Există două moduri principale dar diametral opuse în înţelegerea Creştinismului. Primul este o cale pe care merge marea masă, cel de-al doilea este calea pe care a mers Cristos, este Calea vieţii veşnice. În primul, mod, Dumnezeu este reprezentat ca un stăpân absolut, care îşi iubeşte supuşii, dar care aşteaptă de la ei o supunere totală. Aceştia nu au dreptul să discute deciziile stăpânului, nu au dreptul să pună întrebări incomode şi trebuiesc să execute şi să se supună necondiţionat. Dumnezeu este văzut ca un rege, drept dar exigent şi care iartă pe cine voieşte şi condamnă deasemenea oamenii conform voinţei Sale. Dumnezeu nu se supune nici unei legi ci doar voinţei Sale, El este suveran şi face tot cea ce doreşte. Nimeni nu poate să îi ceară socoteală de nimic şi oricum chiar dacă ar încerca să facă acest lucru, ar sfârşii prost, deoarece Dumnezeu este cea mai puternică forţă din univers. În orice caz cine ar fi atât de nesăbuit ca să încerce să îl deranjeze pe Dumnezeu cu părerile proprii? Dumnezeu este conceput ca un monarh luminat, având puteri absolute pe care nu le împarte cu nimeni altcineva, decât cu Fiul Său.

În cea de-a doua opţiune, Dumnezeu nu este un stăpân ci o lumină care conduce poporul Său pe o cale a păcii şi fericiri. Este Calea în sine, este un alt stil sau mod de viaţă, pe care cei interesaţi îl aleg de bună voie, este  o concepţie diferită, un alt mod de a înţelege sensul existenţei şi relaţiile dintre oameni. Dumnezeu este însăşi sensul oricărei existenţe, deoarece numai în El îşi găsesc locul toţi cei care există, împreună, şi numai cei care sunt în accord cu principiile Lui există cu adevărat. Între noi şi Dumnezeu există un fond comun, aspiraţii comune, afinităţii împărtăşite. Avem în comun, noi şi Dumnezeu, credinţa de ne zdrunicinat în acelaşi principiu, adică în dragostea spirituală. Cea ce ne leagă de Dumnezeu nu este autoritatea Lui, ci o cauză comună, principii comune, al căror principal susţinător este chiar Dumnezeu. Prin credinţa creştină noi nu devenim supuşi ai unei Persoane ci aderenţii, participanţii la lupta dintre bine şi rău, în care ne asociem, în mod liber şi deplin conştient, de partea binelui. Suntem egali cu Dumnezeu, de fapt suntem una cu El, în spirit şi nu suntem doar un popor de supuşi model, închişi într-o colivie de aur. Ce vom alege: o gură de aer curat, respirată în libertate, sau o viaţă eternă în cetatea lui Dumnezeu, care are temeliile din pietre preţioase şi străziile de aur curat? (Apocalipsa 21: 10-23) Ei bine, nu va trebui să facem această alegere, pentru că Dumnezeu ne oferă amândouă aceste lucruri, în acelaşi timp. Cu alte cuvinte, prezenţa lui Dumnezeu nu ne răpeşte libertatea, chiar mai mult ne oferă libertatea supremă, aceea de a alege singuri, pentru noi, între viaţa veşnică şi moartea eternă. Viaţa veşnică nu poate fi trăită în orice condiţii. Nu poţi trăi veşnic lângă un vecin care îţi face viaţa un iad, sau cu o familie care te “torturează,” la un loc de muncă care nu te mulţumeşte, lângă oameni care te urăsc şi încearcă să îţi facă rău, etc. O astfel de viaţă veşnică ar fi un iad nu un rai. Ca să poţi trăi veşnic ai nevoie de pace, de bucurie şi mai ales de dragoste spirituală, pe care să o oferi şi să o primeşti.  

Dumnezeu a descoperit toate aceste adevăruri cu mult înaintea noastră, din totdeauna şi de aceea El este Calea armoniei totale şi a liniştii spirituale. El a înţeles primul că nu este posibilă fericirea personală, de durată, decât atunci când toţi cei în cauză sunt fericiţi şi că pentru aceasta relaţiile dintre fiinţele conştiente trebuie să fie bazate pe dragoste spirituală. Dumnezeu este atât de înţelegător, încât nu poate decât să iubească oamenii, dar în acelaşi timp, luptă cu cea ce constituie cauza nefericirii, care este egoismul personal. El vrea să îl ridice pe om la o nouă dimensiune, o nouă treaptă pe scara valorică, un punct unde acesta să devină o fiinţă superioară, deasupra instinctelor şi pasiunilor naturale. Dumnezeu doreşte să înlocuiască iadul luptei pentru privilegii şi putere cu raiul sacrificiului de sine. El generează o lume în care singura fericire posibilă este fericirea pe care o trăim prin ceilalţi, atunci când îi facem pe ei fericiţi. Fericirea este o bunăstare spirituală pe care nimeni nu o poate atinge cu preţul sacrificării fericirii altora.

