii deasupra mării pe culmile Munților Ararat.

Orice proces de adaptare la altitudine înaltă ar fi presupus o foarte bună hidratare a organismului. Aclimatizarea este de multe ori însoțită de o pierdere de fluid, deci cine se urcă la altitudini mari are nevoie să bea multe lichide pentru a rămâne hidratat cum se cuvine. Procesul de aclimatizare este inhibat de deshidratare, deci aceasta nu este doar o recomandare facultativă, ci este o cerință importantă. Oamenii care călătoresc la mari altitudini trebuie să mănânce o dietă bogată în carbohidrați. (ref. 231)  

Având în vedere condițiile de după Potop, oamenii și animalele nu ar fi fost în situația de a avea o bună hidratare și nici o dietă corespunzătoare, care să le permită să facă față unei altitudini mari. Ce fel de hrană ar fi găsit oamenii și animalele pe culmea Munților Ararat, după coborârea de pe corabie? De unde s-ar fi extras apa de băut pentru oameni și pentru animale? Rezervele de hrană și de apă de băut, aflate pe corabie, pentru oameni și animale ar fi fost de mult epuizate și Munții Ararat nu aveau cum să le ofere nici hrană și nici apă de băut. Plantele de pe Pământ ar fi fost moarte din cauza faptului că, în timpul Potopului, ele ar fi fost acoperite de un strat gros de apă, peste 200 de metrii adâncime, și ar fi fost în imposibilitatea de a face fotosinteza. Din cauza dispariției plantelor, animalele erbivore ar fi murit de foame sau ar fi sfârșit mâncate de animalele carnivore.   

După ce ar fi terminat de mâncat animalele erbivore, animalele carnivore ar fi murit și ele de foame, neavând altă hrană la dispoziție. Pentru ca să adauge și mai multă confuzie la niște povestiri care sunt și așa incoerente, Biblia ne spune că Dumnezeu ar fi aprobat consumul cărnii animale imediat după terminarea Potopului. Acel moment ar fi fost cel mai nepotrivit moment posibil pentru a da o astfel de aprobare de acest fel. Pe Pământ exista doar câte o pereche din toate animalele care au trăit înainte de Potop, ce sens ar fi avut ca Dumnezeu să permită consumul cărnii unora din acele animale? Nu ar fi avut nici un sens deoarece uciderea acelor animale ar fi determinat dispariția acelui fel de viețuitoare de pe Pământ. Dacă Dumnezeu ar fi dorit să salveze animalele pe corabia lui Noe, atunci El nu ar fi aprobat dispariția unora dintre ele, imediat după coborârea de pe corabie, deoarece aceasta ar fi negat scopul inițial.

„3. Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde.” (Facerea 9; 3)

Din nou suntem puși în fața unei contradicții a Bibliei. În cartea Facerea 9; 3 ni se spune că oamenii au primit aprobarea să mănânce din toate animalele de pe Pământ, dintre care unele erau socotite a fi curate, iar celelalte necurate. Știm despre această diferențiere din afirmația, pe care o face Biblia, că după Potop Noe ar fi sacrificat animale curate lui Dumnezeu:  

„20. Apoi a făcut Noe un jertfelnic Domnului; şi a luat din animalele cele curate şi din toate păsările cele curate şi le-a adus ardere de tot pe jertfelnic. (Facerea 8; 20)

Oare Dumnezeu i-ar fi permis lui Noe și urmașilor lui să mănânce animale necurate, atunci când i-ar fi dat voie să mănânce din toate animalele de pe Pământ? Dacă Dumnezeu ar fi făcut această diferențiere, care este consemnată și de legile lui Moise, atunci El nu ar admis niciodată ca oamenii să mănânce animale necurate, într-o lume care trebuia să fie mai bună ca cea dinainte.  Prin urmare, mesajul transmis în cartea Facerea 9; 3 este o pură  invenție umană deci putem să fim siguri că nu toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu, așa cum scrie în 2 Timotei 3; 16-17. 

Dacă cineva se îndoiește de faptul că nu toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu, atunci există și proba care poate să dovedească acest lucru. Ni se spune că după Potop Noe ar fi sacrificat din animalele curate de pe Pământ. Care sunt aceste animale curate? Oile, caprele, boii și vacile fac parte din această categorie. Pe corabia lui Noe ar fi trebuit să fie câte o pereche din aceste animale curate. Dacă după terminarea Potopului, Noe ar fi sacrificat perechea respectivă de animale curate cum se face că astăzi mai trăiesc pe Pământ oi, capre, boi și vaci? Nu ar fi existat nici o altă posibilitate de reproducere a acestor animale, deoarece creația lui Dumnezeu s-a terminat cu mult înainte de presupusul Potop.

„19. Să intre în corabie din toate animalele, din toate târâtoarele, din toate fiarele şi din tot trupul, câte două, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să rămână cu tine în viaţă. 20. Din toate soiurile de păsări înaripate după fel, din toate soiurile de animale după fel şi din toate soiurile de târâtoare după fel, din toate să intre la tine câte două, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să rămână în viață împreună cu tine.” (Facerea 6; 19-20)

Să nu uităm că oile, caprele, boii și vacile au fost animalele cele mai sacrificate prin legile lui Moise deci, ca să îi facă pe plac lui Dumnezeu, Noe ar fi trebuit ca și el să sacrifice aceleași feluri de animale.

Faptul că pe Pământ există oi, capre, boi și vaci reprezintă dovada clară că Noe nu a sacrificat din animalele curate pe care le-a luat cu el pe corabie. De fapt, corabia lui Noe nu a existat și povestirile despre Potop sunt doar mituri, nu reflectă realitatea. 

Un alt aspect foarte important, care pledează împotriva posibilității producerii unui Potop ca cel descris în Biblie, și care să permită, după terminarea lui, continuarea vieții pe Pământ este lipsa de suficient oxigen atmosferic care s-ar fi resimțit după acel eveniment. Acest oxigen este produs de plantele din oceane și de pe uscat și în lipsa lor atmosfera nu ar conține suficient oxigen care să asigure viața pe Pământ. Plantele, cu excepția unora din plantele marine, ar fi murit acoperite cu un strat de apă mai mare de 200 de metrii, din cauza lipsei fotosintezei. Dacă s-ar fi produs și o activitate vulcanică intensă, atunci iarna vulcanică care s-ar fi instalat ar fi contribuit la dispariția urmelor de viață vegetală care ar mai fi rămas.  

În afara oricăror argumente, generate de lipsa coerenței sau imposibilitatea practică de a se realiza, care fac ca cele două povestiri să fie incredibile, există un alt argument legat de sensul celor două narațiuni despre Potop. Ce rost ar fi avut Potopul? Ce ar fi realizat Dumnezeu în urma distrugerii unui număr așa de mare de oameni și animale și a punerii în pericol a ecosistemului Pământului? Tot ce face Dumnezeu urmărește un scop superior, care produce efecte pozitive. Ce scop superior și ce efecte pozitive ar fi produs Potopul? Dacă s-ar fi întâmplat cu adevărat Potopul nu ar fi avut nici un scop rațional și nici un fel de efecte pozitive. Lucrul acesta ne poate convinge că un astfel de eveniment nu a fost niciodată cauzat de Dumnezeu.

După Potop lumea a fost mai rea, nu a fost mai bună decât înainte de acel presupus eveniment. De exemplu, narațiunea privitoare la Sodoma și Gomora se referă la întâmplări care s-ar fi produs după Potop și nu înaintea lui. Potopul nu a fost un tratament potrivit pentru corupția și păcatele oamenilor. Lumea de după Potop nu a fost scutită de războaie și diverse dezastre, ea a fost traversată de nenumărate tragedii. Dacă cineva crede că Potopul ar fi determinat dispariția uriașilor de pe Pământ atunci poate să verifice că acei uriași au apărut și după acea calamitate, după cum ne informează Biblia (Numerii 13; 33). Potopul deci nu a fost eficient nici măcar pentru eliminarea uriașilor de pe Pământ.

Chiar dacă o persoană cu numele Noe ar fi fost onestă în fața lui Dumnezeu, aceasta nu înseamnă că și urmașii lui ar fi avut aceeași atitudine față de El. Confuzia dintre onestitatea unuia și cea a urmașilor lui dovedește o mare naivitate din partea autorilor textelor respective. O astfel de naivitate nu se poate pune, în nici un caz, pe seama lui Dumnezeu, ci trebuie pusă pe seama oamenilor. De aceea, afirmația că textele respective din Biblie au fost inspirate de Dumnezeu este chiar ea o naivitate.

Ar fi fost Potopul, dacă s-ar fi întâmplat, un remediu împotriva stricăciunii oamenilor și a violenței lor? Biblia ne spune că după Potop Dumnezeu ar fi îngăduit consumul cărnii și lucrul acesta ar fi agravat, în nici un caz nu ar fi ameliorat, nivelul de violență din lume. Oamenii ar fi devenit mai violenți cu animalele și acestea ar fi devenit mai violente între ele.

Biblia ne spune că Dumnezeu ar fi avut de două ori regrete, o dată în legătură cu crearea omului și a doua oară din cauza distrugerii prin Potop a unei mari populații: 

„11. Pământul însă se stricase înaintea feţei lui Dumnezeu şi se umpluse pământul de silnicii. 12. Şi a căutat Domnul Dumnezeu spre pământ şi iată era stricat, căci tot trupul se abătuse de la calea sa pe pământ. 13. Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Noe: „Sosit-a înaintea feţei Mele sfârşitul a tot omul, căci s-a umplut pământul de nedreptăţile lor, şi iată Eu îi voi pierde de pe pământ.” (Facerea 6; 11-13)

Ce l-ar fi putut face pe Dumnezeu să regrete aducerea apelor Potopului asupra Pământului? Biblia ne arată pe Dumnezeu ca și cum El nu ar ști dinainte ceea ce urmează să se întâmple sau efectele a ceea ce hotărăște să îndeplinească. Aceasta nu poate să fie decât o imagine falsă a lui Dumnezeu, dacă El este așa cum se propovăduiește de mulți, Atotputernic, Atotștiutor și Atotprezent. În orice caz, așa cum este descris de cartea Facerea, Dumnezeu nu poate să fie Acela de la care oamenii așteaptă mântuire. 

„9. „Iată Eu închei legământul Meu cu voi, cu urmaşii voştri. 10. Şi cu tot sufletul viu, care este cu voi: cu păsările, cu animalele şi cu toate fiarele pământului, care sunt cu voi, cu toate vietăţile pământului câte au ieşit din corabie; 11. Şi închei acest legământ cu voi, că nu voi mai pierde tot trupul cu apele potopului şi nu va mai fi potop, ca să pustiiască pământul”. (Facerea 9; 9-11)

Dacă Dumnezeu dispune de o putere așa de mare și se bazează pe emoții și nu pe rațiune și dacă își exercită puterea atunci când îi pare rău de ceea ce face, atunci înseamnă că oamenii trebuie să suporte consecințele greșelilor Lui. Dumnezeu însă nu este așa cum îl descrie cartea Facerea, ci așa cum îl experimentăm noi în viețile noastre. Cartea Facerea este o colecție de mituri influențate de mitologia sumeriană dar Tatăl ceresc nu a creat lumea în șase zile și nu a adus apoi Potopul asupra ei. 

În cartea Facerea, Dumnezeu se arată foarte hotărât împotriva celor care omoară alți oameni:

„6. De va vărsa cineva sânge omenesc, sângele aceluia de mână de om se va vărsa, căci Dumnezeu a făcut omul după chipul Său.” (Facerea 9; 6)

Venind de la o Persoană care a luat atât de multe vieți omenești în timpul Potopului, fără nici o finalitate pozitivă, această grijă pentru viețile oamenilor pare a fi fără sens. Dacă Dumnezeu i-ar fi creat pe oameni după chipul Său, de ce ar fi omorât atât de mulți oameni, care aveau același chip ca și El, în timpul Potopului? Aceasta este o contradicție fundamentală a Bibliei. Dacă Dumnezeu ar fi hotărât să aducă Potopul cu adevărat, atunci El nu i-ar fi tratat pe oameni ca pe niște ființe create după chipul Său, ci ca pe niște ființe inferioare ale căror vieți ar fi fost lipsite de valoare. Aceasta este logica holocaustului. Dumnezeu ca Ființă superioară omoară nediscriminat majoritatea omenirii deoarece îi consideră pe oameni inferiori din punct de vedere moral. Această așa zisa moralitate, promovată de cartea Facerea este, de fapt, o atitudine profund imorală. Povestirile despre Potop din Biblie sunt produsul imaginației umane, care extrapolează autoritatea conducătorilor de pe Pământ către un lider suprem al cosmosului, care conduce universul în același mod în care liderii pământești conduc populațiile din subordinea lor. În această concepție universul este condus de un rege sau un împărat cu puteri absolute și care are drept de viață și de moarte asupra oamenilor.   

Dacă religia creștină ne cere să îl considerăm pe Dumnezeu, așa cum apare în V.T., ca pe un model de comportament pentru noi, atunci acesta ar fi un exemplu rău care nu trebuie în nici un caz urmat. Mulți Creștini îl identifică pe Isus (Iisus) cu Yehova din V.T. dar în nici un caz nu se poate face o astfel de confuzie, având în vedere deosebirea uriașă de abordare a realității între Dumnezeu, așa cum apare în V.T. și Isus (Iisus). Hristos ne-a spus despre Dumnezeu că își iubește vrășmașii, fiind în felul acesta perfect, dar în V.T. Dumnezeu îi urăște și îi distruge pe toți aceia și acelea care nu corespund standardelor Lui, chiar dacă nu sunt în mod direct dușmanii Lui. 

Potopul nu a schimbat nimic în caracterul uman și nici nu putea să facă așa ceva. Dacă s-ar fi întâmplat cu adevărat, Potopul ar fi fost un mijloc inadecvat de a schimba umanitatea în bine și Dumnezeu niciodată nu ar fi folosit o astfel de metodă pentru a îi corecta pe oameni știind că ei nu pot să fie corectați în acest fel.

 

 - 41 -

Read more!

Există argumente serioase care ne arată că Facerea conține două povestiri care relatează despre Potop și nu doar o singură narațiune pe această temă. Această observație de început are serioase implicații în legătură cu credibilitatea acestor narațiuni. Am să abordez cele două povestiri despre Potop din două perspective diferite. În prima, voi examina contradicțiile interne ale fiecăreia dintre cele două povestiri. În cea de a doua, mă voi ocupa de relația dintre povestirile despre Potop și viața reală care le contrazice.  

