În Creștinism, există câteva posibilități de interpretare care privesc relația dintre Dumnezeu și lume și de asemenea calitatea Lui de Creator. 

Punctul de vedere teist creaționist

Conform acestui punct de vedere, Dumnezeu este Creatorul a tot ce există. El a creat direct universul cu toate corpurile cerești și Pământul cu tot ceea ce conține acesta. Dumnezeu a creat toate aceste lucruri fie în șase zile calendaristice, conform adepților unui Pământ tânăr, fie în șase perioade lungi de timp, idee susținută de adepții teoriei zilelor-ere. Dumnezeu nu este răspunzător pentru răul din lume și tot răul vine de la îngerul decăzut Satana și de la oamenii care nu au ascultat de El. 

Punctul de vedere teist evoluționist

Această interpretare susține că Dumnezeu nu a fost direct implicat în originea vieții. El a creat „cărămizile” creației și legile naturii dar la un moment dat El s-a dat înapoi și a lăsat creația să își desfășoare dinamica ei, conform legilor create. (ref. 234)

Odată ce au fost create, legile naturii au determinat apariția vieții din materie anorganică și prin evoluție au dus la apariția oamenilor pe Pământ. Această viziune nu exclude intervenția lui Dumnezeu de a lungul istoriei sau miracolele, dar implicarea Lui este redusă la cazuri excepționale. Preponderența în desfășurarea istoriei o are naturalul. 

Dumnezeu nu este direct responsabil pentru răul din lume, dar indirect El răspunde pentru că a creat lumea. Nu există nici o autoritate în fața căreia Dumnezeu să răspundă și, cu toate acestea, mintea umană este îndreptățită să își pună probleme, chiar dacă oamenii nu au autoritatea de a îl trage la răspundere pe El. Principial, calitatea de Creator aduce nu doar drepturi, Dumnezeu este suveran și face ce vrea cu oamenii, dar implică și răspunderi pentru răul care există în lume. Moartea și suferința sunt prețul care trebuie plătit pentru existența vieții inteligente pe Pământ. Dumnezeu a fost afectat direct de moartea și suferința umană prin torturile și moartea pe cruce a lui Isus (Iisus).  

Dacă Dumnezeu este iubitor, El nu ar fi generat niciodată o lume care conține atâta suferință, deoarece dragostea nu i-ar fi permis să contemple această suferință. Prin urmare, sau Dumnezeu nu este iubitor sau nu a creat El lumea și aceasta a apărut prin evoluția elementelor naturale. Cu alte cuvinte, dacă am pune în balanță dragostea lui Dumnezeu cu toată suferința care există în lume ne-am putea întreba în ce parte va trage balanța. După părerea mea, nu se poate afirma că Dumnezeu nu este iubitor, dar se poate concluziona că multe din povestirile biblice care îl prezintă pe El sunt rezultatul imaginației umane care a luat forma unor mituri.

Dumnezeu nu a creat direct animalele carnivore, ci acestea au apărut pe Pământ prin evoluție. Uciderea unui animal de către un alt animal nu a fost planificată de Dumnezeu, ci a fost o condiție naturală, impusă de evoluția speciilor, determinată de necesitatea existenței unui ecosistem al Pământului care a fost în măsură să genereze și să susțină viața inteligentă. Este extraordinar că natura nu a creat doar ființele umane prin evoluție, ci a generat ceva la fel de complicat și anume un ecosistem care să permită ca oamenii să supraviețuiască și să prospere în această lume. Apariția pe cale naturală a unor ființe atât de complicate cum sunt oamenii este o realizare excepțională, dar planificarea unui ecosistem care să se autoregleze și să permită supraviețuirea raselor umane presupune o forță interioară a naturii care trebuie bine analizată. Nu aven nici un motiv să subestimăm natura, dacă ne uităm în jurul nostru la realizările ei. Unde se află Dumnezeu în această ecuație? Aceasta este o întrebare complicată care presupune cunoașterea relației dintre El și natură. În același timp, povestirile despre creație din Biblie nu pot să fie considerate că dețin răspunsul la această întrebare. Rămâne știința care se află într-un proces continuu de aflare a informațiilor necesare care pot să genereze răspunsul la întrebarea la care fac referire.

