Sunday, 29 November 2020 23:34

Despre învăţătura Bisericii celor înscrişi în Ceruri

Written by
Rate this item
(0 votes)

Fiecare credincios născut din nou are posibilitatea de a ajunge, în mod liber, să îşi formuleze credinţa personală şi părerile care diferă se pot datora gradului diferit de cunoaştere şi analiză a doctrinelor, sau a nivelului diferit de pregătire intelectuală. Nu există o doctrină unică sau dogme de credinţă obligatorii ale Bisericii celor născuţi din Dumnezeu. Fiecare membru este mântuit în baza credinţei sale proprii şi a modului personal în care l-a înţeles pe Dumnezeu şi învăţăturile Lui. Sunt mai multe texte de referinţă, în legătură cu acest aspect, din care am ales textul din Matei 9: 29. Învăţăturile morale ale Bibliei sunt percepute, discernute şi asimilate numai în şi prin experienţa personală a fiecărui credincios în parte. Cunoaşterea în profunzime a Bibliei tipărite este o caracteristică a Bisericii celor înscrişi în Ceruri. Principiul fundamental al Bibliei, dragostea pentru Dumnezeu şi iubirea desinteresată, până la sacrificiu de sine, pentru aproapele, sunt înscrise cu „litere de sânge” în inima fiecărui membru al Bisericii celor născuţi din nou. Aceasta este „Biblia înscrisă în inimă,” sau natura lui Dumnezeu în om. 

Parcursul cunoaşterii lui Dumnezeu ne se termină o dată cu intrarea în Biserica Spirituală Unică şi este de conceput un decalaj în cunoaştere între membrii ei. Unitatea Bisericii celor Aleşi presupune formarea convingerilor proprii fără constrângere din afara conştiinţei. Experienţele spirituale nu trebuiesc confundate cu rigoarea raţionamentelor şi a logicii, care sunt instrumentele intelectuale pentru cunoaştere. Renaşterea şi transformarea morală nu înseamnă şi dobândirea, în acelaşi timp, a tuturor cunoştinţelor despre Dumnezeu. Unitatea Bisericii celor născuţi din Dumnezeu este dată de dragostea spirituală şi nu de cunoaştere.

„Acum, vedem că într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin. Acum dar rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” [(1 Corinteni 13: 12-13); ref. 60 în Biblia Ortodoxă]

 Cunoaşterea lui Dumnezeu pe pământ este parţială, cunoaştem în parte, cum spune Pavel şi din acest motiv cunoaşterea noastră este relativă şi nu absolută. Cunoaşterea intelectuală este inferioară cunoaşterii spirituale directe adică cunoaşterii naturii lui Dumnezeu a cărei esenţă morală este dragostea spirituală. Cea mai sigură cale de cunoaştere a lui Dumnezeu este participarea la natura Sa, adică părtăşia cu dragostea Sa. Apostolul Pavel prezintă dragostea ca fiind cea mai bună cale.

„Umblaţi dar după darurile cele mai bune. Şi vă voi arăta o cale nespus mai bună.” [(1 Corinteni 12: 31); ref. 61 în Biblia Ortodoxă]

 Această cale nespus mai bună este dragostea de natură divină pe care Pavel o descrie în capitolul următor al aceleaşi epistole.

„Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, ne se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul. Dragostea nu va pierii niciodată. Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte; dar când va venii ce este desăvârşit, acest <<în parte>> se va sfârşi.” [(1 Corinteni 13: 4-8); ref. 62 în Biblia Ortodoxă]

Dragostea spirituală este liantul Bisericii celor înscrişi în Ceruri. Credincioşii sunt uniţi în dragostea şi prin dragostea lui Dumnezeu. Unitatea nu se face prin cunoaştere, care este secundară în raport cu dragostea. Cunoaşterea îngâmfă pe când dragostea zideşte.

