Sunday, 29 November 2020 23:44

Caracteristicile participării la Biserica celor născuţi din Spirit

Written by
Rate this item
(0 votes)

Recunoaşterea participării la Biserica Spirituală Unică nu depinde de voinţa nici unui om, în afară de cel implicat. Numele Bisericii celor născuţi din Dumnezeu nu este trecut în nici o evidenţă înregistrată şi, de fapt, până acum nici nu avea nici un nume. Există, de două mii de ani, fără ca mulţimile să fie conştiente de acest lucru. Ea există şi în prezent şi va exista totdeauna, în mod discret, în inimile şi minţile unor credincioşi, care o poartă cu ei ori unde se duc. Biserica celor Aleşi nu deţine în proprietate propriile ei clădiri, deoarece sediul ei este în interiorul fiinţelor umane. Cine o caută o poate găsi acolo şi chiar îi poate face loc în el însuşi, sau în ea însăşi. Membrii acestei Biserici nu se împart în personal bisericesc şi laic, deoarece toţi membrii acesteia sunt egali între ei şi din punct de vedere funcţional, sunt dotaţi cu daruri duhovniceşti, exclusiv după voia lui Dumnezeu (1 Corinteni 12: 11) Toţi membrii acestei Biserici sunt angajaţi, alături de Isus, în ceea ce are El încă de făcut, pe acest pământ. Atunci când descrie structura Bisericii, apostolul Pavel nu face nici o referire la existenţa, în cadrul ei, a unor persoane fără daruri şi nici nu poate face, deoarece a nu avea darurile Duhului Sfânt echivalează cu a nu avea nici o misiune în cadrul adevăratei Biserici a lui Dumnezeu, ceea ce nu este posibil.

“Apoi le-a zis: <<Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osândit. Iată semnele care vor însoţii pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi bolnavii se vor însănătoşa. >>.” [(Marcu 16: 15-18); ref. 70 în Biblia Ortodoxă]

Isus a stabilit o misiune pentru toţi ucenicii Lui, nu doar pentru lideri, am precizat că în realitate, nici nu există aşa ceva, ci pentru oricine se află într-o relaţie personală cu El. Cine nu are o astfel de legătură, nu este cunoscut de Isus Cristos, chiar dacă este familiar cu preotul, pastorul sau prezbiterii instituţiei bisericeşti unde frecventează.

„Voi nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă nu are cineva Duhul lui Cristos, nu este al Lui.” [(Romani 8: 9); ref. 71 în Biblia Ortodoxă]

Nu poate nimeni să fie renăscut spiritual altfel decât prin naşterea din apă şi din Duh şi nu poate nimeni să fie născut din Duh, fără să aibă darurile şi roadele Duhului Sfânt. Nimeni nu poate să fie al lui Cristos, adică parte din adevărata Sa Biserică, fără să aibă Duhul lui Cristos, adică Duhul Sfânt. Din acest motiv, Apostolul Pavel nu a enumerat persoane fără daruri duhovniceşti, atunci când s-a referit la componenţa Bisericii lui Dumnezeu.

 Biserica celor înscrişi în Ceruri este condusă direct de Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, fără nici un fel de intermediar uman, pe baza a cu totul alte principii decât cele administrative sau clericale. Principiul fundamental este dragostea de natură divină, care conferă unitatea creştină. Dumnezeu nu este un conducător, el este un Mire, gata să îşi jertfească viaţa pe cruce pentru Mireasa Sa, adică pentru Biserică. Dumnezeu nu este un şef care aşteaptă să fie servit, deoarece îi face plăcere să îi servească El pe cei pe care îi iubeşte şi preferă, mai degrabă, să dea decât să primească.

“În toate privinţele v-am dat o pildă şi v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, care însuşi a zis: <<Este mai ferice să dai decât să primeşti>>.” [(Faptele Apostolilor 20: 35); ref. 72 în Biblia Ortodoxă]

 Dumnezeu este un cavaler romantic şi îndrăgostit de oameni şi aşteaptă ca aceştia să îi primească dragostea. Dumnezeu a făcut o declaraţie de dragoste întregii lumi, atunci când şi-a jertfit Fiul ca să moară pentru păcatele oamenilor. El este, de asemenea, un Tată iubitor, care doreşte tot ceea ce este mai bun pentru copii Săi. (Luca 11: 13) Toate acestea sunt desigur metafore, care exprimă imperfect principiile spiritualităţii.