Punctul de vedere deist

Interpretarea deistă, conține și ea ideea că Dumnezeu a generat elementele de bază ale creației și legile naturii dar nu a creat direct universul sau omenirea. O dată constituită, natura lucrează în mod independent și, prin evoluție, a apărut omenirea. Diferența față de punctul de vedere teist evoluționist este aceea că în concepția deistă orice intervenție din partea lui Dumnezeu este exclusă, nu există miracole sau revelație. Tot ceea ce putem să știm despre Dumnezeu vine prin raționalitate și prin studiul naturii. Aceasta este o religie naturală care nu are nici un loc pentru supranaturalul care intervine în desfășurarea naturii. După ce a creat elementele constitutive ale naturii, Dumnezeu s-a retras complet din creația Sa și a lăsat-o pe aceasta să evolueze liber.        

Creștinii deiști cred că nu este voia lui Dumnezeu ca ceva rău să se întâmple oamenilor. Lucrurile rele se întâmplă accidental sau determinate de oameni, dar nu sunt niciodată cauzate de Dumnezeu. De exemplu, o boală poată să fie cauzată de o infecție accidentală sau de acțiunea unei persoane care ingerează alimente sau lichide nesănătoase. Dumnezeu nu face pe oameni bolnavi sau sănătoși, intervenind în starea lor de sănătate. (ref. 235)      

Punctul de vedere panenteist

Dumnezeu este una cu universul dar este mai mult sau mai complex decât acesta. Este o situație similară cu cea a raportului dintre creier și conștiință, aceasta din urmă fiind mult mai mult decât suma celulelor creierului. Următoarea cotație sintetizează foarte bine ce este panenteismul:

„Panenteismul în esență este o combinație între teism (Dumnezeu este Ființa supremă) și panteism (Dumnezeu este totul). În timp ce panteismul spune că Dumnezeu și universul sunt co-existente, panenteismul susține că Dumnezeu este mai mare decât universul și că universul este conținut în Dumnezeu. Panenteismul susține că Dumnezeu este „efectul suprem” al universului. Dumnezeu este tot ceea ce conține universul, dar Dumnezeu de asemenea este mai mare decât universul. Evenimentele și schimbările  din univers îl afectează și îl schimbă pe Dumnezeu. În timp ce universul crește și învață, Dumnezeu de asemenea crește în cunoaștere și în existență.” (ref. 236)     

Întregul este mai mare decât suma părților. Dumnezeu este responsabil pentru răul din lume numai în măsura în care este implicat în dezvoltarea acesteia. Dumnezeu fiind o realitate complexă și nu una simplă, El influențează lumea de la înălțimea Sa și în acest fel este Creator. Componentele universului reprezintă elemente ale Sale pe care le poate influența așa cum dorește. Dacă Dumnezeu reprezintă Conștiința întregii realități El poate să influențeze materia și energia.

Când cineva în mod legitim respinge facticitatea primelor 11 capitole din cartea Facerea, aceea persoană nu poate să se armonizeze cu punctul de vedere teist creaționist și se vede nevoit sau nevoită să se orienteze către o altă viziune asupra lui Dumnezeu, fie teist evoluționistă, deistă, panenteistă etc. Punctul de vedere teist creaționist se bazează pe interpretarea literală a primelor 11 capitole ale Bibliei. În Biblie, Dumnezeu este Creatorul Atotputernic al universului, al cerului, al Pământului, al omenirii, al animalelor și al plantelor. În cartea Facerea, suntem informați că Dumnezeu ar fi creat totul în mod direct, nu în mod indirect, prin evoluție, adică fără să folosească natura ca un intermediar.

