Organizarea umană nu îşi găseşte, de fapt, nici un loc în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, nici consilii, nici comitete, nici eparhii, nici parohii, nici împărţirea între preoţi şi laici, nimic din toate acestea. Toate aceste funcţii aparţin instituţiilor bisericeşti, care s-au organizat aşa cum au crezut de cuviinţă, dar care creează o mare confuzie atunci când se prezintă pe ele însele ca fiind Biserica lui Dumnezeu şi când nu informează clar pe credincioşi despre adevărata identitate a Bisericii lui Dumnezeu, aceasta în cazul că o cunosc. Instituţiile religioase creştine nu sunt Biserica lui Dumnezeu, ele sunt pur şi simplu carapacea socio-umană a acesteia. Din acest considerent, ele ar trebui să se prezinte astfel: „Instituţia Ortodoxă a Bisericii Spirituale Unice,” „Instituţia Romano-catolică a Bisericii Spirituale Unice,” „Instituţia Baptistă a Bisericii Spirituale Unice,” „Instituţia Penticostală a Bisericii Spirituale Unice,” ş.a.m.d. Toate aceste instituţii sunt organizate pe principii corporatiste, în sensul că pe lângă slujirea lui Dumnezeu ele au în vedere şi propriile interese, generate de propriile structuri organizatorice. Aceste organizaţii religioase creştine au o viaţă a lor proprie, interesul de a îşi păstra poziţiile, adică propriul „instinct” de conservare, propriul „instinct” de „procreere,” adică dorinţa de a se mări, de a se înmulţi, ca şi număr de memebrii. Aceste corporaţii religioase creştine au o „fire” a lor pământească, care le conduc şi care „pofteşte” împotriva Duhului lui Dumnezeu şi nu se lasă conduse de El, deoarece sistemul lor de funcţionare este unul uman, care reflectă firea pământească. Chiar dacă unii conducători sunt persoane născute din nou, având o spiritualitate înaltă, totuşi sistemul de regulă este mai puternic decât individul şi lupta pentru putere predomină acolo unde se fac prezente şi interese pur omeneşti.

Aceste instituţii bisericeşti s-ar putea prezenta şi ca Biserici instituţionale, în contrast cu Biserica celor născuţi din Dumnezeu, care este o Biserică Spirituală şi nu corporatistă. Biserica celor născuţi din nou are o multitudine de instituţii ataşate ei, care desfăşoară activităţi de cult, educaţionale, caritabile, administrative etc. Unele dintre aceste acţiuni sunt valoroase, din punct de vedere social şi merită toată aprecierea. Prin intermediul instituţiilor ataşate ei, Biserica celor născuţi din Spirit face lucruri remarcabile, dar aceste instituţii nu pot fi în unitate una cu cealaltă, pentru că, pe lângă acţiunile pozitive pe care le desfăşoară, instituţiile bisericeşti îşi urmăresc propriile lor ţeluri şi interese instituţionale, aşa cum fac toate celelalte organizaţii, indiferent de tipul lor.

Instituţiile bisericeşti, luate ca organizaţii, nu iubesc, nu au nici un fel de sentimente creştine, ele sunt nişte maşinării sociale, care îşi propun scopuri proprii, în afara celui declarat, adică servirea lui Dumnezeu, scopuri pe care fac tot posibilul să le atingă. Instituţiile nu aspiră la viaţă veşnică, pentru că reprezentanţii lor ştiu că, odată cu sfârşitul prevăzut de Apocalipsa lui Ioan, îşi vor încheia, şi ele, existenţa.  Bisericile instituţionale sunt, într-un fel, şi ele persoane, adică în primul rând şi în cele mai multe cazuri persoane juridice, dar şi medii de prosperitate pentru anumiţi indivizi, care sunt în poziţii cheie şi care sunt respectaţi şi trăiesc în confort şi mare apreciere în urma vehiculării învăţăturilor lui Isus Cristos.

Nu este nimic rău dacă cei care îi învaţă pe oameni mântuirea, trăiesc de pe urma acestui fapt şi, pe drept cuvânt, sunt apreciaţi pentru aceasta, este chiar o situaţie corectă din toate punctele de vedere. (1 Timotei 5: 17-18) Devine un lucru rău atunci când, de dragul menţinerii statutului propriu, o persoană face compromisuri morale, coboară standardul său spiritual şi devine indiferent faţă de nevoia de a căuta, în mod continuu, adevărul. Pe de altă parte, să nu scăpăm din vedere nici o clipă că adevăratul Învăţător al salvării este Cristos personal, care, prin Duhul Sfânt ne învaţă toate lucrurile în mod direct. (Ioan 14: 26) Dacă nu ne învaţă Isus mântuirea, în mod personal, degeaba ar încearca funcţionarii bisericeşti să ne înveţe calea salvării, ei nu pot face ceea ce numai Cristos poate face, adică nu pot să ne convingă de păcat şi nici să gândim şi să „simţim” cum gândeşte şi „simte” El pentru oameni. În final a „simţi” înseamă tot a gândi, dar a „gândi cu inimă.” Cunoştinţe teoretice putem obţine din cărţi, dar spiritul Creştinismului îl avem numai atunci când Cristos locuieşte în noi.