Dumnezeu este un lider care conduce prin exemplu personal, cea mai bună dovadă este viaţa şi sacrificiul de Sine al lui Isus Cristos pe cruce. El se simte fericit şi împlinit atunci când dă mai mult decât atunci când primeşte. Dumnezeu are nevoie de oameni cărora să poată să le dăruiască comorile Sale de înţelepciune şi care să poată să înţeleagă cea ce face El şi felul Lui de a fi. Aceiaşi oameni trebuie să fie capabili să urmeze exemplul Său şi să ajungă la fel ca şi El, adică plini de dragostea Lui. Raiul este locul unde oamenii se iubesc sincer unii pe ceilalţi şi unde fiecare beneficiază de absolutul cunoaşterii.

Dumnezeu este atotştiutor, atotputernic şi omniprezent şi doreşte să împartă toate aceste atribute cu oamenii, cărora le spune tot ce face. Cei mântuiţi vor sta cu Isus Cristos pe scaunul Său de domnie. Creştinii vor fi poporul lui Dumnezeu, Mireasa Lui, Casa Lui duhovnicească, Câmpul Lui de desfăşurare a dragostei spirituale. Cei salvaţi sunt copii lui Dumnezeu, lumina ochilor Lui, globurile Lui de aur, iubiţii Lui spirituali, partenerii Lui de viaţă veşnică. Dumnezeu nu are nevoie de laude ritualice, aşa cum un şef are, dar laudele vin inevitabil atunci când omul se exprimă cu privire la persoana lui Dumnezeu.

Laudele sunt o recunoaştere sinceră a calităţilor lui Dumnezeu şi nu o hrană a orgoliului şi mândriei Sale, deoarece Dumnezeu nu este orgolios şi mândru. Laudele obligatorii, la comandă, adoraţia pe bandă rulantă, laudele formale, devenite ritualuri religioase, sunt o expresie a instituţiilor bisericeşti şi susţin numai o formă de evlavie, care însă nu garantează relaţia personală cu Dumnezeu.  Mai multe Biserici instituţionale au stabilit programe obligatorii “de laude” săptămănale, la adresa lui Dumnezeu. În cea ce mă priveşte, găsesc lucrul acesta ridicol şi prea asemănător cu cea ce se practica în sistemul comunist la adresa “conducătorului iubit.” Era şi fals şi ca dovadă stă faptul că, atunci când au avut ocazia, oamenii s-au grăbit să scape de un aşa conducător şi să îl omoare.

Laudele sunt un lucru natural atunci când eşti pus, faţă în faţă, cu valoarea, cu gesturi admirabile, cu realizări impresionanate. A institui însă acest gen de manifestare şi a face din ea o formă de cult obligatorie mi se pare tot atât de indecent, ca şi laudele care se aduceau la adresa fostului conducător ucis. Ce simţeau cei care îl lăudau pe conducător? Simţeau că aşa trebuie, că aşa s-a stabilit, că aceasta este o obligaţie. Bisericile instituţionale fac acelaşi lucru cu Dumnezeu. Îl prezintă pe Acesta ca pe un stăpân absolut, care are nevoie de laudele noastre, îşi hrăneşte orgoliul cu ele şi reprezentanţii acestor instituţii au grijă să organizeze servicii de laudă şi adoraţie ca să fie pe placul Lui. Cât de laşi, de servili şi de oportunişti pot să fie oamenii câte odată. Dumnezeu nu are nevoie de laudele noastre formale şi ne-a spus acest lucru clar.

“Dacă aţi fi ştiut ce însemnează: <<Milă voiesc, iar nu jertfe,>> n-aţi fi osândit pe nişte nevinovaţi.” [(Matei 12: 7); ref. 258 în Biblia Ortodoxă]

Mulţi preferă să aducă ca “jertfă” lui Dumnezeu, tot felul de laude, mai mult sau mai puţin, pornite din inimă, dar nu înţeleg ce a încercat să spună apostolul Pavel în epistola către Evrei la cap. 13, cu versetul 15, atunci când o folosesc ca sursă de inspiraţie. A îl mărturisii pe Cristos, prin vieţile noastre, este o laudă la adresa lui Dumnezeu, mai mult decât declamaţiile zgomotoase. Cu toate acestea, şi în trecut şi în prezent, mulţi credincioşi preferă formele, cîteodată goale de conţinut, în locul angajamentului personal concret, adică preferă “jertfele ritualice,” în locul milei.  

