Biserica corporatistă, de care aparţin, li se pare multora a fi singura cale către salvare. Dar nu este decât o gravă eroare, singura cale este Cristos, personal. Modul, mai mult sau mai puţin distorsionat, în care prezintă Bisericile instituţionale imaginea lui Cristos, icoana lui prezentată maselor, nu echivalează cu prezenţa Lui, vie în minţile credincioşilor. Isus trăieşte în noi, sau noi nu trăim pentru El şi din acest motiv nu ne cunoaşte (Galateni 2: 20) Fidelitatea faţă de învăţăturile unei Biserici confesionale nu înseamnă, în mod necesar, dăruirea faţă de cauza lui Dumnezeu ci doar angajamentul faţă de o organizaţie religioasă creştină. Această fidelitate este deosebit de dăunătoare şi ne costă viaţa veşnică, dacă ne împiedică să ne ridicăm la înălţimea spirituală pe care Dumnezeu o are în vedere pentru fiecare credincios în parte. Bisericile corporatiste ne menţin la un nivel spiritual acceptat de ele, care este un fel de medie a nivelului spiritual al membrilor ei şi nu încurajează ca acesta să fie depăşit, pentru că altfel s-ar pune în pericol stabilitatea acestora. Nivelul lor spiritual este dat şi de prezenţa multor credincioşi ne renăscuţi spiritual. De exemplu, în Biserica instituţională Romano-catolică, serviciul divin duminica, în unele ţări din Vest, s-a redus la o oră, pentru că altfel oamenii s-ar plictisi dacă ar dura mai mult. Până la urmă, nu durata este cea mai importantă, ci conţinutul, totuşi câteodată conţinutul depinde şi de durată. Creştinii, în mai toate Bisericile instituţionale, sunt hrăniţi cu hrană moale, nu cu bucate tari, pe care nu le pot suferi.

Cu riscul de a mă repeta, aş vrea să precizez încă o dată faptul că instituţiile bisericeşti ar trebui să fie asemănătoare cu o şcoală, în care credincioşii ar trebui învăţaţi, în principal, cum pot să se identifice pe ei înşişi ca membrii ai Bisericii Spirituale Unice şi care sunt semnele după care o persoană face parte din Biserica celor Aleşi. O persoană renăscută spiritual va şti apoi singură ce are de făcut, din interiorul fiinţei sale, fără a fi învăţată de altcineva ce să facă. Se pune problema de a îi conduce către Dumnezeu, adică către Persoana la care au fost chemaţi, pe toţi aceia care sunt scrişi în cartea vieţii, de la întemeierea lumii. Pe lângă ei sunt şi mulţi care vin din iniţiativa lor la Dumnezeu, dar dacă Cristos nu îi izgoneşte afară, de ce îi alungă instituţiile bisericeşti? Nu sunt aceştia oare, cei care devin discipoli ai Bisericilor instituţionale, în loc să devină discipoli ai lui Cristos şi nu au fost trecuţi în cartea vieţii, tocmai pentru că Dumnezeu a văzut, în preştiinţa Lui, că aceştia nu se vor deschide pentru o relaţie personală cu Isus şi pentru naşterea din nou? Nu cumva Dumnezeu mântuieşte oamenii împotriva instituţiilor bisericeşti şi nu datorită lor, folosindu-se doar atât cât se poate de ele? Îl las pe cititor să dea răspunsul. În orice caz, credincioşii renăscuţi spiritual mai pot face greşeli involuntare, dar în principiu, ei se vor strădui să trăiască la fel ca şi Isus Cristos, adică fără păcat (1 Ioan 2: 6)

Bisericile corporatiste nu sunt un scop în sine ele au doar rolul să arate către Împărăţia lui Dumnezeu să explice această Împărăţie a Cerurilor pentru cei credincioşi. Instituţiile bisericeşti, de regulă, îşi încalcă atribuţiilor lor, menirea pentru care ele există şi se transformă în propria lor finalitate. Ele arată către ele însele şi nu către Împărăţia Cerurilor, câtre mântuirea celor credincioşi. Bisericile instituţionale crează impresia că ele sunt Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ dar nu sunt decât un surogat al acesteia, o imagine falsă a ei.