Nicăieri, pe parcursul N.T. nu am găsit un text care să legitimizeze botezul de două ori, al unui credincios, în numele Tatălui, Fiului şi a Duhului Sfânt. (Matei 28; 19) Dacă cel credincios a fost botezat în apă, atunci când era copil Biblia nu ne îndeamnă să îl botezăm la maturitate. Această concepţie, despre rebotezarea credincişiolilor, a făcut mai mult rău şi a produs mai multe diviziuni de cât multe alte subiecte de controversă. Este limpede că alegerea momentului în care o persoană doreşte să fie botezată în apă depinde de conştiinţa fiecăruia. O dată botezat credinciosul nu mai trebuie rebotezat şi N.T. este foarte clar în această privinţă. Există un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. (Efeseni 4; 5)
Există o istorie a celor care au propovăduit şi propovăduiesc rebotezarea în apă. ‘Novatian, un slujitor al bisericii luase atitudine împotriva a ceea ce el considera îndepărtarea de la învățătura lui Cristos. El nu a acceptat ca valabil botezul bisericii pe care el o considera apostată. Novatian a botezat pe cei care se alăturau organizaţiilor creştine de care aparţinea şi el, chiar dacă ei fuseseră deja botezaţi. Aceeași învățătură o găsim şi la donatişti. Ei botezau pe cei ce se alăturau Bisericii chiar dacă fuseseră botezați. Donatiștii subliniau lipsa disciplinării membrilor în biserica de stat. Mulți au crezut că biserica de stat era biserica adevărată chiar dacă ea nu îi excludea pe membrii păcătoşi şi neascultători, nefiind preocupați de problema păcatului în Bisericile lor. În fapt, nici unii nici alţii nu erau Biserica adevărată întrucât prin aşa zisa disciplinare Donaştii înălcau principiiul lui Cristos, de a nu judeca păcatele spirituale ale oamenilor. Încercând să fie ‚mai buni,” decât biserica de stat Donatiştii au făcut un exces într-o direcţie greşită, excluzându-i pe cei care făceau păcate spirituale, din ‚Biserică.’ Numai că organizaţiile lor nu erau adevărata Biserică a lui Dumnezeu, deoarece aceasta din urmă este o entitate spirituală şi nu o organizaţie omenească. În Bisericile instituţionale anabaptiste se consideră că cei care păcătuiesc şi nu se pocăiesc trebuie excluşi şi ocoliţi până când se pocăiesc. Când organizaţiile respective au insistat asupra rebotezării celor convertiţi, ei au fost numiţi anapabtişti. Cuvântul Anabaptist are înţelesul ‘rebotezat,’ sau cel care rebotează, el fiind compus din ana, care în latină înseamnă re şi baptist care înseamnă botezat.[1]
Pentru Anabaptişi botezul era valabil numai pe baza pocăinţei sincere şi a mărturisirii credinţei. Dacă deci copii nu aveau nici un motiv să se pocăiască, pentru că nu au făcut păcate, şi nu îşi puteau mărturisi credinţa, ei nu puteau să fie botezaţi în apă. Apare totuşi problema păcatului originar, care în economia Bibliei se considera a fi păcatul lui Adam şi Eva şi care se transmite asupra fiecărui om venit în lume. De ce sunt oamenii muritori ? Pentru că au păcătuit de la început, prin ne ascultare faţă de Dumnezeu. (Geneza 3 ; 23) Cei care susţin teza păcatului originar afirmă despre copii că aceştia sunt afectaţi de acest păcat originar, la fel ca şi adulţii şi de aceea au şi ei nevoie să fie botezaţi în apă. Cu cât mai repede sunt curăţaţi de păcatul originar cu atât mai bine. Aceasta din urmă concepţie este susţinută de aceia care propovăduiesc botezul copiilor. Există sau nu păcat originar şi se transmite el ereditar ? Dacă da, atunci însemnă că părinţii au dreptul să îi scape pe copii lor cât mai curând posibil de efectele păcatului originar. Dacă nu, atunci înseamnă că cei mici, în principiu, nu