“În cea ce priveşte lucrurile jertfite idolilor, ştim că toţi avem cunoştinţă. Dar cunoştinţa îngâmfă pe când dragostea zideşte. Dacă crede cineva că ştie ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască. Dar dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, este cunoscut de Dumnezeu.” [(1 Corinteni 8: 1-3); ref. 63 în Biblia Ortodoxă]

În toate problemele legate de credinţă, nu doar în ceea ce priveşte lucrurile jertfite idolilor, presupunem că avem cunoştinţe, dar dacă nu cunoaştem dragostea lui Dumnezeu nu l-am cunoscut pe El şi din punctul de vedere al spiritualităţii creştine nu suntem nimic. (1 Corinteni 13: 2) Creştinismul este dragoste în esenţa lui; rafinată spiritualizată, intelectualizată, principială, raţională, angajată, preocupată, desinteresată, profundă şi responsabilă, aceasta este „coloana vertebrală” a învăţăturii creştine, pe care se sprijină trupul spiritual al lui Cristos. „Inima” Creştinismului este ca şi cea a omului, adică un recipient pentru această dragoste spirituală. Dragostea de natură divină nu este doar un sentiment, ci o stare de spirit care porneşte din Dumnezeu şi inundă, învăluie şi pătrunde fiecare celulă a minţii noastre iar de acolo, la fel cu o supra doză de energie pozitivă, se răspândeşte în tot corpul şi se transmite lumii care ne înconjoară. Dragostea înseamnă, în primul rând, raţiune şi a gândi înseamnă a iubi, atunci când gândirea se concentrează asupra celuilalt şi când încercăm să îi privim pe cei din jur „din interiorul” persoanelor şi personalităţilor lor. A iubi înseamnă a înţelege şi pentru a înţelege trebuie să face efortul de a cunoaşte şi a asculta. Dragostea înseamnă să ne punem în locul celorlalţi şi pe aceştia să îi punem în locul nostru.

Isus Cristos a murit pe cruce, în locul nostru, pentru ca noi să putem sta cu El, pe scaunul Lui de domnie. Există o „minte proprie a inimii,” care nu este rece şi calculată, ci sensibilă şi protectoare.  Este ca un fel de creier propriu, fără să existe aşa ceva, integrat în creierul mare al fiecărui om prin care inima îşi face cunoscută voinţa. A gândi cu inima înseamnă a da materialitate gândurilor legate de ceilalţi, a lua în seamă neputinţele sau slăbiciunile lor, sensibilităţile lor, speranţele şi visele lor. A vedea în om pe Dumnezeu, înseamnă a trece dincolo de îmbrăcămintea materială a corpului său şi a îi percepe spiritul, acel necunoscut care poate cuprinde în el infintul. A vedea în oameni chipul nemuririi, înseamnă a vedea în fiecare trecător un posibil moştenitor al Împărăţiei Cerurilor. Oare nu judecăm oamenii atunci când îi iubim? Nu facem o alegere, o clasificare sau o selecţie? A nu judeca nu înseamnă oare a iubi fără a judeca? Poţi iubi ucigaşii, în serie, pe cei care induc suferinţa în mod premeditat, cei care comit genocid, distrug vieţile unor copii sau alţi oameni cu un profil similar? Putem să ne limităm într-un astfel de caz, doar la a ne ruga pentru ei, sau inima ne cere să facem dreptate? Pot astfel de oameni să fie iubiţi, cu o dragoste ca aceea a lui Dumnezeu? Nu este nici o greşeală în a iubi victimile nevinovate ale păcatului mai mult decât pe cei care care încalcă legile lui Dumnezeu şi pe cele ale oamenilor. A fi de partea victimelor, înseamnă a restabili dreptatea. A iubi, deci, înseamnă a proteja pe cei iubiţi, luptând cu nedreptatea.  Dumnezeu iubeşte pe păcătoşi dar face o judecată şi administrează o justiţie finală. Dragostea fără dreptate este oarbă şi neputincioasă, iar dreptatea fără dragoste este o rutină a unei instituţii. Dreptatea fără dragoste a devenit o instituţie, adică o formă fără fond, un „chimval zăngănitor,” aşa cum sunt şi instituţiile bisericeşti.

„Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu, pe scaunul Lui de Domnie.” [(Apocalipsa lui Ioan 3: 21);  ref. 64 în Biblia Ortodoxă]

Cunoaşterea a ceea ce înseamnă agape, dragostea spirituală, este o adevărată ştiinţă şi se obţine prin experienţa practică în raporturile cu cei care ne înconjoară, pe baza gândurilor insuflate de Duhul Sfânt. În cunoştinţele noastre teologice despre Dumnezeu putem greşi, dar în cunoaşterea a ceea ce înseamnă agape, devenim una cu El, avem acceaşi motivaţie ca şi El şi înţelegem  ce l-a determinat pe Isus Cristos să acţioneze, în modul în care a făcut-o şi să accepte în mod voluntar crucea. Credinţa însăşi lucrează prin dragoste (Galateni 5: 6) Cunoaşterea lui Dumnezeu este foarte importantă este chiar esenţa vieţii veşnice, numai că ea este trecătoare. (Ioan 17: 3; 1 Corinteni 13: 8)  După un timp mai îndelungat, petrecut cu Dumnezeu, în împărăţia Lui, vom cunoaşte totul despre El şi ceea ce va rămâne este dragostea. (1 Corinteni 13: 8) Întrucât în timpul existenţei noastre pe pământ nu putem avea o cunoaştere intelectuală completă a lui Dumnezeu, dar putem experimenta plinătatea dragostei Lui, pe care o avem în Isus Cristos ceea ce este complet şi deplin este mai mare decât ceea ce este parţial. (1 Corinteni 13: 13) În Cristos şi în jertfa lui pe cruce avem plinătatea iubirii lui Dumnezeu la care toţi credincioşii sunt chemaţi.

„Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” [(Ioan 13: 34-35); ref. 65 în Biblia Ortodoxă]

„Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu. Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.” [(Ioan 15: 12-13); ref. 66 în Biblia Ortodoxă]

Suntem chemaţi să experimentăm pe pământ plinătatea dragostei lui Dumnezeu, aşa cum s-a manifestat în persoana lui Isus, dar, cu siguranţă, nu o să putem experimenta plinătatea cunoaşterii infinitului care este Dumnezeu, care nu poate fi cuprins în limitele unor existenţe finite. (Efeseni 3. 18-19) Acela care cunoaşte dragostea lui Dumnezeu ajunge plin de toată plinătatea lui Dumnezeu. Acela va cunoaşte lărgimea care se referă la cuprinderea acestei iubiri, lungimea care se referă la durata ei, adîncimea care se referă la locul adânc din care Cristos ne-a scos la lumină şi înălţimea, adică înalturile spirituale unde suntem duşi de El.

 Nu are nici un sens disputa pentru doctrine, pentru a stabili care dintre acestea este cea mai „adevărată,” deoarece nimeni nu îl cunoaşte din punctul de vedere al existenţei Sale, în deplinătatea Lui, pe Dumnezeu şi nimeni nu poate cunoaşte realităţi infinite, pe care nu le poate concepe. Acesta nu este agnosticism ci doar recunoaşterea anumitor limite. Numai când acest principiu este acceptat, se deschide calea unităţii între credincioşi. Acest principiu nu poate fi acceptat decât de aceia, care fiind născuţi din nou, experimentează dragostea spirituală. Pe pământ, singura cunoaştere completă a lui Dumnezeu este cunoaşterea dragostei lui. Cunoaşterea intelectuală este posibilă şi poate merge foarte departe, dar este limitată de condiţia umană. Pe de altă parte însă, dragostea lui Dumnezeu pentru noi, pe care a desfăşurat-o în Isus Cristos, nu a fost limitată cu nimic de condiţia umană a Mântuitorului, chiar mai mult, exprimarea ei a fost potenţată de aceasta, în sensul că lumea noastră a permis cel mai bine să se vadă uriaşa desfăşurare a dragostei divine pe fundalul contrastului dintre măreţia Existentului divin şi condiţia lamentabilă a omului. Cunoaşterea dimensiunilor dragostei lui Dumnezeu este posibilă atunci când avem acelaşi gând pe care l-a avut şi Isus Cristos.

“Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci la foloasele altora. Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Cristos Isus.” [(Filipeni 2: 4-5); ref. 67 în Biblia Ortodoxă]

