Monday, 30 November 2020 02:01

Informaţii cu caracter istoric în legătură cu perioada care a precedat oficializarea Bisericii Creştine

Written by
Rate this item
(0 votes)

Oficializarea şi instituţionalizarea Bisericii Creştine

şi formarea doctrinei oficiale (300-450 e. N.)

Informaţii cu caracter istoric în legătură cu perioada care a precedat oficializarea Bisericii Creştine

În anul 306, Constantinus I a murit pe teritoriul de astăzi al Marii Britanii. În urmă acestui eveniment, armata l-a proclamat pe fiul său Constantin împărat. Încă din anul 293, Diocleţian a instituit o echipă de patru împăraţi „Tetrarhia”, cu speranţa că în felul acesta imperiul va fi mai uşor de condus. Dar după retragerea împăratului Diocleţian, în anul 305 e.n., a reizbucnit războiul civil. În anul 312 e.n., Constantin a trebuit să întâlnească armata rivalului său Maxentius, care bara înaintarea sa către Roma. Victoria lui Constantin a fost răsunătoare şi pentru prima dată în istorie, soldaţii săi aveau inscripţionat pe scuturi o monogramă formată din primele două litere, în limba greacă, ale numelui lui Cristos. În anul următor, Constantin a încheiat o pace cu Licinius, în care s-a proclamat toleranţa religioasă atât pentru Creştini cât şi pentru ne creştini. Constantin obişnuia să le ceară soldaţilor să spună o rugăciune, pe care să o adreseze Dumnezeului Creştinilor înaintea unor bătălii.[1] După cum relatează istoricul Eusebiu din Cezarea, relaţiile dintre Constantin cel Mare şi Licinius s-au deteriorat până la nivelul în care cei doi foşti aliaţi, acum deveniţi rivali, s-au înfruntat pe câmpul de luptă. În anul 324 Licinius a fost înfrânt şi omorât.

Ideea de conversiune a lui Constantin la Creştinism trebuie înţeleasă foarte nuanţat. Nu trebuie înţeleasă cu sensul de astăzi, care se dă acestei noţiuni, ci în contextul în care împăraţii romani se asociau cu zeităţile pentru a obţine beneficii politice. Unii împăraţi ajungeau să se apropie atât de mult de zeităţile respective, încât se prezentau ei înşişi ca fiind nişte zeităţi. Constantin asocia pe Dumnezeul Creştin cu victoriile sale militare şi era departe de identificarea Creştinismului cu învăţăturile lui Isus Cristos, care propovăduise iertarea şi iubirea vrăşmaşilor. Constantin i-a povestit istoricului Eusebiu din Cezarea că înaintea bătăliei cu Maxentius a avut o viziune, în care a văzut o cruce de lumină în ceruri, deasupra soarelui şi o inscripţie „Cuceritor prin aceasta”.

La vremea respectivă Creştinii reprezentau o minoritate în imperiu, deci reacţia împăratului faţă de Creştinism nu poate fi explicată în primul rând prin considerente politice. Pe de altă parte, Constantin a avut o implicare personală cu Creştinismul şi obişnuia chiar să ţină predici înaintea curtenilor săi, după cum ne informează acelaşi Eusebiu. Din cele cincizeci de copii scumpe ale Bibliei, pe care Constantin le-a comandat, astăzi se păstrează două şi anume Codex Vaticanus şi Codex Sinaiticus, după locul unde au fost păstrate.[2] Constantin cel Mare a fost botezat înainte de moarte. De remarcat este faptul că Constantin a fondat o nouă capitală pentru Imperiu Roman şi a ales pentru aceasta un oraş străvechi, având o poziţie strategică foarte bună la intrarea în Marea Neagră, cu numele Byzantion. El a redenumit oraşul cu numele lui şi anume Constantinopol.[3] Împăratul, de asemenea, a construit o biserică în care a intenţionat să adune corpurile celor doisprezece apostoli în doisprezece sicrie, care să fie însoţite şi de sicriul său, după moarte. Sicriele au rămas mai mult simbolice, deoarece nu au existat destule relicve. Întrucât clădirile Bisericilor erau consacrate unui anumit aspect al vieţii Creştine, viaţa în Constantinopol era un continuu pelerinaj între acestea.

