Monday, 30 November 2020 01:36

Teologia unităţii şi teologia ierarhiei

Written by
Rate this item
(0 votes)

Dacă metafora folosită de apostolul Pavel, prin care acesta aseamănă Biserica cu un corp omenesc nu este bine înţeleasă se trag concluzii greşite. În fapt, aceste concluzii stau la temelia tuturor Bisericilor instituţionale şi acesta este motivul pentru care afirm că unele scrieri ale apostolului Pavel, interpretate în mod greşit, în mod deliberat sau nu, deschid calea instituţionalismului bisericesc. Comparaţia cu un corp uman a Bisericii are calitatea că ne vorbeşte despre cooperarea perfectă care se impune să existe între toţi memmbrii ei. Toate părţile corpului uman sunt la fel de importante. Ochiul nu doar este ajutat de existenţa, de exemplu a picioarelor, care permit o schimbare a direcţiei corpului şi deci o vizibilitate mai bună, dar existenţa ochiului uman este chiar condiţionată de prezenţa tuturor celorlalte organe, care au intrat în fiinţă împreună şi care funcţionează ca un tot unitar, ca un sistem. Toţi membrii adevăratei Biserici a lui Dumnezeu trebuie să coopereze în tot ceea ce fac, dar activitatea concertată nu este scopul Bisericii Spirituale Unice. Scopul Bisericii celor născuţi din Dumnezeu nu este unul programatic sau precis determinat, aceasta nu este ca şi o armată, care urmează să cucerească o redută, este doar o comunitate spirituală a cărei raţiune de a fi este existenţa în comun şi practicarea dragostei de natură divină. Biserica celor născuţi din nou nu trebuie să lucreze ca şi o echipă, perfect coordonată cu scopul de a salva sufletele oamenilor. A înţelege lucrurile, în modul precizat, este o eroare cu consecinţe foarte grave. Toate persoanele care sunt mântuite de Dumnezeu, au fost cunoscute, încă înainte de întemeierea lumii şi mântuirea le-a fost oferită de Dumnezeu. Să nu uităm faptul că la om mântuirea este cu neputinţă. (Matei 19; 26) Oricât de bine ar fi coordonată armata de salvatori, adică Biserica, ea nu poate salva pe nimeni, ceea ce este de salvat a salvat Dumnezeu, în baza credinţei proprii şi speranţei fiecărui individ în parte. Dacă nu ar fi aşa, aceasta ar însemna că salvarea oamenilor ar depinde de efortul şi puterea Bisericii, sau de aria ei de răspândire, dar această teologie nu este ceea a Bibliei. Această ultimă înţelegere a lucrurilor se face vinovată de toate masacrele produse în numele Creştinismului, ale cărui armate şi au propus să salveze sufletelor oamenilor, dar au sfârşit doar prin a îi măcelări şi de asemenea de a ridica semne de îndoială în legătură cu un Dumnezeu ai cărui reprezentanţi ucid în numele Lui, torturează, sau ard oamenii de vii. Biserica nu trebuie să fie o comunitate pasivă dar nu trebuie să facă decât ceea ce i-a fost dat să facă. Aceasta este exact ceea ce a făcut şi Isus, pe pământ, adică să anunţe vestea bună a salvări, care vine prin credinţă şi să manifeste puterea lui Dumnezeu, spre binele oamenilor. Tocmai aceste lucruri, esnţiale şi definitorii, Bisericile instituţionale nu le îndeplinesc. Ce face orice instituţie bisericească