Legile sunt făcute pentru a îi proteja pe oameni de semenii lor. Dumnezeu, însă, ne protejează şi ne învăluie cu dragostea lui. Dragostea nu poate şi nu trebuie să fie reglementată prin lege sau regulamente de funcţionare. Ea este o stare psihologică, în acelaşi timp naturală şi supranaturală. Nimeni nu trebuie să ne înveţe să iubim, această trăire este înscrisă în codul nostru genetic. Cum poate cineva să spună că nu mai există nimic bun în lumea în care trăim, atâta vreme cât oamenii încă se mai iubesc unii pe alţii? Isus Cristos nu ne propune ceva nou şi neobişnuit, din punct de vedere moral, ne propune dragostea. Fiecare om ştie ce este dragostea, fără chiar să fie Creştin. Oamenii se iubesc unii pe alţii de milenii, cu mult înainte de venirea lui Isus Cristos pe pământ. Ceea ce face deosebit Cristos, este că ne vorbeşte de dragostea lui Dumnezeu, arătându-ne că şi Dumnezeu este, într-un fel, la fel ca şi noi, că El încearcă aceleaşi trăiri ca şi noi. Isus ne arată că dragostea este o trăire divină, mai mult, că ea are o origine divină. Isus Cristos a venit să ne spună că Dumnezeu ne iubeşte.

 În dragoste, noi şi Dumnezeu suntem una. Dragostea este scânteia divină care există în fiecare om. Prin dragoste devenim ca Dumnezeu, devenim dumnezei. (Ioan 10: 34-36) Cine iubeşte oricare fiinţă umană, simte ceea ce simte şi Dumnezeu. Trebuie să ajungem să simţim şi să gândim ceea ce simte şi gândeşte Cristos, căci în felul acesta devenim una cu El şi ajungem la înălţimea plinătăţii staturii lui. (Efeseni 4: 13) Scopul este să ajungem ca El. Aceasta este puterea şi frumuseţea Creştinismului şi nu nesfârşitele lupte pentru întâietate. Isus Cristos a ridicat dragostea la nivelul de principiu, arătându-ne că nimic altceva nu are valoare înaintea lui Dumnezeu (1 Ioan 4: 8) Dragostea este cea mai bună conştiinţă a omului. Ea ne spune ce să facem în fiecare moment, ea este conştiinţa care ne arată ce este bine şi ce este rău. Este vorba de dragostea dezinteresată şi nu de cea care tratează pe cel iubit ca pe un obiect folositor. Ce nevoie am mai avea de protecţie, dacă toată lumea ne-ar iubi? Numai că lumea creştină nu ne iubeşte, ea ne organizează după regulile ei şi după aceea ne lasă pradă deziluziilor.

Consider că oamenii au tot dreptul să aleagă una sau cealaltă dintre interpretările posibile ale Bibliei, dar înţelegând că toate aceste interpretări sunt relative, aceiaşi oameni ar trebui să pună dragostea de natură divină mai presus decât orice deosebire de păreri. Creştinismul este religia mântuirii prin dragoste, adică cine iubeşte ca şi Cristos, acela va fi salvat. Poţi greşi în aprecierea unui amănunt tehnic, al unei doctrine sau păreri despre un anumit aspect al credinţei, deoarece oamenii nu sunt salvaţi prin cunoaşterea doctrinelor Bibliei, nici măcar prin cunoaşterea completă a lui Dumnezeu în lumea aceasta, ci sunt salvaţi prin dragoste. Credinţa în Dumnezeu se bazează pe recunoaşterea dragostei Sale pentru noi şi nu pe faptul că avem dreptate în părerile noastre despre El. Părerea mea este că în viaţa aceasta, oricât de mult ne vom apropria de cunoaşterea lui Dumnezeu, nu vom şti, în orice caz, decât într-o mică proporţie, ceea ce este El. Putem, însă, aprecia ce dragoste a avut Dumnezeu pentru noi, dacă a venit pe pământ, a luat un chip de om şi s-a supus tuturor vicisitudinilor condiţiei umane, pentru a da fiecăruia şansa vieţii veşnice. Pe de altă parte, a cunoaşte cât mai multe despre Dumnezeu, este tot o formă de dragoste, deoarece, dragostea presupune dorinţa de a îl cunoaşte, cât mai bine, pe Cel iubit şi în felul acesta, suntem în măsură să îl facem cunoscut omenirii.

Instituţiile bisericeşti nu funcţionează după principiul dragostei, ele funcţionează după regulamente, prin care încearcă să îi protejeze pe membrii ei, unii de ceilalţi. Pericolul este confuzia între ceea ce se vede şi ceea ce se află dincolo de ceea ce se vede. Trupul omului ascunde spiritul lui şi instituţiile bisericii ascund Biserica Spirituală Unică. Universul ascunde Spiritul lui Dumnezeu, dar Biserica celor născuţi din Spirit este trupul lui Isus Cristos. Este adevărat că aceasta este formată din oameni, care au şi trupuri nu doar spirite, dar spiritul este cel care îi conduce şi nu trupul.

