Ceea ce astăzi avem în minţile noastre, mă refer la Împărăţia lui Dumnezeu, mâine vom avea în realitatea înconjurătoare. Deocamdată există un conflict între lumea interioară şi cea exterioară, ceea în care se desfăşoară viaţa credincioşilor renăscuţi spiritual, dar acesta va dispărea la un moment dat. Prin urmare instituţiile bisericeşti nu pot decât să pregătească credincioşii pentru viziunea acestui viitor, ele neputând să fie decât o imagine distorsionată şi neînsufleţită a acestuia. Dar pregătirea pentru Împărăţia Cerurilor este pregătirea pentru Biserica celor născuţi din Dumnezeu care este oglinda acesteia pe pământ. Isus Cristos este prezent pe pământ printr-o realitate spirituală, adică prin fiecare persoană care compune adevărata Biserică a lui Dumnezeu, deoarece în aceasta sunt cuprinse valorile Împărăţiei Cerurilor şi aceasta este condusă direct de Dumnezeu. Fiecare Creştin născut din nou îl exprimă, pe Isus Cristos, dar înlocuitorul Său pe pământ nu este decât Duhul Sfânt. Nici o fiinţă umană nu este înlocuitorul lui Isus Cristos pe pământ. Nici papii sau patriarhii, nici preoţii sau pastorii nu îl pot înlocui pe Isus Cristos în vieţile celor credincioşi. Duhul Sfânt este trimis pe pământ să îndeplinească această funcţie.

„Acum Mă duc la Cel ce M-a trimes; şi nimeni din voi nu Mă întreabă: <<Unde te duci?>> Dar, pentru că v-am spus aceste lucruri, întristarea v-a umplut inima. Totuşi, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va venii la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite. Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata. În ce priveşte păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine; în ce priveşte neprihănirea: fiindcă Mă duc la Tatăl şi nu Mă veţi mai vedea; în ce priveşte judecata: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat. Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi. Tot ce are Tatăl, este al Meu; de aceea am zis că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi.” [(Ioan 16: 5-15); ref. 257 în Biblia Ortodoxă]