este să se organizeze ca un aparat, bine pus la punct şi să încerce să se dezvolte, cucerind ‚teritoriile’ spirituale, dar şi materiale şi chiar geografice din jurul lor. „Biserica conchistadorilor,” Bisericile „civilizatoare şi salvatoare” sunt modelul ideal al oricărei Biserici instituţionale. Pentru astfel de acţiuni Biserica trebuie să fie structurată ca şi un corp uman, ca şi o armată dar astfel de conduită nu este ceea ce ne spune Biblia, că aşteaptă Dumnezeu de la ea. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu nu are, în sensul corpului uman, un cap, adică un comandant, un lider. Biserica celor născuţi din Dumnezeu este formată din fraţi şi surori, dintre care Cristos este un model care trebuie urmat. Cum am putea noi să fim ca şi Isus Cristos, adică să ajungem la înălţimea plinităţii staturii lui, dacă El este un comandant? Desigur că un comandand, un lider are trăsături de caracter specifice, dar noi nu suntem chemaţi să ajungem ca şi un şef, ca şi un lider, ci ca şi un frate, sau sa şi o soră. Isus Cristos este fratele nostru şi în acelaşi timp este salvatorul nostru şi ghidul nostru spiritual, El nu este în nici un fel şeful nostru, comandantul nostru de oşti. Aşa cum Isus ne-a îndrumat către Tatăl şi noi trebuie să îi îndrumăm pe oameni către El. Isus nu s-a prezentat pe sine ca fiind un lider autoritar, de ce l-am transformat în aceasta? Dumnezeu este Tatăl nostru, nu este comandantul nostru cu toate că oamenii în asta încearcă să îl transforme. De multe ori, oameni sunt mai întâi linguşitori şi total lipsiţi de şira spinării, iar apoi îşi omoară dictatorii, pe care chiar ei îi crează. Desigur odată ajunşi şefi ai instituţiilor bisericeşti funcţionarii bisericeşti aşteaptă ca toată lumea să se comporte cu ei cu aceeaşi slugărnicie cu care ei ne învaţă că trebuie să ne comportăm cu Dumnezeu. Cam acelaşi gen de atitudine mi se pare vizibil în modul instinctual prin care natura unamnă, ne renăscută spiritual, încearcă să se apropie de Dumnezeu. Este o tactică prin care cei mai mulţi se apropie cu maximă prudenţă de o personalitate şi după ce cred că au descifrat-o şi i-au aflat punctele slabe fac totul să o conteste şi să o distrugă.  Dar în modul acesta, cei care în mod, mai degrabă inconştient, practica această atitudine îl contrazic şi îl neagă pe Isus, care ne-a informat că Dumnezeu este Tatăl nostru. (...)  De ce este important acest aspect? Lumea s-a săturat de dictatori şi atunci când însuşi Dumnezeu este prezentat ca şi un dictator marea majoritate a oamenilor, aceia care nu au un interes imediat, de a fi ajutaţi, caută orice fel de motivaţii, oricât de superficiale, pentru a adopta o poziţie ateistă sau agnostică. „Temeţi-vă de Dumnezeu” este lozinca, preluată şi generalizată, după un text din Apocalipsa lui Ioan, care se referă la o vreme când Dumnezeu devine Executor al propriilor Sale judecăţi. Reacţia este aceea că oamenii luptă cu propria lor frică şi cea mai sigură metodă li se pare multora aceea de a se convinge pe ei înşişi, că Dumnezeu este doar o superstiţie învechită.