Emblema Bisericilor instituţionale a fost întotdeauna diviziunea. Ca urmare a Marii Persecuţii împotriva Creştinilor, problema moştenită a fost aceea de a şti care trebuie să fie atitudinea Bisericii faţă de cei care se lepădaseră de credinţă, în timpul persecuţiei. Episcopul de Alexandria a hotărât să îi ierte pe cei în cauză, dar lucrul acesta a cauzat asemenea nemulţumiri, încât episcopul Melitius de Lycopolis, în anul 306 e.n. , a fondat propria lui ierarhie, lucru care pentru decenii a fost un motiv de tulburări pentru mişcarea Creştină din Alexandria. Ne aflăm în perioada istorică în care se va realiza oficializarea şi instituţionalizarea Bisericii Creştine. O altă problemă, apărută în nordul Africii, în acea perioadă, a fost cea legată de cine avea dreptul să ierte pe cei căzuţi. Disputele referitoare la activitatea liderilor în perioada persecuţiei şi alte controverse doctrinare au generat, în Cartagena, alegeri episcopale controversate. Biserica Romană şi alte Biserici din Imperiu Roman l-au recunoscut pe Caecilian drept episcop, dar aceasta cu preţul ca el să renunţe la poziţia legată de baptism, pe care înaintea lui o susţinuse Cyprian. Această renunţare a creat o şi mai mare dezamăgire în rândul opozanţilor al căror lider era episcopul Donatus, lucru care a declanşat marea schismă a Donatismului.

Dincolo de calculele reci, politice, Constantin, Împăratul Romei, era atras de Creştinism. Mai mult, a avut o experienţă personală cu Dumnezeu, o viziune pe care am menţionat-o deja. Personal, nu cred că există motive pentru a pune la îndoială realitatea acestei viziuni. La momentul respectiv, Creştinismul nu reprezenta o forţă în imperiu, pe care Constantin să încerce să o atragă de partea sa. Nu avea nici un motiv pentru a găsi o scuză spirituală unei intenţii politice. Ce altă explicaţie se poate da acestui fenomen, dacă nu aceea de a fi un exemplu de intervenţie directă a lui Dumnezeu în istorie? Cu toate acestea, Constantin era mai angajat decât orice faţă de interesele politice ale Imperiului Roman şi subordona acestora orice alte motivaţii.

Pentru a rezolva disputa, apărută în Nordul Africii, Constantin a folosit o cale deja stabilită şi anume aceea de a deferi problema spre soluţionare unui conciliu al episcopilor. A convocat acest conciliu în Roma, în anul 313 e.n. Soluţia a fost defavorabilă Donatiştilor şi aceştia au ignorat pur şi simplu hotărârea conciliului. Un an mai târziu s-a încercat acelaşi lucru, printr-un alt conciliu convocat, de data aceasta la Arles, în sudul Franţei. Întrucât nici acest conciliu nu a rezolvat problema, împăratul a ordonat armatei de a interveni şi a-i readuce pe răzvrătiţi cu forţa în sânul mişcării principale creştine. Aceasta a fost prima persecuţie a Creştinilor de către Creştini şi rezultatul a fost şi mai multă diviziune. Cu toate acestea, mulţi Donatişti au rămas fideli ierarhiei lor şi această diviziune a influenţat dezvoltarea Creştinismului în Nordul Africii pentru câteva secole. În orice caz, această libertate a conducerii Bisericii instituţionale faţă de puterea politică a Romei, de a hotărî, în cadrul conciliilor, în probleme care o priveau, a reprezentat o recunoaştere a puterii şi autorităţii ierarhiei bisericeşti.[4] 