Povestirile despre Potop reprezintă două narațiuni diferite, venind din două surse diferite, combinate între ele de un redactor care a dorit să le transforme într-o povestire fluentă, dar nu a reușit. Următorul citat sintetizează bine cauza atâtor contradicții pe care le conține Biblia, în ceea ce privește descrierea Potopului din cartea Facerea:

„ … Narațiunea despre presupusul Potop din cartea Facerea este de fapt un amestec a două tradiții textuale diferite, fiecare exprimând istoria în termenii ei, în limba ei și acordând propria ei importanță. Contradicțiile sunt de aceea un produs a punerii împreună a acestor două povestiri.” (ref. 152)

Oricine poate citi textele biblice și poate observa diferențe evidente în descrierea presupusului Potop. Care a fost cauza care l-a determinat pe Dumnezeu să declanșeze Potopul? Biblia ne oferă două motive diferite. Primul text biblic precizează următoarele:

„5. Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, 6. I-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ.” (Facerea 6; 5-6)

Cel de al doilea text extinde motivația declanșării Potopului și la animale. Procedând în acest fel, textul biblic contrazice un alt text conținut de Biblie care pretinde că toate animalele ar fi mâncat numai vegetale până la Potop. Dacă mâncau numai iarbă și alte vegetale, cum se face că animalele au devenit excesiv de violente? Dacă erau ierbivore nu puteau să depășească un grad natural de violență care însă nu implica și uciderea pentru hrană a altor animale.

„11. Pământul însă se stricase înaintea feţei lui Dumnezeu şi se umpluse pământul de silnicii. 12. Şi a căutat Domnul Dumnezeu spre pământ şi iată era stricat, căci tot trupul se abătuse de la calea sa pe pământ. 13. Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Noe: „Sosit-a înaintea feţei Mele sfârşitul a tot omul, căci s-a umplut pământul de nedreptăţile lor, şi iată Eu îi voi pierde de pe pământ.” (Facerea 6; 11-13)

La o primă citire se creează aparența că cele două comentarii se completează unul pe celălalt și, dacă ar fi așa, nu ar fi nimic rău în asta. De fapt, este vorba despre o repetare a povestirii și o abordare diferită a aceleași teme. În versetul 5, omenirea a fost problema, dar în versetele 11 și 13, tot trupul se abătuse de la calea sa pe Pământ, deci și animalele erbivore deveniseră stricate, nu doar omenirea. Aceasta este o mare absurditate deoarece animalele erbivore nu făceau altceva decât supraviețuiau conform instinctelor lor.

În cartea Facerea capitolul 2, Adam și animalele au fost create în același fel, din țărâna Pământului. În acest capitol Dumnezeu ar fi căutat un ajutor potrivit pentru om în rândul animalelor dar bineînțeles că nu avea cum să găsească așa ceva. De fapt, Dumnezeu nici nu s-ar fi apucat să caute un ajutor potrivit pentru om în rândul animalelor și afirmația Bibliei că El ar fi făcut acest lucru dovedește că totul nu este decât o legendă fără nici o legătură cu adevărul. 

A blama animalele că și-ar fi stricat calea pe Pământ este un nonsens. Dumnezeu a creat animalele, după soiul lor, și nu avea de ce să le reproșeze că se comportau ca niște animale, adică fără conștiință. Chiar dacă unele animale, în lupta lor pentru hrană, deveneau câteodată violente, ele nu puteau să fie considerate răspunzătoare de comportamentul lor. Biblia ne spune că Dumnezeu ar fi preferat o jertfă de sânge nu una de mâncare, jertfa lui Abel, nu jertfa lui Cain. Dacă lucrurile ar fi stat astfel, atunci înseamnă că El nu ar fi fost împotriva violenței, atâta vreme cât jertfa lui Abel s-a obținut prin exercitarea violenței asupra unui animal. Este o perspectivă contradictorie, generată de texte care nu se armonizează între ele.

Dacă însă unele animale au fost de la început prădătoare și dacă Biblia ne dezinformează când afirmă că Dumnezeu a atribuit ca hrană, la început, atât pentru oameni cât și pentru animale, numai vegetație, atunci violența animalelor carnivore era un lucru firesc, care nu li se putea reproșa acestora. Dacă Dumnezeu ar fi creat animalele după soiul lor, atunci El ar fi generat și animalele carnivore, căci, conform perspectivei creaționiste, animalele carnivore nu ar fi putut să evolueze din animale erbivore, ele fiind soiuri diferite. Un soi nu ar fi putut să devină un alt soi prin evoluție, contrazicând creația lui Dumnezeu.

Mulți afirmă că după căderea primilor oameni în păcat toată natura s-ar fi schimbat în rău, dar dacă ar fi așa, de ce a mai așteptat Dumnezeu ca omenirea să se înmulțească și numai după aceea s-a decis să o distrugă? Văzând că natura s-a transformat în ceva mai rău decât a fost înainte de căderea oamenilor în păcat, Dumnezeu ar fi trebuit să prevadă felul cum se vor desfășura lucrurile în viitor și că răul respectiv se va accentua. Dumnezeu este Atotștiutor, El nu trebuia să vadă felul în care a evoluat  pe parcurs, ci ar fi știut  dinainte modul de dezvoltare a răului pe Pământ. Dacă este așa, atunci întreaga poveste este o culme a absurdului și creează o imagine greșită despre Dumnezeu. Povestea ne spune că după căderea primilor oameni în păcat Dumnezeu a așteptat ca omenirea să se înmulțească pentru ca să omoare cât mai mulți oameni cu putință, inclusiv copii nevinovați.  

Numărul animalelor, pe care Noe le-ar luat în corabie, diferă între cele două povestiri ale Potopului.

„2. Să iei cu tine din toate animalele curate câte şapte perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, iar din animalele necurate câte o pereche, parte bărbătească şi parte femeiască. 3. De asemenea şi din păsările cerului să iei: din cele curate câte şapte perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, iar din toate păsările necurate câte o pereche, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să le păstrezi soiul pentru tot pământul.” (Facerea 7; 2-3)

În comparația cu următoarele texte:

„19. Să intre în corabie din toate animalele, din toate târâtoarele, din toate fiarele şi din tot trupul, câte două, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să rămână cu tine în viaţă. 20.     Din toate soiurile de păsări înaripate după fel, din toate soiurile de animale după fel şi din toate soiurile de târâtoare după fel, din toate să intre la tine câte două, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să rămână în viață împreună cu tine.” (Facerea 6; 19-20)

„7. Şi a intrat Noe în corabie şi împreună cu el au intrat fiii lui, femeia lui şi femeile fiilor lui, ca să scape de apele potopului. 8. Din păsările curate şi din păsările necurate, din animalele curate şi din animalele necurate, din fiare şi din toate cele ce se mişcă pe pământ 9. Au intrat la Noe în corabie perechi, perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, cum poruncise Dumnezeu lui Noe. (Facerea 7; 7-9)

„14. Si toate fiarele după fel si toate dobitoacele după fel si toate târâtoarele ce se târăsc pe pământ după fel si toate înaripatele după fel 15. au intrat la Noe in corabie, doua cate doua din tot trupul care are'n el suflare de viață. 16. Si cele ce-au intrat - o parte bărbătească si-o parte femeiasca din tot trupul - au intrat precum ii poruncise Dumnezeu lui Noe. Si Domnul Dumnezeu i-a închis corabia pe dinafara.” (Facerea 7; 14-16)

După cum se poate vedea suntem într-o dilemă. Ori a luat Noe câte șapte perechi de animale curate și a sacrificat o parte din ele după Potop, ca jertfe aduse lui Dumnezeu, ori a luat câte două perechi din animalele curate și atunci când le-a sacrificat specia respectivă a dispărut de pe fața Pământului. Editorul celor două povești a observat acest amănunt dar nu a găsit soluția definitivă la această dilemă. Din această cauză a prezentat ambele povestiri, poate ca să își aleagă fiecare cititor ce dorește. Textele respective nu sunt inspirate de Dumnezeu, căci dacă ar fi fost, ele nu s-ar fi contrazis între ele. Dumnezeu știa exact câte animale a luat Noe în corabie și dacă povestea respectivă ar fi fost adevărată, El nu ar fi dictat o dată versiunea cu două animale curate și altă dată varianta cu șapte animale curate, dar povestea nu este adevărată, ci este o legendă.

Este ușor de observat pentru oricine că în unul dintre texte numărul de animale curate este câte șapte perechi din fiecare și că în celelalte texte numărul de animale curate este câte o pereche din fiecare soi. Aceasta nu este o greșeală banală deoarece ne arată că există diferențe între texte și că astfel de diferențe ne vorbesc despre autori diferiți ai acelor scrieri.   

Este posibil ca versiunea inițială să fi conținut câte o pereche de animale curate, dar editorii târzii ai textelor V.T. să fi observat neconcordanța lor cu legile sacrificiilor, prescrise de Dumnezeu pentru poporul evreu în timpul lui Moise, și să încerce să le pună în acord. Dacă Noe a adus sacrificii lui Dumnezeu, el nu putea să sacrifice decât animale curate dar dacă acestea ar fi dispărut nu ar mai fi rămas nimic de sacrificat prin legile Lui Moise. Este clar că versiunea inițială a povestirii Potopului a fost considerată de redactorii târzii ai textelor respective ca fiind rezultatul unor creații omenești și nu al unei inspirații divine, căci altfel nu și-ar fi permis să o modifice.

„20. Apoi a făcut Noe un jertfelnic Domnului; şi a luat din animalele cele curate şi din toate păsările cele curate şi le-a adus ardere de tot pe jertfelnic.” (Facerea 8; 20)

Cât de mult a durat Potopul, în conformitate cu scrierile Bibliei? Suma totală a numărului de zile, cât ar fi durat acel presupus eveniment catastrofic pe Pământ, se află cuprinsă în mai multe texte biblice:

„24. 24. Iar apa a crescut mereu pe pământ, o sută cincizeci de zile.” (Facerea 7; 24)

Găsim scrisă de asemenea și următoarea completare:

„1. Dar şi-a adus aminte Dumnezeu de Noe, de toate fiarele, de toate animalele, de toate păsările şi de toate vietăţile ce se mişcă, câte erau cu dânsul în corabie; şi a adus Dumnezeu vânt pe pământ şi a încetat apa de a mai creşte. 2. Atunci s-au încuiat izvoarele adâncului şi jgheaburile cerului şi a încetat ploaia din cer. 3. După o sută cincizeci de zile, a început a se scurge apa de pe pământ şi a se împuţina. 4. Iar în luna a şaptea, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, s-a oprit corabia pe Munţii Ararat. 5. Apa a scăzut mereu până în luna a zecea; iar în ziua întâi a lunii a zecea s-au arătat vârfurile munţilor.” (Facerea 8; 1-5)

Chiar dacă apa a crescut pe Pământ vreme de 150 de zile totuși Potopul a durat mai mult decât atât, având în vedere că apa nu s-a retras imediat și că retragerea ei a durat încă o perioadă de timp. 

Ca să ajungă corabia să se oprească pe vârful Munților Ararat ar fi trebuit ca apa să coboare de la nivelul Munților Himalaia la nivelul Munților Ararat din momentul când a început să se retragă și până în luna a șaptea, în ziua a douăzeci și șaptea a lunii acesteia. Să nu uităm că Biblia ne spune că apele Potopului ar fi acoperit vârfurile munților celor mai înalți. Cel mai înalt vârf al Munților Himalaia se află la o înălțime de 8850 m și cel mai înalt vârf al Munților Ararat se înalță la 5165 m deasupra nivelului mării. Diferența de nivel între Munții Himalaia și Munții Ararat, socotită între cele mai înalte piscuri ale lor, este de 3685 m. Apele Potopului ar fi trebuit să scadă cu 3685 m în intervalul dintre cele 150 de zile după care a început să se retragă apa și luna a șaptea, ziua a douăzeci și șaptea a acestei luni. Care lună, a cărui an. Din exprimarea succintă a Bibliei ar trebui să se înțeleagă că este vorba de același an cu anul în care apa a început să scadă. Biblia însă nu ne spune în ce lună a început să scadă apa de pe Pământ, în urma Potopului. Lucrul acesta se poate deduce din următorul text biblic:

„11. În anul şase sute al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, chiar în acea zi, s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului; 12. Şi a plouat pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. (Facerea 7; 11-12)

Apa a crescut deci pe Pământ timp de 150 de zile din luna a doua, în ziua a douăzeci și șaptea a lunii acesteia până în luna a şaptea, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, deci timp de 5 luni. Atunci când apa a început să scadă i-a trebuit două luni și trei zile să ajungă de la nivelul Munților Himalaia la înălțimea Munților Ararat, atunci când a început să se vadă vârful munților.

„5. Apa a scăzut mereu până în luna a zecea; iar în ziua întâi a lunii a zecea s-au arătat vârfurile munţilor.” (Facerea 8; 5)

Care ar fi fost deci ritmul de scădere al apelor conform textelor menționate? Dacă împărțim 3685 m la 63 de zile obținem 58,49 m de scădere a apelor pe zi. Trebuie să vedem dacă Biblia este consecventă în descrierile ei și dacă acest ritm de scădere al apei se păstrează și în textele biblice următoare sau dacă este contrazis de ele.

La început arca a lovit munții și după alte două luni și treisprezece zile vârfurile munților ar fi devenit vizibile. Cât de adânc a fost arca adâncită în apă? Dacă arca a avut înălțimea de aproximativ 15 metri, o parte importantă a înălțimii sale, probabil aproximativ 10 m, a fost sub ape. Atunci când vasul a lovit muntele Ararat, oprindu-se mai întâi cu partea cea mai de jos a sa, a fost nevoie de încă două luni și 13 zile pentru ca apa să se retragă 10 m în adâncime. Lucrul acesta se poate stabili după timpul pe care cartea Facerea ne spune că s-a scurs între oprirea făcută de navă și momentul când s-a văzut vârful munților, luându-se în considerare și înălțimea navei.