Adevărata Biserică a lui Dumnezeu nu este o armată cu un comandant este o familie care are ca Tată, dimensiunea infinită a realităţii. Tatăl nostru este infinitatea care pătrunde în minţile noastre atunci când ne ridicăm deasupra propriei noastre condiţii umane, finite, atunci când înţelegem că, prin Cuvânt, suntem parte, la fel ca tot ceea ce este raţional în sensul de utilizator de limbaj logic, din Raţiunea Universală. Limbajul ne dă conştiinţa de sine deoarece limbajul este acela care se detaşează de noi înşine şi ne permite să ne judecăm propriile trăiri, prin prisma unor principii universale, specifice raţionalităţi. Limbajul este oglinda noastră şi în acelaşi timp este întipărirea slavei lui Dumnezeu, este Cuvântul întrupat. Mântuirea înseamnă conştiinţa a ceea ce suntem, adică suntem o parte din Dumnezeu. Trezirea la această conştiinţă o face însă Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, atunci când El ne naşte din nou, din El însuşi. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu nu este un corp funcţioanl, care este constituit în scopul de a îndeplini anumite funcţii. Biserica celor născuţi din Dumnezeu este o colectivitate spirituală, care nu este constituită pe principiul funcţionalităţii, aşa cum este corpul uman, ci pe principiul afinităţii, adică înrudirii spirituale. Biserica Spirituală Unică este întemeiată pe Isus Cristos şi nu are ca fundament principiul organizări sau cooperări, în vederea realizări unor scopuri comune, cum ar fi convingerea sau constrângerea oamenilor, ca aceştia să devină Creştini, de către o echipă de lucrători. Principiul este  ca oricare membru al ei să îl mărturisească liber pe Mântuitorul său personal şi mărturia fiecăruia să fie însoţită cu semne şi minuni. Mai departe cel convertit, mai degrabă regăsit, are datoria să facă acelaşi lucru, nu doar predicând celor care sunt deja salvaţi, în cercul îngust al Bisericilor instituţionale ci mai ales celor care aşteaptă, „încă înainte de întemeierea lumii” ca speranţa lor în Cristos să se materializeze. (...) Esenţial este însă a nu se predica o instituţie bisericească sau alta, o doctrină sau alta, ci să fie anunţată salvarea care vine prin legătura personală cu Salvatorul fiecărui individ în parte, adică cu Isus. Se impune să repetăm exact ceea ce făcea Isus şi mergând din loc în loc să vorbim oamenilor de Tatăl nostru, însoţind vorbirea noastră cu semne şi minuni. Desigur este bine să cooperăm cu ceilalţi Creştini pentru că din punct de vedere practic avem nevoie de o anumită logistică, dar este nevoie să ne legăm unii de alţii în nici o o organizaţie sau Biserică instituţională. Organizarea şi cooperarea în astfel de cazuri o face direct Dumnezeu. (...) Sunt conştient că în fel acesta promovez exact modul de funcţionare al Creştinismului timpuriu, dar în realitate acesta este cel corect.     