Biserica celor născuţi din nou are un singur mare preot care este Isus Cristos.

“De aceea şi poată să mântuiască în chip desăvârşită pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei. Şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi şi înălţat mai pe sus de ceruri, care n-are nevoie, ca şi ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut odată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine însuşi.” [(Evrei 7: 25-27); ref. 73 în Biblia Ortodoxă]

“Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un mijlocitor, pe Isus Cristos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumii.” [(1 Ioan 2: 1-2); ref. 74 în Biblia Ortodoxă]

“Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Cristos.” [(1 Timotei 2: 5); ref. 75 în Biblia Ortodoxă]

Toţi membrii Bisericii Celor înscrişi în Ceruri sunt o preoţie sfântă şi sunt în unitate cu Păstorul divin. (1 Petru 2-5) În Noul Testament s-a desfiinţat preoţia din Vechiul Testament, adică funcţionarii religioşi care îndeplinesc un serviciu, pentru care sunt recompensaţi. Fiecare credincios născut din Dumnezeu este un preot, chiar dacă nu poartă uniformă şi aceasta este învăţătura Bibliei foarte clar exprimată.

„şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său.” [(Apocalipsa lui Ioan 1: 6); ref. 76 în Biblia Ortodoxă]

Unele Biserici instituţionale se agaţă, în continuare, de ideea de preoţie ca o categorie aparte faţă de marea masă a credincioşilor. Preoţii N.T. nu sunt mijlocitori între om şi Dumnezeu, ci singurul mijlocitor este Isus Cristos, deoarece El întruneşte în Persoana Lui, în mod complet şi perfect, calitatea de om şi cea de Dumnezeu. Cine altcineva decât Isus ar putea, mai bine ca El, să facă legătura dintre Dumnezeu şi om? Numai El este acela care poate să înţeleagă realitatea din ambele perspective, adică din aceea de Dumnezeu dar şi din aceea de om. Numai El a murit pentru toţi oamenii, pentru ca aceştia să poată fi mântuiţi în baza jertfei Lui. Numai jertfa Lui este acceptată, pentru că este una fără defect, adică fără păcat.

“<<El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug>>. Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi, când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea dreptului Judecător. El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.” [(1 Petru 2: 22-24); ref. 77 în Biblia Ortodoxă]

Deosebirea dintre credincioşii născuţi din Duh şi cei care nu au parcurs acest proces este că, cei din urmă, nu au o relaţie personală cu Dumnezeu, nu practică credinţa creştină în spiritul ei, ci doar în litera ei şi nu sunt interesaţi de o reală renaştere spirituală. Este greu de făcut o delimitare clară şi nici nu trebuie ca cineva să judece şi, cu atât mai puţin, să condamne, dar darurile şi roadele Duhului Sfânt sunt vizibile le cei care le au şi aşa cum ne-a învăţat Isus, pomul se cunoaşte după roadele pe care le face. (Matei 7: 15-20) 

Creştinii ne născuţi din nou tratează credinţa în mod formal, considerând-o ca pe o tradiţie care trebuie îndeplinită, o condiţie pentru ca cineva să se asigure că este ajutat de Dumnezeu. Această categorie de credincioşi nu fac altceva decât să ceară. Egoismului uman se poate manifesta foarte bine într-un cadru religios. Asta au făcut oamenii din totdeauna, au căutat să câştige bunăvoinţa “divinităţilor,” pentru destinul lor, fie că aceste divinităţi erau zeii Greciei antice, soarele pentru Romani sau Baal pentru Canaaniţi. Pe de altă parte, Creştinismul semnifică o cu totul altă morală, aceea a sacrificiului de sine. Până la Isus Cristos animalele erau sacrificate pentru obţinerea bunăvoinţa zeilor. Pentru prima dată, în cadrul Creştinismului, este Dumnezeu Acela care îşi sacrifică Fiul pentru binele omenirii. S-au inversat rolurile, nu mai este omul, acela care sacrifică ceva pentru divinitate, ci este Dumnezeu acela care îl sacrifică pe Isus, pentru a câştiga înţelegerea şi dragostea oamenilor.

