Oamenii care duc o viaţă spirituală deosebită merită tot respectul şi pot servi ca şi călăuze şi aceasta fără să existe nici un mecanism instituţional, care să asigure autoritatea lor. Adevărata autoritate morală se câştigă prin competenţă reală şi prin cunoaşterea personală a lui Dumnezeu. Când cineva are un mesaj de la Dumnezeu, care nu concordă cu dogmele instituţiilor bisericeşti, nu ar trebui oprit prin toate mijloacele, să îl transmită. Prorocii nu ar trebui să fie opriţi în lucrarea lor, şi nici evangheliştii sau învăţătorii. Dumnezeu încearcă să îi corecteze pe credincioşi cu ajutorul acestor mecanisme.

Dacă conţinutul unui anumit mesaj nu convine anumitor cercuri corporatiste bisericeşti, acestea vor încerca să atace, prin orice mijloace, persoana care transmite mesajul. Numai că, până la urmă, mesajul se va transmite, deoarece Dumnezeu nu poate fi oprit, dar mesagerii vor suferi pe nedrept. Biserica instituţională Romano-catolică a făcut tot posibilul ca să îl oprească pe Martin Luther şi nu a avut dreptate să facă acest lucru, pentru că reformatorul a avut un mesaj important de transmis. Mesajul, până la urmă, s-a transmis, dar mesagerul a trebuit să se ferească de consecinţe şi să se ascundă, pentru a nu fi anihilat. Aşa s-a întâmplat totdeauna cu mişcările reformatoare, pe care reprezentanţii Bisericilor instituţionale le-au caracterizat ca fiind “rătăciri.” Lucrarea de faţă nu pledează, în nici un caz, pentru o nouă denominaţiune, dar propune o interiorizare o valorilor creştine, care nu trebuiesc numai trâmbiţate de paradă, ci trăite prin puterea Duhului Sfânt. Lucrarea de faţă îşi propune, de asemenea, să adreseze  tuturor Creştinilor  invitaţia de a intra într-o relaţie personală cu Dumnezeu, prin Isus Cristos şi să acorde o importanţă secundară tuturor obiceiurilor şi tradiţiilor Bisericilor instituţionale.

 Atenţia trebuie să se concentreze asupra indivizilor şi nevoilor lor spirituale şi nu asupra creerii de noi confesiuni creştine. Credincioşii Ortodocşi, Romano-catolici, Greco-catolici, Protestanţi, Neoprotestanţi, etc. nu au nevoie să schimbe o confesiune creştină cu alta, ci o natură cu alta şi fiind născuţi din Dumnezeu, să fie dirijaţi în vieţile lor, direct de Duhul Sfânt. Darurile Duhului Sfânt nu sunt numai pentru credincioşii Penticostali ci, în egală măsură, pentru cei Ortodocşi, Romano-catolici, Greco-catolici, Protestanţi, Neoprotestanţi, şi toţi ceilalţi credincioşi, renăscuţi spiritual şi care sunt chemaţi să îmbine darurile cu roadele spirituale. Credincioşii Ortodocşi şi toţi ceilalţi Creştini sunt chemaţi să exercite darurile spirituale, cu toate dimensiunile de putere pe care acestea le presupun, să prorocească, să facă toate minunile pe care legătura personală cu Isus Cristos le permite. Aceasta va genera cea mai mare trezire spirituală care a existat vreodată în lume şi ea va contribui la renaşterea spirituală a umanităţii. Consider că vremea prozelitismului s-a încheiat şi o dată cu ea şi încercarea de a racola membri ai Bisericii instiuţionale Ortodoxe, ai celei Romano-catolice sau Greco-catolice, sau ai altor Biserici instituţionale,  pentru a înmulţii numărul de cotizanţi ai cultelor Neoprotestante. Pe de altă parte, fiecare credincios are dreptul de circulaţie liberă în lumea creştină şi dreptul să aleagă locaţia unde doreşte să devină  participant la exerciţii de cult.