Ce este de făcut? Un singur lucru trebuie făcut şi anume întoarcerea la Cristos şi citirea şi acceptarea tuturor celorlalte scriei care aparţin de N.T. exclusiv în lumina teologiei lui Isus Cristos. El a venit să ne ofere o învăţătură care nu este din lumea aceasta şi care nu are nimic de a face cu ordinea şi organizarea din lume ci este chiar reversul acestora. Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntru nostru şi nu în lumea în care trăim, de aceea lumea nu poate decât să o pervertească.

Există, prin urmare două teologii diferite în Biblie şi anume teologia unităţii, promovată fără echivoc de Isus Cristos şi teologia ierarhiei sau a autorităţii, desprinsă din unele epistole atribuite apostolului Pavel. Cele două teologii sunt radical diferite, prima se bazează, cu prioritate, pe unitatea desăvârşită între Persoanele Dumnezeirii, între om şi Dumnezeu şi, în familie, între soţ şi soţie. Cea de a doua se bazează, în primul rând, pe o ierarhie a autorităţii în care Tatăl este Capul Fiului, Fiul este Capul Bisericii şi bărbatul capul femei. Desigur că cea de a doua teologie nu exclude dragostea spirituală, ea chiar o presupune, dar dragostea este „acoperită” de autoritate, de puterea de decizie. În cadrul celei de a doua teologii se poate foarte uşor „uita” pentru un moment de dragoste şi ceea ce rămăne este autoritatea, în forma ei „pură,” autoritatea care nu poate fi contestată, atâta vreme cât este prezentată ca venind de la Dumnezeu.