ar avea nevoie să fie botezaţi în apă deoarece ei personal nu au săvârşit nici un păcat. Cu toate acestea şi Isus a fost botezat, de Ioan Botezătorul în apă, cu toate că nu săvârşise nici un păcat. Botezul în apă a lui Isus este mai degrabă un îndemn pentru botezul în apă al copiilor mici, pentru că El ne-a arătat că acesta se aplică şi unei persoane care nu are nici un fel de păcat. Botezul în apă nu este în primul rând o urmare a pocăinţei ci o consecinţă a dorinţei de a fi cu Cristos. Dorinţa de a fi cu Cristos, pentru copii lor, o manifestă părinţii acestora. Cred Anabaptiştii în păcatul originar şi dacă nu, pe ce bază ? ”Păcatul original” – în conceptul anabaptist acest termen nu există, bazându-se pe textul Biblic din Ezechiel 18:20 unde scrie: ”Sufletul care păcătuiește, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, și tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său! Neprihănirea celui neprihănit va fi peste el, și răutatea celui rău va fi peste el.” Conceptul unei ”depravări totale” este inexistent anabaptiștilor, noi nu suntem vinovați de păcatul lui Adam.
Există deosebiri între Anabaptişti şi Reformaţi. Iată câteva dintre ele:
Relația baptistă-anabaptistă este confuză, atâta timp cât unii istorici au ajuns să considere pe anabaptiști a fi înaintașii baptiștilor. Datele istorice au separat aceste două denominații, cu toate că prin nume ar fi o asemănare. Realitatea istorică a demonstrat existența unei relații precare, demonstrată în anul 1624, când bisericile baptiste din Londra au declarat anatema pe anabaptiști. Chiar și în zilele noastre relațiile baptiste cu organizațiile de anabaptiști nu au o prioritate sau asemănare de caracter și ideologie. (Melton, 1994) S-a scris mult pe acest subiect și se poate găsi cu ușurință pe internet. »[2]
Pocăinţa umană sinceră vine numai în urma puterii de convingere pe care Duhul Sfânt o exercită asupra noastră. (Ioan 16 ; 8) Dar botezul în apă nu este doar un simbol al pocăinţei de păcatele săvârşite, ci este, în primul rând, expresia dorinţei de a fi regenerat spiritual, adică născut din nou. Mărturisirea credinţei nu începe şi nu se termină cu botezul în apă, ci ea însoţeşte pe un credincios, toată viaţa sa. A reduce mărturisirea de credinţă doar la botezul în apă este o simplificare, după părerea mea, greşită. Desigur nu este nici un fel de problemă, este chiar recomandat ca o persoană să se boteze la maturitate, atunci când nu a fost botezată ca şi copil numai că este important ca această persoană să parcurgă tot procesul naşterii din nou. Cu toate că personal consider că este bine ca acest proces să înceapă cât mai devreme, totuşi Dumnezeu îi cunoaşte pe cei care sunt mântuiţi şi El este acela care se ocupă de mântuirea lor. Consider că nu există o normă obligatorie în ceea ce priveşte momentul botezului în apă şi alegerea acestei moment depinde fie de părinţii celui în cauză fie de el sau de ea însăşi, de la caz la caz. Prin urmare, ambele variante sunt acceptabile, în conformitate cu Biblia şi faptul de a construi doctrine şi chiar confesiuni creştine din acest aspect este departe de intenţiile lui Isus Cristos. Raţional şi normal ar fi ca orice Biserică instituţională să permită membrilor ei să îşi aleagă fiecare momentul botezului în apă, în conformitate cu propriile convingeri şi nu să le impună membrilor propriile lor doctrine. Nici unii nici alţii nu deţin adevărul absolut, prin urmare credinţa personală, revelaţia proprie, a fiecărui credincios, este aceea care trebuie să decidă când se botează în apă, sau dacă îşi botează sau