O altă încercare de soluţionare a unei dispute doctrinare a avut loc în cazul lui Arie. Acesta a fost un preot cu o viaţă creştină corectă, care a avansat o idee ce nu a părut acceptabilă multora. Pornind de la premisa că Dumnezeu este etern şi că nu se poate cunoaşte, Arie a considerat că aceste atribute nu se pot aplica lui Isus Cristos ca şi persoană istorică, încât, pe de o parte, existenţa Lui avea un început pe pământ, deci nu era etern, iar pe de altă parte, El putea şi a fost cunoscut de oamenii din jurul Lui şi de noi, prin intermediul evangheliilor. Prin urmare, Arie nu accepta ca Isus Cristos să fie pus pe acelaşi plan cu Dumnezeu Tatăl, chiar dacă accepta că El a fost născut de Dumnezeu înaintea la orice altceva. Întrucât Dumnezeu este indivizibil, Arie nu accepta ideea că Tatăl L-a născut pe Isus din El însuşi, deci, în consecinţă, Tatăl L-a creat pe Isus din nimic aşa cum a creat ulterior şi universul. Cristos, în viziunea lui Arie, era inferior şi subordonat Tatălui. Origen înclina către aceeaşi opinie şi Arie poate fi considerat un urmaş al lui. Ideea de bază a lui Arie, transferată în alţi termeni, ar fi aceea că, chiar dacă admitem că Isus Cristos a fost preexistent, adică a existat în ceruri înainte de a exista pe pământ, El este inferior Tatălui, deoarece Tatăl a fost prima dată şi El L-a generat pe Cristos. Cu alte cuvinte, Cristos are un început, pe când Tatăl nu are nici un început. Deci Tatăl ne având nici început nici sfârşit, este primordial şi veşnic pe când Cristos, având un început, nu este infinit. Interesant este că împotriva acestei opinii nu prea există argumente, de vreme ce însăşi Biblia vorbeşte despre Isus ca cel dintâi născut din mai mulţi fraţi. Mai vorbeşte de Cristos ca fiind începutul creaţiei lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Cristos a fost la început, adică El este începutul, dar Dumnezeu Tatăl nu are nici un început, deci Cristos este începutul creaţie lui Dumnezeu. (Ioan 1: 1) Această discuţie nu este complet soluţionată, deci ea rămâne deschisă şi ar trebui să fie liberă pentru dezbatere. Nu înţeleg de ce Biserica instituţională a impus o soluţie definitivă şi a închis această discuţie, mai ales că problema nu este deloc lămurită. În fond, nimeni nu ştie ce a fost cu adevărat la început, cu atât mai mult cu cât pentru Dumnezeu nu există nici un început şi că din scrierile apostolului Pavel rezultă că Isus Cristos este întipărirea slavei lui Dumnezeu Tatăl. În orice caz, Cristos existent în veşnicie, este o formă, un trup după modelul după care am fost creaţi şi noi, deci are o dimensiune materială, dimensiune care nu putea exista înainte de creaţia universului, adică a materiei. Spiritele nu au trupuri, deci Cristos existent în veşnicie este întruparea Tatălui, realizată o dată cu apariţia materiei. În orice caz, părerea lui Arius a constituit o părere care putea fi lăsată să se manifeste liber, la fel ca şi alte păreri şi în paralel cu acestea. Opiniile oficiale ale Bisericii instituţionale, care doar pentru că au fost impuse cu forţa armelor, nu înseamnă că au fost cu nimic mai legitime. Acesta este doar un exemplu de exercitare a autoritarimului în materie de conştiinţă şi de impunere cu forţa a unor opinii. 

Arius şi-a găsit foarte mulţi adepţi, care au aderat la logica clară cu care el a explicat lucrurile. Cu toate acestea, opoziţia împotriva ideilor lui Arius nu a întârziat să apară, cu atât mai mult cu cât el a generat gelozie, chiar din partea episcopului, care nu admitea ca unul dintre preoţii lui să aibă mai multă iniţiativă decât el, în a înţelege lucrurile. Un rol important l-a jucat şi aspectul politic, având în vedere că Arius a fost asociat în trecut cu episcopul Melitius din Lycopolis, cel care, aşa cum am precizat, a stabilit o nouă ierarhie Donatistă.[5] Arie şi-a găsit un aliat în episcopul din Nicomedia, oraş care a fost înaintea Constantinopolului capitala Imperiului Roman de Răsărit. Episcopul a adunat mult sprijin pentru Arie, aşa încât problema Arianismului a devenit o problemă care interesa toată zona Mediteranei de est.

În acest timp, ideea împăratului Constantin, care îşi consolidase poziţia în Imperiul Roman de Răsărit, eliminând pe rivalul său Licinus, era de reunire a supuşilor lui Creştini. O religie unită şi puternică servea mai bine scopurilor de menţinere a unităţii şi stabilităţii Imperiului Roman, aflat sub conducerea sa. În acest proces s-a produs amestecul ne omogen dintre politică şi credinţa creştină. Cu toate că duşmanii lui Arie se adunaseră deja la Antioh, pentru a alege un nou episcop, totuşi Constantin a convocat un Consiliu al episcopilor la Nicea. El le-a spus participanţilor că intenţionează să fie „un spectator şi participant la toate lucrurile care se vor face”. Este probabil ca el să fi prezidat Consiliul. În orice caz, la sugestia lui, Consiliul a adoptat hotărârea de a introduce în crez propoziţia conform căreia „Fiul este de aceeaşi substanţă cu Tatăl” (homoousios). Se pare că el a fost sfătuit de un episcop Spaniol cu numele de Hossius sau Ossius din Cordova. Doar doi episcopi din cei 318 prezenţi s-au opus la această idee şi această majoritate a fost constituită pentru că prezenţa împăratului era descurajantă pentru oponenţi. El deţinea cea mai mare putere politică a lumii din acel moment. Consiliul de la Nicea a fost primul Consiliu ecumenic. Cu toate că Arius a murit în dizgraţie, totuşi problema ridicată de el a continuat să preocupe în continuare şi opiniile lui mai au aderenţi pană în zilele noastre. Biserica instituţională Ortodoxă se deosebeşte de cea Romano-catolică, tocmai prin aceea că ea consideră că Fiul şi Duhul Sfânt sunt emanaţii ale Tatălui, deci Tatăl are o anumită întâietate. Mă voi referi din nou la acest aspect, dar în acest punct trebuie ca el să fie cel puţin menţionat.