Adevărata reformă îşi are amplasamentul în interiorul fiinţelor umane şi în interiorul instituţiilor bisericeşti, adică în om dar şi în locurile în care fiecare este obişnuit să frecventeze carnavalul religios. Consider, de asemenea, că fiecare credincios, conştient de statutul său în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, are o datorie morală faţă de cei în mijlocul cărora se afla, atunci când a început regenerarea spirituală şi că, din acest motiv, ar trebui să contribuie la trezirea celor din jurul său. Tactica „părăsirii zonei calamitate,” nu este potrivită în acest caz, cel puţin până în momentul în care toţi cei afectaţi nu primesc primul ajutor. Este o diferenţă între a fi Creştin independent şi a trece de la o Biserică instituţională la alta. În orice caz, până la urmă, fiecare credincios are dreptul să aleagă, în deplină libertate, dacă doreşte să participe la activităţile vreunei instituţii bisericeşti sau preferă să se retragă din orice fel de astfel de anturaj. În cel de-al doilea caz, retragerea nu trebuie să echivaleze cu un şomaj spiritual, ci cu o potenţare a activităţii spirituale.

Nu este meritul nici unei instituţii religioase, că printre membrii ei se află şi oameni deosebit de credincioşi. Aceştia sunt produsul contactului personal pe care îl au cu Dumnezeu şi lucrării de schimbare spirituală pe care El o îndeplineşte în ei sau ele. Unele instituţii bisericeşti beneficiază câteodată, pentru creditul lor, de aceste persoane şi după moarte îi declară sfinţi. Să nu uităm însă, că în timpul vieţii lor, de cele mai multe ori, au fost neînţeleşi, neglijaţi şi câteodată persecutaţi de către aceleaşi instituţii religioase creştine. Sunt foarte mulţi aceia care, în ciuda unei vieţi creştine ireproşabile, nu au primit niciodată nici un fel de recunoaştere de la oameni. Recunoaşterea o vor primi de la Dumnezeu, dar, în această situaţie, Bisericile instituţionale nu ar trebui să transforme acest tip de recunoaştere într-o politică, în urma căreia, unii credincioşi exemplari sunt nesocotiţi şi au toate motivele să se simtă frustraţi.

O parte din membrii unei organizaţii religioase creştine sunt născuţi din nou şi conduşi de Duhul Sfânt, în tot cea ce fac, dar de cele mai multe ori nu sunt ei cei care deţin puterea de decizie. Cum se poate constata acest lucru? După nivelul de spiritualitate prezent în acele instituţii. A cunoscut şi analizat cineva toate instituţiile bisericeşti, pentru a putea generaliza? Desigur că nu. Tocmai din acest motiv trebuie admisă, fără contestaţie, posibilitatea că există numeroase instituţii bisericeşti, în care membrii Bisericii Spirituale Unice constituie la un moment dat o majoritate. Instituţia bisericească, ca atare, nu poate fi formată în unanimitate din credincioşi născuţi din Dumnezeu, deoarece credincioşii care o compun, se află, în mod necesar, pe trepte spirituale diferite. Dacă acesta este un fenomen natural, de ce se mai plânge cineva de factorul instituţional în Creştinism? Aceste instituţii sunt, în mod firesc, ceea ce sunt, dar tocmai din acest motiv ele nu sunt adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Ele conţin, în mod formal, numai o parte din membrii ei. Instituţiile bisericeşti au funcţia lor istorică, sunt o componentă a fenomenului creştin, dar nu sunt adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Acest lucru este important şi trebuie continuu afirmat, deoarece, după cum am arătat, este cât se poate de relevant, din multe puncte de vedere, să ştim care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu.