Aceste texte biblice nu păstrează ritmul de scădere al apei, prevăzut de textele anterioare care ne arătau o scădere cu 58,49 m pe zi, ci ne propun un alt ritm de scădere care se obține din numărul de zile care s-ar fi scurs de la data când corabia ar fi lovit Muntele Ararat și până când s-ar fi văzut vârfurile acelor munți. Dacă împărțim 73 de zile la 10 m, cât ar fi fost nevoie să scadă apa pentru a se vedea vârfurile Munților Ararat, obținem un ritm de scădere a apei de 7,3 m pe zi. Este vorba de o diferență de 8 ori mai mică în ritmul de coborâre al apei pe Pământ, după Potop, între coborârea de la nivelul Munților Himalaya și până la nivelul Munților Ararat și scăderea de la nivelul Munților Ararat până la nivelul mării. Această scădere de ritm nu are nici o justificare. Mai mult, fiind vorba de mult mai multe forme de relief de la înălțimea de 5165 m până nivelul mării, ritmul de scădere al apei ar fi trebuit să se mărească simțitor și nu avea nicidecum de ce să scadă deoarece volumul apei dislocate ar fi fost mai mic. Aceste calcule ne arată că povestirile despre un Potop universal sunt invenții omenești care puteau să aibă ca bază inundații locale catastrofale, dar nicidecum acoperirea întregului Pământ cu apă, până la nivelul munților celor mai înalți.           

Dacă folosim ca bază de calcul ritmul de scădere al apei de 7,3 m pe zi, ne putem întreba cât timp i-ar fi trebuit acesteia să coboare 5137 m, înălțimea Muntelui Ararat, în așa fel încât câmpiile să devină vizibile? Transformând lunile în zile, apa ar fi coborât 10 m în aproximativ 73 de zile adică un metru la fiecare 7,3 zile. Dacă împărțim 5137 m la 7,3 m, atât cât ar fi coborât apa într-o zi, obținem numărul de zile necesar pentru ca apa să ajungă la nivelul mării, 703,6 zile. Acest număr de zile, transformat în ani, ne dă un total de 1,9 ani atunci când socotim anul ca având în medie 365,2 zile. Aceste cifre ne arată cât de aberante sunt așa zisele informații pe care le conține cartea Facerea cu privire la Potop. 1,9 ani este o perioadă de timp foarte mare, care nu ar fi permis oamenilor și animalelor de pe arcă să supraviețuiască în lipsă de hrană și apă potabilă. Cifrele folosite în cartea Facerea sunt cu totul arbitrare și nu reflectă nimic care să ne îndrepte atenția către lumea reală.    

În momentul în care arca ar fi lovit Muntele Ararat, vârful muntelui nu ar fi putut să fie văzut deoarece se afla sub ape, după cum ne spune cartea Facerea capitolul 8, versetele 4-5. Dacă înălțimea apei ar fi fost la același nivel ca și vârful muntelui sau un pic deasupra acelei înălțimi, ca să permită apei să acopere muntele, arca nu ar fi putut să lovească nimic altceva decât vârful, care se afla sub ape. Ar fi fost imposibil pentru vasul respectiv să lovească un nivel mai aproape de baza muntelui, dacă luăm în considerare că Biblia precizează că înălțimea navei ar fi fost de 13,5 m și că nivelul cel mai înalt al muntelui se afla sub ape.

Vârfurile munților, de regulă, nu sunt ca un fel de platou drept, ci sunt în pantă și chiar ascuțite. Dacă există și excepții, nici unul dintre vârfurile Muntelui Ararat nu reprezintă una dintre ele. Oricine poate să vadă pe Internet imagini cu vârfurile Muntelui Ararat. Există două piscuri importante ale Muntelui Ararat, Marele Ararat și Micul Ararat. Dacă amândouă ar fi fost acoperite de apă, deoarece între ele există o importantă diferență de nivel, corabia lui Noe ar fi trebuit să lovească Marele Ararat, adică vârful cel mai înalt. 

O corabie care ar lovi vârful Muntelui Ararat, dacă acesta ar fi acoperit de ape, ar fi în situația unui naufragiu care ar pune în pericol viața echipajului ei. Dacă corabia ar fi lovit vârful Muntelui Ararat, singura posibilitate reală, în condițiile descrise de Biblie, atunci persoanele aflate la bord nu ar fi avut cum să vadă vârful muntelui, deoarece acesta s-ar fi aflat situat dedesubtul corăbiei. Oricum alte vârfuri ale munților, alții decât muntele Ararat, care erau la mai mare înălțime ar fi ieșit primele la iveală, o dată cu retragerea apelor Potopului, fără să le vadă nici un om.

Să ne imaginăm acum viața animalelor pe arca lui Noe, după naufragiul suferit de aceasta, după ce s-a lovit de vârful Muntelui Ararat. După coborârea de pe arcă, animalele ar fi trebuit să trăiască izolate pe vârful muntelui, deoarece apa ar fi avut nevoie de 1,9 ani ca să ajungă la poalele muntelui. Muntele Ararat, care nu oferă o gamă foarte largă de hrană, ar fi fost profund afectat de apele care l-ar fi acoperit mai mult decât 213 zile. Apele ar fi distrus întregul habitat și multe plante ar fi putrezit sub apă. Când apele ar fi început să se retragă, întreaga rezervă de hrană și apă cu care Noe ar fi pornit la drum, ar fi fost deja epuizată.

Noe nu a văzut orizontul, imediat după ce apele au început să se retragă, din acest motiv el a trebuit să trimită păsări ca să își dea seama dacă terenul era uscat sau nu. Oare de ce nu ar fi fost Noe în măsură să vadă orizontul și ar fi avut nevoie de păsări pentru a înțelege dacă terenul era uscat sau nu? Noe nu putea să iasă pe punte și avea la dispoziție o fereastră de dimensiuni foarte mici, care nu îi permitea să vadă orizontul. În mod firesc, Noe ar fi trebuit să vadă orizontul de pe puntea navei pe care se afla și ar fi trebuit să știe dacă nava ar fi fost aproape de un teritoriu uscat sau nu. Povestirea este neverosimilă deoarece este total nerealistă și conține detalii absurde.  

Biblia ne spune că Noe a rămas pe corabie până când apa s-a retras complet și Pământul a scos la iveală zone de uscat:

„14. Iar în luna a doua, la douăzeci şi şapte ale lunii acesteia, pământul era uscat. 15. Atunci a grăit Domnul Dumnezeu lui Noe şi a zis: 16. „Ieşi din corabie tu şi împreună cu tine femeia ta, fiii tăi şi femeile fiilor tăi. 17. Scoate de asemenea împreună cu tine toate vietăţile, care sunt cu tine, şi tot trupul, de la păsări şi până la animale, şi toate vietăţile ce se mişcă pe pământ, ca să se împrăştie pe pământ, să se prăsească şi să se înmulţească pe pământ”. 18. Atunci a ieşit Noe din corabie; şi împreună cu el au ieşit fiii lui, femeia lui şi femeile fiilor lui; 19. Toate fiarele, toate animalele, toate păsările şi toate câte se mişcă pe pământ, după felul lor, au ieşit din corabie. (Facerea 8; 14-19)

Dacă luăm în considerare ritmul în care ne spune Biblia că s-ar fi retras apele după Potop, de la vârful Muntelui Ararat și până la nivelul mării, atunci până să se usuce Pământul ar mai fi trebuit 1,9 ani în care oamenii și animalele ar fi trebuit să rămână pe corabie. Aceasta este o perioadă de timp în care oamenii și animalele ar fi trebuit să moară de foame și de sete din lipsa proviziilor necesare care ar fi dispărut de mult de pe corabie. În ipoteza că ar fi coborât imediat de pe corabie și apele s-ar fi retras instantaneu oamenii și animalele tot ar fi murit de foame și de sete, deoarece pe Pământul devastat de Potop nu avea cum să se mai găsească nici hrană și nici apă potabilă. Această ipoteză însă nu este susținută de Biblie care ne spune că retragerea apei s-a făcut într-o perioadă de timp mai îndelungată și nicidecum instantaneu.   

Cele două povestiri ale Potopului diferă între ele și atunci când stabilesc momentul când a început Potopul raportat la momentul când Noe și familia lui s-au urcat în arcă: 

„7. Şi a intrat Noe în corabie şi împreună cu el au intrat fiii lui, femeia lui şi femeile fiilor lui, ca să scape de apele potopului. 8. Din păsările curate şi din păsările necurate, din animalele curate şi din animalele necurate, din fiare şi din toate cele ce se mişcă pe pământ 9. Au intrat la Noe în corabie perechi, perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, cum poruncise Dumnezeu lui Noe. 10. Iar după şapte zile au venit asupra pământului apele potopului.” (Facerea 7; 7-10)

Avem și un alt text biblic care se referă la acest aspect:

„11. În anul şase sute al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, chiar în acea zi, s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului; 12. Şi a plouat pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. 13. În ziua aceasta a intrat Noe în corabie şi împreună cu dânsul au intrat Sem, Ham şi Iafet, fiii lui Noe, femeia lui Noe şi cele trei femei ale fiilor lui.” (Facerea 7; 11-13)

Orice persoană, fără nici o pregătire teologică, poate să observe că momentul începerii Potopului este diferit de la un text la celălalt. În primul text, Potopul a venit după șapte zile de la momentul în care Noe și familia sa au intrat în corabie, dar în cel de al doilea text Potopul s-a întâmplat chiar în ziua în care Noe și ai săi au intrat în corabie. Pentru un text despre care se pretinde că ar fi inspirat de Dumnezeu această discrepanță este inadmisibilă cu atât mai mult cu cât cele două texte urmează unul după celălalt pe paginile Bibliei.

Se poate observa că este vorba despre două povestiri ale Potopului și că cele două conțin detalii diferite. Pe lângă aceste incoerențe interne ale textelor există și multe aspecte în care relatările conținute de cele două povestiri ale Potopului sunt contrazise de viața reală.

Cât de mare a fost arca, folosindu-ne pentru a determina lucrul acesta de descrierea biblică? Pentru a aprecia mărimea corăbiei trebuie să luăm în considerare scopul pentru care aceasta ar fi fost construită. Să nu uităm că arca lui Noe ar fi trebuit să primească la bordul ei câte o pereche din toate animalele existente pe Pământ, mai puțin pești și alte animale acvatice. Următoarele sunt dimensiunile vasului cu care Noe și familia sa, împreună cu o pereche din toate animalele terestre și din păsări, ar fi scăpat de Potop:

„Cartea Facerea 6: 15 din Biblie ne spune că dimensiunile referitoare la Arca lui Noe au fost de cel puțin 135 metrii lungime (300 coți), 22,5 metri lărgime (50 coți) și 13,5 metri în înălțime (30 coți). Aceasta reprezintă 450 picioare lungime, 75 de picioare lărgime și 45 de picioare în înălțime! Ar fi putut să fie mai mare deoarece în vremea aceea se foloseau și coți de mărime mai mare. Totuși cotul de 45 de centimetrii (18 inch) este destul de mare pentru a ne arăta mărimea enormă a vasului.” (ref. 153)

Un cot este o unitate de măsură care are ca bază corpul uman. Este egal cu distanța dintre vârful degetelor și cot la o persoană adultă. Următorul citat ne dă mai multe informații despre unitatea de măsură numită cot:

„Măsurile din vechime erau de multe ori bazate pe părți ale corpului – palme, picioare etc. Dezavantajul era că fiecare persoană părea să aibă o mărime un pic diferită a palmelor sau a brațelor, deci dacă ai fi lucrat într-un proiect de construcții împreună cu alte persoane ar fi trebuit să stabilești care era persoana ale cărei brațe erau folosite ca standard de măsură. Pentru a depăși această problemă, bețe de măsurat numite „măsura unui cot” au fost produse. Aceste „măsuri ale unui cot” care au fost descoperite sunt vechi de mii de ani și se deosebesc între ele prin dimensiuni un pic diferite.” (ref. 154)

Ca și termene de comparație, putem să precizăm că suprafața totală a celor trei niveluri ale corăbiei ar fi fost echivalentă cu suprafața standard a 20 de curți de baschetbal sau 36 de terenuri de tenis. (ref. 155)  

Am putea aduce o pereche din toate animalele de pe Pământ, din toate păsările și din toate insectele și am putea să le înghesuim împreună pe suprafața a 36 de terenuri de tenis? Pentru ca imaginea să fie completă ar trebui să rezervăm o parte din aceste terenuri de tenis pentru hrana și apa necesară animalelor. Câte terenuri ar fi necesare pentru hrană și apă? Este greu de calculat precis, cu toate acestea, având în vedere perioada lungă care a durat de la începutul Potopului și până la retragerea apelor de pe Pământ ar trebui să alocăm pentru hrană și pentru apă aproape întreaga suprafață a corăbiei. Apa pentru oameni și animale ar fi fost esențială și de aceea trebuie să luăm în considerare că ființele vii nu ar fi putut consuma în nici un caz apă sărată. Apa sărată a oceanelor conține aprox. 35 de grame de sare la un kg. Un kg de apă sărată cântărește aproape un litru.

„Cele mai comune elemente în apa de mare, după oxigen și hidrogen, sunt sodiul și clorul. Sodiul și clorul se combină pentru a forma cea ce numim sarea de masă. Salinitatea apei de mare se exprimă ca un raport al sării (în grame) la un litru de apă. În apa de mare raportul este de aprox. 35 grame de sare dizolvată în fiecare litru. Se scrie 35 la mie. Salinitatea obișnuită a oceanelor se situează între 33-37 grame pe litru.” (ref. 156)

Care este diferența de cantitate dintre sarea din apa de mare și cea care se află în apa potabilă pe care toată lumea o consumă? Aceasta este o întrebare importantă, atunci când analizăm povestirile cu privire la Potop, deoarece se referă la modul în care o mare mulțime de animale ar fi primit apă pe Arca lui Noe. Presupunerea corectă este aceea că Arca lui Noe nu putea să transporte toate animalele despre care ne vorbește Biblia, împreună cu hrana și apa necesară pentru ele, pe o perioadă de timp atât de îndelungată cât este aceea descrisă de textele biblice. Oamenii și animalele nu ar fi putut să consume pentru băut apă de mare, deoarece marea este de aprox. 220 de ori mai sărată decât sursele noastre de apă potabilă. (ref. 157)  

Chiar dacă apa de ploaie, care ar fi inundat Pământul în timpul Potopului, s-ar fi amestecat cu apa de mare, rezultatul nu ar fi fost un amestec bun de băut. Un calcul atent ar trebui să ia în considerare multe elemente cum ar fi curenții de apă, nivelul de combinare între apa sărată și apa bună de băut etc. Dar chiar și fără acest tip de calcul este evident că salinitatea amestecului dintre apa potabilă și apa sărată ar fi constituit un amestec foarte nesănătos și chiar mortal, dacă ar fi fost consumată o perioadă mai lungă de timp.    