Probleme au continuat să rămână cu termenul folosit (homoousios) care nu era un cuvânt folosit de Biblie. Timp de încă o jumătate de secol, adepţii lui Arie şi ai lui Eusebius din Nicomedia sau zbătut să scape de acest cuvânt. Acesta avea o conotaţie nu tocmai fericită, fiind legat şi de concepţia „Monarchiană.” Concepţia aceasta a luat două forme. Prima s-a numit „Adopţionism” şi presupunea ideea că Isus Cristos a fost adoptat de Dumnezeu ca Fiu. Isus era un om care a devenit Dumnezeu, numai în sensul că puterea Lui se afla asupra lui Cristos. Teodotus, un cleric din Byzant, a venit la Roma unde a dezvoltat această ipoteză susţinând că Duhul Sfânt s-a coborât asupra lui Isus la botez şi i-a dat putere să facă miracole. Aceasta, desigur nu însemna că Isus Cristos a fost Dumnezeu.

A doua formă a „Monarchianismului” s-a numit „modalism”. Acesta presupunea că numele Tată, Fiu sau Duhul Sfânt sunt doar nume care corespund la diferite aspecte sau moduri ale aceleiaşi fiinţe divine. O asemănare ar fi aceia a unui actor care joacă roluri diferite, în mod succesiv. Cuvântul latin pentru această mască teatrală era „persona”. Cu toate că Biserica Romană instituţională a reprimat aceste idei, totuşi ele au continuat să rămână, fiind un exemplu de gândire şi analiză liberă a unor foarte complexe noţiuni teologice. În mod paradoxal şi în ciuda faptului că expresia (homoousios) era cea folosită de concepţia „Monarchianistă,” pentru a desemna unitatea fiinţei lui Dumnezeu, totuşi concepţia a fost interzisă, dar conceptul ei central a fost preluat de Biserica instituţională oficială atunci când a formulat crezul de la Nicea.

Datorită opoziţiei episcopului Eusubiu din Nicomedia şi multor altora faţă de termenul „homoousious”, chiar şi împăratul Constantin a început să îşi dea seama că utilizarea lui în continuare este un obstacol în calea unităţii Bisericii Creştine. Din acest motiv, partida condusă de episcopul Eusebiu din Nicomedia a câştigat influenţă pe lângă împărat şi aceasta s-a reflectat şi în iertarea pe care acesta i-a acordat-o lui Arius. Pe de altă parte, unul din susţinătorii soluţiei adoptată la Nicea şi anume episcopul Athanasius al Alexandriei, continua să depună eforturi pentru acceptarea unanimă a crezului de la Nicea. De asemenea, el a fost acela care a susţinut o idee preluată de la Irenaeus şi anume acea că „Fiul omului a făcut din noi copii ai lui Dumnezeu şi l-a deificat pe om, prin aceea că a devenit el însuşi om”. Această „deificare” a omului a exercitat o mare atracţie pentru credincioşi şi stă în inima învăţăturilor Creştine Răsăritene. Athanasius îi cataloga pe toţi aceia care nu erau de acord cu el „Ariani”.

În acelaşi timp „Arianii” au continuat să promoveze învăţăturile lui Arie, iar unii au devenit chiar mai extremişti, susţinând că Isus Cristos a fost „ne asemănător” cu Tatăl. Aceştia au fost numiţi „Anomoeans”. Totuşi majoritatea „Arianilor” au susţinut ideea că Fiul este „asemănător” cu Tatăl şi au obţinut chiar sprijinul împăratului Constantin II, cu ajutorul căruia au reunit două Concilii reprezentând Vestul şi Estul. Astfel, în 359 e.n. a fost dictată o formulă numită Crezul de la Ariminum. Acest crez a reprezentat formula după care s-au condus cei care se considerau „Arieni”. Aşa cum este uşor de imaginat, “Arianismul” nu a dispărut pur şi simplu din istoria Creştinismului, mai mult, a luat o ne bănuită amploare în rândul Goţilor şi Vandalilor. A fost dus acolo prin intermediul unei misiuni creştine, organizate de episcopul Eusebius din Nicomedia şi a devenit definitoriu pentru identitatea acelor popoare.