Câteodată, toate aspiraţiile înalte, prezentate de Creştinism, rămân simple idealuri, devenite, prin voinţa oamenilor, utopice. Indiferenţa şi invidia sunt la ele acasă în multe din instituţiile bisericeşti creştine. Pe de altă parte, credincioşii născuţi din Dumnezeu doresc mai mult să dăruiască decât să ceară, doresc să ofere celor din jur dragostea lor spirituală, dar pentru că nu sunt ca „toată lumea”, ei sunt uneori consideraţi „exageraţi” şi de aceea, priviţi cu suspiciune şi ocoliţi. Orice credincios spiritual pune, înaintea oricărei autorităţi umane, pe Dumnezeu şi pentru acesta, sau aceasta, obiceiurile omeneşti sunt totdeauna secundare ca importanţă, faţă de relaţia personală cu Isus.

În Biserica celor înscrişi în Ceruri, credincioşii se află într-o unitate spirituală perfectă între ei, dar această unitate nu este dată de nici o formă de organizare umană, de nici o instituţie oficială, deoarece este vorba de o unitate spirituală, care se realizează în şi prin Persoana lui Isus Cristos şi nu de către o organizaţie pământească. Cu alte cuvinte, atunci când indivizii sunt animaţi de acelaşi Duh şi sunt conduşi de aceleaşi principii şi adoptă aceeaşi atitudine existenţială, între ei se stabileşte o legătură invizibilă, percepută doar prin reverberaţia unei emoţii umane, care nu poate scăpa ochiului interior. O vibraţie electrizantă ţine locul unor regulamente impuse de cei mai mulţi, iar Cristos apare ca un soare interior, în jurul căruia orbitează întreaga fiinţă spirituală.

Biserica celor născuţi din Spirit nu este un ansamblu de structuri organizatorice sau ierarhii, ci este un Templu în care locuieşte Duhul Sfânt. Fiecare credincios, născut din nou, este un Templu şi toţi împreună reprezintă Templul, care este Biserica celor înscrişi în Ceruri. Nici un alt Templu sau construcţie realizată de om nu îi poate lua locul, deoarece aceasta este casa duhovnicească a lui Dumnezeu (1 Petru 2: 5). Dumnezeu locuieşte în oameni aşa cum a locuit şi în Isus Cristos şi numai în măsura în care astfel de oameni se află în interiorul unei clădiri, în acea clădire se află şi Dumnezeu.

“Căci Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia.” [(2 Corinteni 3: 17); ref. 78 în Biblia Ortodoxă]

“Dar cine se lipeşte de Domnul, este un singur duh cu El.” [(1 Corinteni 6: 17);  ref. 79 în Biblia Ortodoxă]

„Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău, şi li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu să fiu în ei.” [(Ioan 17: 26); ref. 80 în Biblia Ortodoxă]

 Atunci când îl căutăm pe Dumnezeu într-un anumit loc şi nu îl găsim acolo, acest lucru se întâmplă pentru că în acel loc nu se află nici un om în care locuieşte Dumnezeu, deci nimic din Biserica celor Aleşi. Cel mai sigur loc unde îl putem găsi pe Dumnezeu este în noi înşine, în mintea şi în inima noastră, dacă îl primim pe El să locuiască în noi. Spre deosebire de oameni, El nu locuieşte în palate sau catedrale, El este un Spirit care locuieşte în alte spirite. În vechime, Dumnezeu se cobora în Templul poporului Israel, dar astăzi numai este aşa. Omul a devenit un Templu numai după ce Isus Cristos s-a întrupat într-un corp omenesc şi Duhul Sfânt s-a pogorât pe pământ.