Dumnezeu nu poate fi numit Cel mai mare, deoarece acest lucru presupune un termen de comparaţie, dar există un singur Dumnezeu şi nimic nu se poate compara cu El. Dumnezeu ar putea fi considerat Cel mai mare, numai dacă ar fi să îl comparăm cu altcineva, dar cu cine poate fi comparat infinitul? Dumnezeu nu ne iubeşte, doar pentru ceea ce suntem acum, ci pentru potenţialul pe care îl avem de a ne dezvolta în viitor, pentru a ajunge la înălţimea plinătăţii staturii Fiului Său, Isus Cristos. Dumnezeu ne vede în perspectiva viitorului, în împărăţia Lui, şi ne analizează în funcţie de aceasta.

    Suntem la fel ca şi Isus Cristos, fii şi fiicele lui Dumnezeu. În Cristos, suntem ca şi El, având aceeaşi situaţie şi fiind şi noi una cu Dumnezeu. Aşa cum Fiul lui Dumnezeu este una cu Tatăl din Ceruri tot aşa sunt şi toţi aceia care au fost înfiaţi prin Cristos. Suntem dumnezei, dar suntem astfel, împreună cu Dumnezeu şi nu fără El. Nu putem ajunge dumnezei fără Dumnezeu, aceasta este pentru mine morala principală a Creştinismului. Oricine doreşte să ajungă dumnezeu trebuie să fie capabil să îşi dea viaţa pentru semenii săi, altă cale nu există. Numai acela sau acea care este gata să sacrifice totul pentru aproapele său, inclusiv viaţa sa, a înţeles morala creştină. Aceasta nu este o modalitate de a dobândii putere asupra celorlalţi ci de a câştiga putere asupra noastră înşine. Cine se poate domina pe sine însuşi până acolo încât să se poată nega pe sine, însuşindu-şi un alt Sine, cel al lui Isus Cristos, acela a înţeles Creştinismul.

„Am fost răstignit împreună cu Cristos şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” [(Galateni 2: 20); ref. 259 în Biblia Ortodoxă]

În fond Dumnezeu nu are nici o autoritate pe care să o impună asupra noastră întrucât noi înşine am ales să mergem singuri pe Calea care este Isus Cristos. Lucrul acesta l-am făcut nu de frica iadului, pentru că acesta nu este nimic altceva decât despărţirea definitivă de Dumnezeu, moartea a doua, ci din dragoste sinceră pentru Cristos. Dragostea nu se poate impune cu forţa şi nici o autoritate, nici chiar acea a lui Dumnezeu, nu poate să oblige pe cineva să iubească, dacă acea persoană nu simte acest lucru. Dumnezeu nu ne poate determina să îl iubim forţat chiar dacă ne-ar ameninţa că vom fi torturaţi pentru eternitate.

Unii se pot speria şi pot încerca să îşi auto impună sentimente pe care nu le au, dar acestea nu pot fi sincere. Credinţa de frică nu are nici o valoare. O credinţă bazată pe frică ţine tot atât cât ţine şi frica dar o credinţă bazată pe dragoste ţine tot atât cât ţine şi dragostea. Oamenii nu pot însă să reziste la nesfârşit sub presiunea fricii şi probabil aşa se şi explică şi faptele de curaj nebunesc pe care unii le săvârşesc pe câmpul de luptă. Frica îl înebuneşte pe om şi va trebui să scape de ea.

De aceea, poate că unii oameni devin dezamăgiţi de credinţa creştină şi se rezumă numai la o practicare formală, pentru că s-au săturat să le fie frică. Dragostea însă nu va pierii niciodată. Frica este doar începutul înţelepciunii, însă dragostea desăvârşită alungă frica. Frica pe care se bazează autoritatea impusă este un mod de a determina conştiinţele, este o influenţă, de care Bisericile corporatiste nu s-au ferit să se folosească. Dragostea însă este motorul adevăratei Biserici a lui Dumnezeu.

Personal, ader la cea de-a doua opţiune şi nu cred deloc în prima. Dacă Dumnezeu este o Forţă care ameninţă lumea El ar trebui să ştie că în final omenirea nu se sperie de nimic şi că oamenii preţuiesc libertatea ca pe o valoare mai presus decât viaţa lor. Milioane de oameni au murit, de-a lungul istoriei, pe câmpurile de bătălie, în lupta lor pentru libertate şi cred că nu s-ar da înapoi de la a muri dacă ar ştii că Dumnezeu le ameninţă libertatea. Dumnezeu, care îl cunoaşte atât de bine pe om, ştie că frica este temporară, dar El urmăreşte dragostea care este veşnică.