În ceea ce privește capitolul 2 din cartea Facerea, din Biblie, acesta se opune categoric științelor moderne, deoarece exclude posibilitatea apariției omenirii prin evoluție, așa cum ne propune știința. Evoluția presupune existența unui strămoș comun al plantelor animalelor și oamenilor dar în cel de al doilea capitol al Bibliei plantele și animalele ar fi fost create după crearea omului. Ordinea creației, din capitolul al doilea al Bibliei este irațională și absurdă și este contrazisă de realitate.

Cartea Facerea nu este o carte de știință sau de istorie și, în cel mai bun caz, ar putea să fie considerată o colecție de parabole. Ca și parabole, narațiunile conținute în primele 11 capitole ale Bibliei au un mesaj care se opune de multe ori dogmelor și doctrinelor creștine, care sunt bine înrădăcinate și promovate de instituțiile bisericești. De exemplu, în narațiunea despre Adam și Eva, șarpele nu este privit, de către textele biblice, ca un personaj malefic, ci ca unul care spune mereu adevărul, spre deosebire de Dumnezeu, ale căror afirmații nu se îndeplinesc. După cum a afirmat șarpele, oamenii nu au murit în ziua în care au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, nici fizic și nici spiritual, și li s-au deschis ochii, ajungând să cunoască binele și răul, la fel ca Dumnezeu.    

Șarpele a vrut să aducă cunoaștere omenirii, contrar voinței lui Dumnezeu, care a dorit să împiedice omenirea să dobândească cunoașterea binelui și a răului. Ne întoarcem la scrierile sumeriene în care ni se spune că extratereștrii care au vizitat Pământul au dorit să creeze o rasă de sclavi care să le servească interesele. O rasă de sclavi nu trebuia să dobândească prea multe cunoștințe, deoarece acestea i-ar fi adus în situația de a nu se mai supune stăpânilor lor. Sclavii trebuiau să se supună stăpânilor lor, fără să aibă conștiința morală a situației lor.

Dacă suntem atenți, putem să observăm că povestirile biblice despre creație păstrează în conținutul lor logica internă a scrierilor sumeriene. Conform Bibliei, oamenii au fost creați de Dumnezeu să lucreze și să păzească Grădina Eden, dar șarpele i-a învățat că pot să devină ființe conștiente de potențialul lor. Conform scrierilor sumeriene, annunaki ar fi creat o rasă de oameni care să lucreze în interesul lor, în minele de aur de pe Pământ. 

Consider că adevărata cheie pentru a înțelege povestirile din primele 11 capitole ale cărții Facerea o reprezintă scrierile sumeriene, care se referă la vizita unei civilizații extraterestre pe Pământ. Dogmele și doctrinele oficiale ale Bisericilor instituționale dau un cu totul alt înțeles conținutului povestirilor despre creație din Biblie decât acela care reiese din contextul în care au fost scrise.

Dacă Dumnezeu, așa cum este prezentat în primele 11 capitole ale Bibliei, se referă la vizita unei civilizații extraterestre pe Pământ, atunci se pot explica anumite detalii ale textelor, care altfel nu au nici un înțeles. Se poate explica de ce Dumnezeu se referă la Sine folosind pluralul. Oamenii din vechime nu aveau noțiuni despre Trinitate, deci folosirea pluralului pentru Dumnezeu nu ar putea să fie explicată prin prezența Trinității. Singura explicație rămâne deci că, atunci când au fost creați primii oameni, prin inginerie genetică, la această creație, au participat mai mulți reprezentanți ai unei civilizații extraterestre și nu Dumnezeul unic.