În Biserica celor născuţi din nou nu există bariere doctrinare între membrii ei. Fiecare credincios este liber să creadă aşa cum îl determină convingerile lui personale. Ortodocşii, Romano Catolicii, Anglicanii, Protestanţii, Calviniştii, Neoprotestanţii etc., vor crede ceea ce au fost învăţaţi să creadă, dar fiecare om trebuie să aibă şi dreptul de opţiune transfrontalieră între confesiuni cât priveşte alegerea doctrinelor care par cele mai concludente. Studiind o gamă mai largă de învăţături spirituale, în faţa omului modern se deschide o perspectivă mult mai bună, pentru a îl înţelege pe Dumnezeu. Nu este clar de ce credincioşii nu ar putea avea o nouă deschidere personală, în privinţa unui adevăr spiritual, sau al altuia, aducând, astfel, un aport important la o mai bună înţelegere a lui Dumnezeu. Intoleranţa religioasă este bazată pe principiul absolutizării şi radicalizării cunoaşterii parţiale a unor realităţi. A înlocui întregul cu o parte a sa, este o absurditate, de aceea intoleranţa religioasă este o absurditate.

Creştinii spirituali pun accentul pe legătura lor personală cu Isus Cristos şi nu pe credinţele imperfecte, considerate a fi date odată pentru totdeauna. Ei ştiu că toate doctrinele sunt doar tentative de a îl înţelege pe Dumnezeu, de a îl explica şi de a vorbi despre El. Nici o doctrină nu este completă şi, de aceea, învăţăturile oamenilor despre Dumnezeu nu ar trebui absolutizate. Adevărata cunoaştere va fi numai atunci când îl vom vedea pe Dumnezeu faţă către faţă (1 Corinteni 13: 12) Viziunea Bisericii Spirituale Unice presupune acceptarea, ca fraţi a tuturor Creştinilor, independent de ideile despre Dumnezeu pe care le au. Atâta vreme cât cunoaştem în parte, nimic nu ne dă dreptul să credem că ştim mai bine decât alţii.

Ideologiile dezbină, pe când spiritul dă viaţă. Este bine ca oamenii să aibă convingeri în probleme legate de credinţa creştină, dar ele nu trebuiesc lăsate să dezbine şi să învrăjbească, nu trebuiesc să fie considerate prioritare în viaţa spirituală. Prioritatea o deţine agape adică dragostea necondiţionată pentru Dumnezeu şi pentru oameni. Această dragoste nu trebuie să fie împiedicată de existenţa unor păreri diferite în probleme de credinţă. Nici unul dintre elementele instituţionale nu se regăsesc în Biserica Spirituală Unică. Nici autoritatea ierarhică între Creştini, nici represiunea şi nici barierele doctrinare. Principiul fundamental este libertatea de a cerceta şi de a crede, conform propriilor convingeri şi nu impus de o instituţie religioasă.

Există o singură Biserică a celor înscrişi în Ceruri, dar multe instituţii bisericeşti şi asta este principala dificultate. Biserica celor născuţi din Spirit nu este latura spirituală a instituţiilor religioase, ci, mai degrabă, acestea din urmă sunt o extensie, un organism social, creat în numele acesteia. Organizaţia umană este divizată în multe  denominaţiuni, lucru care reflectă imperfecţiunea umană, dar adevărata Biserică a lui Dumnezeu este o unitate perfectă, lucru care reflectă principiul unităţii iubirii creştine. În realitate, există o singură Biserică, un singur Dumnezeu şi multe organizaţii religioase, multe Biserici corporatiste, care se contrazic una pe cealaltă.

Creştinii spirituali, nu doar cei cu numele, nu sunt structuraţi pe trepte ierarhice. Ei sunt mădularele aceluiaşi trup care este Biserica lui Isus Cristos. A afirma despre Creştini că sunt una cu Dumnezeu, înseamnă mai mult decât a spune că sunt egali cu Dumnezeu. A spune că cei credincioşi sunt egali cu Dumnezeu, poate fi o deformare generată de limitarea limbajului, dar a spune că cei ce cred în Dumnezeu sunt chemaţi de a fi una cu El, este chiar textul preluat din Evanghelia lui Ioan (Ioan 17: 21-23)