nu copii. Pe de altă parte, rebotezarea nu este deloc o învăţătură a Bibliei astfel încât, dacă cineva a fost botezat în apă, ca şi copil mic, nimic nu îl împiedică, dar absolut nimic, să urmeze o viaţă de credinţă şi să fie născut din nou, fără să se mai boteze în apă. Din cauza învăţăturilor privitoare la botezul în apă Creştinii sunt divizaţi între ei, dar credincioşii creştini, care sunt născuţi din nou, nu ar trebui să sufere această fractură. Consider că a venit vremea să demascăm puţinătatea valorică a doctrinelor şi dogmelor care stau la bază diviziunii între Creştinii şi să le acordăm importanţa pe care acestea o merită, adică una cu totul secundară şi fără efecte practice asupra salvării celor credincioşi. Doctrinele şi dogmele, în general, îi separă pe Creştini între ei cu toate că Isus s-a rugat pentru unitatea lor deplină. Sunt doctrinele şi dogmele de credinţă un lucru negativ? Consider că un lucru cu totul negativ este absolutizarea acestora şi ridicarea lor la rangul de adevăruri incontestabile. Doctrinele şi dogmele de credinţă sunt păreri, opinii despre credinţa în Dumnezeu şi nimic altceva şi dacă ar fi cu adevărat inspirate de Dumnezeu nu s-ar contrazice, unele cu celelalte. Mulţi vor spune că unele doctrine şi dogme sunt inspirate şi altele nu sunt dar întrucât este practic imposibil de stabilit care sunt cele inspirate şi care nu sunt inspirate este mai indicat să le acordăm fiecăreia acelaşi statut, adică acela de opinie şi nicidecum de adevăr absolut.
La ora actuală există o mare concurenţă între Creştini pentru a afla cine are dreptate. Fiecare se consideră îndreptăţit să îşi acorde singur dreptate şi să îi elimine pe ceilalţi. Mândria intelectuală îi conduce pe cei mai mulţi Creştini, o mândrie bazată pe opinii şi nu pe adevăruri absolute şi Creştinismul devine, din ce în ce mai mult, un teren de confruntare doctrinară şi din ce în ce mai puţin un loc unde se poate experimenta o autentică trăire spirituală. Cine are dreptate? Aceia care înţeleg relativitatea tuturor părerilor despre Dumnezeu şi care se iubesc unii pe alţii, cum i-a iubit pe ei Cristos. Subiectul botezului în apă este foarte vast dar în ceea ce mă priveşte consider că acest subiect la fel ca orice altă tematică a credinţei creştine se limitează doar la opinii şi nicidecum nu ar trebui să fie în măsură să îi dezbine pe Creştini între ei. Un credincios creştin ar putea găsi sprijin intelectual în toate învăţăturile creştine, indiferent de orientarea lor, dar sprijinul spiritual autentic vine doar de la Dumnezeu. Personal aş putea fi de acord, împreună cu Anabaptiştii, că studiul Creştinismului trebuie pornit de la persoana lui Isus, deoarece el este fondatorul Creştinismului. Mai sunt de acord cu ei şi în legătură cu faptul că un adevărat credincios trebuie să fie condus, în mod personal, de Duhul lui Dumnezeu. Sunt de acord, de asemenea, că în interiorul Bisericilor instituţionale există credincioşi şi ne credincioşi. Nu sunt însă de acord asupra rebotezării în apă a celor care au fost botezaţi în apă, când erau copii. Consider că acesta nu este o învăţătură Biblică şi contrazice principiul unui singur botez, pe care îl găsim cuprins în Efeseni 4; 5. De asemenea, mă bazez şi pe faptul că în N.T. nu avem nici un singur exemplu de persoană botezată de două ori, în numele Tatălui, Fiului şi al Duhului Sfânt şi chiar Isus, care a fost botezat cu botezul lui Ioan Botezătorul nu a mai fost rebotezat în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, a doua oara. Cu alte cuvinte, El a considerat botezul lui Ioan valabil.