Munții Himalaya culminează cu Muntele Everest, care are 8850 iar după alte măsurători 8848 m în înălțime. Apele Potopului ar fi trebuit să se ridice la acea altitudine pentru a acoperi Muntele Everest. În același timp, adâncimea medie a oceanelor este de 4000 m. (ref. 158) Chiar dacă ar fi existat pe Pământ de patru ori mai multă apă potabilă decât apă sărată, totuși amestecul nu ar fi fost bun de băut.

Chiar dacă un flux de apă dulce ar fi plutit la suprafața oceanului, așa cum se întâmplă atunci când un râu se varsă în mare, totuși cantitatea de apă dulce necesară vieții pe corabie, nu ar fi putut să fie colectată prin fereastra îngustă cu care era dotată Arca lui Noe. Aducerea apei pe corabie, în cantitățile necesare, ar fi constituit o sarcină imposibilă. Cum ar fi putut 8 oameni, care se aflau la bordul corabiei, să hrănească, să adape și să curețe gunoiul după toate animalele care se aflau pe Arca Lui Noe? O astfel de muncă ar fi depășit cu mult posibilitățile a 8 oameni. Să nu uităm că pentru o perioadă de timp ar fi plouat intens și aceasta ar fi îngreunat munca pe arcă.

Activitățile de pe Arca lui Noe, cum ar fi aprovizionarea cu apă sau aruncarea gunoiului s-ar fi făcut printr-o fereastră îngustă, prin care trebuia să se producă și aerisirea interiorului corabiei. Această fereastră ar fi trebuit să asigure și iluminarea pe corabie dar ea era insuficientă pentru oricare dintre aceste funcții.

În lipsa unei aerisiri suficiente și a unui iluminat corespunzător, animalele de pe corabie ar fi devenit foarte agitate și zgomotoase și atmosfera pe Arca lui Noe s-ar fi transformat într-un adevărat coșmar.

Există și alte argumente care invalidează povestirile despre Potop din cartea Facerea și care configurează conținutul lor ca fiind total irațional. În urma Potopului, apele dulci ale râurilor s-ar fi amestecat cu apele sărate ale oceanelor și aceasta ar fi creat or perturbare majoră atât pentru animalele marine cât și pentru cele din râurile care străbăteau uscatul. Următorul citat se referă la acest aspect:

„Oare apa dulce a ploilor care a venit din cer nu a făcut apa sărată a mărilor și oceanelor distrugătoare pentru viețuitoarele din mări și oceane? Și oare apa sărată nu a fost toxică pentru toți peștii de apă dulce? Dacă apa fierbinte a venit din adâncimea crustei pământești, oare temperatura apei nu a influențat delicatul ecosistem având un efect dăunător? (ref. 159)

În orice caz, tulburarea produsă de un asemenea Potop, asupra animalelor marine și a celor din râuri, ar fi fost așa de mare încât multe dintre ele, dacă nu toate, ar fi dispărut.

Există și animale care trăiesc atât pe uscat cât și în apă. Hipopotamii sunt un exemplu:

„Hipopotamii trăiesc în Africa sub Sahariană. Ei pot să supraviețuiască numai în zone cu apă din abundență, totuși, prin urmare ei trăiesc în zone cu râuri și lacuri. Hipopotamii sunt animale amfibii și petrec până la 16 ore pe zi în apă, în conformitate cu Național Geografic. Apa le păstrează temperatura corpului în căldura africană. Ei petrec toată ziua în apă și apoi vânează ca să mănânce în timpul nopții.” (ref. 160)

Ce fel de condiții de viață ar fi avut un hipopotam pe Arca lui Noe? Ar fi putut să petreacă 16 ore pe zi în apă? Evident că nu ar fi putut să trăiască la fel ca în mediul său obișnuit. Acest lucru l-ar fi putut determina, ca după o călătorie îndelungată cu Arca lui Noe, să se transforme într-o specie dispărută. Arca lui Noe nu dispunea de o piscină amenajată în care crocodilii, aligatorii, hipopotamii și alte animale să poată să trăiască în condiții asemănătoare cu cele din mediul lor obișnuit. Spațiul care ar fi fost extrem de limitat nu ar fi permis construcția în interiorul corăbiei a unor bazine speciale pentru animalele care își petreceau o bună parte din timp în apă.

Ce s-ar fi întâmplat cu păsările care migrează? Acestea ar fi fost împiedicate să migreze așa cum făceau de obicei. O astfel de limitare ar fi pus în pericol reproducerea lor și astfel supraviețuirea acelor specii.

Mediul de viață al anumitor animale este foarte specific și nu ar fi putut fi reprodus pe Arca lui Noe, punând astfel în pericol existența acelor specii.

Animalele au nevoie de un anumit spațiu în jurul lor. Închiderea lor în cuști înguste ar fi reprezentat o cruzime împotriva animalelor și ar fi amenințat existența lor. 

Să luăm ca un exemplu habitatul animalelor la o grădină zoologică. Chiar dacă nu este identic cu cel al animalelor care trăiesc în sălbăticie, totuși animalele se pot mișca în voie. Condițiile de viață ale animalelor la o grădină zoologică, nefiind identice cu cele din mediul lor natural, generează o scădere semnificativă a ratei de reproducere ale acelor animale.

Cum s-ar fi putut ca animalele prădătoare să fie ținute deoparte de prada lor? Cum se puteau opri șerpii veninoși să nu ajungă la animalele pe care le mâncau în mediul lor natural? Fără niște bariere speciale, șerpii nu ar fi putut să fie controlați. Mai dificil ar fi fost cu păsările de pradă ale căror cuști ar fi permis ca anumite animale mai mici să se strecoare și să cadă victimă acelor păsări. Orice animal mai mic, ucis de o pasăre de pradă, ar fi dus la dispariția unei specii de animale. Dumnezeu ar fi putut să repare astfel de accidente dar El și-a terminat creația în șase zile și Biblia nu ne spune că El ar creat din nou animalele după Potop. Animalele urmau să fie salvate de Potop pe Arca lui Noe și nu prin recrearea lor după acel eveniment.

Povestirile despre Potop privesc animalele într-un mod nerealist. Aceste narațiuni pornesc de la premisa falsă că oamenii ar fi dominat animalele și că ele s-ar fi supus orbește poruncilor lor. Această premisă falsă este cuprinsă în mod neechivoc de cartea Facerea:

„28. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” (Facerea 1; 28)

Premisa falsă după care oamenii ar fi fost stăpânii animalelor sălbatice, așa cum erau proprietarii animalelor domestice, și că primele ar fi ascultat poruncile lor, stă la baza exagerărilor cuprinse în cele două povestiri ale Potopului și reprezintă un exemplu despre modul cum o premisă falsă poate conduce la o concluzie greșită. Dacă ar fi fost supuse oamenilor, atunci animalele sălbatice ar fi intrat liniștite în corabia lui Noe, dar pentru că nu erau sub stăpânirea umană, leii, tigrii și alte animale sălbatice s-ar fi ferit din toate puterile lor să pătrundă într-un astfel de mediu, care era străin lor. Povestirile biblice despre Potop sunt niște alegorii în care animalele sunt folosite ca personaje cu ajutorul cărora au fost construite două istorisiri fanteziste.

O altă premisă eronată, pe care se bazează cele două povestiri biblice, și care se găsește scrisă în Biblie, este aceea că toate animalele ar fi fost erbivore până la Potop. Fiind erbivore, animalele nu s-ar fi atacat unul pe celălalt și ar fi intrat liniștite în corabie așteptând la cozi lungi în una din laturile respectivei corăbii. Elefanții nu ar fi călcat în picioare râmele sau alte animale mici și ar fi așteptat cuminți rândul lor pentru a își lua locul pe Arca lui Noe. Nici albinele nu ar fi folosit acele lor otrăvite, chiar dacă s-ar fi simțit amenințate. De fapt, la albine, dacă Noe ar fi adus pe corabie numai o pereche, nu ar fi fost suficient deoarece albinele trăiesc în roiuri în care fiecare individ are sarcini specifice. Formula care ne spune că animalele ar fi intrat pe corabie două câte două, dacă s-ar fi aplicat întocmai, nu ar fi permis supraviețuirea tuturor speciilor.   

Dumnezeu s-a plâns, conform Bibliei, că toate trupurile, expresie din care reiese inclusiv trupurile animalelor, s-au „stricat” pe Pământ. Prin „stricat” se înțelege stricăciune morală căci altfel nu are cum să se vorbească despre trupuri vii și stricate în același timp. Cât privește animalele însă, expresia „stricăciune morală” este absurdă deoarece animalele nu se conduc după norme morale. Mai mult, dacă înainte de Potop toate animalele ar fi fost erbivore, după cum ne spune Biblia, atunci ele nu s-ar fi ucis unele pe altele și așa zisa lor „stricăciune” este un nonsens. De fapt, Dumnezeu ar fi generat mult mai multă „stricăciune” atunci când ar fi permis animalelor să mănânce carne după Potop, deoarece animalele au început să se mănânce unele pe altele.  

În realitate și această premisă este falsă deoarece Dumnezeu, conform Bibliei, a creat toate animalele în aceeași zi a creației, deci El a creat animalele carnivore, la fel ca și pe cele erbivore, în perioada creației și nu după Potop. 

Multe animale carnivore atacă oamenii atunci când au ocazia și l-ar fi agresat și pe Noe și familia sa în timpul prezenței lor pe corabie. Dacă cineva face imprudența să creadă că anumite animale sălbatice ar fi fost domesticite de Noe și de familia sa cu scopul de a fi duse pe corabie, atunci aceea persoană trebuie să știe că dacă un animal sălbatic ajunge să fie domesticit de când este pui, întoarcerea sa la o viață sălbatică devine foarte dificilă. De fapt, domesticirea atât de multor specii de animale sălbatice, inclusiv a dinozaurilor, ar fi fost pentru Noe și familia sa o sarcină cel puțin la fel de grea ca și construcția corabiei și întrucât Noe și ai săi erau ocupați cu construcția corăbiei ei nu ar mai fi avut timp și de domesticirea unor animale. Însăși noțiunea de domesticire a animalelor este străină Bibliei și putem să afirmăm acest lucru prin faptul că ea ne spune că Dumnezeu ar fi creat de la început animalele domestice, alături de cele sălbatice, deci acestea nu ar fi fost domesticite de oameni:

„25. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.” (Facerea 1; 25)

Dacă animalele sălbatice ar fi fost domesticite de Noe și familia sa, ei ar fi schimbat felul acelor animale, schimbând destinația dată lor de Dumnezeu. Acest lucru nu ar fi fost cu putință, în contextul biblic, deoarece ar fi modificat creația Lui. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca fiarele sălbatice să fie domesticite, atunci El ar fi creat de la început numai animale domestice. În concluzie, Noe a avut pe corabie atât animale domestice cât și animale sălbatice, dar nu este clar cum s-a descurcat cu cele sălbatice. 

Transportul animalelor sălbatice dintr-un loc în altul ridica aceeași problemă. Într-o grădină zoologică, atunci când un animal sălbatic trebuie să fie transportat dintr-un loc în altul, acesta este tranchilizat. Tranchilizarea se face cu substanțe speciale care nu ar fi fost la dispoziția lui Noe în vremurile în care a trăit el. Când au intrat în corabie, animalele sălbatice ar fi trebuit conduse în cuștile rezervate lor și lucrul acesta nu putea să fie realizat de Noe și familia sa fără folosirea unor tranchilizante.   

Există nenumărate semne de întrebare în legătură cu așa zisa călătorie a lui Noe și a familiei sale și a unei perechi din toate animalele de pe Pământ, la bordul unei corăbii. Cum ar fi putut Noe să conserve carne pentru hrana atât de multor animale carnivore care se aflau pe corabie? Carnea proaspătă ar fi trebuit conservată dar cantitatea necesară ar fi fost uriașă. Să nu uităm că la bordul corăbiei trebuiau să se afle și dinozaurii carnivori și atunci când avem în vedere dimensiunile lor ne putem face o părere despre câtă carne ar fi trebuit să mănânce pe parcursul lungii perioade de timp, petrecute pe corabie.

Evident că în aceea perioadă de timp nu existau tehnologii moderne, de exemplu, frigidere și carnea pentru consum s-ar fi degradat repede într-un climat călduros. Mai mult, o cantitate mare de carne degradată ar fi pus în pericol sănătatea celor care se aflau la bord, putând să provoace o epidemie. Să nu pierdem din vedere că pe Arca lui Noe ar fi trebuit să se regăsească și toți virușii și toate bacteriile, care nu puteau supraviețui fără o gazdă. Dacă nu ar fi fost pe corabie, acei viruși și acele bacterii ar fi dispărut de pe fața Pământului și Dumnezeu ar fi trebuit să le creeze din nou, dar creația s-a terminat după șase zile. După descrierea Bibliei, pe corabie ar fi existat condiții ideale pentru un dezastru biologic, prezența a numeroși viruși și a numeroase bacterii, condiții de igienă extrem de precare și lipsa unei cantități suficiente de apă proaspătă.  

Condițiile în care ni se spune că s-ar fi desfășurat periplu lui Noe pe corabia sa nu fac imposibilă supraviețuirea exemplarelor de animale care ar fi trebuit să asigure continuarea faunei terestre. Chiar și în acest caz, apologeții biblici continuă să mențină facticitatea celor două povestiri ale Potopului, chiar și atunci când acestea se contrazic între ele. Următorul citat ne arată cât de absurde pot să fie unele opinii, atunci când încearcă să demonstreze imposibilul: 

„Multe carnivore, inclusiv leii și tigrii, se pot adapta repede la o dietă vegetariană, și acest lucru se putea întâmpla pe arcă.” (ref. 161)

Acest lucru nu se putea produce pe arcă, deoarece leii și tigrii nu se pot adapta la o dietă vegetariană. Leii și tigrii sunt animale carnivore, nu sunt erbivore, iar diferența de constituție între cele două categorii de animale este foarte mare. 