Constantin II a fost urmat la tronul imperiului de împăratul Ceasar Julian, numit de Creştini „apostatul” deoarece a renunţat la Religia Creştină. După moartea lui, Creştinismul se afla mai divizat ca oricând din punctul de vedere al unităţii doctrinare şi din acest motiv, episcopul Cypriot Epiphanus a căutat o cale de mijloc care să unească din nou Biserica Creştină. El a făcut acest lucru utilizând o formulă care diferea cu doar o literă faţă de formula adoptată la Nicea. Acest termen şi anume „homoiousios” însemna „similar în esenţă” şi se referea la relaţia dintre Tatăl şi Fiul. El a fost adoptat de unii “Arienii” pentru a evita continuarea conflictului de păreri din interiorul Creştinismului.[6] Dintre aceşti „semi-Arieni” făceau parte şi părinţii Capadocieni şi anume Vasile din Caesarea numit şi Vasile cel Mare, fratele său Grigore din Nyssa şi prietenul lor de o viaţă Grigore din Nazianzus. Vasile cel Mare descria situaţia acestei controverse ca fiind „ca o luptă navală desfăşurată în timp de noapte, pe timp de furtună, cu echipajele şi soldaţii luptând între ei, de multe ori în lupte pentru putere pur egoiste, neatenţi la ordinele primite de sus şi luptând pentru supremaţie chiar şi atunci când corabia lor se scufundă”[7]. Aceşti părinţi Capadocieni au promovat un mod de a vorbi despre Dumnezeu, care realiza o balanţă între Unitate şi Trinitate.

Cuvântul „ousia” care însemna esenţă sau substanţă, nu era foarte clar pentru mulţi lideri Creştini Răsăriteni. Din acest motiv s-a folosit un alt cuvânt şi anume „hypostazis” care, în mod iniţial, a fost folosit cu o foarte mică distincţie în înţeles faţă de „ousia”. S-a atribuit celor două cuvinte diferite două înţelesuri diferite. În felul acesta s-a stabilit că Trinitatea era formată din trei „hypostaseis” într-o singură „ousia”. Prin urmare, s-a considerat că Trinitatea este formată din trei Persoane diferite, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, care toţi au aceeaşi esenţă sau substanţă.

Se poate vedea în această decizie o mare asemănare cu concepţia „Monarchiană”, care, de asemenea, considera că Tatăl şi Fiul sunt de aceeaşi esenţă (homoousios) cu singura diferenţă că „Monarchiştii”, în forma „modalistă” considerau că aceste modalităţi se succed, pe când pentru părinţii Capadocieni ele existau în acelaşi timp.

Dacă comparăm cuvântul „hypostasis” care înseamnă „ceea ce există dedesubt” cu cuvântul din limba latină „substantia”, vom înţelege că, în fond, toată această formulare nu lămureşte cu nimic lucrurile. „Hypostasis” înseamnă, până la urmă, tot substanţă şi nu se deosebeşte de acest termen suficient de mult, pentru a însemna altceva. Oricum, diviziunea impusă între termeni este una cu totul artificială. Dacă luăm cuvântul persoană, aşa cum este el înţeles în mai toate limbile moderne şi îl comparăm cu cuvântul „persona” din limba Latină, o să descoperim o mare diferenţă de sens. Un echivalent în limba greacă pentru „persona” este „prosopon” şi amândouă înseamnă în limba lor „mască de teatru”. Cu alte cuvinte, atât „persona” cat şi „hypostasis” presupun mai degrabă poziţia sau forma de manifestare în exterior al unui conţinut „care există dedesubt”. Acest conţinut unic poate îmbrăca mai multe forme de manifestare, în acelaşi timp, dar aceste forme nu sunt persoane în înţelesul modern al termenului.

Cuvântul persoană înseamnă, în limbajul curent, personalitatea individuală a unei fiinţe umane, eul său şi, din nefericire, înţelegerea relaţiei din interiorul lui Dumnezeu se face de către majoritatea credincioşilor creştini, nu după sensul original al cuvântului „persona”, aşa cum a fost folosit iniţial, ci după sensul actual. Dumnezeu nu este înţeles ca o individualitate unică, un „Eu” unic, care are mai multe dimensiuni, ci ca şi trei Persoane divine, care par oarecum diferite una faţă de alta. Care sunt consecinţele acestui fapt? Înţelegerea greşită a Persoanei lui Dumnezeu poate duce la idei care să justifice structura autoritară a Bisericilor instituţionale. Diviziunea este consecinţa principală. Diviziunea în Bisericile instituţionale porneşte de la modul divizat şi înţelegerea neclară cu care este privită Persoana lui Dumnezeu, pe de o parte şi pe de altă parte, de la absolutizarea, dogmatizarea, acestor păreri parţiale.