Dacă acelaşi Dumnezeu, locuieşte prin Duhul Său cel Sfânt în interiorul mai multor indivizi, în acelaşi timp, ce ierarhie poate să fie între aceştia? Locuieşte oare mai mult în unii şi mai puţin în alţii, în aşa fel încât să se creeze, în felul acesta, o ierarhie? O anumită ordine este necesară acolo unde se adună mulţimi mare de oameni, o ordine administrativă, menagerială, dar în nici un caz o ordinea spirituală. Ordinea spirituală nu este de compentenţa oamenilor, ci exclusiv a lui Dumnezeu. Nici un om pe pământ nu poate face ordine spirituală, dar prin instituirea ritualurilor creştine, acestea sunt administrate de către Bisericile instituţionale şi deci acestea impun o ordine spirituală. În conformitate cu teologia lui Isus, Duhul Sfânt stabileşte ordinea spirituală, atunci cînd lucrează prin oamenii lui Dumnezeu. El îi trimite, pe fiecare în mod individual, le toarnă în inimi dragostea care îi motivează, le dă mesajele, pe care ei trebuie să le transmită, tot El le dă şi puterea să facă minuni şi bineânţeles Duhul Sfânt lucrează în fiinţele celor care primesc aceste mesaje şi îi convinge de păcat. Instituţiile bisericeşti au tendinţa de a înlocui lucrarea de organizare a lui Dumnezeu, cu propria lor organizare, bazată pe tradiţii şi pe reguli prestabilite.                   

Este exact ceea ce se întâmplă în momentul de faţă în Bisericile instituţionale şi anume se pune un accent deosebit pe autoritate şi despre dragoste se aminteşte câte odată, dar efectele ei sunt greu de sesizat. Bazat pe învăţătura lui Isus Cristos se poate afirma că singura autoritate este aceea care vine din dragoste, care este recunoscută din dragoste şi care duce la unitate perfectă. Aceasta este marea revoluţie adusă de Creştinism în istorie. Este vorba de a pune dragostea înaintea tuturor lucrurilor, de a promova sacrificiul de sine, acela care vine din iubire, ca şi valoare supremă. Nu se exclude desigur dreptatea dar şi dreptatea vine tot din dragoste, adică din nevoia de a proteja fiinţele iubite şi desigur principiul iubirii de natură divină. Dumnezeu nu iubeşte crima, furtul, minciuna, înşelătoria şi de altfel nici un fel de păcat. Dumnezeu nu poate tolera păcatul dar numai El este acela care cunoaşte motivaţiile profunde ale fiecărui individ uman. Ce fel de Paradis ar fi acela în care fiinţele salvate ar fi interesate de fraudă? La fel ca şi ‚paradisul’ de pe pământ. Ce conţinut ar avea speranţa umanităţii în mai bine dacă Paradisul Ceresc s-ar asemăna cu ‚infernul’ pământesc? Dumnezeu ne iubeşte, atât de mult, încât doreşte pentru noi pacea spirituală şi fericirea deplină. Acestea ar fi puse, fără îndoială, în pericol dacă în Paradisul Ceresc ar continua să fie localizate persoane care nu vor să renunţe la ne dreptate. Este societatea umană rea sau bună, atunci când luptă împotriva infracţiunilor? Părerea mea este că este bună, deoarece în cazul că nu ar face-o un rău cu mult mai mare s-ar produce şi bineânţeles multă suferinţă umană. Nimeni nu îl poate califica pe Dumnezeu ca fiind prea aspru sau intolerant, atunci când luptă cu păcatul. El face acest lucru pentru că ne iubeşte. Pe de altă parte, Isus nu se referă la săvârşirea de infracţiuni atunci când îi identifică pe aceia care vor fi separaţi definitiv de Dumnezeu ci doar la egoismul specific uman. (...) A nu ajuta pe săraci nu este o infracţiune, în lumina legi, dar este un păcat în ochii lui Dumnezeu. A nu îi ajuta pe alţii este un lucru ‚natural’ pentru om şi tocmai de aceea, pentru a corespunde standardelor lui Isus, avem nevoie să fim născuţi din nou, adică să ne schimbăm natura. Nu avem nevoie să fim botezaţi din nou, adică a doua oară, la maturitate, dar avem nevoie să ne naştem din Dumnezeu. Schimbarea naturii noastre este condiţia pentru a intra în Împărăţia Cerurilor. (...) 