O altă explicație, la fel de aberantă ca și cea dinainte, ne este dată în continuarea aceluiași articol:

„Dacă ar fi fost indispensabil ca anumiți pasageri de pe arcă să aibă carne în dieta lor, acest lucru ar fi fost realizat cu ușurință prin folosirea cărnii sărate, carne uscată reconstituită, sau carne proaspătă a anumitor animale care ar fi fost transportate la bord cu acest scop. Broaștele țestoase sunt un bun exemplu de animale pentru carne. Broaștele țestoase pot să supraviețuiască până la un an și jumătate în captivitate fără apă sau mâncare. În vremuri trecute, faimoasele broaște țestoase din Galapagos au devenit aproape dispărute fapt datorat în parte popularității lor de animale pentru carne. Mii au fost luate la bordul unor nave pentru a fi păstrate ca o sursă de carne proaspătă.” (ref. 162)

În Biblie nu scrie nimic despre niște animale pentru carne care ar fi fost luate la bord de către Noe. Mai mult, Biblia ne spune că până după Potop toate animalele ar fi mâncat numai vegetație. Dacă metoda de a lua animale pentru carne ar fi fost posibilă, atunci Noe ar fi putut să ia la bord animale erbivore care să devină hrană pentru animalele carnivore și nu numai broaște țestoase dar și orice alte animale. În același timp, conform Bibliei, Dumnezeu i-ar fi cerut lui Noe să ia la bord câte o pereche din toate animalele existente pe Pământ și nicidecum mai multe animale pentru hrana altor animale:

„8. Din păsările curate şi din păsările necurate, din animalele curate şi din animalele necurate, din fiare şi din toate cele ce se mişcă pe pământ 9. Au intrat la Noe în corabie perechi, perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, cum poruncise Dumnezeu lui Noe.” (Facerea 7; 8-9)

Acesta este un exemplu despre modul cum așa zișii apărători ai unei preluări literale a Bibliei contrazic de fapt textele ei atunci când se hotărăsc să interpreteze aceste texte în sensul urmărit de ei.

Am încercat să îl imaginez pe Noe și familia sa pescuind pe arcă pentru a prinde pește pentru animalele carnivore. Cât de mult pește ar fi fost necesar să fie prins în fiecare zi? Ar fi fost nevoie poate de sute de kilograme de pește în fiecare zi și pescuitul trebuia reluat zilnic deoarece ei nu aveau mijloacele necesare pentru a păstra peștele pentru o lungă perioadă de timp. Sărarea și desărarea peștelui, pentru a îl face potrivit pentru hrana animalelor, ar fi încărcat și mai mult programul extrem de ocupat al oamenilor de pe arcă. Din nefericire, nu ar fi existat nici această posibilitate de hrană pe Arca lui Noe. Din cauza structurii în care a fost construită arca pescuitul ar fi fost extrem de dificil. Chiar dacă teoretic, în condiții ideale, se putea prinde cu dificultate o cantitate mică de pește aceasta nu ar fi fost suficientă pentru hrana atâtor animale. În orice caz, aprovizionarea cu pește proaspăt, în cantități oricât de mici, nu ar fi putut să fie făcută în timpul când ploaia a acoperit Pământul pentru patruzeci de zile și patruzeci de nopți. Mai mult, din cauza bulversării uriașe a apelor oceanelor, și din cauza schimbării dramatice a condițiilor de viață din oceane, de exemplu, schimbarea temperaturii apelor, nici un fel de pescuit nu ar fi fost posibil.

  Arca nu trebuia să permită unei cantități mari de apă de ploaie să pătrundă în interiorul ei, de aceea nava a fost dotată cu un acoperiș închis și a rămas o singură fereastră prin care însă pescuitul ar fi fost extrem de dificil.

„16. Să faci corăbiei o fereastră la un cot de la acoperiş, iar uşa corăbiei să o faci într-o parte a ei. De asemenea să faci într-însa trei rânduri de cămări: jos, la mijloc şi sus.” (Facerea 6; 16)

Despre cât de mare ar fi fost fereastra pe Arca lui Noe există numeroase dezbateri. Discuția nu este lipsită de interes deoarece de mărimea ferestrei depindea modul în care ea putea să fie funcțională sau nu. Dacă acoperișul s-ar fi suprapus în mod obișnuit direct peste corpul corăbiei, în cazul navei lui Noe exista o deschidere de un cot, de jur împrejurul corăbiei care constituia o fereastră. Se mai poate interpreta și că exista o singură fereastră, ale cărei dimensiuni nu le cunoaștem, care ar fi fost construită în corpul navei la un cot din locul unde acoperișul se îmbina cu corpul navei. Totuși această interpretare are mai puțin sens deoarece nu este de loc clar de ce deschiderea ar fi fost făcută în corpul navei când exista posibilitatea unei deschideri între corpul navei și acoperiș.

Modul de construcție al navei și locul unde era amplasată fereastra nu îi permiteau lui Noe să vadă bine ce se întâmpla în afara corăbiei și el a fost nevoit să trimită păsări care să detecteze terenul uscat. Noe a fost nevoit să scoată mâna pe fereastră pentru a colecta o pasăre pe care o trimisese anterior.

A fost fereastra corăbiei destul de mare ca să poată asigura aerisirea necesară pentru a permite respirația în condiții bune a 35000 până la 50000 de animale care se aflau pe arcă? Ar fi putut acea fereastră să asigura lumina necesară pentru toate ființele vii, care se aflau amplasate pe cele trei niveluri ale corăbiei? O fereastră cu deschiderea de 45 de centimetrii, chiar dacă ar fi înconjurat întreaga circumferință a corabiei, nu ar fi putut să asigure aerisirea și lumina necesară la atât de multe animale. Există o mare disproporție între mărimea navei și mărimea ferestrei. Nava ar fi fost construită cu trei niveluri dar numai nivelul superior ar fi primit lumina de la fereastră în mod direct. Nivelul inferior și nivelul mijlociu ar fi fost la 13,5 m și la 9 m mai jos decât fereastra. Dacă ne imaginăm întunericul, lipsa de aer și mirosul insuportabil degajat de atâtea animale putem să ne facem o părere despre calvarul prin care ar fi trebuit să treacă câte o pereche din toate animalele de pe Pământ pentru a scăpa de apele Potopului. Conform Bibliei, Dumnezeu care a creat acele animale ar fi considerat că ele merită un astfel de tratament. Eu cred că Dumnezeu care este generos și iubitor nu ar fi supus niciodată oamenii și animalele la un astfel de tratament și că mitul biblic face un mare deserviciu imaginii Lui.  

De vină pentru o astfel de atrocitate nu este Dumnezeu, ci imaginația unor oameni care au povestit despre lucruri care nu s-au întâmplat niciodată. Asemenea lucruri nici nu se puteau întâmpla atâta vreme cât Dumnezeu este Acela care decide soarta lumii.

Dacă lumina ar fi venit dintr-o parte, cele mai multe animale ar fi petrecut un an și zece zile într-un întuneric deplin căci dacă s-ar fi aprins făclii care să le lumineze, atunci toate animalele ar fi murit intoxicate de fum. Întunericul ar fi determinat animalele să devină foarte zgomotoase și neliniștite și nu este clar nici felul cum puteau să fie hrănite și adăpate în astfel de condiții. Această descriere pare a fi similară cu cea din lagărele de exterminare naziste dar de data aceasta aplicându-se la animale nu la oameni. În același timp, chiar dacă nu se urmărea exterminarea lor, oamenii au fost și eu obligați să facă niște munci care depășeau puterile lor și să sufere niște condiții insuportabile pe tot timpul călătoriei pe care au făcut-o în timpul Potopului.

Problema dimensiunilor ferestrei corăbiei a fost dezbătută de a lungul timpului de către mulți cercetători biblici. Mulți au căutat să găsească o ieșire din dilema insuficienței sale în traducerea cuvântului care în original este „tsohar” în cartea Facerea 6 cu 16 dar soluțiile propuse nu rezolvă problema. (ref. 163)

Nu contează dacă traducerea cuvântului „tsohar” înseamnă o fereastră sau mai multe ferestre, aceea deschidere sau acele deschideri nu ar fi putut să asigure suficientă aerisire și lumină. Deviația de la textul biblic l-a determinat pe Eric Lyons să afirme următoarele:

„O altă presupunere adesea adusă în discuție care privește „fereastra” (tsohar) în 6:16 este aceea că a fost un pătrat cu latura de un cot. Cu toate că mulți comentatori și-au imaginat Arca lui Noe ca având o fereastră mică de 45 de centimetrii înaltă pe 45 de centimetrii lată, fraza „să faci corăbiei o fereastră la un cot de la acoperiş” (6:16, Biblia Ortodoxă) nu oferă cititorului Bibliei dimensiunile clare ale deschiderii. Textul spune doar că Noe trebuia să o facă „la un cot de la acoperiș”. (Biblia Ortodoxă) Adevărul este că mărimea deschiderii pentru iluminat care este menționată în acest verset nu este specificată. Textul pare să indice numai distanța la care deschiderea se afla față de acoperișul corăbiei, mai degrabă decât mărimea reală a ferestrei.” (ref. 164)

Indiferent cât de mare ar fi fost fereastra, dacă era de doar 45 de centimetrii sau chiar de un metru ea nu putea să asigure iluminatul nivelului de jos al corabiei și nici al celui de la mijloc. Fiecare nivel ar fi trebuit să aibă propria lui fereastră de a lungul întregii circumferințe a corăbiei. Fereastra însă, după cum rezultă din multe traduceri ale Bibliei, nu doar din cele în limba romană, ar fi fost de un cot, de a lungul întregii nave.

Oricine poate să facă un exercițiu de imaginație. Înălțimea pereților corabiei ar fi fost de 13,5 m cu o deschidere de 45 de centimetrii la nivelul acoperișului. În interiorul corăbiei ar fi fost între 35000 și 50000 de animale și 8 oameni. Fereastra urma să fie folosită pentru iluminat, aerisire și aruncarea deșeurilor în mare dar ar fi avut o dimensiune insuficientă pentru aceste funcții.

Ce fel de mâncare ar fi fost în arcă? Apologeții unei interpretări literale a cărții Facerea sunt nevoiți să îl prezinte pe Dumnezeu ca și cum și-ar schimba continuu creația, pentru a justifica aberațiile conținute de Biblie. Acești apologeți încearcă să explice modul de hrănire al animalelor în funcție de conduita umană față de Dumnezeu. În continuare avem un exemplu care ilustrează acest mod de gândire:

„Oamenii de știință creaționiști bănuiesc că Dumnezeu a cauzat ca mâncătorii de carne cum ar fi leii și T-rexes să mănânce plante așa cum au făcut atunci când Dumnezeu i-a creat, înainte ca Adam să păcătuiască și ca moartea să intre în lume.” (ref. 165)

În conformitate cu cele mai multe interpretări ale cărții Facerea, Dumnezeu ar fi creat inițial toate animalele erbivore. Nici nu s-ar putea trage o altă concluzie de vreme ce Biblia ne spune că El ar fi alocat pentru oameni și pentru toate animalele ca hrană numai vegetație. (Facerea 1; 29-30) Anumite animale ar fi devenit carnivore după căderea în păcat a primilor oameni și în timpul Potopului, toate ar fi devenit erbivore din nou. După Potop, anumite animale ar fi devenit carnivore încă o dată. Dacă cauza pentru care animalele și-ar fi schimbat modul de hrană ar fi fost căderea primilor oameni în păcat atunci de ce nu au fost afectate toate animalele în egală măsură? De ce au rămas multe animale erbivore, nu au fost afectate și ele de neascultarea lui Adam și Eva? Explicația conform căreia unele animale au devenit carnivore din cauza modului în care s-a transformat natura ca urmare a păcatelor lui Adam și Eva este o încercare nereușită de a înțelege modul în care funcționează regnul animal. Atât animalele carnivore cât și cele erbivore sunt necesare pentru construirea unui ecosistem și pentru păstrarea echilibrului naturii și asigurarea supraviețuirii speciilor de animale. Introducerea elementului moral în acest caz, așa zisele păcate ale lui Adam și Eva, nu aduce nici un fel de clarificare asupra modului cum au apărut și s-au dezvoltat speciile de animale.

Cât de multă mâncare ar fi trebuit să fie pe arcă, dacă povestirile despre Potop ar fi fost adevărate? Este foarte greu de calculat cantitatea necesară de alimente pentru atât de multe animale pentru o perioadă atât de lungă de timp. Probabil că Noe ar fi avut nevoie de o arcă de două ori mai mare decât era cea cu care călătorea, dacă ar fi să luăm în considerare un număr cuprins între 35000 și 50000 de animale care se aflau la bordul corăbiei. Calculul este dificil pentru că de fapt nu știm exact câte animale au fost la bordul corăbiei, putem doar să aproximăm, și pentru că trebuie să luăm în considerare și perioada de după Potop, când natura era devastată de ape și nu se putea găsi nimic de mâncat pentru oameni și animale.   

Ca să ne facem o părere despre câtă mâncare ar fi trebuit să existe la bordul corăbiei lui Noe, putem să luăm câteva exemple din lumea animală și să apreciem cantitatea de mâncare și apă pe care acele animale le consumă în mod obișnuit. Cât de multă mâncare și apă proaspătă are nevoie un elefant la o masă? Elefanții sunt animale de dimensiuni mari, care în mod evident mănâncă multă mâncare și beau multă apă:

„Elefanții sunt erbivore, ceea ce înseamnă că ei se hrănesc cu plante. Ei mănâncă rădăcini, frunze, iarbă, ramuri de copac și coajă de copac. Ei mănâncă de asemenea fructe de pădure, mango și nuci de cocos. Folosindu-și trompele ei rup chiar și cele mai rezistente ramuri de copac. Ei consumă 15 – 16 ore pe zi și mănâncă 140 – 270 kg. Aceste animale beau apă prin folosirea trompelor lor lungi cu care absorb aproximativ 14 litri de apă o dată, apoi o toarnă în gură. Ei beau până la 200 de litrii de apă pe zi, dar pot să reziste până la patru zile fără apă și își folosesc colții să sape fântâni dacă este necesar, un elefant poate să miroasă apa de la 5 km distanță.” (ref. 166)

Dacă un elefant are nevoie de o astfel de cantitate de mâncare și apă, câtă mâncare și apă ar fi avut nevoie un dinozaur? Existența dinozaurilor pe corabie este un test de veracitate a povestirilor despre Potop. În conformitate cu cartea Facerea, toate animalele au fost create după felul lor în ziua a șasea a creației, deci, în mod inevitabil, dinozaurii au fost și ei creați în aceea zi. Noe ar fi trebuit să ia cu el pe corabie și dinozauri. Biblia nu ne spune de nici o altă catastrofă ecologică, anterioară Potopului, care ar fi putut să ducă la distrugerea dinozaurilor. Dacă ar fi existat o astfel de catastrofă, atunci Biblia ar fi trebuit să o menționeze, la fel cum face referire la un presupus Potop. Evident că nici o catastrofă nu ar fi putut să atingă Pământul dacă nu ar fi fost aprobată de Dumnezeu, deci Biblia, care se referă la relația dintre El și omenire, nu putea să facă abstracție de un astfel de eveniment.