La Concilul de la Constantinopol, în anul 381 e.n., convocat de împăratul Teodosius I, s-a consfinţit definitiv formula de la Nicea. Cu această ocazie s-a formulat în mod definitiv crezul Creştin, care se recită pană în zilele noastre atât în Bisericile din Vest cât şi cele din Est. Concluzia era clară: Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu nu este creat şi este egal cu Tatăl ceresc în Trinitate. Conciliul de la Constantinopol a exclus şi părerea episcopului din Laodicea, Appolinaris, care susţinea că în Isus Cristos a existat cu adevărat un trup şi un suflet omenesc, dar nu şi o minte umană, predispusă la păcat. După părerea lui, Logosul divin pur şi simplu a luat trup de om. Pericolul unei asemenea concepţii îl reprezenta subestimarea calităţii umane a lui Isus Cristos.

Toleranţa religioasă care a fost stabilită de Constantin şi Licinius s-a transformat, după 380 e.n., într-o intoleranţă totală atât faţă de orice părere contrară celei oficiale în cadrul Bisericii instituţionale, dar şi faţă de toate celelalte religii. În felul acesta s-a dat ordin ca toate vechile preoţii şi temple ne creştine să fie eliminate de pe teritoriul imperiului şi Biserica instituţională a devenit un organism, a cărei putere era asigurată de armata Romană. În urma unei lovituri de stat a ajuns împărat, în Apus, Eugenius, dar ordinea a fost restabilită prin intervenţia lui Teodosiu, conducătorul imperiului Roman de Răsărit. Acesta a introdus şi în Vest aceleaşi reguli de intoleranţă religioasă ca şi în Răsărit. După 393 e.n., Jocurile Olimpice nu au mai fost celebrate. Alte decrete ulterioare au interzis ne creştinii de a servi în armată, în administraţia imperială sau la Curtea împărătească. Cu aceeaşi ocazie, unele dintre cele mai impresionante monumente antice au fost distruse şi o dată cu ele s-au pierdut valori culturale de nepreţuit.

Intoleranţa Bisericii instituţionale, din acea perioadă, în legătură cu opiniile liber exprimate ale credincioşilor precum şi faţă de alte religii, a încercat să reducă la tăcere orice opinie sau manifestare care nu era acceptată oficial. Acesta a fost un adevărat totalitarism, cu nimic mai prejos de alte totalitar “isme” condamnate de istorie. În toată această perioadă, Biserica celor născuţi din nou a existat, în principal, în interiorul Bisericii instituţionale, dar a trebuit să sufere restricţiile impuse deoarece manifestările unei spiritualităţi libere erau atent cenzurate. Dorinţa de control şi putere a clericilor nu permitea exprimarea unui ataşament primordial al credincioşilor faţă de Dumnezeu şi acest lucru însemna o cenzură asupra manifestărilor libere a darurilor Duhului Sfânt. Lucrul acesta se mai practică indirect şi în zilele noastre de multe Biserici instituţionale. Aceasta este cauza pentru care a apărut în S.U.A. mişcarea Penticostală, care, la origine era o reacţie corectă împotriva încercării de a stopa manifestările spirituale libere. Numai că această mişcare, în loc să cuprindă toţi credincioşii, din toate confesiunile creştine, s-a transformat, la rândul ei, într-o instituţie bisericească cu multe din caracteristicile acestui tip de instituţii. Pentru o lungă perioadă de timp, Biblia a fost citită în limba latină chiar şi acolo unde Creştinii nu cunoşteau această limbă şi preoţii îşi extindeau puterea foarte departe în viaţa colectivităţilor sociale.

Controversele în interiorul Creştinismului au continuat şi ele arată modul în care aspectele politice s-au amestecat cu cele teologice. Un aspect important, devenit obiect de dispută, a fost problema modului în care se poate identifica “fiinţa umană” Isus cu salvatorul cosmic al omenirii. Cum se poate distinge Cristosul uman de Cristosul divin? În fond, Isus Cristos pe pământ s-a alimentat, a suferit, a plâns ca orice om. Ce semnificaţie pot să aibă astfel de trăiri pentru o fiinţă infinită, care nu ştie ce este suferinţa pentru că nu are de ce suferi? Răspunsul la această întrebare dă semnificaţie Creştinismului. Numai o fiinţă asemănătoare cu omul poate simţi ceea ce simte omul, adică Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos.