Ne este descoperită încă o dată relaţia deosebită între Tatăl şi Fiul, care nu este nici pe departe una ierarhică, aşa cum, în mod impropriu, după părerea mea, a plasat-o apostolul Pavel, atunci când spune că Tatăl este Capul lui Cristos. Înţeleg că insuficienţa limbajului şi stilul metaforic folosit explică imperfecţiunile acestei exprimări, cu toate acestea preluarea unor texte în mod literal, a fost şi este catastrofală, în ceea ce priveşte înţelegerea corectă a Creştinismului. Apostolul Pavel a folosit o metaforă, care ca orice metaforă, reprezintă o modalitate de comparaţie imperfectă. Tatăl şi Fiul sunt una şi nu se află nicidecum într-un raport ierarhic şi aceeaşi unitate există şi între Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt şi adevărata Biserică a lui Dumnezeu. (Ioan 17: 21) Ierarhiile sunt pentru lumea în care trăim şi în nici un caz pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi pentru Biserica Lui adevărată. A folosii o metaforă, care are ca sursă trupul nostru material şi viaţa în lumea pământească, pentru a descrie realităţile spirituale nu este o idee foarte bună, atunci când există riscul ca o mulţime de credincioşi ne spirituali să interpreteze această metaforă în mod literal. În înţelegerea empirică a Bibliei, pur şi simplu nu se face deosebirea între sensul literal al diverselor relatări scripturale şi sensul lor metaforic. De ce nu se face această deosebire? Din lipsă de spiritualitate şi înţelegere corectă. Lucrurile lui Dumnezeu trebuiesc înţelese în mod duhovnicesc, nu pământesc, cu toate că imaginile folosite sunt pământeşti. (1 Corinteni 2 13-14) În cazul metaforei, în care apostolul Pavel ilustreză relaţia dintre Dumnezeu şi Fiul, Dumnezeu şi Biserică, şi soţ şi soţie, prin intermediul imaginii corpului omenesc, fizic, vorbirea întrebuinţată de Pavel este una învăţată de la înţelepciunea omenească şi în sine, dacă este luată literal, deformează grav sensurile învăţăturii creştine. Într-un singur text Isus spune că “Tatăl este mai mare decât Mine” (Ioan 14; 28) Ce înseamnă acest lucru? Trebuie văzut cu atenţie contextul în care Isus a spus aceste cuvinte. Când a spus aceste cuvinte, El se afla cu ucenicii Săi şi era chiar înainte ca soldaţii şi preoţii să vină şi să îl ia ca să îl răstignească.  Isus pur şi simplu vorbea după poziţia în care se afla în acele momente. Isus dorea să le arate ucenicilor că statul Său, atunci când va merge la Tătăl vor fi mult mai glorioase, decât împrejurările din acel moment, când trebuia să fie chinuit şi răstignit pentru păcatele întregii omeniri. De aceea, pentru ca să le protejeze credinţa, El le-a îndreptat atenţia către Dumnezeu Tatăl, care în comparaţie cu Fiul, era într-o poziţie plină de slavă şi glorie. Păcatele întregii omeniri urmau să fie puse asupra Mielului fără cusur şi fără prihană, dar în final, după ce tot acest proces de răscumpărare avea să fie împlinit, Fiul avea să se întoarcă înapoi la Tatăl, acolo unde a fost şi mai înainte, în aceeaşi poziţie glorioasă pe care a avut-o mai înainte să vină pe pămănt. Deci contextul acestor versete, ne arată că Isus se referea la poziţia şi împrejurările Tatălui în comparaţie cu poziţia şi împrejurările Sale prezente. Cu toate acestea Fiul şi Tatăl una sunt. Eu şi Tatăl una suntem. (Ioan 10; 30) A fi una înseamnă a fi egal, egal în putere şi în toate celelalte atribuţiuni. Cristos nu este mai mic şi nu este mai slab, ci una cu Tatăl, un singur Dumnezeu. În epistola către Evrei cap.2 vers. 9 Pavel ne spune că “...pe Acela, care a fost făcut <<pentru puţină vreme mai pe jos decât îngerii,>> adică pe Isus, Îl vedem <<încununat>> cu slavă şi cu cinste, din pricina morţii, pe care a suferit-o; pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi.” Pot fi de acord cu Pavel că atunci când se afla în astfel de momente, într-un fel, Tatăl era Capul lui Isus, numai în sensul că latura S-a umană era condusă de cea divină, dar chiar şi în această accepţiune, exprimarea mi se pare ne fericită, deoarece relaţia nu era aceea dintre cap şi corp, ci era vorba de o îngemănare, de o unitate perfectă. Dacă Pavel ar fi înţeles afirmaţia pe care o făcea, în acest sens exprimarea trebuia, în orice caz, făcut-ă la trecut, adică “Tatăl a fost Capul lui Isus.” Afirmaţia că, Tatăl este Capul lui Isus Cristos, în momentul de faţă, după ce El S-a înălţat la Ceruri, este total inexactă şi contravine învăţăturii şi unor afirmaţii clare făcute de Isus, de exemplu în cap 10. Dacă Pavel a crezut cu adevărat că există o relaţie ierarhică între Tatăl şi Fiul, a înţeles greşit Treimea dumnezeiască şi i-a contestat ceva din atributele divine ale lui Isus, dar eu consider că este vorba doar despre o exprimare metaforică, ne fericită, o alăturare simplistă, ne diferenţiată între corpul omenesc şi Împărăţia lui Dumnezeu. Cu toate acestea afirmaţia că “Dumnezeu este capul lui Cristos,” exprimare folosită la prezent, este greşită şi această exprimare este atribuită apostolului Pavel. (1 Corinteni 11; 3) Exprimarea este total eronată întrucât contravine afirmaţiilor şi învăţăturilor lui Isus Cristos, fondatorul Creştinismului. Tatăl şi Fiul sunt ipostaze ale aceluiaşi Dumnezeu, religia creştină este monoteistă, ea nu are trei Dumnezei, plasaţi într-o ordine ierarhică, adică unul mai mare şi altul mai mic, unul Cap şi ceilalţi corp. Unele scrieri ale apostolului Pavel, dacă nu sunt înţelese foarte bine, în contextul în care au fost scrise, sunt interpretate eronat şi ele reprezintă fundaţia ideologică pentru instituţionalismul bisericesc. Autoritatea instituită de Pavel nu este autoritatea propovăduită de Isus, apostolul a institutuit ierarhia pe când Isus a propovăduit unitatea, prin dragostea spirituală. Sunt două lucruri diferite. Dragostea este o stare, posibil a fi realizată numai între egali, mai mult, cel care iubeşte îl pune pe cel iubit deasupra propriei sale persoane. Aceasta este învăţătura curată a lui Isus, care nu are nimic a face cu instituţionalismul religios creştin şi ierarhiile promovate de acesta.

 Prin urmare nimic din ceea ce este aici pe pământ nu va mai fi la fel şi în ceruri. Corpurile credincioşilor vor fi schimbate, ierarhiile înlăturate, autorităţile bisericeşti nu vor mai avea nici un rost şi toţi cei care vor fi acolo, vor fi una. Cei care vor fi acolo sunt deja una, aici pe pămănt, una în spirit şi în modul acesta rugăciunea lui Isus, de la cap. 17, din evanghelia după Ioan, s-a împlinit întru totul, la fel ca şi toate celelalte rugăciuni ale Sale. Instituţiile bisericeşti, pentru a îndeplini un rol pozitiv, ar trebui să îndrepte atenţia credincioşilor către acele realităţi spirituale, asupra Împărăţiei lui Dumnezeu, pentru că scopul credinţei creştine nu este apartenenţa la o organizaţie religioasă ci apartenenţa la Împărăţia Cerurilor, care urmează să devină o realitate deplină în viitor. Imaginea pe care instituţiile bisericeşti o creează despre Dumnezeu şi despre valorile spirituale este una deformată deoarece în ea nu se regăseşte aproape nimic din cea ce se va întâmpla în Ceruri, în viitor. În lumea eternă, în care cei mântuiţi vor locui împreună cu Dumnezeu, nu vor mai exista papi, mitropoliţi, episcopi, funcţionari bisericeşti, autoritatea unui om asupra altuia om, etc. Nu vor mai exista organizaţii religioase, diviziuni între Creştini, luptă pentru ocuparea de funcţii, grupuri de interese, confuzii privitoare la doctrine, inegalitate între femei şi bărbaţi, etc.