Prezența dinozaurilor pe arcă creează o mare dificultate pentru istoricitatea povestirilor despre Potop. Dinozaurii au fost animale de foarte mari dimensiuni care consumau o cantitate enormă de hrană și apă. 

Cât de mari au fost dinozaurii? Ei au fost animale carnivore și erbivore gigantice. Apologeții unei interpretări literale a Bibliei avansează ideea că pe arcă Noe ar fi luat numai pui de dinozauri sau chiar ouă de dinozauri, care ar fi ocupat mai puțin spațiu. Desigur că aceasta nu este o explicație plauzibilă deoarece chiar dacă ar fi fost doar jumătate din mărimea unui dinozaur adult, un pui ar fi fost totuși foarte mare. Cât privește oule de dinozaur, Noe nu avea cum să știe care ar fi produs un mascul și care o femelă și nici la care tip de dinozaur ar fi aparținut fiecare ou. 

„Cei mai mari dinozauri au fost sauropozii; ei au fost gigantici, cu mișcări lente, cu un cap mic, mâncători de plante din perioada Jurasicului târziu și a Cretacicului. Ei aveau gâturi foarte lungi care erau necesare pentru a ajunge la zone de vegetație largi și înalte. Gâtul lung era contrabalansat de o coadă masivă. Acești sauropozi sunt cele mai mari animale de uscat care au fost descoperite vreodată:

Supersaurus – 41 m în lungime

Argentinosaurus – 35 – 40 m lungime; 80 – 100 tone metrice

Seismosaurus supranumit „Dinozaurul care cutremură pământul” – peste 37 m lungime; 80 tone

Ultrasauros – 30 m lungime; 80 tone

Diplodocus – creștea până la 28 m lungime

Brachiosaurus – aproximativ 26 m lungime; aproximativ 20 m înălțime; cântărea 70 – 80 tone.” (ref. 167)

Dacă facem o comparație între dimensiunile dinozaurilor și mărimea corabiei lui Noe putem să descoperim cu ușurință de ce ei nu puteau să fie pasageri ai corăbiei chiar dacă ar fi fost pui și mărimea lor ar fi fost pe jumătate față de cea a celor adulți. A lua pe corabie pui, separați de părinți, pare a fi lipsit de sens atâta vreme cât puii nu se puteau descurca singuri într-o lume sălbatică, după coborârea de pe Arca lui Noe. Pentru siguranța supraviețuirii lor, Noe ar fi trebuit să ia pe corabie dinozauri adulți, pregătiți să supraviețuiască în orice condiții. Lumea după Potop nu ar fi fost o lume ideală, ci o lume plină de pericole în care Dumnezeu ar fi dat liber și pentru consumul de carne. 

Dacă Noe ar fi luat pe arcă o pereche de Supersaurus, fiecare de către 41 m lungime, o pereche de Argentinosaurus, fiecare de 35 m lungime, o pereche de Seismosaurus, fiecare individ având 37 m lungime, o pereche de Ultrasauros, fiecare având 30 m lungime, o pereche de Diplodocus, fiecare având 28 m lungime, o pereche de Brachiosaurus, fiecare având 26 m lungime, o pereche de Gigantosaurus carolinii, fiecare având 14 m lungime, o pereche de Tyrannosaurus rex, fiecare de 12 m lungime, o pereche de Carcharodontosaurus saharicus, de aproximativ 15 m lungime, o pereche de Sauroposeidon aproximativ 32 m lungime și dacă adunăm toate aceste lungime, totalul va fi de 542 m. Puii lor, dacă ar fi avut jumătate din mărimea lor, plasați într-o line dreaptă, ar fi adunat 271 m. Un dinozaur matur de 41 m lungime nu s-ar fi putut întoarce pe Arca lui Noe. Pe lângă aceasta, să nu uităm că toți dinozaurii ar fi trebuit să fie în perechi. 

Chiar dacă ar fi luat pui de dinozauri la bord, jumătate cât mărimea unor dinozauri adulți, două nivele sau chiar mai mult din Arca lui Noe ar fi fost umplute cu dinozauri, lăsând un spațiu insuficient pentru alte specii de animale și pentru mâncare și apă de băut. Dacă ar fi luat numai ouă de dinozaurii la bord, pe lângă problema deja semnalată, conform căreia Noe nu ar fi putut să deosebească genul puiului care urma să se nască dintr-un anumit ou, se mai adaugă și nevoia ca oule să fi fost clocite și puii îngrijiți de părinții lor. Noe nu avea pe navă incubatoare pentru oule de dinozaur. Mai mult, Noe ar fi trebuit să colecteze oule de dinozaur din diverse zone ale Pământului și nu avea cum să știe cu exactitate ce ouă aparțin la care specii. Prezența dinozaurilor pe corabia lui Noe face ca cele două povestiri ale Potopului să reprezinte istorii imposibile. 

La toate acestea, mai trebuie adăugat că au existat două ordine de dinozauri, Saurischhians și Ornithischians, și cinci subordine, Theoropodus, Sauropods, Ornithopods, Marginocephalia și Thyreophora (Enoplausaria). Toate aceste subordine erau divizate în 13 infra-ordine și 60 de familii de dinozauri. Această clasificare a dinozaurilor a fost făcută luându-se în considerare numai scheletele și rămășițele care au fost găsite, dar cine poate să știe câte rămășițe de dinozauri stau în continuare îngropate în diverse locuri? Cert este că dinozaurii au fost prezenți o lungă perioadă de timp pe Pământ. (ref. 168)

Ce rezultă din comparația care se poate face între înălțimea diferiților dinozauri și înălțimea fiecărui nivel al corăbiei? Ultrasaurus, Brachiosaurus și Sauroposeidon aveau 26 m până la 30 m în înălțime și înălțimea puilor ar fi fost, să spunem jumătate din înălțimea celor adulți, de la 13 m la 15 m. Chiar și numai o treime din înălțimea unui adult, în cazul lui Sauroposeidon, ar fi fost de 10 m, aceasta însemnând de două ori mai mult decât înălțimea unui nivel al corabiei lui Noe. O treime, ar fi însemnat un pui mai mic, care totuși nu ar fi încăput pe Arca lui Noe. Dacă acestea sunt rezultate indiscutabile, reieșite din măsurătorile făcute asupra scheletelor unor dinozauri și comparate cu dimensiunile date de Biblie în legătură cu Arca lui Noe, cum ar putea cineva să creadă că mitul Potopului reprezintă adevărul despre istoria omenirii? Povestirile despre Potop, conținute de Biblie, sunt o reflecție a imaginației unor oameni care au trăit cu mii de ani în urmă și care au intrat în tradițiile unor popoare din Orientul Apropiat. Aceste povestiri nu sunt inspirate de Dumnezeu și este foarte greșit a se pune pe seama Lui asemenea absurdități. Inexplicabil, unii oameni sunt calificați ca fiind necredincioși pentru că nu cred enormitățile prezentate de Biblie, cu privire la Potop, cu toate că tocmai cei care nu cred sunt aceia care au o părere mai apropiată de ceea ce este Dumnezeu. Deoarece este o Realitate superioară, Dumnezeu se află în totală contradicție cu povestirile biblice despre Potop. 

Se pot face anumite comparații între Arca lui Noe și alte nave care au existat în istoria omenirii, în ceea ce privește dimensiunile lor. Titanicul a fost mult mai lung decât descrierea făcută de Biblie pentru Arca lui Noe, cel dintâi având 269,1 m lungime. Lățimea Titanicului a fost de 28 de metri și înălțimea 53,3 m. (ref. 169)

Costa Concordia, obiectul unui alt dezastru maritim, a fost de două ori mai mare decât Titanicul. Arca lui Noe, în conformitate cu măsurile date de Biblie, ar fi fost lungă de 135 m dar Titanicul cu cei 269,1 m a fost de două ori mai lung decât arca. Față de o singură fereastră cât ar fi avut Arca lui Noe, numărul de ferestre al Titanicului a fost de 419. Când Titanicul ar fi fost încărcat la capacitate maximă ar fi putut să transporte 2435 pasageri și un echipaj de aproximativ 900 de persoane, o capacitate cumulată de 3300 de oameni. Cum am putea să credem că Arca lui Noe ar fi transportat între 35000 și 50000 de animale la bord dacă avea o capacitate de numai jumătate din capacitatea Titanicului iar cel din urmă putea să transporte numai 3300 de persoane la bordul său? Arca lui Noe nu avea dimensiunile necesare pentru a îndeplini scopul pentru care ne spune Biblia că ar fi fost construită. (ref. 170)

În prezent pe Pământ trăiesc un mare număr de specii de animale dar în trecut au trăit chiar mai multe specii decât în zilele noastre. Pe lângă dinozauri, câte alte specii de animale sunt dispărute? În conformitate cu anumite statistici, în fiecare zi, un număr important de animale și plante dispar definitiv:

„În conformitate cu Programul de Mediu al UN, Pământul este în mijlocul unei masive dispariții a formelor de viață. Oamenii de știință estimează că 150 – 200 de specii de plante, insecte, păsări și mamifere dispar la fiecare 24 de ore. Acesta este de aproape 1000 de ori ritmul „natural” sau „obișnuit” și, spun mulți biologi, este mai mare decât oricare altul care a fost experimentat de la dispariția dinozaurilor cu 65 de milioane de ani în urmă.” (ref. 171)

Un mare număr de specii care au trăit în trecut sunt deja dispărute, prin urmare nu putem să judecăm numărul de animale pe care ar fi trebuit să le ia Noe pe corabie după numărul de specii existente astăzi pe Pământ. La numărul actual de specii, care este foarte mare, mai trebuie să adăugăm un anumit procent pentru speciile dispărute care ar fi trebuit să fie și ele prezente pe Arca lui Noe. Următorul citat ne oferă mai multe detalii despre acest subiect:

„Dintre toate speciile care au existat pe Pământ, 99,9 % sunt în zilele noastre dispărute. Multe dintre ele au dispărut în cinci evenimente cataclismice. Clasicele evenimente care au dus la dispariții în masă identificate de Raup și Sepovski sunt recunoscute pe scară largă ca fiind cele mai semnificative: Sfîrșitul Ordovicianului, Devonianul Târziu, Sfârșitul Permianului, Sfârșitul Triasicului și sfârșitul Cretaceului. În conformitate cu un sondaj recent, șapte din zece biologi gândesc că suntem în prezent în mijlocul celei de a șasea dispariții în masă. Unii spun că ar putea elimina până la 90% din toate speciile care trăiesc astăzi. Alți oameni de știință contestă o astfel de proiecție dramatică.” (ref. 172)

Nu știm care ar fi fost structura internă exactă a corăbiei lui Noe, dar știm, după descrierea Bibliei, că întreaga înălțime a corăbiei, de 13,5 metrii, trebuie împărțită la 3 pentru a obține înălțimea fiecărui nivel, având în vedere că Arca lui Noe ar fi avut 3 nivele sau 3 etaje. Înălțimea fiecărui nivel ar fi fost de 4,5 m. Dacă știm că înălțimea medie a unei girafe este de 5 – 6 m, ne întrebăm cum ar fi încăput o girafă pe Arca lui Noe? Apologeții biblici ar răspunde că Noe ar fi luat pe arcă doi pui de girafă, mascul și femelă, lăsând de o parte dificultatea supraviețuirii lor într-o lume de prădători, care îi aștepta la ieșirea de pe corabie. O astfel de explicație nu ar fi mulțumitoare. Rămâne ca o explicație mult mai convingătoare aceea că scriitorii biblici, atunci când au inventat aceste povestiri, bazându-se poate pe alte istorisiri asemănătoare ale Orientului Apropiat, nu au luat în calcul amănuntele concrete care ar fi fost implicate în narațiunile lor.

Povestirile despre Potopul lui Noe sunt foarte generale și tocmai amănuntele pe care ar trebui să le conțină nu le conțin, cu toate că acestea sunt cerute de cursul povestirilor pentru a da acestora un conținut convingător. Dacă Biblia ne spune câte nivele ar fi avut corabia lui Noe, de ce nu ne spune și câte încăperi ar fi avut? Aceasta este o întrebare foarte importantă, dar la care Biblia nu ne dă un răspuns. Dacă am fi știut câte încăperi erau pe corabie, atunci am fi știut și câte perechi de animale se aflau pe Arca lui Noe.    

Este evident că pe corabie trebuiau să existe încăperi separate deoarece multe din animale nu puteau să împartă aceeași încăpere. De exemplu, leii și antilopele nu ar fi viețuit fericiți împreună deci trebuiau să locuiască separat. Mai mult, fiecare încăpere ar fi trebuit să fie corespunzătoare pentru fiecare pereche de animale, ținând cont de dimensiunile fiecăreia. Unele animale ar fi putut să împartă aceleași încăperi, de exemplu, caprele și oile.  

Trebuie menționat încă o dată că înghesuirea atât de multor animale în niște cuști înguste, în vecinătatea altor animale ar fi fost o nebunie curată, deoarece apropierea prădătorilor de prăzii lor, doar la câțiva metrii, ar fi creat o neliniște permanentă și o reacție zgomotoasă din partea lor pentru un an și zece zile, cât ar fi stat pe corabie. Insectele transmițătoare de boli s-ar fi plimbat fără probleme de la o cușcă la alta. Prezența insectelor pe corabie, animale care nu puteau să fie ținute în cuști, este o problemă la fel de mare ca și prezența dinozaurilor. Anumite insecte sunt foarte periculoase atât pentru oameni cât și pentru animale. De exemplu, furnicile militare (sau siafu) sunt animale carnivore care sunt capabile să ucidă și să devoreze orice animal. Alături de nenumăratele soiuri de purici, gândaci, țânțari etc. pe Arca lui Noe ar fi trebuit să se regăsească și scorpioni, viespi și muște dintre care unele extrem de periculoase de exemplu Musca Tsetse. În aceeași categorie de animale intră și păianjenii periculoși, cum ar fi Tarantula. Foarte cunoscută este și insecta Mosquito care transmite o boală deosebit de periculoasă, malaria. (ref. 173)       

Pentru ca să adapteze mărimea cuștilor la mărimea viitorilor lor ocupanți, Noe ar fi trebuit să știe, încă din timpul construcției corăbiei, mărimea fiecărei perechi de animale. Aceasta ar fi fost o sarcină imposibilă dacă ne gândim că el ar fi trebuit să aprecieze mărimea unor animale pe care nu le văzuse niciodată, adică animale care trăiau într-o cu totul altă zonă geografică decât trăia el. Pe lângă cuștile propriu zise, în care să doarmă și să mănânce, animalele ar fi avut nevoie și de un spațiu de mișcare, dar Arca lui Noe nu ar avut spațiu pentru a lăsa animalele să trăiască cât de cât în condiții apropiate de nevoile lor.