O succesiune de teologi au încercat să conceapă felul în care se poate explica legătura aceasta dintre Cel din cer şi Cel de pe pământ, începând cu Diodore, episcop în Tarsus apoi Theodore, studentul lui devenit episcop în Mopsuetia. Amândoi au fost înclinaţi să vorbească despre modul în care cele două naturi, umană şi divină, s-au reunit în Cristos, într-un fel în care natura umană a lui Isus Cristos să rezulte cu claritate. Ei au vorbit despre Isus Cristos ca fiind întru totul uman şi întru totul divin şi au asemănat această dublă natură cu un vas umplut atât cu ulei cât şi cu apă, în care cele două lichide se regăsesc împreună, dar nu se amestecă. Spre deosebire de ei, reprezentanţii Creştinilor din Alexandria au folosit ca imagine, de asemenea, un vas dar umplut cu vin şi cu apă, în care cele două lichide se amestecă într-un mod perfect.[8] Acestea erau puncte de vedere total opuse faţă de cel al lui Appolinaris, prezentat mai sus şi ele au afirmat în mod hotărât realitatea naturii umane a lui Isus Cristos, alături de natura sa divină.

Theodore a precizat că Dumnezeu a devenit un om în particular, nu umanitatea în general. Cel mai important este faptul că el a precizat că locuirea lui Dumnezeu în Isus Cristos nu este o problemă de esenţă şi că este vital de a se păstra distincţia între omul Isus şi Cuvântul etern, care participă la esenţa lui Dumnezeu. Lupta de păreri s-a agravat între ucenicul lui Theodore, un preot numit Nestorius, care a devenit episcop al Constantinopolului şi Cyril, urmaşul episcopului Athanasius al Alexandriei. Acesta din urmă, bazându-se pe o muncă teoretică, care a crezut în mod eronat că aparţine lui Athanasius, cu toate că aparţinea de fapt lui Apolinaris din Laodicea, vedea în Isus Cristos doar persoana divină şi făcea confuzie între cei doi termeni „hypostasis” şi „phisis”, acesta din urmă însemnând „natură”. Pe de altă parte, Theodore nu numai că făcea deosebire între „hypostasis” şi „physis” dar deosebea, de asemenea, cele două naturi ale lui Isus Cristos. Acesta îl vedea pe Isus Cristos ca fiind o persoană (prosopon) cu două naturi (physis).[9] Nu a ajutat cu nimic la calmarea spiritelor atunci când Nestorius a atacat un titlu acordat Fecioarei Maria, care se bucura de multă popularitate, adică „Theotokos” sau născătoare de Dumnezeu. Nestorius a susţinut că: „Cuvântul lui Dumnezeu este creatorul timpului, el nu este creat în timp”. Nestorius vedea în cultul exagerat care se adresa Fecioarei Maria o reînviere a vechilor tradiţii păgâne. El ar fi acceptat ca Maria să fie numită „Theotokos”, numai cu condiţia să fie numită şi „Anthropotokos” adică născătoare de om”. Disputa a devenit suficient de serioasă încât să ameninţe integritatea Imperiului Roman de Răsărit şi l-a obligat pe Împăratul Theodosius II să intervină.

La Conciliu de la Ephesus, din anul 431 e.n., titlul de „Theotokus” a fost reconfirmat Fecioarei Maria şi cariera lui Nestorius a fost pusă într-o proastă lumină. Suporterii lui Cyril nu au fost pe deplin mulţumiţi de rezultatul Conciliului, deoarece ei se aşteptau la o victorie mai răsunătoare. Din acest motiv aceşti suporteri, conduşi de urmaşul lui Cyril şi anume episcopul Dioscorus, au determinat organizarea unui al doilea Conciliu la Ephesus, în anul 449, cu scopul de a umili pe opozanţi şi a scoate în afara legii orice discuţie cu privire la cele două naturi ale lui Isus Cristos.[10] La acest conciliu, episcopul Romei a trimis şi punctul de vedere al său, care a fost cuprins în aşa numitul „Tomul lui Leo” dar acesta a fost trecut cu vederea. Acest document conţine ideea că a existat doi agenţi în Isus Cristos şi este poziţia care a dăinuit în cadrul Bisericii Romano-catolice. Faptul că nu a fost luat în considerare a înrăutăţit mult relaţiile între Creştinii din Roma şi cei din Alexandria.