Libertatea fiecărui credincios de a formula propriul crez şi propriile doctrine

Să ne imaginăm, însă, că un credincios, doritor de a înţelege mai bine pe Dumnezeu, studiază învăţăturile mai multor culte şi denominaţiuni şi în felul acesta ajunge să îşi formuleze propria doctrină. De remarcat este faptul că un astfel de credincios creştin se află „între confesiuni”, adică nu se conformează perfect cu nici o doctrină creştină existentă. Bariere doctrinare, de ne trecut, adevărate ziduri religioase ale Berlinului, au fost create între Creştini şi în perimetrul trasat de acestea şi-au asigurat bunăstarea reprezentanţii instituţiilor bisericeşti, care apără aceste bariere ca pe propriile lor metereze. Aceste frontiere artificiale ar trebui să devină permeabile şi să permită credincioşilor să gândească cu propria lor minte şi să hotărască singuri, ce pot să creadă şi ce nu pot să creadă şi în nici un caz să nu li se impună ce se creadă.

Prin urmare, un alt element al instituţionalismului este impunerea conţinutului unor doctrine asupra credincioşilor, cu ajutorul autorităţii instituţiilor religioase. Individul trebuie să creadă ceea ce crede organizaţia bisericească de care aparţine şi nu ceea ce crede el sau ea, urmându-şi convingerile proprii. Individul nu este stimulat să cerceteze şi să formuleze propria sa credinţă şi să îşi găsească, în acest mod, identitatea sa spirituală. Apare un element de oprimare ideologică şi represiune a gândirii libere. Inspiraţia lui Dumnezeu devine monopolul organizaţiilor religioase creştine şi capacitatea de a o recepta nu mai este recunoscută fiecărui credincios, în mod individual.

Este util de precizat următorul aspect, legat de inspiraţie. Orice doctrină religioasă creştină care există în momentul de faţă, este bazată, la originile ei, pe opiniile unor persoane. Acestea au fost la fel de inspirate ca şi oricare alt credincios născut din nou, care trăieşte în prezent. Astfel de persoane credincioase, nu au beneficiat de „o cale scurtă” pentru a înţelege diversele aspecte ale credinţei creştine, ci ele au fost vocea care a exprimat ceeea ce se putea spune despre Dumnezeu în acel moment istoric, în baza cunoştinţelor acumulate de umanitate până atunci. Teoriile despre Dumnezeu au evoluat la fel ca şi cele ştiinţifice, duse înainte de oameni cu o capacitate intelectuală, teologică şi filozofică deosebită. Aşa au fost Augustin, Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz, sau Grigore de Nisa şi alţii. Aceştia au fost declaraţi şi sfinţi, şi în cazul lui Augustin prea-fericit, pentru aportul deosebit pe care l-au adus la gândirea creştină. Persoanele care au emis opiniile lor, acelea care au stat la baza dogmelor credinţei, nu au fost mai inspirate decât membrii contemporani ai Bisericii celor născuţi din Dumnezeu. Nu există şi nu a existat nici în trecut o inspiraţie specială, care funcţionează exclusiv în zona doctinelor sau a dogmelor. Biblia nu ne vorbeşte de o astfel de inspiraţie, cu caracter special, ci doar de inspiraţie, în general. Prin urmare, fiecare credincios născut din nou, are dreptul să analizeze orice doctrină sau orice dogmă doreşte şi trebuie să aibă posibilitatea de a îşi exprima puctul de vedere liber.

Creştinismul este o relaţie dintre om şi Dumnezeu şi, de asemenea, şi o relaţie inter-umană. Omul, pus faţă în faţă cu Dumnezeu, îşi croieşte destinul său veşnic şi trebuie să aleagă între mai multe posibilităţi. Prin libertatea sa de alegere, fiinţa umană se configurează pe sine, dar ca să existe libertate, trebuie să existe mai multe opţiuni şi posibilitatea de a alege. Lucrul acesta nu este permis de către Bisericile corporatiste, care încearcă să îl menţină pe credincios dependent de ele. Ce se întâmplă dacă un credincios găseşte răspândite în toate doctrinele cercetate de el, sau ea, elemente convingătoare care răspund aşteptărilor sale spirituale? Acesta devine o persoană, care este stimulată să caute şi să cerceteze Scripturile.