Principiul autorităţii care vine din putere, sau dintr-o poziţie superioară, la un moment dat, este promovat prin unele epistole atribuite lui Pavel, în linie directă cu tradiţia din care acesta a provenit, adică din cea iudaică. Pavel a adus femeia „la locul ei,” aşa cum era şi în tradiţia iudaică şi a reintrodus judecăţile morale, pe care Isus le-a interzis. Teologia lui Isus Cristos nu este din lumea aceasta, este o „nebunie” pentru lumea în care trăim, este „nebunia” crucii pe care însă apostolul Pavel a încercat să o facă „digerabilă” pentru lume. Acesta a construit un cadru instituţional bazat pe reguli pe care le-a introdus, pentru a instaura „ordinea” în adunările creştine. În orice caz, modul în care se desfăşurau adunările înfiinţate de Pavel era mult mai deschis şi implica mult mai bine pe Creştini, în viaţa comunităţilor, decât Bisericile instituţionale din prezent. Cu toate acestea, problema este că, prin unele epistole ale apostolului Pavel s-a stabilit o teologie a ierarhiei, adică Tatăl este Capul lui Cristos, Cristos este Capul Biserici şi bărbatul este capul femei. Şi ce este rău în acest fapt? Pe baza structuri imaginată de Pavel oamenii au mai adăugat o verigă şi anume aceea că Biserica instituţională este capul individului credincios, adică al bărbatului. Pavel nu a făcut o astfel de afirmaţie dar această completare se potriveşte foarte bine în schema propusă de Pavel. În însăşi logica sa schema lui Pavel cerea parcă adăugirea acestei verigi lipsă, dar eu sunt convins că Pavel nu a intenţionat-o, în nici un fel. Schema completă, atât de multă apreciată de Bisericile instituţionale, este următoarea: Tatăl este Capul Fiului, Fiul este Capul Biserici, Biserica este capul bărbatului şi bărbatul este capul femei. După cum am arătat în această lucrare, nici una dintre legăturile dintre verigi nu este corectă, privită în prisma învăţăturilor lui Isus. Tatăl nu este Capul Fiului, ci este una cu Fiul, acelaşi Dumnezeu, într-o unitate desăvârşită. (...) Fiul nu este Capul Biserici, în înţelesul natural al cuvântului cap. Biserica este constituită din fraţii şi surorile lui Isus şi nu din organe de execuţie. Cristos poate fi numit Cap al Biserici, folosindu-ne de un limbaj incorect, dar numai dacă se adaugă toate precizările necesare în ceea ce priveşte înţelesul, în acest caz, al cuvântului ‚cap.’ Cristos este un model, un organizator, un deschizător de drumuri, un veghetor, dar nu este cap în sensul de creier care gândeşte şi care transmite comenzile unor organe care nu au posibilitatea să analizeze şi să hotărească liber dacă urmează sau nu impulsurile primite. Oamenii au conştiinţă şi sunt liberi să îşi urmeze propria lor conştiinţă. La acest nivel cuvântul ‚cap’ poate să sugereze ideia care a fost intenţionată, dar numai în mod deformat. Biserica nu este capul bărbatului şi nici în epistolele atribuite apostolului Pavel nu găsim o astfel de afirmaţie, dar aceasta este adăugirea implicită, care se găseşte în modul în care sunt construite doctrinele şi regulile Bisericilor instituţionale. Bărbatul nu este capul femei ci ei sunt una în Cristos. (...)  O precizare este necesară, numai şase dintre epistolele apostolului Pavel sunt considerate, ca fiind provenite direct de la acesta, restul sunt considerate a fi epistole, scrise sub pseudonim de alţi lucrători Creştini, care s-au folosit de numele lui Pavel, pentru a da greutate scrierilor lor. ? În acest mod se pot explica unele condradicţii, existente în teologia prezentă în epistolele, atribuite lui Pavel. Cu toate acestea, epistola întâia către Corinteni este considerată, aproape în unanimitate, că aparţin lui Pavel personal şi tocmai în această epistolă apare structura ierarhică la care am făcut referire. „Dar vreau să ştiţi că, Cristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femei, şi că Dumnezeu este capul lui Cristos. (1 Corinteni 11; 3) De remarcat însă este că în această epistolă Pavel nu afirmă despre Cristos că este Capul Bisericii, ci spune că El este Capul oricărui bărbat, adică susţine că indivizii sunt legaţi direct de Dumnezeu şi nu prin intermediul Bisericii. Că este „Capul oricărui bărbat” se poate spune despre Cristos, dar cu toate precizările de rigoare, dar Cristos este, în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură şi Capul oricărei femei. Dovada este simplu de făcut, prin aceea că sunt ne numărate femei care sunt născute din nou, care au darurile şi roadele Duhului Sfânt şi prin care deci, se fac minuni, în mod direct, prin ele se săvărşesc vindecări, sau prorocii, au darul de a vorbi despre înţelepciune, sau despre cunoştinţă şi nu au nevoie pentru aceasta de intervenţia bărbatului lor. Bărbatul poate fi sau nu capul femei, în probleme administrative, pământeşti, dar aceasta depinde de înţelegerea dintre cei doi. În probleme spirituale bărbatul nu este capul femei, ci Cristos. Pe de altă parte, într-o altă epistolă şi anume în epistola către Efeseni, Cristos este prezentat ca fiind Capul Bisericii. „Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului; căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Cristos este Capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului.” (Efeseni 5; 22-23) În realitate Cristos este Păstorul, sau Capul, cu precizările de rigoare, fiecărui individ în parte şi prin aceasta şi numai în acest fel El este şi Păstorul Bisericii, sau Capul Bisericii. Metafora folosită de Isus, prin care El se prezintă ca fiind Păstorul cel bun mi se pare mult mai potrivită decât aceea folosită de Pavel, care îl prezintă ca şi Cap al trupului spiritual, a lui Dumnezeu. (Ioan 10; 1-21) Isus, a dovedit o înţelepciune aparte, divină, când s-a descris pe Sine cu o mulţime de metafore cum ar fi Apa vieţii, Pâinea vieţii, Lumina lumii, Păstorul cel bun tocmai pentru a sublinia că toate acestea nu sunt decât metafore şi că ele nu pot decât să sugereze relaţia dintre Dumnezeu şi om.                