De aceea, nu trebuie confundate Bisericile corporatiste cu Biserica celor Aleşi. Dacă, într-un caz ideal, toţi membrii unei instituţii bisericeşti ar fi credincioşi născuţi din Dumnezeu, nici în acest caz instituţia respectivă nu ar fi ea însăşi Biserica celor înscrişi în Ceruri, ca instituţie, dar membrii ei, în totalitate, ar fi membri ai Bisericii celor născuţi din nou, din care fac parte toţi credincioşii născuţi din Dumnezeu, din întreaga lume şi din toate timpurile. Categoric, nu doresc să devin judecătorul Bisericilor instituţionale, nu fac decât să prezint judecata lui Dumnezeu din cartea Apocalipsa lui Ioan, în care Bisericile corporatiste, în calitatea lor de instituţii bisericeşti, sunt denumite “curva cea mare” (Apocalipsa lui Ioan 17: 1)

Desigur că orice generalizare nu ia în considerare specificitatea fiecărui caz în parte şi, de asemenea, există, fără îndoială, grade diferite de instituţionalizare, dar susţin că oriunde există o autoritate impusă sau o manipulare umană în probleme spirituale, practicarea judecăţilor între credincioşi, sau lipsa iubirii de natură divină, acest lucru nu reflectă realitatea Bisericii Spirituale Unice. Deci, dacă într-o instituţie bisericească, într-o situaţie ideală, la un moment dat, toţi membrii ei ar fi şi membrii ai adevăratei Biserici a lui Dumnezeu, această colectivitate umană ar fi o parte din Biserica celor născuţi din Dumnezeu, dar nu totalitatea ei şi de aceea, în sine, această colectivitate nu s-ar putea numi adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Biserica este universală nu locală. Trebuie desigur să fie explicată această afirmaţie. Biserica celor născuţi din Spirit este unică şi universală, dar mulţi din membrii ei se află angrenaţi în colectivităţi locale, care aparţin Bisericilor corporatiste. Pe plan local Biserică înseamnă amestecul dintre credincioşii născuţi din nou şi credincioşii „lumeşti.” Aceste Biserici le-am denumit corporatiste, deoarece sunt trupuri ale Bisericii care nu reflectă puritatea, descrisă de Biblie pentru Biserica celor născuţi din nou. Dacă însă, într-un caz ideal, toţi membrii unei adunări creştine locale ar fi născuţi din nou, cum ar fi corect să fie denumită această adunare creştină? Consider că astfel de adunări ar fi potrivit să fie numite centre de pregătire, asistenţă şi consultanţă pentru biserica celor născuţi din Spirit, sau din Dumnezeu, sau din nou, etc. Aceasta deoarece ele nu trebuiesc să fie entităţi închise, dimpotrivă trebuiesc să primească în mijlocul lor şi pe cei ne renăscuţi spiritual, căci numai astfel acestea îşi pot îndeplinii misiunea dată de Isus.  

Adevărata Biserică a lui Dumnezeu este o  Biserică spirituală, unică şi universală. În acest caz, Biserica instituţională, în sine, s-ar transforma şi ar deveni un centru de pregătire, asistenţă şi consiliere pentru Biserica celor înscrişi în Ceruri, în care Creştinii care o vizitează şi nu au parcurs încă această etapă definitorie, să fie îndrumaţi să ceară lui Dumnezeu naşterea din nou. Membrii acestui centru ar fi „fraţi în Cristos” şi  nucleu al Bisericii Spirituale Unice. Orice urmă de autoritate impusă sau de manipulare ar dispărea. Ierarhizarea ar fi înlocuită cu unitatea. Un astfel de centru, nu s-ar prezenta niciodată ca fiind o biserică, cei care îl frecventează, având conştiinţa faptului că adevărata Biserică a lui Dumnezeu este o realitate spirituală şi nu una instituţională. Nu sunt pe cale să creez o nouă inegalitate, deci o nouă ierarhie, adică împărţirea credincioşilor în credincioşi născuţi din nou şi credincioşi ne născuţi din nou, sau „lumeşti?” Este vorba de o ierarhie inversă, în care credincioşii născuţi din Dumnezeu au datoria să pună interesele spirituale ale celorlalţi deasupra propriilor lor interese. Numai persoanele născute din Dumnezeu pot înţelege şi practica această morală. De fapt genul acesta de ierarhie inversă, în care cei mai slabi spiritual sunt slujiţi şi ocrotiţi de cei mai puternici a fost practicat şi de Isus. O astfel de ierarhie inversă nu este o ierarhie autoritară ci una generată de dragostea de natură divină.