Am găsit puncte comune cu învăţăturile multor Biserici instituţionale, dar şi multe puncte cu care nu sunt de acord. Ceea ce afirm eu este că nici o doctrină nu este perfectă sau completă, că putem avea orice păreri, pe care ne conduce conştiinţa noastră să le avem, dar că nu suntem mântuiţi în baza părerilor noastre, sau a doctrinelor, sau a dogmelor, în care credem, ci suntem mântuiţi în baza a trei lucruri şi anume: 1) Am sperat în Cristos, înainte de întemeierea lumii şi în felul acesta numele noastre sunt scrise în ceruri. 2) Avem o legătură personală cu Cristos, bazată pe o dovadă, sau dovezi de putere. 3) Parcurgem procesul de naştere din nou. Numai cei născuţi din Dumnezeu pot intra în Împărăţia Cerurilor. Toate celelalte învăţături sunt secundare în raport cu aceste principii. Credinţa noastră ne mântuieşte, dar credinţa am avut-o încă înainte de întemeierea lumii şi o reînoim, reafirmăm şi o trăim din nou, o dată născuţi pe acest pământ. Credinţa fără fapte este moartă, dar faptele bune fără credinţă în Dumnezeu nu sunt, în mod necesar, mântuitoare. Nu suntem judecaţi după fapte, ci după credinţă, ceea ce înseamnă că faptele noastre sunt judecate în raport cu credinţa pe care o conţin. Credinţa noastră înseamnă aspiraţia către o Persoană şi nu doar recunoaşterea unui fapt. Ateii pot săvârşii fapte bune dar în realitate ei au respins posibilitatea existenţei lui Dumnezeu, dacă fac din aceasta o profesiune de credinţă. Pentru agnostici însă faptele bune pot fi un semn că agnosticismul lor nu este complet. Există şi grade de credinţă? Exesistă credinţa martirilor şi credinţa credincicioşilor ‚obişnuiţi?’ Personal, sunt convins că orice credinţă autentică duce până la urmă la credinţa martirilor. Nu trebuie însă să fim martiri ca să ne exprimăm credinţa, afară de cazul când suntem martirizaţi, ci trebuie să avem o dragoste ca a lui Cristos, pentru a fi ucenicii Lui. Puse în balanţă, faptele bune şi cele rele nu se compensează reciproc. De exemplu, putem fi nişte oameni foarte generoşi şi cumsecade dar dacă am comis un accident de circulaţie tot trebuie să plătim pentru el. Dumnezeu ne iertă de faptele noastre rele dacă le regretăm, în mod sincer.
Părerile mele nu reprezintă desigur o nouă doctrină, sau dogmă creştină deoarece ceea ce afirm eu este chiar respingerea fundamentelor prin care o doctrină sau dogmă să poată fi impusă asupra celorlalţi. Părerile oamenilor în probleme de credinţă sunt esenţiale şi esenţială este şi comunicarea lor. Transformarea acestor păreri în seturi de norme obligatorii, în instituţii religioase şi impunerea lor altor oameni este un lucru profund greşit la care ar trebui renunţat. Anabaptiştii, au crezut şi cred în continuare că învăţătura lor este ceea corectă şi tot astfel cred şi Baptiştii, Ortodocşi, Romano Catolicii, Greco Catolicii, etc. Ce este de făcut? Fiecare credincios are dreptul şi chiar datoria de a avea propriile sale păreri în problema credinţei sale şi orice combinaţie de păreri trebuie să fie acceptabilă. Nu există erezii şi nimic nu ar trebui să fie considerat erezie dacă este rodul unei minţi căutătoare de Dumnezeu. De ce ne este frică de erezii? Pentru că ele pun în pericol o instituţie bisericească sau alta. Şi dacă Arie a crezut sincer în părerea sa, sincer dar greşit, nu trebuia eliminat? Nimeni nu trebuie eliminat. Căutarea lui Dumnezeu trebuie să rămână