De unde știa Noe câte animale trăiesc pe Pământ și unde trăiește fiecare? Oare i-a dat Dumnezeu o listă cu denumirea tuturor animalelor care trăiau pe Pământ? Dacă exista o asemenea listă care presupunea o clasificare exactă a animalelor, de ce nu a supraviețuit ea o dată cu familia lui Noe? După cum știm, clasificarea animalelor s-a făcut doar în secolul al 18-lea de către Carl Linnaeus, nu a existat din vremea lui Noe. Până în secolul al 18-lea nu a existat o astfel de clasificare a animalelor, mai mult chiar, deși există, această clasificare nu cuprinde toate speciile de animale, deci mai sunt încă animale necunoscute de oameni. Dacă astăzi, cu toate instrumentele tehnice de care dispun, oamenii nu au reușit să cunoască toate animalele care trăiesc pe Pământ, cum ar fi putut Noe să știe acest lucru? Noe nu avea acest gen de cunoștințe. Dacă nu cunoștea toate animalele care trăiau pe Pământ, Noe nu avea cum să colecteze câte o pereche din fiecare specie și să o aducă pe corabia sa.    

„In prezent, sunt clasificate aproape 4 milioane de specii de organisme si cu toate acestea, au rămas nedescrise probabil, intre 5 si 20 de milioane de specii. Mamiferele si pasările sunt cele mai bine cunoscute, deși in fiecare an, se descoperă circa 3 specii noi.” (ref. 174)

De unde am extras un număr de animale care ar fi trebuit să fie pe arcă și care s-ar situa între 35000 și 50000? Părerile analiștilor biblici sunt divizate. Unii consideră că numărul corect ar fi 35000 iar alții consideră că ar fi fost vorba de 50000 de animale la bordul corabiei. Sunt și cercetători care cred că la bordul corăbiei lui Noe nu au existat mai mult de 2000 de viețuitoare, dar în comparație cu numărul animalelor cunoscute în zilele noastre, acesta este un număr ridicol de mic. Aceste cifre pot să fie avansate doar în varianta în care la bordul corăbiei s-ar fi urcat doar o pereche din toate animalele, nu și dacă s-ar fi prezentat câte șapte perechi din animalele curate. 

Dacă însă luăm în considerare numărul de animale existent în zilele noastre, animalele terestre care trebuiau să supraviețuiască Potopului ar fi fost mult mai multe.

Chiar și comentatorii care susțin că Arca lui Noe a existat cu adevărat se văd nevoiți să găsească subterfugii pentru a explica discrepanța dintre numărul mare de animale care trăiesc pe Pământ și dimensiunile limitate ale corabiei lui Noe. Una dintre aceste strategii este afirmația că Noe ar fi luat pe corabia sa pui și nu animale mature. (ref. 175)

La un punct anterior m-am referit deja la una din obiecțiunile care trebuie făcute acestei idei. La cele spuse trebuie adăugate câteva observații în plus. Puii de animale sunt nedespărțiți de părinții lor și au nevoie de ocrotirea acestora până la o anumită vârstă. Este improbabil ca puii, desprinși de familiile lor, să se fi urcat vreodată singuri pe arcă. Împerecherea animalelor se face la o anumită vârstă și este un proces complicat. Puii de animale sălbatice, crescuți de oameni, s-ar fi acomodat foarte greu la o viață de sălbăticie. Puii aveau nevoie de un tratament special și erau mai vulnerabili la boli și mai fragili decât animalele adulte. Puii animalelor periculoase, cum ar fi insecte, scorpioni, șerpi etc. ar fi fost și ei la fel de periculoși ca și părinții lor.

A trebuit ca Noe să călătorească pe toate meridianele și paralele Pământului și să colecteze de acolo diverse animale sau au venit ele singure în locul unde se afla corabia? Ar fi putut puii de animale să călătorească singuri de la un capăt al lumii la celălalt în perechi de câte doi, mascul și femelă? Cum au venit urșii polari de la Polul Nord până la arcă? Cum au venit marsupialele din Australia până la Arca lui Noe? Cum au traversat ele oceanul? A fost Noe până în insulele Galapagos ca să aducă broaște țestoase sau au venit acestea la corabia sa, în ritmul lor specific? Cât timp ar fi trebuit unei perechi de broaște țestoase să ajungă din Galapagos până la locul unde se afla corabia? Dumnezeu nu i-a promis lui Noe că El va aduce animalele la corabie. Textul biblic ne spune următoarele:

„19. Să intre în corabie din toate animalele, din toate târâtoarele, din toate fiarele şi din tot trupul, câte două, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să rămână cu tine în viaţă. 20.     Din toate soiurile de păsări înaripate după fel, din toate soiurile de animale după fel şi din toate soiurile de târâtoare după fel, din toate să intre la tine câte două, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să rămână în viață împreună cu tine. 21. Iar tu ia cu tine din tot felul de mâncare, cu care vă hrăniţi; îngrijeşte-te ca să fie aceasta de mâncare pentru tine şi pentru acelea”. (Facerea 6; 19-21)

Un alt text biblic, ne vorbește despre obligația lui Noe de a lua cu sine pe corabie animalele de pe Pământ și nu spune nimic despre faptul că Dumnezeu le-ar fi adus la corabie:

„1. După aceea a zis Domnul Dumnezeu lui Noe: „Intră în corabie, tu şi toată casa ta, căci în neamul acesta numai pe tine te-am văzut drept înaintea Mea. 2. Să iei cu tine din toate animalele curate câte şapte perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, iar din animalele necurate câte o pereche, parte bărbătească şi parte femeiască. 3. De asemenea şi din păsările cerului să iei: din cele curate câte şapte perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, iar din toate păsările necurate câte o pereche, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să le păstrezi soiul pentru tot pământul.” (Facerea 7; 1-3)

Biblia nu ne dă posibilitatea să speculăm că Dumnezeu ar fi dus animalele în mod miraculos în fața ușii corăbiei lui Noe, așa cum susțin anumiți comentatori:

„Scepticii zugrăvesc o imagine a lui Noe ducându-se în țări îndepărtate de Orientului Mijlociu pentru a aduna animale cum ar fi canguri și koala din Australia și kiwis din Noua Zeelandă. Cu toate acestea, Biblia ne spune că animalele au venit la Noe; el nu a trebuit să le adune (Facerea 6: 20). Se pare că Dumnezeu a cauzat ca animalele să vină la Noe. Biblia nu precizează cum a fost făcut acest lucru.” (ref. 176)

Biblia este cât se poate de neclară în această privință și nici textul din cartea Facerea 6; 20 nu ne dă mai multe informații:

„20. Din toate soiurile de păsări înaripate după fel, din toate soiurile de animale după fel şi din toate soiurile de târâtoare după fel, din toate să intre la tine câte două, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să rămână în viață împreună cu tine.” (Facerea 6; 20)

Nici un credincios sau credincioasă nu poate să conteste că Dumnezeu, dacă ar fi vrut, ar fi putut să ducă animalele la corabia lui Noe, dar în mod clar Biblia nu ne spune acest lucru. Dimpotrivă Biblia ne istorisește despre un eveniment natural, un Potop, iar salvarea de această catastrofă s-a făcut pe căi naturale, cu o corabie și nu pe căi supranaturale. Dacă ar fi vrut, Dumnezeu putea salva în mod miraculos animalele chiar și fără corabie sau putea să construiască El o corabie mult mai încăpătoare și mai practică decât cea făcută de Noe. Povestirile despre Potopul lui Noe însă îl plasează pe Dumnezeu în postura Judecătorului care condamnă și pe Noe în situația celui care salvează. Supraviețuirea umanității nu este asigurată în mod miraculos, ci este realizată prin munca lui Noe pentru construirea corăbiei și pentru colectarea animalelor și aducerea lor pe corabie. Totuși o astfel de colectare de animale este o absurditate și nu s-a întâmplat niciodată. Dacă s-ar fi întâmplat, atunci în timp ce Noe ar fi mers la o extremitate a lumii după niște insecte, alte insecte sau alte animale pe care le colectase de la cealaltă extremitate a lumii, ar fi murit deja și poate în noile condiții de viață nu s-ar mai fi reprodus. Dacă o astfel de colectare ar fi fost reală Noe ar fi avut nevoie de o perioadă de timp greu de precizat pentru a călătorii în toate regiunile lumii. Numai că Noe era ocupat cu construirea corăbiei și nu putea să colecteze și animale în același timp, oricât de mult ajutor ar fi primit de la familia sa. Să nu uităm că pe vremea lui Noe cele mai rapide mijloace de transport erau corăbiile și pe uscat trăsurile trase de cai sau căruțele pentru transportul mărfurilor.

O altă ciudățenie este și aceea legată de existența transportului maritim în aceea perioadă de timp. Oare corabia lui Noe ar fi fost singura corabie de pe Pământ, din acele vremuri care ar fi reușit să depășească evenimentul catastrofal al Potopului. Deoarece existau mări și oceane în vremurile lui Noe se poate presupune că ar fi existat și o importantă flotă de corăbii necesare transportului de mărfuri și persoane. Altfel cum ar fi ajuns animalele din Australia și până la corabia lui Noe? Este evident că animalele terestre nu au trecut mările și oceanele înot. Cum se face că Noe a știut despre existența Australiei și a Americii dar după el s-a pierdut această cunoștință? Dacă Noe nu ar fi știut despre existența Australiei, atunci cum au ajuns pe corabie anumite animale care trăiesc numai pe acel continent, de exemplu cangurii? În cazul în care o pereche de canguri nu ar fi ajuns pe corabie, conform Bibliei, cangurii nu ar mai fi existat în zilele noastre pe Pământ, dar ei există, deci Noe ar fi trebuit să știe despre existența Australiei. Nu există nici o explicație rațională după care această cunoștință s-ar fi pierdut după moartea lui Noe și nu s-ar fi transmis urmașilor lui.        

Mai sunt încă multe aspecte care pot genera o serioasă îndoială asupra veridicității povestirilor biblice despre Potop. De exemplu, neconcordanța dintre viața scurtă a multor insecte și lungimea călătoriei făcută de corabia lui Noe, care ar fi fost de 1 an și zece zile. Anumite insecte au o viață scurtă și trăiesc în colonii deci dacă Noe ar fi luat doar câte două exemplare pe corabie nu este de loc sigur că acele insecte ar fi supraviețuit.

Alte insecte, este cazul albinelor, au nevoie de o hrană specială care nu se putea asigura pe corabie. Albinele nu pot să trăiască fără polen pentru o mai lungă perioadă de timp. Dată fiind complexitatea în organizarea colectivităților de albine, Noe ar fi trebuit să ia cu el o întreagă familie de albine și nu doar două exemplare. Fără albine, care să ajute la polenizarea atât de multor plante, întreaga viață pe Pământ ar fi fost în pericol. Un an și zece zile pe corabie, ar fi dus la o perturbare atât de gravă a vieții unei familii de albine, încât ar fi pus în pericol existența acesteia. Albinele pot să mănânce miere dar ele au nevoie și de polen proaspăt, care se găsește în flori, și acestea nu se găseau pe arcă. Este foarte greșit să credem că albinele se puteau hrăni numai cu miere pentru o perioadă lungă de timp și anumite studii arată că acest tip de hrănire poate să le inducă moartea. (ref. 177) 

Albinele, foarte probabil, nu ar fi supraviețuit pe corabia lui Noe și fără ele întregul ecosistem al Pământului, așa cum îl cunoaștem, nu ar mai fi existat. Mai mult, după coborârea de pe corabia lui Noe, albinele nu ar fi avut plante care să le hrănească cu polen și nectar, deoarece aflându-se sub ape, pentru o perioadă lungă de timp, toate plantele care hrănesc albinele ar fi murit, din lipsă de condiții pentru a își face fotosinteza și din cauza excesului de umiditate.  

În afară de albine, alte zeci de mii de animale ar fi trebuit să fie hrănite după coborârea de pe corabia lui Noe, dar nu ar mai fi existat resursele necesare pentru hrana lor, după o călătorie atât de lungă. Având în vedere cantitatea de mâncare necesară pentru atâtea animale, toată hrana s-ar fi terminat chiar înainte de finalizarea călătoriei deci animalele ar fi murit fie de foame fie s-ar fi decimat între ele, carnivorele atacând animalele erbivore.

Povestirile despre Potop nu ne oferă răspunsuri coerente la întrebările care se desprind în mod firesc din conținutul lor și rezolvările pe care ele le sugerează duc la concluzii absurde și de aceea aceste narațiuni sunt incredibile. Dacă considerăm aceste povestiri ca fiind inspirate de Dumnezeu, nu le autentificăm conținutul, în schimb ele afectează în mod negativ imaginea Lui. Dacă credem sincer că Dumnezeu a făcut astfel de absurdități și de aceea ne închinăm Lui cu evlavie, atunci ne îndreptăm închinarea către imaginea unui Dumnezeu care nu există, deci a unui idol la care chiar Biblia ne spune că nu ar trebui să ne închinăm. Pentru că este înțelept, Dumnezeu nu putea să procedeze așa cum ne relatează povestirile despre Potop ale Bibliei.  

Multe din insectele de pe corabia lui Noe ar fi murit chiar înainte de a se reproduce, din cauza fragilității lor și a condițiilor improprii, care ar fi generat morți accidentale. Moartea acelor insecte și a altor animale ar fi generat dispariția unor specii întregi deoarece ele nu mai puteau fi create din nou, după Potop. Să nu uităm că Biblia ne spune că toată creația lui Dumnezeu s-a terminat după șase zile deci nu există o altă perioadă în care El să fi creat din nou anumite animale. Este adevărat că în istoria naturii au existat dispariții de animale dar dispariția lor pe arcă ar fi însemnat că misiunea lui Noe nu ar fi fost îndeplinită în totalitate, din cauza modului cum ar fi fost planificată de Dumnezeu. De fapt, dacă s-ar fi întâmplat, Potopul ar fi fost un dezastru atât de mare încât este puțin probabil ca vre-una dintre speciile de animale prezente pe corabie să fi supraviețuit după acel eveniment.