Este nevoie de cât mai multe maternităţi spirituale, în care oamenii să fie pregătiţi pentru a fi născuţi din nou şi nu de Biserici instituţionale, nenumărate confesiuni creştine, care să pretindă, în mod fals, că sunt Biserica lui Dumnezeu. Tot ceea ce este inacceptabil şi deci în ne conformitate cu învăţăturile lui Cristos într-o instituţie bisericească, se datorează sistemului de funcţionare defectuos şi oamenilor nepotriviţi care îl pun în mişcare şi în nici un caz nu se datorează adevăratei Biserici a lui Dumnezeu. Acest lucru îmi permit să îl subliniez, chiar dacă pe parcursul lucrării de faţă pare a se repeta.

Pe de altă parte, convieţuirea Bisericii celor înscrişi în Ceruri cu Bisericile instituţionale oferă acestora din urmă o deschidere către spiritualitate şi prezenţa în mijlocul lor, a unor oameni spirituali deosebiţi. Câteodată, şi nu de puţine ori, la conducerea Bisericilor corporatiste ajung oamenii cu o spiritualitate înaltă, care au, în mod evident, o puternică relaţie personală cu Dumnezeu şi fac parte din Biserica Celor Aleşi. Ei sunt un far călăuzitor pentru toţi Creştinii. Aceştia pot fi papi sau patriarhi, episcopi sau preoţi, pastori sau reverenzi, prezbiteri sau diaconi sau alţii. Problema este că imaginea unei instituţii nu se face în funcţie de un conducător sau altul, ci după întreaga ei istorie. Imaginea unei instituţii religioase este istoria ei. Ce a făcut ea bun sau rău în istoria ei mai lungă sau mai scurtă, sau cu ce a contribuit la dezvoltarea spiritualităţii umane, este cheia de boltă a imaginii unei astfel de instituţii. Nici nu ar putea să fie altfel, de vreme ce, conducătorii se succed şi cei spirituali sunt înlocuiţi cu alţii, mai puţin spirituali, sau invers. De altfel, aceşti Creştini spirituali, ajunşi în poziţii de decizie, aduc totdeauna cu ei dorinţa de schimbare şi reformă spirituală, dar când sunt în minoritate, nu pot să schimbe prea mult structurile învechite şi osificate, câteodată de sute şi sute de ani. De exemplu, Papa Ioan Paul al doilea a fost recunoscut de toată Creştinătatea şi în afara ei ca fiind o persoană deosebit de spirituală şi un implicat reformator şi cu toate acestea nu a putut împiedica înmulţirea scandalurilor în legătură cu abuzurile sexuale şi educaţionale ale unor preoţi Romano-catolici. Pentru transformarea spirituală a acelor Biserici instituţionale este nevoie de o majoritate de credincioşi născuţi din Dumnezeu, care să se alăture unor astfel de lideri şi de o reformare din interior a vechilor structuri ruginite. Problema majoră este sistemul corporatist religios, care are tendinţa de a doborî oamenii valoroşi, deoarece îi supune pe aceştia presiunii unei majorităţi formate din credincioşi ne născuţi din nou. Eu nu contest valoarea spirituală a multor lideri creştini, dar întrucât corporaţiile bisericeşti sunt constituite, în majoritate din credincioşi „lumeşti,” acei mulţi, care sunt chemaţi, în opoziţie cu acei puţini, care sunt Aleşi, majoritatea este aceea care decide şi în problemele spirituale colective ale Bisericilor corporatiste. Este democraţia, în legătură cu deciziile spirituale colective, un lucru rău? Mai degrabă democraţia, care este urmată de impunerea deciziilor luate, asupra conştiinţelor individuale, este un lucru rău, dar democraţia urmată de libertatea deplină de conştiinţă, nu poate produce pagube.