liberă. Orice om are dreptul de a fi convins mai mult de anumite afirmaţii şi mai puţin de altele. Avem multe de învăţat de la Părinţii Bisericii, dar şi de la Luter, Calvin, Zwingli, dar şi de la Anabaptişti, Baptişti, Penticostali, Ortodocşi, Romano Catolici, Greco Catolici şi alţii. Renunţarea la intoleranţă şi iubirea celor care au alte convingeri decât noi sunt calea către o unitate mai vizibilă a Bisericii. Suntem chemaţi să ne iubim duşmanii, dar câte odată nu ne putem iubi fraţii, deoarece au alte păreri decât noi. Cei care sunt născuţi din nou sunt deja în unitate, unul cu celălalt, dar diviziunile doctrinare între Bisericile instituţionale, fac totul să îi dezbine şi pe aceştia. Unitatea Creştinilor născuţi din nou este subminată de diviziunile Bisericilor instituţionale. Adevărata problemă a Creştinismului nu este problema momentului când ar trebui ca o persoană să fie botezată în apă, ci este problema mândriei celor care cred că ştiu mai bine decât alţii, cum trebuie să fie practicate, diferite acte de cult. Acest tip de mândrie este un fenomen interesant şi este responsabil de sufocarea spirituală a Creştinismului.
Înţeleg foarte bine că multe dintre poziţiile adoptate de Anabaptişti sau alţii au fost o reacţie prin care au încercat să se opună unor instituţii bisericeşti devenite din ce în ce mai autoritare şi din acest motiv toate aceste luări de poziţie trebuiesc analizate şi prin această prismă. Cu alte cuvinte, unele luări de poziţie pot fi o încercare de a contracara acest gigant, această fiară care câteodată şi-a scos colţii într-un mod deosebit de ameninţători. Cu cât suportul politic a fost mai mare cu atât fiara a devenit mai periculoasă. Ce este această fiară? Este o autoritate care sub masca religiei exercită puterea sa opresoare asupra indivizilor lipsiţi de apărare. Puterea comunistă era o glumă faţă de o putere care este legitimată prin religie. De ce? Cine se poate opune acelora care pretind că vorbesc în numele lui Dumnezeu? Au încercat Waldenzii şi au avut foarte mult de suferit pentru aceasta. Cu toate acestea opresiunea şi intoleranţa sunt o problemă de principiu. Nimeni nu este scutit de ea dacă încearcă să impună propriile păreri asupra celorlalţi. De exemplu, în ziua de astăzi Bisericile instituţionale Penticostale sau Baptiste au devenit la rândul lor instituţii bisericeşti puternice, comparabile cu cele Ortodoxe, Romano Catolice, Protestante etc. Nu puţine sunt manifestările de intoleranţă şi dogmatism religios şi chiar dacă persecuţiile nu mai sunt fizice ele îmbracă de multe ori forme mai subtile şi periculoase. Un exemplu ar fi excluderea, din rândurile lor, a acelora care au alte păreri decât cele oficiale.
[1] www.anabaptisti.ro/i/info/101/
[2] midrash.voxvocis.us/?p=35
Cartea Secretele Bibliei este o analiză a primelor 11 capitole ale cărții Facerea (Geneza), din Biblie, care sunt citite cu un ochi critic și nicidecum dogmatic. Rostul acestui studiu este acela de a afla dacă există motive raționale și dovezi faptice pentru a crede narațiunile conținute de Biblie despre creație, nu printr-o credință oarbă, ci pe baza unor argumente credibile.
Make sure you enter all the required information, indicated by an asterisk (*). HTML code is not allowed.
Cartea este disponibilă pe Amazon! Accesați linkul!
www.credintacrestina.com
© Copyright 2024 Secretele Bibliei Joomla Templates by JoomDev