Dacă nici o organizaţie religioasă, ca atare, ca şi instituţie, nu poate fi mântuită, Biserica celor înscrişi în Ceruri este chemată la mântuire în integralitatea ei. Nu este mântuită în bloc, ca şi colectivitate, ci este mântuită prin salvarea fiecărui individ în parte. Cărămida de bază a Bisericii celor născuţi din nou este individul şi nu colectivitatea. Biserica celor născuţi din Spirit este formată din persoane care au fost salvate, în mod individual, de Isus Cristos şi toţi împreună sunt legaţi între ei în şi prin Persoana lui Cristos, prin Duhul Lui, care locuieşte în fiecare din ei. În mod necesar, ei constituie şi o colectivitate spirituală, dar existenţa acestei colectivităţii este determinată, în primul rând, de existenţa unei relaţii persoanele între persoanele care o compun şi Dumnezeu. Colectivitatea nu este o entitate în sine, independentă funcţional şi detaşată de indivizii care o compun, aşa cum sunt corporaţiile bisericeşti. Această Biserică, fiind o entitate divină şi nu o structură umană sau divino umană, este concepută de Dumnezeu ca o unitate tot atât de perfectă ca şi unitatea însăşi a lui Dumnezeu. Toţi membrii ei ascultă de Dumnezeu şi Dumnezeu ascultă de toţi membrii ei. Consensul tuturor, bazat pe principiul dragostei creştine şi nu frica de consecinţele ne respectării regulilor, este aceea care conferă garanţia ascultării de Dumnezeu.

Fiecare credincios este evaluat şi acceptat de Dumnezeu în funcţie de credinţa sa proprie şi nu de doctrinele  unei comunităţii. Fiecare răspunde pentru conduita sa personală şi nu pentru conduita altora. Omul nu ajunge la Dumnezeu prin medierea unei comunităţi, ci comunitatea spirituală a Bisericii adevărate  este cea care este formată din toţi oamenii care au ajuns deja, şi aceia care vor ajunge la El. Chemarea lui Dumnezeu este individuală şi nu colectivă şi Isus s-a adresat celor chemaţi şi nu unor colectivităţi constituite.

Biserica Spirituală Unică este ţinută împreună prin Duhul Sfânt care este liantul acestei construcţii spirituale şi mortarul care ţine legate „cărămizile” umane, sunt darurile carismatice ale Duhului Sfânt, dintre care cel dintâi şi cel mai important este dragostea de natură divină. (Romani 5: 5) Dacă ar fi să existe un singur semn obligatoriu al botezului cu Duhul Sfânt, ceea ce de fapt nu este cazul, acest semn ar fi dragostea spirituală şi nu vorbitul în limbi. Acela care nu are dragoste de natură divină nu este născut din Dumnezeu şi nu are cum să fie botezat cu Duhul Sfânt. Dragostea de natură divină însă, este mai mult decât un semn al botezului cu Duhul Sfânt, este prezenţa naturii divine în om. Cu alte cuvinte, acela în care nu se manifestă darul spiritual al iubirii, nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, deci nu are cum să fie în relaţie cu El prin intermediul Duhului Său. (1 Ioan 4; 8) Darurile carismatice nu trebuiesc căutate pentru ele însele şi nici nu trebuie să facă marca exclusivă a unei anumite instituţii religioase de tip Evanghelist. Se crede, în mod cu totul eronat, că doar apartenenţa la Biserica instituţională Penticostală garantează, pentru individul credincios, accesul la darurile carismatice. Nu apartenenţa la Biserica instituţională Penticostală conferă darurile spirituale, ci apartenenţa personală la Dumnezeu garantează manifestarea puterii Duhului Sfânt. 

Este adevărat că, în continuarea mişcării pornite în 1906, de Wiliam Seamoore, în S.U.A., Penticostalismul acordă importanţa cuvenită darurilor carismatice. Cu toate acestea, accentul pe care acest tip de instituţii bisericeşti îl pune pe vorbitul în limbi sau glosolalie este dăunător, deoarece deturnează atenţia de la manifestarea altor daruri, cum ar fi prorocia, care au o funcţie mai importantă în vederea edificării spirituale a credincioşilor. (1 Corinteni 14: 39) Orice credincios Ortodox sau Romano-catolic sau Protestant, sau aparţinând oricărei confesiuni creştine, care este născut din Dumnezeu, are o relaţie cu El prin Duhul Sfânt şi este un receptor al darurilor spirituale iar în cazul când nu are Duhul lui Cristos, în realitate nu are o legătură personală cu El, prin urmare nu este al Lui. Vrem să fim ai Bisericii instituţionale, în care ne-am născut, sau dorim să fim ai lui Cristos, sau le intenţionăm pe amândouă? În cazul în care ultima variantă este cea valabilă, trebuie să ne punem întrebarea dacă suntem cu adevărat ai lui Cristos şi dacă Biserica instituţională, de care aparţinem, ne stimulează sau ne împiedică la aceasta? În mod necesar şi nu accidental sau excepţional, prezenţa puterii lui Dumnezeu în om generează efecte spirituale şi transformă fiinţa umană.