Reforma din interior presupune ca toate instituţiile bisericeşti să fie determinate să recunoască că ele nu sunt adevărata Biserică a lui Dumnezeu ci pot fi doar o pregătire pentru aceasta, un vehicul a cărui necesitate poate fi discutată şi a cărui uzură este vizibilă. Acest desiderat poate fi atins în momentul în care tot mai mulţi credincioşi, membrii ai Bisericilor instituţionale dar în acelaşi timp şi membrii ai Bisericii celor născuţi din Dumnezeu vor prezenta această axiomă a credinţei creştine, întregii lumi. Instituţiile bisericeşti se prezintă ca o interfaţă între realităţile spirituale şi lumea înconjurătoare dar ele trebuie să admită şi să explice că ceea ce se vede nu este decât o imagine imperfectă a ceea ce se află în profunzime. Aşteptările pentru regenerarea Creştinismului vin de la cei care ei înşişi sunt regeneraţi spiritual, prin naşterea din Dumnezeu. În cazul spiritualităţii forma nu trebuie confundată cu conţinutul. Reforma porneşte din interior deoarece fiecare trebuie să se reformeze pe sine. Este o reformă individuală care nu îşi propune să răstoarne instituţiile bisericeşti ci porneşte cu o interogaţie personală. Fiecare trebuie să se întrebe pe sine dacă el sau ea sunt făpturi noi, dacă sunt născuţi din nou şi dacă, în virtutea acestui fapt, îşi conduc viaţa după îndemnurile Duhului Sfânt sau după cele ale firii pământeşti. Nimeni nu poate vedea Împărăţia Cerurilor dacă nu poate răspunde pozitiv la aceste întrebări. Orice asigurare dată credincioşilor de către instituţiile bisericeşti, care face abstracţie de aceste cerinţe, este falsă şi trebuie combătută. Dumnezeu are milă de toată lumea dar învăţătura lui Isus Cristos este clară.

În momentul istoric prezent, unele instituţiile religioase creştine sunt obligate să facă compromisuri pentru a-şi păstra participanţii şi cu cât aceştia scad numeric acestea sunt obligate să coboare tot mai jos standardul spiritual. Chiar dacă instituţiile bisericeşti ar rămâne fără nici un membru Biserica Spirituală Unică tot nu ar dispare deoarece Dumnezeu are oamenii lui cu care comunică personal. Chiar dacă Creştinismul „de masă” nu ar mai fi la modă, Dumnezeu va aduce la îndeplinire planul său. Numai că, instituţiile bisericeşti se simt ameninţate, în însăşi existenţa şi raţiunea lor de a fi şi de acea încearcă să îi ţină pe credincioşi aproape de ele prin promisiuni false. „Dumnezeu este bun şi iartă până la urmă pe toată lumea,” este fără îndoială o promisiune falsă. „Dumnezeu este bun şi doreşte să ierte pe toată lumea,” este aserţiunea corectă, dar în Împărăţia Lui nu intră decât aceia care sunt născuţi din nou.

Va venii o vreme când, de dragul supravieţuirii lor, instituţiile bisericeşti vor merge foarte departe cu apostazia morală şi se vor pune cu totul la dispoziţia puterii politice, până acolo încât Dumnezeu va fi prezentat ca fiind un om şi anume omul care va conduce aceste instituţii bisericeşti reunite. Acesta este Anticristul, adică acela care va lua locul lui Dumnezeu pe pământ şi va încerca să demonstreze că toată Religia Creştină nu este decât o teorie cu privire la om, care este prin sine însuşi, Dumnezeu. Omul este dumnezeu, atunci când devine fiul sau fica Lui,  dar nu fără El.

Un guru modern va conduce lumea dar se va deosebi de adevăratul Dumnezeu prin acea că nu va fi pregătit să îşi dea viaţa pentru aproapele său. Unde nu există dragoste spirituală nu există Dumnezeu şi unde se vorbeşte despre El dar nu se practică lepădarea de egoism, suntem în mijlocul unei situaţii în care trebuie să devenim prudenţi. Numele lui Dumnezeu poate fi folosit de oameni, cu sinceritate sau nu. Este adevărat că evanghelia este propovăduită în ambele cazuri dar atmosfera nu este în ambele situaţii una spirituală. “Taina fărădelegii” o reprezintă o religie fără dragostea lui Cristos.