Cel mai mare pericol al autoritarismului instituţiilor bisericeşti este acela de a genera ideea că inspiratorul acestuia este chiar Dumnezeu şi deci, că El însuşi este o realitate autoritară, asemănătoare cu reprezentarea oferită de acele instituţii. Este o deformare crasă, care îi îndepărtează pe oameni de credinţa creştină şi care contrazice Biblia. Dumnezeu este dragoste şi El nu este un stăpân autoritar, chiar dacă milos. Autoritatea lui Dumnezeu este autoritatea dragostei şi a dreptăţii. Aceste două elemente sunt cele două talgere, pe care se află harul lui Dumnezeu.

Dreptatea, însă, este tot expresia dragostei. Dumnezeu face dreptate pentru că îi iubeşte pe cei nedreptăţiţi şi le pasă de ei. Dacă Dumnezeu ar tolera păcatul, care nu este  altceva decât nedreptate, sau fărădelege, două cuvinte echivalente, atâta vreme cât legea lui Dumnezeu este dreaptă, atunci El nu ar mai fi dragoste, ci ar fi nepăsare sau indiferenţă. Mânia lui Dumnezeu este reacţia lui justificată pentru tot ceea ce batjocoreşte acest principiu al dragostei. Faptul că luptă împotriva distrugerii şi a suferinţei nu îl face pe Dumnezeu autoritar, ci doar implicat.

Dumnezeu este un Cavaler al dreptăţii, dar nu este un sadic răzbunător care să se bucure de suferinţele celor pedepsiţi, aşa cum încearcă unii responsabili religioşi să îl portretizeze, în scopul de a instila frica în minţile tenebroase ale unor credincioşi. Dacă Dumnezeu i-ar pedepsi pe cei care nu cred în El la pedeapsa unor chinuri veşnice, ce dragoste pentru duşmani ar mai avea El şi ce bază ar avea să ne ceară să ne iubim vrăjmaşii? Poveştile despre iad, atât de mult exagerate, ale Bisericilor instituţionale, se află într-un complet dezacord cu principiul iubirii duşmanilor, iar acest principiu este „floarea de colţ,” adică minunea morală şi spirituală a  Creştinismului. Dumnezeu este o realitate căreia îi pasă de oameni, pentru că dacă ar fi dezinteresat, nu ar lupta împotriva păcatului, adică împotriva acelor atitudini care generează suferinţă şi distrugere. Trăim într-un univers căruia îi pasă de noi şi nu într-unul rece şi indiferent şi aceasta este una dintre veştile bune care sunt aduse de evanghelie.

 Există, totuşi, un decalaj aşa de mare între Isus, cel care locuieşte înăuntru fiinţelor credincioşilor născuţi din Dumnezeu şi imaginea Lui, aşa cum este construită în organizaţiile religioase creştine, încât este greu de reprimat un sentiment de dezamăgire. Adevărul este că atmosfera într-o organizaţie bisericească instituţională este dată de majoritate nu de minoritate. Tot adevărat este că acolo unde există luptă pentru putere şi influenţă, deci dezbinări, acolo atmosfera nu poate fi spirituală. Dumnezeu încă lucrează în instituţiile bisericeşti şi îi salvează pe toţi aceia care fac parte din Biserica celor Aleşi şi care sunt scrişi în cartea vieţii, de la întemeierea lumii (Apocalipsa lui Ioan 20: 15) Credincioşii, născuţi din nou, au un rol important de jucat în locurile în care se află, pentru că ei sunt sarea pământului. (Matei 5: 13)

 Prin instituţionalizare, Biserica Creştină a pierdut multe din caracteristicile sale divine şi a început să reflecte ne corespunzător imaginea lui Dumnezeu. Unele rădăcini incipiente ale degradării spirituale, ulterior dezvoltate de instituţia Bisericii, au început să se formeze încă din timpul apostolului Pavel, care, încă în vremea sa spunea că taina fărădelegii a început deja să lucreze (2 Tesaloniceni 2: 7) Biserica a devenit mai întâi o instituţie şi apoi un număr de instituţii, în care factorul uman l-a voalat, deformat şi denaturat treptat pe cel divin. Amestecul dintre spiritualitate, factorul organizatoric şi instituţional, dintre intenţiile pure ale lui Isus Cristos şi interesele de putere, economice sau politice ale  organizaţiilor umane, au dus la un conglomerat, pe care astăzi îl numim, impropriu „biserică.” Acesta este o entitate complexă, economică, socială şi, într-o anumită măsură politică, adică în sensul că practică propria ei politică, entitate, care înconjoară lumina lui Dumnezeu şi tinde să o obtureze. Cred că Dumnezeu a ales ca Biserica Sa să rămână neoficială, pentru câteva sute de ani, pentru ca, în perioada ei de creştere, alte interese decât cele spirituale să nu poată prevala.