Ce s-ar fi întâmplat cu deșeurile care proveneau de la toți ocupanții corăbiei lui Noe, cum ar fi fost acestea curățate? Anumiți apologeți ai unei interpretări literale a Bibliei au inventat explicații fantastice pentru a face povestirile despre Potop mai acceptabile, dar nu au reușit în acest demers. Ei au imaginat tot felul de mecanisme tehnologice care ar fi existat pe arcă, care ar fi ușurat munca lui Noe și a familiei sale. În același timp, acești comentatori au trebuit să admită că deșeurile care ar fi provenit de la atât de multe animale ar fi constituit o cantitate enormă, cumulându-se la aproape 11 tone de materie zilnic.

 O așa de mare cantitate de deșeuri, care trebuiau evacuate în ocean, combinată cu nevoia de a hrăni și adăpa animalele, ar fi fost imposibil de realizat de către 8 persoane, care se aflau pe arcă. Această problemă este recunoscută în citatul următor, chiar dacă soluția care  se dă acesteia este nerealistă:

„Aproximativ 12 U.S. tone (11 m tone) de deșeuri animale ar fi fost produse în fiecare zi. Cheia pentru a menține spațiile curate era să se evite ca Noe și familia sa să facă munca. Sistemul corect ar fi putut preveni nevoia de a reînnoii culcușul animalelor. Noe ar fi putut realiza acest lucru în mai multe feluri. O posibilitate ar fi de a permite deșeurilor să se acumuleze sub animale, așa cum vedem în magazinele de animale moderne. În acest scop, ar fi putut să fie grătare sub animale și animalele ar fi putut călca în picioare deșeurile care s-ar fi deplasat în încăperile dedesubt.” (ref. 178)

Cu alte cuvinte, nu ar mai fi trebuit să fie curățate deșeurile animale deloc cu toate că ele ar fi fost o extraordinară sursă de infecții și epidemii, pe o navă pe care se aflau nenumărate animale care transmiteau bolile și de asemenea toți virușii și bacteriile care se aflau pe Pământ. Ce fel de încăperi ar fi existat dedesubtul animalelor în care s-ar fi putut depozita 11 tone de deșeuri în fiecare zi? Cele trei niveluri ale corăbiei nu aveau cum să fie prevăzute cu încăperi dedesubtul lor. Înălțimea unui nivel nu depășea 4,5 m și multe animale erau înalte, ceea ce nu ar fi permis existența nici unor încăperi suspendate sub fiecare din cele trei niveluri. De altfel, la nivelul cel mai de jos, animalele se aflau pe fundul corăbiei deci nu se punea problema unor încăperi mai jos decât partea cea mai de jos a acelei corăbii. În singurele încăperi care existau la etajele inferioare trăiau alte animale și dacă ar fi existat grătare prin care deșeurile să cadă de la un etaj superior la cel inferior, atunci animalele de la etajele inferioare ar fi fost sufocate cu totul de deșeuri.

Cantitatea de deșeuri acumulate pentru nu mai mult de 150 de zile ar fi însemnat un total de 1650 de tone și mai mult decât dublu dacă călătoria ar fi durat un an și zece zile, până când Biblia ne spune că apa s-ar fi retras complet de pe Pământ. Acumularea de deșeuri sub animale într-un spațiu așa de mic ar fi generat un mediu foarte nesănătos și condiții de viețuire imposibile. 

Nu se poate scăpa de dilema, generată de o situație în care aproximativ 11 tone de deșeuri animale trebuiau aruncate cu lopata de pe corabie printr-o fereastră foarte joasă, de 45 de centimetrii, de către 8 persoane, în fiecare zi. După părerea mea, ipoteza că atât de multe deșeuri animale ar fi fost reținute pe corabie pentru o perioadă de un an și zece zile reprezintă o absurditate. Dacă luăm în considerare mirosul degajat de acele deșeuri și pericolul pentru sănătatea oamenilor și animalelor, păstrarea lor la bordul corăbiei ar fi pus în pericol atât supraviețuirea speciei umane cât și a faunei terestre a Pământului.

Care ar fi fost programul zilnic a lui Noe și al familiei sale, pe corabie? Ei ar fi trebuit să hrănească și să adape între 35000 și 50000 de animale sau mai mult în fiecare zi, o dată sau de două ori pe zi. Pe lângă aceste activități, ei ar fi fost nevoiți să curețe deșeurile animale și să le arunce în ocean prin singura deschidere pe care o aveau la dispoziție, adică prin fereastră. Noe și familia sa ar fi trebuit de asemenea să se ocupe de animalele bolnave și cele accidentate. Ei ar fi avut nevoie de o cantitate importantă de remedii medicale pentru cazurile când ar fi fost nevoie de ele. În același timp, echipajul corăbiei trebuia să se ocupe de prepararea hranei pentru oameni și să se odihnească. Un astfel de program zilnic ar fi fost nerealist pentru doar 8 persoane. La o grădină zoologică de mărime medie este nevoie de mult mai mult personal decât numărul de persoane existente pe corabia lui Noe. De exemplu, la Grădina Zoologică din Toronto lucrează între 201 și 500 angajați. (ref. 179) Este evident că această grădină zoologică nu dispune de toate animalele terestre care trăiesc pe Pământ, ci doar de un mic procent din acestea și totuși are de aproximativ 25 de ori mai mulți angajați decât persoanele care se aflau pe Arca lui Noe. Pentru ca munca pe corabia lui Noe să poată să fie întotdeauna realizată ar fi fost nevoie de sute de îngrijitori nu doar de 8 persoane. Dacă fiecare persoană ar fi avut în grija sa 50 de animale ar fi trebuit 850 de persoane ca să îngrijească 42500 de animale, o medie între 35000 și 50000 de viețuitoare care s-ar fi aflat pe corabie.   

Părerea că pe Arca lui Noe ar fi fost doar o pereche de elefanți, o singură pereche de urși, o singură pereche de crocodili, o singură pereche de maimuțe, etc. nu este acceptabilă. De exemplu, în lume există 8 specii de urși: 1 – ursul negru nord american, 2 – ursul maro, 3 – ursul polar, 4 – ursul negru asiatic, 5 – ursul andean, 6 – ursul panda, 7 – ursul leneș și 8 – ursul soare. (ref. 180)

În contextul creaționismului, nu se poate admite părerea că în decursul a  4380 de ani, perioadă aproximativă, estimată de la Potop, dintr-o singură pereche, de exemplu, de urși negrii americani, ar fi apărut toate cele 8 specii de urșii, existente la ora actuală pe Pământ. Această părere, menită să justifice un număr mai mic de animale care ar fi existat pe Arca lui Noe, reprezintă o contrazicere a concepției creaționiste asupra lumii deoarece presupune o intervenție substanțială a evoluției în dezvoltarea naturii. Ursul negru nord american și ursul panda sunt două specii foarte diferite de urși. În conformitate cu descrierile cuprinse în cartea Facerea, toate animalele ar fi fost create în ziua a șasea a creației, fiecare pereche de animale după felul ei. A creat Dumnezeu numai doi urși de același fel din care, prin evoluție, s-au dezvoltat toate speciile de urși care trăiesc în zilele noastre pe Pământ? Dacă ar fi fost așa, atunci evoluția, la fel ca și creația sunt la fel de importante pentru explicarea originii animalelor pe planeta noastră. Mai degrabă, toate speciile de urși au apărut dintr-un strămoș comun și s-au dezvoltat în paralel. Acel strămoș comun a fost probabil un animal din care s-au dezvoltat pe lângă urși și alte animale:  

„Oamenii de știință ne spun că urșii și câinii au același strămoș comun. Cu 38 de milioane de ani în urmă, ursul și câinele s-au aliniat separat în două grupuri distincte. Grupul urșilor a început să meargă pe tălpile picioarelor în timp ce grupul câinilor (numit „canizi” care includ câinii din zilele noastre, lupii și vulpile) au continuat să meargă pe degete. În timp ce urșii au evoluat devenind omnivore, ceea ce înseamnă că au început să includă plante în dieta lor, tractul digestiv a devenit mai lung. În timp ce plantele au nevoie de mai mult timp decât carnea pentru a fi digerate, mâncatul plantelor la animale cere intestine mai lungi decât pentru carnivore.” (ref. 181)

Un strămoș comun pentru multe animale de pradă, care a trăit acum 55 milioane de ani, se pare că a fost descoperit recent. Dacă Noe ar fi luat pe arcă un astfel de animal, din acesta s-ar fi dezvoltat, prin evoluție, mai multe soiuri de animale. Problema este că acest animal străvechi nu mai era de foarte mult timp în viață, atunci când Noe s-a îmbarcat pe corabia sa, căci el a trăit acum 55 milioane de ani, pe când Potopul lui Noe, s-ar fi produs, după calcule bazate pe Biblie, acum aproximativ 4380 de ani. 

„Mamiferele carnivore își au originea într-o creatură din Eocenul timpuriu, cu 55 milioane de ani în urmă. Fosilele care au fost descoperite în Belgia i-au adus pe cercetători cu un pas mai aproape de a găsi strămoșul acestor animale.” (ref. 182)

Urșii și câinii au un strămoș comun care a trăit pe Pământ cu 30 milioane de ani în urmă și nu cu aproximativ 4380 de ani în urmă, atunci când Biblia ne spune că s-ar fi întâmplat Potopul lui Noe. Următorul citat se referă la acest aspect: 

„De unde au apărut urșii? Evoluția urșilor așa cum îi cunoaștem în zilele noastre, a început acum 30 milioane de ani. Strămoșii lor au evoluat într-o familie de mamifere mici numite Miacids (Miacidae). Urșii, urșii mici și de asemenea și câinii s-au dezvoltat din Miacids.” (ref. 183)

Dacă Dumnezeu ar fi creat strămoșul comun al tuturor urșilor și câinilor, El ar fi făcut un fel de animal care ar fi evoluat în alte feluri de animale. Lucrul acesta ar fi în contradicție cu concepția creaționistă asupra naturii, după care, Dumnezeu a creat toate animalele după felul lor în săptămâna creației deci ele nu puteau să își mai schimbe felul. 

O evoluție a unui soi de urși în alt soi de urși nu este exclusă, dar aceasta a presupus un interval de timp mult mai mare decât permite istoria descrisă de Biblie. Se consideră că urșii polari au evoluat din urșii bruni dar separația lor a început cu 100000 de ani în urmă. Acest interval de timp face cu totul neverosimilă ipoteza conform căreia Noe ar fi luat pe corabie o singură pereche de urși care ar fi evoluat și ar fi generat toate soiurile de urși existente în zilele noastre pe planetă. (ref. 184)

În concluzie, pe Arca lui Noe ar fi trebuit să se afle câte o pereche din toate soiurile de animale și nu doar un singur soi din care, prin evoluție, să se dezvolte toate celelalte soiuri. În felul acesta, se ajunge la un număr foarte mare de animale care nu ar fi putut fi cuprinse toate pe arcă și această constatare face ca, o dată în plus, povestirile despre Potop din Biblie să devină neverosimile.

Există și comentatori biblici care nu sunt de acord cu opinia că toate soiurile de animale ar fi trebuit să se regăsească pe arcă. Acești comentatori consideră în mod greșit că dintr-un singur fel de animale, toate soiurile aparținând de acel fel s-ar fi putut dezvolta în aproximativ 4380 de ani. Următorul citat reprezintă un exemplu de astfel de opinie: 

„Lui Noe i s-a cerut să ia animale de uscat „în ale căror nări exista respirația vieții”. Aceasta exclude animalele acvatice și insectele care respiră prin piele. Noe trebuia să ia toate acele animale, „după felul lor”. Cuvântul „fel” se referă la toate animalele în limitele în care ele se puteau înmulți între ele și în felul acesta este o clasificare mai largă decât modernul „specie”. În felul acesta, Noe nu a luat ciobănești germani, pomerani, corcituri, lupi și șacali la bord. El a luat doar un câine. Rasele diferite de câini pe care le vedem în zilele noastre provin din perechea de animale pe care Noe a luat-o la bord. În timp ce există milioane de specii, există numai 8000 de feluri. Aceste 8000 de feluri au „evoluat” în milioanele de specii pe care le vedem în zilele noastre, în doar câteva mii de ani. Am pus „evoluat” în ghilimele deoarece acest fel de schimbare nu este genul de schimbare care poate să vă șocheze.” (ref. 185)

Autorul articolului avansează ideea că Noe nu ar fi luat insecte la bordul corăbiei și în felul acesta contrazice Biblia care ne spune că toate animalele, inclusiv insectele, ar fi fost create în săptămâna creației. Dacă lucrul acesta ar fi adevărat și dacă după șase zile creația s-a finalizat, atunci insectele fie au fost pe corabia lui Noe, fie Potopul este pură imaginație. Dacă nu ar fi fost salvate pe corabie, nu există o altă perioadă de timp în Biblie în care insectele să fi fost create din nou de Dumnezeu.

Atunci când Noe a luat o singură pereche de câini pe corabie, celelalte rase de câini existau sau nu? Dacă existau, înseamnă că Noe ar fi trebuit să aleagă dintre ele o singură rasă, care i s-ar fi părut lui că le va genera pe celelalte. O astfel de alegere ar fi fost imposibilă. Nu exista o pereche de câini, să le numim „câini generici”, din care era sigur că vor reieși toate celelalte rase. Toți câini se aflau integrați în rase iar rasele se puteau multiplica între ele doar cu condiția să existe mai multe rase. Dacă ar fi existat o singură rasă de câini, din aceea rasă ar fi rezultat doar câini de aceea rasă și nu câini de alte rase. Adaptarea câinilor la diferite medii, de exemplu câini domestici și câini sălbatici, ar fi schimbat unele caracteristici ale câinilor dar rasa domestică ar fi rămas aceeași rasă de câini. Ce fel de rasă de câini ar fi luat Noe pe corabie, o rasă de câini domestici sau una de câini sălbatici? Probabil, una de câini domestici, deoarece era mai ușor de supravegheat. O singură rasă de câini domestici nu putea produce toate celelalte rase, existente în zilele noastre, fără schimbări drastice de mediu în care aceștia ar fi trăit. Fiind câini domestici astfel de schimbări radicale de mediu nu aveau cum să se producă, deci întreaga demonstrație a autorului articolului nu are nici o bază reală.

 

- 40 -

Read more!