 Cea mai gravă alunecare către iudaism o găsim însă în epistola către Timotei, în care femeile, sunt tratate ca un fel de cetăţeni de categoria a doua şi care nu vor fi mântuite prin credinţă, ci prin fapte, adică prin naşterea de fi şi numai dacă aceştia „stăruiesc cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie.” (1 Timotei 2; 8-15) Această epistolă se consideră, aproape în unanimitate, că nu aparţine apostolului Pavel şi în felul acesta se explică totala ei ne conformitate cu teologia mântuirii prin credinţă, promovată de apostol. Totuşi această atitudine faţă de femei este foarte mult apreciată de Bisericile instituţionale şi în mod special de cele Neoprotestante. Care este explicaţia? Una dintre ele este aceea că, în felul acesta, acestea pot să întreţină o concepţie despre autoritate greşită, favorabilă politici lor instituţionale.

 Din nefericire cadrul acesta instituţional a devenit la un moment dat mai important decât principiile pe care căuta să le protejeze şi în final acest sistem, care a suferit ne numărate perfecţionări, de la Pavel încoace, a devenit de sine stătător şi având tot mai puţin a face cu învăţătura excepţională, extraordinară şi revoluţionară, pe care a promovat-o Isus pe pămănt. Personal mă declar un adept al teologiei lui Isus Cristos, cum fără îndoială era şi apostolul Ioan, acela care l-a înţeles cel mai bine pe Isus. Scrierile apostolului Pavel, care sunt mai grele de înţeles şi pe care mulţi le răstălmăcesc spre pieirea lor, trebuiesc citite în lumina teologiei lui Isus, în caz contra ele pot fi un prilej de rătăcire spirituală. Lucrul acesta l-a ştiut şi apostolul Petru, dar cuvintele spuse de el, în acest sens, nu sunt analizate şi înţelese destul de bine şi nimeni nu se întreabă care sunt acele scrieri pe care unii le răstălmăcesc spre pieirea lor şi în ce fel ele sunt răstălmăcite, în această direcţie? (2 Petru 3; 15-16) Lucrarea de faţă încearcă să dea răspuns la această întrebare.       

 Pentru a rămâne consecvenţi cu învăţăturile N.T., stabilirea de reguli nu este în acord cu principiile Creştinismului, care ne învaţă că fiecare Creştin ştie ce are de făcut, pentru că este învăţat direct de Dumnezeu, prin Duhul Sfânt şi nu are nevoie să fie învăţat din afara conştiinţei sale, de către nici o altă fiinţă umană. A primit Pavel îndrumarea spirituală a vreunui alt om sau a fost învăţat de Duhul Sfânt în legătură cu principiile Creştinismului? A fost Pavel singurul Creştin inspirat de Duhul Sfânt sau toţi cei care sunt ai lui Cristos sunt învăţaţi în acelaşi fel? Dumnezeu nu l-a pus pe apostolul Pavel singurul învăţător, o dată pentru totdeauna, peste rasa umană. Există un singur Mântuirtor, în credinţa creştină, dar mai mulţi apostoli şi învăţători. Pavel a avut un mesaj, care a încercat să răspundă nevoilor spirituale ale comunităţilor cărora s-a adresat, dar în vremurile pe care le trăim, provocările sunt, de multe ori altele şi lor trebuie să li se răspundă adecvat pe măsura problemelor pe care le ridică. Din acest motiv, „închiderea” mesajului spiritual pe care Dumnezeu doreşte să îl transmită lumii şi reducerea lui numai la textele N.T., înseamnă pur şi simplu o contestare a lucrării Duhului Sfânt pe pământ, în acest moment. Nu mai sunt, la ora actuală, alte persoane pline de Duhul Sfânt, aşa cum au fost şi Pavel, Petru, sau Ioan, care să le vorbească oamenilor despre Dumnezeu şi nu mai sunt oameni care să fie învăţaţi direct de Dumnezeu? Dacă admitem un astfel de principiu, înseamnă că promovăm ideea că învăţătura creştină este moartă şi că nu mai există Creştini practicanţi pe Pământ. Din momentul în care s-a canonizat Biblia şi până în ziua de astăzi s-ar mai fi putut scrie multe „Biblii” care să cuprindă experienţa oamenilor cu Dumnezeu. De fapt, există multe astfel de scrieri, deosebit de valoroase şi utile dar sunt destule Biserici instituţionale care descurajează studierea lor. Instituţiile bisericeşti doresc să ţină sub controlul lor mesajul lui Dumnezeu şi să îl interpreteze în aşa fel, încât orice nouă descoperire să nu lezeze interesele lor. Deviza „Sola Scriptura” a devenit o „armă”, prin care Bisericile instituţionale, interpretează Biblia, aşa cum cred ele şi cum le convine, pentru a îşi menţine statutul, şi pentru a controla pe enoriaşii lor.              