Un alt detaliu care nu poate să fie explicat decât în lumina textelor sumeriene, care au stat la baza textelor biblice, este descrierea mineralelor și a metalelor prețioase care se aflau în Grădina Eden:

„10. Şi din Eden ieşea un râu, care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe. 11. Numele unuia era Fison. Acesta înconjură toată ţara Havila, în care se află aur. 12. Aurul din tara aceea este bun; tot acolo se găseşte bdeliu şi piatra de onix. 13. Numele râului al doilea este Gihon. Acesta înconjură toată ţara Cuş. 14. Numele râului al treilea este Tigru. Acesta curge prin fata Asiriei; iar râul al patrulea este Eufratul. 15. Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.” (Facerea 2; 10-15)      

În textele sumeriene se vorbește despre faptul că civilizația extraterestră care a vizitat Pământul a fost interesată de aur, deoarece acesta ar fi putut ajuta la refacerea atmosferei planetei de unde veneau. Ce sens ar fi avut prezentarea existenței aurului în Grădina Eden, dacă povestirea respectivă nu ar fi fost inspirată din textele sumeriene? În viziunea dogmele și doctrinelor Bisericilor instituționale, Dumnezeu i-a creat pe primii oameni ca să trăiască fericiți în raiul pământesc și în nici un caz să lucreze în minele de aur sau să extragă diverse minerale din pământ. În același timp, nu acesta este mesajul din Biblie.

Un alt exemplu de text, care nu are nici un înțeles, așa cum apare în Biblie, dacă nu îl raportăm la textele sumeriene, este cel privitor la „fiii lui Dumnezeu” care ar fi venit pe Pământ și care s-ar fi căsătorit cu „fetele oamenilor” (Facerea 6; 1-2). În legătură cu această situație trebuie menționați și uriașii despre care vorbește Biblia și care și ei puteau să apară în contextul vizitei unor extratereștrii pe Pământ. (Facerea 6, 3-4)

Se pare că o parte din reprezentanții acelei civilizații extraterestre nu a privit cu ochi buni emanciparea primilor oameni și le-a interzis să încerce să dobândească anumite cunoștințe. O altă parte însă, printre care se numără și persoana care este descrisă folosindu-se de alegoria cu șarpele, a încercat să îi ajute pe oameni să obțină cunoștințele la care aveau dreptul, conform statutului lor de ființe raționale.  

Parabola cu privire la pomul cunoștinței binelui și răului poate fi interpretată prin aceea că ea ne descrie conflictul dintre primii oameni și reprezentanții civilizației extraterestre, la care ne referim, în legătură cu nevoia oamenilor de a își mări cunoștințele, cerință bazată pe curiozitatea lor naturală.

Căutarea cunoașterii, chiar și împotriva voinței lui Dumnezeu, este ceea ce le conferă oamenilor o dimensiune eroică și un statut special și este ceea ce îi diferențiază pe aceștia față de animale, deoarece acestea din urmă nu ar putea să săvârșească în mod conștient acte de neascultare față de El. 

Adam și Eva, dacă ar fi existat cu adevărat, ar fi fost mai puțin decât oameni, în sensul complet al acestui termen, atunci când au fost creați de Dumnezeu. Cauza acestei situații ar fi reprezentat-o lipsa capacității primilor oameni de a discerne binele de rău. Primele ființe cu formă umană de pe Pământ ar fi devenit cu adevărat oameni, numai atunci când ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului. Deoarece Dumnezeu s-ar fi opus ca cei doi să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului înseamnă că Adam și Eva au devenit oameni adevărați împotriva voinței Lui.   