Mulţi credincioşi au fost însă învăţaţi, de către Bisericile instituţionale, să abandoneze în seama altora această muncă şi să îi lase pe alţii să hotărască ce trebuie să creadă. Lucrul acesta este greşit, deoarece preotul sau pastorul sau reverendul nu trebuie văzut ca şi un instalator, care ne repară o ţeavă atunci când ea se strică. În materie de Creştinism, noi suntem „instalatorii” care trebuie să ne consolidăm credinţa creştină, prin alegerile pe care le facem. Noi suntem o rezultantă a propriilor noastre opţiuni şi, prin ele, ne formăm ca fiinţe spirituale. Dacă timpul limitat nu ne permite să facem personal toată această cercetare a învăţăturilor creştine, ar trebui să le considerăm, pe toate, ca având valoare egală şi să ne ataşăm direct de persoana lui Cristos, deoarece nu doctrinele creştine sunt acelea care au puterea de a conferi viaţa eternă ci Persoana lui Dumnezeu. Probabil că cea mai aproape de posibilitatea de a răspunde nevoilor spirituale ale oamenilor este o doctrină creştină deschisă, care să cuprindă elemente ale acestor doctrine fixe şi alte elemente desprinse din cultură şi experienţa personală a fiecărui credincios. Toate doctrinele creştine, la un loc, împreună cu toată cultura întregii umanităţi, conţin un început de cunoaştere ontologică a lui Dumnezeu. Fiecare doctrină, în mod particular, subliniază, de regulă, un anumit aspect al credinţei creştine şi de aceea este important a cunoaşte cât mai multe dintre ele. Totuşi, cunoaşterea dragostei lui Cristos este cea care ne mântuieşte.

Prin cunoaşterea unei multitudini de doctrine şi a raporturilor dintre ele, prin înţelegerea cauzelor pentru care acestea au fost constituite şi prin analiza valorii fiecărei propuneri în parte, credincioşii au posibilitatea să îşi dezvolte discernământul lor propriu şi, în felul acesta, să aleagă corect, adică, să găsească calea cea îngustă. Pentru a găsi această cale îngustă, credincioşii trebuie să o caute, în primul rând cercetând personal Scripturile dar şi diversele modalităţi în care acestea au fost interpretate, de-a lungul timpului. Mai presus de orice, fiecare om care aspiră la un viitor, împreună cu Dumnezeu, trebuie să încerce să înţeleagă mentalitatea lui Cristos şi modul Lui de a gândi.

Tot ceea ce am scris în această lucrare este bazat pe textele Bibliei dar şi pe faptele istoriei Creştinismului, în care se revelează adevăratele culori ale învăţăturilor pe care multe din Bisericile corporatiste le susţin. Cunoaşterea istoriei viitorului, prezentată de cartea lui Daniel şi Apocalipsa lui Ioan, este, de asemenea, cheia pentru a găsi calea îngustă, pentru că în ele se află cuprins adevărul despre Biserica lui Dumnezeu. Cu toate acestea, cea mai bună cale este să ne cunoaştem pe noi înşine atunci când Dumnezeu locuieşte în noi. Cunoscându-l pe Dumnezeul viu din noi, observând ce gânduri, ce stări şi ce sentimente gândeşte şi trăieşte El în noi şi ce acţiuni vrea să întreprindă prin noi, putem foarte bine să îl înţelegem pe El. Trebuie să îl cunoaştem pe Dumnezeu prin oameni, prin Cristos, prin noi înşine. Ceea ce vreau să spun este că nu este întâmplător, ci are un motiv temeinic faptul că Dumnezeu s-a întrupat tocmai într-un om şi de aceea, în interiorul oamenilor şi în primul rând al nostru, îl putem găsi pe El. Dumnezeu se întrupează, în mod actual, în fiecare din cei care sunt ai Lui, în sensul că ei sunt Trupul spiritual a lui Cristos şi Templele Duhului Sfânt. Fiecare persoană, în care locuieşte Dumnezeu, este o întrupare a lui Cristos. Bisericile corporatiste sunt şi ele trupuri dar sunt trupuri instituţionale, care au o cu totul altă natură decât Trupul spiritual al Bisericii lui Cristos. În interiorul mulţimilor amestecate, în mod ne omogen, în Bisericile corporatiste, este foarte greu să discernem câte ceva din ceea ce este Dumnezeu cu adevărat. Isus ne iubeşte pe noi şi noi îl iubim pe El, pentru ceea ce este şi ceea ce a făcut pentru noi, dar cei din jurul nostru, în care nu locuieşte El, nu ne pot oferi dragostea lui Dumnezeu. Dacă ne aşteptăm la aşa ceva, vom fi dezamăgiţi şi mulţi trec chiar în aceste momente prin astfel de dezamăgire.

„Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi, şi vă vor omorî; şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu. Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii. Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit.” [(Matei 24: 9-13); ref. 68 în Biblia Ortodoxă]

Tabloul pe care Isus Cristos l-a zugrăvit mai sus este o frescă contemporană a atmosferei din interiorul Bisericilor instituţionale. Trăim într-o zonă geografică, în care Creştinismul este predominant în Europa şi prorocii mincinoşi nu pot fi decât credincioşii creştini din jurul nostru. Dragostea multora din cei care ne înconjoară s-a răcit deja, pentru că mulţi nu au nici un fel de dragoste.

“Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, ne înfrânaţi, neîmblânziţi, ne iubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia.” [(2 Timotei 3: 1-5); ref. 69 în Biblia Ortodoxă]

Acestea sunt caracteristici care se aplică, de asemenea, tot Creştinilor. Unii credincioşi frecventează Bisericile corporatiste şi afişează multă evlavie, dar nici măcar nu ştiu că trebuie să locuiască în ei Isus Cristos şi puterea Duhului Sfânt. „<<Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut>>? Ei i-au răspuns: <<Nici n-am auzit măcar că a fost dat un Duh Sfânt>>.” (Faptele Apostolilor 19: 2) Majoritatea credincioşilor creştini, din zilele noastre, nu înţeleg esenţa prezenţei Duhului Sfânt în viaţa lor. Aceştia nu au nici cea mai mică idee despre lucrarea Mângâietorului şi nu au experimentat niciodată darurile spirituale. De aceea nu au nici roadele Duhului Sfânt şi credinţa lor se reduce doar la o formă de evlavie superficială şi exterioară. Acesta este Creştinismul popular, practicat de Creştinii „lumeşti,” aceasta este religia instituţională. De exemplu, credincioşii Ortodocşii au tot ce le trebuie pentru a desfăşura puterea lui Dumnezeu, din plin, adică darurile şi roadele Duhului Sfânt, dar nu sunt învăţaţi şi stimulaţi să facă acest lucru. Mulţi nici nu ştiu în ce constă desfăşurarea acestei puteri, sau consideră, în mod eronat, că aceasta este rezervată numai pentru membrii cultelor de tip Penticostal. Când vor simţi puterea lui Dumnezeu în practică, ei nu se vor mai mulţumi doar cu o formă de evlavie ci vor cunoaşte din plin această putere şi binefacerile acesteia asupra lor.

Read 147 times Last modified on Monday, 19 April 2021 16:48
Gabriel Baicu

profile Gabriel Baicu

 

 

 

 Cartea Secretele Bibliei este o analiză a primelor 11 capitole ale cărții Facerea (Geneza), din Biblie, care sunt citite cu un ochi critic și nicidecum dogmatic. Rostul acestui studiu este acela de a afla dacă există motive raționale și dovezi faptice pentru a crede narațiunile conținute de Biblie despre creație, nu printr-o credință oarbă, ci pe baza unor argumente credibile.

www.secretelebibliei.com

Leave a comment

Make sure you enter all the required information, indicated by an asterisk (*). HTML code is not allowed.

Cuprins

Cartea Biserica Spirituală Unică

 

Vizitați site-ul

www.credintacrestina.com

Downloads

CARTEA SECRETELE BIBLIEI

Read the books!

 Gods false mirror

Contradictions in the Bible

5892239
Today
Yesterday
This Week
Last Week
This Month
Last Month
All days
165
2844
13884
5846254
121633
143891
5892239

Your IP: 3.235.227.117
2021-07-28 00:52