Din cauza faptului că nu sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu, mulţi reprezentanţi ai Bisericilor instituţionale rămân doar la slovă. Ei văd că este scris, ceea ce este scris, dar iau numai litera, pe care o interpretează în limitele naturii umane ne renăscute spiritual şi din aceasta  creează o nouă doctrină sau un nou regulament. Este foarte bine când apar idei sau „lumini” noi în înţelegerea Creştinismului, dar acestea nu trebuiesc absolutizate, ridicate la rangul de „adevăr” indiscutabil şi mai ales, nu trebuie să acopere singurul adevăr cu adevărat fundamental care ne spune că „Dumnezeu este dragoste.” Atunci când vom pune în discuţie şi vom contesta acest adevăr, vom păşi într-o eră în care Creştinismul şi-a trăit ultimele clipe. Mulţi atei, dezamăgiţi de viaţa lor, contestă tocmai acest lucru şi anume că există o realitate transcedentală care ne iubeşte. Nici un om nu poate crede în Dumnezeu, dacă nu simte dragostea Lui, pentru că Dumnezeu este dragoste. Dracii cred şi se înfioară, dar spre deosebire de oameni, ei l-au văzut pe Dumnezeu. (...) Bisericile instituţionale, în marea lor majoritate, nu arată această dragoste, ci arată o faţă umană în care totul este reglementat, organizat şi ţinut sub control. Ele transmit un singur sentiment: „frica de a nu greşi,” pe care o inoculează în conştiinţele umane atât de adânc, încât altceva nu se mai vede şi oamenii devin paranoici şi suspicioşi şi chiar îi privesc pe cei din jurul lor ca pe nişte pericole, adică ca pe nişte potenţiali păcătoşi. Singura şansă de a nu greşi, într-o anumită situaţie sau alta, este aceea de a ne lăsa ghidaţi de o inimă umplută cu dragoste spirituală, de către Duhul Sfânt. Bunătatea cere de asemenea înţelepciune, altfel se transformă în slăbiciune. Spiritul Creştinismului este cu totul diferit decât cel al lumii. Regulile din Împărăţia lui Dumnezeu sunt pe dos faţă de cele din lumea noastră, adică cel mai mare este slujitorul tuturor. Chiar Isus Cristos este slujitorul întregii lumi, pentru că El nu face altceva decât o muncă de învăţător, de medic, sau de consilier şi nu ne cere în schimb decât să îl iubim. Cristos nu este stăpânul nostru, este slujitorul nostru, nu ca Unul care este obligat să ne fie slujitor sau este plătit pentru asta, ci ca Acela care face lucrul acesta din dragoste, de aceea ar trebui să îi iubim pe toţi ‚slujitorii’ de pe pământ. (...) Cristos este un slujitor foarte puternic, care poate face totul pentru noi, şi care poate să ne ofere viaţa veşnică.

Read 50 times Last modified on Monday, 30 November 2020 01:39
Gabriel Baicu

profile Gabriel Baicu

 

 

 

 Cartea Secretele Bibliei este o analiză a primelor 11 capitole ale cărții Facerea (Geneza), din Biblie, care sunt citite cu un ochi critic și nicidecum dogmatic. Rostul acestui studiu este acela de a afla dacă există motive raționale și dovezi faptice pentru a crede narațiunile conținute de Biblie despre creație, nu printr-o credință oarbă, ci pe baza unor argumente credibile.

www.secretelebibliei.com

Leave a comment

Make sure you enter all the required information, indicated by an asterisk (*). HTML code is not allowed.

Cuprins

 

Vizitați site-ul

www.credintacrestina.com

Downloads

CARTEA SECRETELE BIBLIEI

Read the books!

 Gods false mirror

Contradictions in the Bible

5071689
Today
Yesterday
This Week
Last Week
This Month
Last Month
All days
3374
3518
35721
4994625
108928
215522
5071689

Your IP: 18.207.108.182
2021-01-24 20:45