Aceste mituri au fost interpretate de către dogmele și doctrinele creștine ca fiind dovada celui mai mare păcat pe care l-ar fi săvârșit primii oameni, păcatul de neascultare împotriva lui Dumnezeu. Cu toate acestea, dacă Dumnezeu a fost înțeles de către scriitorii cărții Facerea ca un nume generic, pentru reprezentanții unei civilizații extraterestre, sau ca un lider al acestora, atunci revolta oamenilor împotriva acelor extratereștrii ar fi fost justificată, având în vedere că aceștia doreau să îi folosească pe oameni doar ca sclavi. Această conexiune poate oricând să fie făcută, atâta vreme cât există suficiente elemente care ne permit să contrazicem imaginea idilică, dar greșită pe care Bisericile instituționale o promovează despre raiul pământesc, care ar fi fost Grădina Eden. Primii oameni au fost puși să lucreze și să păzească grădina în care se afla aur și alte materiale folositoare, fără să li se permită să acumuleze suficiente cunoștințe pe baza cărora să poată să facă deosebirea dintre bine și rău. Acesta nu era un rai, ci un fel de lagăr forțat de muncă, din care oamenii ar fi avut tot dreptul să încerce să evadeze. Numai cunoscând binele și răul, oamenii ar fi avut posibilitatea să recunoască propriul lor statut care le permitea să ajungă să fie egali ca valoare cu aceia care i-au creat.  

În textul biblic care se referă la neascultarea lui Adam și Eva, Dumnezeu este prezentat ca o divinitate autoritară care a dorit să păstreze cunoașterea binelui și răului doar pentru El, pentru motivul că, dacă oamenii ar fi avut și ei cunoașterea aceasta, ar fi ajuns ca El. În final, după ce au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, Biblia ne spune că Adam și Eva au și ajuns ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul.

În realitate, textul biblic critică atitudinea lui Dumnezeu față de oameni, deoarece îl prezintă pe El ca pronunțând o condamnare, care nu s-a realizat în practică. Dumnezeu nu a făcut ceea ce a spus, conform Bibliei, pe când în cazul șarpelui, tot ce a spus acesta s-a întâmplat întocmai:

„16. A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, 17. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facerea 2; 16-17) 

„4. Atunci şarpele a zis către femeie: „Nu, nu veţi muri! 5. Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. (Facerea 3; 4-5)

„22. Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!...” (Facerea 3; 22)

După cum poate să observe oricine, oamenii nu au murit, nici fizic și nici spiritual, în ziua când au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, așa cum a spus Dumnezeu, în schimb l-i s-au deschis ochii și au ajuns să cunoască binele și răul la fel ca și El.  

Biblia ne spune că Dumnezeu ar fi creat pe oameni după chipul și asemănarea Sa. Această afirmație, la fel ca și alte detalii din cartea Facerea, nu are nici un sens, dacă Dumnezeu este Spirit, așa cum a spus Isus (Iisus) (Ioan 4; 24). Dacă privim însă scrierile biblice, din primele 11 capitole ale cărții Facerea, prin prisma scrierilor sumeriene, atunci vizitatorii extratereștrii ar fi putut să realizeze oameni după chipul și asemănarea lor dacă ar fi combinat propriile lor gene cu genele hominizilor care trăiau pe Pământ. 

Dacă Dumnezeu este așa cum îl descriu dogmele și doctrinele creștine, atunci apare o contradicție de nereconciliat între două principii. Pe de o parte, ni se spune că Dumnezeu i-ar fi creat pe oamenii după chipul și asemănarea Sa, iar pe de altă parte ni se comunică că atunci când oamenii au ajuns să poarte chipul și asemănarea Lui, cunoscând binele și răul ca și El, Dumnezeu s-ar fi supărat de acest lucru. Dumnezeu ar fi fost nemulțumit că oamenii au ajuns să fie ca El, dar textul folosește pluralul. Dacă Dumnezeu i-a creat pe oameni după chipul și asemănarea Sa, atunci de ce s-a supărat când aceștia au ajuns să semene cu El? Este vorba de o contradicție creată de un mit. Dacă însă creatorii oamenilor ar fi fost reprezentanții unei civilizații extraterestre, atunci ei puteau să îi creeze pe oameni după chipul și asemănarea lor genetică însă fără dorința de a le oferi și toate cunoștințele pe care le aveau ei. Dumnezeul unic, iubitor și generos, nu ar fi comis niciodată o astfel de meschinărie.  