În continuare, evenimentele politice din interiorul Imperiului Roman au avut o influenţă covârşitoare asupra ceea ce a ajuns să fie crezut în Biserici. În anul 450 e.n. a murit împăratul Theodosius iar locul i-a fost luat de sora sa Pulcheria, care era o oponentă îndârjită a părerii că Isus Cristos a avut o singură natură. Ea s-a căsătorit cu Marcian şi sub regimul lor a fost organizat Conciliu de la Calcedon, în anul 451 e.n. Cea mai importantă sarcină a acestui Conciliu a fost aceea de a găsi o cale de mijloc pentru a soluţiona disputele legate de natura lui Isus Cristos. Baza soluţiei propuse a fost „Tome”, propus cu doi ani în urmă de trimisul Papei Leo şi care a fost considerat dreapta credinţă. Misterul lui Cristos este prezentat într-un mod care păstrează un echilibru între partea divină şi partea umană. „Acelaşi perfect în divinitate şi perfect în umanitate, acelaşi cu adevărat Dumnezeu şi cu adevărat om, cu un suflet raţional şi cu un corp; consubstanţial cu Tatăl în ceea ce priveşte divinitatea Sa şi de asemenea consubstanţial cu noi în ceea ce priveşte umanitatea Sa...” Aceasta rămâne definiţia de bază pentru o diversitate de Biserici cum ar fi: Ortodoxă, Romano-catolică, Anglicană şi o parte din Protestantism. La fel ca şi Nicea, acest Conciliu de la Calcedon a trasat în continuare direcţia de gândire pentru fundamentarea doctrinei creştine. Vom vedea cum trebuie înţeleasă această doctrină atunci când analizăm posibilitatea fiecărui credincios de a dobândi la rândul lui sau al ei „o dublă natură, care este în fond singura posibilitate pentru Creştini de a trăi cum a trăit Cristos şi de a îl urma pe El, care este Calea care duce la viaţa veşnică.

Conciliu de la Calcedon a urmat în bună măsură părerile lui Nestorius, despre dubla natură din care rezultă că distincţia dintre naturi nu este în nici un fel eliminată din cauza uniunii. Cu toate acestea, Nestorius personal a suferit exilarea şi a fost ţinut izolat într-un loc din Egipt, care este folosit astăzi ca şi închisoare. Împăratul a ordonat ca scrierile lui Nestorius să fie arse şi toţi copiii botezaţi cu numele lui să fie rebotezaţi. A făcut acest lucru pentru a îi mulţumi pe adversarii lui Nestorius. Este paradoxal, nu este aşa? Ideile lui Nestorius au fost preluate, dar el personal a fost persecutat de puterea Bisericii instituţionale.

Revenind la Nestorius, trebuie precizat că scrierile lui nu au dispărut, ci s-au descoperit în anul 1889 în librăria Patriarhiei Siriene. Soluţia oferită la Conciliul de la Calcedon nu a mulţumit pe toată lumea şi cei care au considerat că Nestorius a fost tratat într-un mod nedrept, au fost etichetaţi Nestorieni de către Biserica instituţională. Cei care au susţinut o dublă natură au fost numiţi „Dyophiysites, iar cei care au susţinut o singură natură au fost numiţi „Miaphisite” Confruntările de idei au continuat între cele două poziţii pentru mult timp, dar spaţiul limitat acordat lor în această lucrare nu îmi permite să continui să le prezint.

 

[1] A History of Christianity…pagina 189

[2] A History of Christianity…pagina 191

[3] A History of Christianity…pagina 192

[4] A History of Christianity…pagina 212

[5] A History of Christianity…pagina 213

[6] A History of Christianity…pagina 217

[7] P. Shaff (ed.)…Basil: Letters and  Select Works (NPNF, ser. 2, VIII, 1895). 

[8] A History of Christianity…pagina 223

[9] A History of Christianity…pagina 224

[10] A History of Christianity…pagina 225

 

 

Read 188 times Last modified on Monday, 19 April 2021 16:23
Gabriel Baicu

profile Gabriel Baicu

 

 

 

 Cartea Secretele Bibliei este o analiză a primelor 11 capitole ale cărții Facerea (Geneza), din Biblie, care sunt citite cu un ochi critic și nicidecum dogmatic. Rostul acestui studiu este acela de a afla dacă există motive raționale și dovezi faptice pentru a crede narațiunile conținute de Biblie despre creație, nu printr-o credință oarbă, ci pe baza unor argumente credibile.

www.secretelebibliei.com

Leave a comment

Make sure you enter all the required information, indicated by an asterisk (*). HTML code is not allowed.

Cuprins

Cartea Biserica Spirituală Unică

 

Vizitați site-ul

www.credintacrestina.com

Downloads

CARTEA SECRETELE BIBLIEI

Read the books!

 Gods false mirror

Contradictions in the Bible

5892261
Today
Yesterday
This Week
Last Week
This Month
Last Month
All days
187
2844
13906
5846254
121655
143891
5892261

Your IP: 3.235.227.117
2021-07-28 01:01