Narațiunile biblice nu sunt atât de originale, cum s-ar putea crede. Acestea conțin simboluri care se regăsesc și în miturile altor civilizații străvechi, cum ar fi motivul șarpelui, pomului vieții, oceanul primordial, haosul sau numărul șapte. Povestirile biblice folosesc multe din aceste simboluri într-o perspectivă relativ nouă, dar ele nu apar pentru prima dată în Biblie. Contradicțiile interne și asemănările cu alte religii ne arată că povestirile despre creație și Potop, din cartea Facerea, nu reprezintă o revelație unică, care vine de la Dumnezeu.   

Șarpele are un simbolism mixt în narațiunile biblice. Pe de o parte, el este simbolul răului, al diavolului care este șarpele cel vechi, dar pe de altă parte, Dumnezeu i-a cerut lui Moise să înalțe un șarpe în deșert ca un simbol pentru salvarea poporului evreu, deci el reprezintă binele: 

„În evanghelia după Ioan 3; 14-15, Isus (Iisus) face o comparație directă între înălțarea Fiului Omului și acțiunea lui Moise în înălțarea șarpelui ca un semn, folosindu-l ca un simbol asociat cu salvarea: „Așa cum Moise a ridicat șarpele în deșert, la fel trebuie să fie înălțat Fiului Omului, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (ref. 237)        

În multe religii ale lumii șarpele este un simbol important al înțelepciunii:

„Datorită cunoștințelor despre ierburi și asocierii cu substanțe psihotrope, șarpele a fost adesea considerat unul dintre cele mai înțelepte animale, fiind (aproape) divin. Aspectul său divin combinat cu habitatul său în pământ, printre rădăcinile plantelor, a făcut din el un animal cu proprietăți din lumea de sub pământ conectat cu viața de dincolo și imortalitatea. Asclepius, zeul medicinii și al vindecării, ducea un băț cu un șarpe încolăcit pe el, care a devenit simbolul medicinii moderne.” (ref. 238)  

Câteodată simbolul șarpelui este amestecat cu un alt simbol mitic, care este copacul:

„În multe mituri șarpele (câteodată o pereche) trăiește în sau este încolăcit în jurul unui Pom al Vieții situat într-o grădină divină. În povestea despre geneză din Torah și Vechiul Testament biblic, pomul cunoașterii binelui și răului este situat în Grădina Eden împreună cu pomul vieții și șarpele. În mitologia Greacă Ladon este încolăcit în jurul unui copac în grădina Hesperidelor protejând merele de aur ... În mod similar Nidhogg Nagar dragonul din mitologia Norse mănâncă din rădăcinile lui Yggdrasil, Pomul Lumii. Sub un alt copac (copacul Bodhi al Iluminării), Buddha a stat în meditație extatică. Când s-a pornit o furtună, marele șarpe rege Mucalinda s-a ridicat din locul lui deasupra pământului și la înconjurat pe Buddha cu șapte încolăciri pentru șapte zile, pentru a nu își întrerupe starea extatică.” (ref. 239)         

În legătură cu Buddha, simbolismul șarpelui și al copacului este completat cu simbolul numărului șapte care și el se regăsește în cartea Facerea. O altă referință la numărul simbolic șapte este aceea pe care o face Joseph Campbell:

„A fost sugerat de către Joseph Campbell că simbolul șarpelui încolăcit în jurul unui băț este o reprezentare străveche a fiziologiei Kundalini. Bățul reprezintă coloana vertebrală cu șarpele care simbolizează canalele de energie. În cazul a doi șerpi încolăciți de regulă ei se intersectează unul cu celălalt de șapte ori, o posibilă referință la cele șapte centre care se numesc chakre.” (ref. 240)    

În alte religii din Orientul Apropiat, cum ar fi cea Egipteană, șarpele este de asemenea foarte prezent: 

„În Egiptul antic, șarpele apare de la începutul și până la sfârșitul mitologiei lor. Ra și Atum („cel care face complet sau perfectează”) a devenit același zeu, Atum, „împotriva lui Ra,” a fost asociat cu animalele pământului, inclusiv șarpele: Nehebkau („acela care înhamă sufletele”) a fost șarpele cu două capete care reprezenta o zeitate care păzea intrarea în lumea de sub pământ. El este văzut adesea ca fiul zeiței șarpe Renenutet.” (ref. 241)  

În Gnosticism, simbolul șarpelui este important, dar în alt sens decât în Creștinismul clasic:

„Imaginea șarpelui ca și întruchipare a înțelepciunii transmisă de Sofia a fost o emblemă folosită de gnosticism, în mod special de acele secte pe care cei mai ortodocși le-au caracterizat ca „Ophites” („Oamenii Șarpelui”). Șarpele a fost unul din animalele asociate cu cultul lui Mithras. Basilicul, veninosul „rege al șerpilor” cu o privire care ucide, a fost clocit de un șarpe, Pliniu cel Bătrân și alții cred, din oul unui cocoș.” (ref. 242)    

Așa cum am menționat deja, Pomul Vieții este un simbol care se regăsește în cartea Facerea dar și în alte mitologii ale lumii:

„Un copac stilizat cu o evidentă semnificație religioasă apare ca un motiv artistic în mileniul patru în Mesopotamia, și, în mileniul al doilea Î.Hr., se regăsește peste tot în orbita vechilor colectivități umane din Orientul Apropiat, inclusiv Egipt, Grecia, și civilizația indusă. Înțelesul acestui simbol nu este clar, dar compoziția sa generală amintește izbitor de Pomul Vieții al artei târzii creștine, iudaice, musulmane și budiste. Întrebarea dacă conceptul de Pom al Vieții a existat în antica Mesopotamie a fost obiect de dezbatere și de aceea mulți cercetători din zilele noastre preferă termenul mai neutru de „pom sacru” atunci când se referă la copacul mesopotamian.” (ref. 243)  

Simbolul care este Pomul Vieții nu este original sau unic și nu se regăsește doar în Biblie. Prezența lui în textele biblice este o dovadă că narațiunile din cartea Facerea aparțin unei tradiții culturale vaste.    

Numărul șapte este de asemenea un simbol important care este folosit și de cartea Facerea. Numărul șapte se regăsește în multe texte religioase ca un număr special. Babilonienii au separat săptămâna în șapte zile. Având o relație atât de strânsă cu calendarul, numărul șapte a dobândit o semnificație religioasă de a lungul timpului. (ref. 244)

„Șapte a fost întotdeauna un număr foarte special. Cartea cea mai veche sanscrită, Rig Vega, descrie șapte stele, șapte continente concentrice, și șapte surse de soma, băutura zeilor. În conformitate cu V.T. evreu și creștin, lumea a fost creată în șapte zile și porumbelul lui Noe s-a întors după șapte zile după Potop. În mod similar, Egiptenii au descris șapte cărări către rai, Allah a creat un cer și un pământ islamic cu șapte nivele, și noul născut Buddha a făcut șapte pași mari.” (ref. 245)       

Cartea Facerea nu este în nici un fel originală atunci când folosește numărul șapte în una din povestirile despre creație. Oceanul primordial și haosul inițial sunt alte două simboluri la care s-a făcut deja referire și care se găsesc nu doar în povestirile biblice despre creație, dar și în alte texte religioase. Este limpede că Biblia, atunci când descrie creația universului și a umanității, nu reprezintă o revelație pe care ar fi dat-o Dumnezeu oamenilor, ci generează o mitologie asemănătoare cu cele care rezultă din zone geografice apropiate.    

Cu alte cuvinte, cartea Facerea folosește aceleași simboluri ca și cele folosite de alte culturi ale căror scrieri nu au pretenția că sunt inspirate de Dumnezeu.

➤