Puterea Creştinismului stă în atotputernicia lui Dumnezeu şi nu în capacitatea armatelor omeneşti. Biserica celor Aleşi a existat şi există în virtutea hotărârii lui Dumnezeu. Nu are nevoie de nici o putere lumească de partea ei, nici state, nici o altă putere organizată, baza ei sunt credincioşii, care, în vremurile de persecuţie, au sfârşit câteodată în gura leilor sau ucişi de sabie. Ceea ce numeroşi împăraţi romani, cum ar fi de ex. Nero, Caligula sau Diocleţian, nu au reuşit să facă prin persecuţie, adică să afecteze puritatea credinţei celor ucişi, a reuşit un alt împărat roman, Constantin, care a atins acest scop, dând putere asupra lumii instituţiei Bisericii. Corupţia a lucrat mai profund decât forţa şi teroarea. În ideea de a apăra cauza lui Dumnezeu, Biserica, devenită o instituţie oficială, s-a folosit de puterea pusă de state la îndemâna ei, luptând cu aceia care nu credeau la fel ca şi ea. În tot acest timp, Biserica celor născuţi din Spirit a existat în interiorul instituţiei bisericeşti, dar nu de puţine ori, opresată sau reprimată de această instituţie. A existat, prin intermediul tuturor acelora care, având o legătură spirituală personală cu Dumnezeu, au fost născuţi din nou, adică din Duh nu din carne. Ei au constituit o comunitate spirituală invizibilă, ne recunoscută oficial, dar vie şi hotărâtă.

Credinţa adevărată este un dar pe care Dumnezeu îl face omului prin aceea că El se revelează personal individului, într-o mare varietate de modalităţi şi în felul acesta se face cunoscut pe Sine, celui în cauză. Credinţa această nu este dobândită prin tradiţie sau prin educaţie. Credinţa aceasta nu este dată de oameni, ci direct de Dumnezeu, tocmai pentru că nimeni nu poate veni din capul lui la El. Toţi membrii Bisericii celor înscrişi în Ceruri au o credinţă primită ca dar de la Dumnezeu.

Despre caracterul istoric al existenţei lui Isus Cristos nu se mai îndoieşte nimeni, care a cercetat cu adevărat acest aspect. Cu toate acestea, probabil că dezvoltarea Creştinismului s-ar fi întrerupt undeva pe drum, dacă Isus Cristos nu ar fi continuat să se reveleze şi să insufle credinţă în El la nenumăraţi indivizi, din multitudinea de generaţii succesive. Ceea ce vreau să spun este că forţa Creştinismului stă în acele persoane, în care se manifestă în mod continuu Cristos, păstrându-şi astfel o prezenţă neîntreruptă între oameni, de-a lungul istoriei. Aceşti indivizi formează Biserica Sa şi prin ea, adică prin fiecare din ei în parte, Isus Cristos continuă să fie prezent de două mii de ani încoace, la fel ca la începutul primului mileniu al erei noastre. Revelaţia personală este decisivă pentru un Creştin şi trebuie pusă în contextul revelaţiei colective despre care relatează Biblia. Cristos, care locuieşte în oameni, este Cuvântul lui Dumnezeu întipărit în inimi.

Biserica celor născuţi din nou depăşeşte barierele şi limitele confesiunilor creştine şi cu toate că există, în marea ei majoritate în interiorul acestora, ea este, din punct de vedere spiritual, deasupra lor. Biserica Spirituală Unică merge dincolo de orice bariere instituţionale, chiar cele ale Creştinismului, deoarece Isus Cristos nu are două Biserici sau mai multe, ci doar una. Această Biserică este ca şi atmosfera Terei, care nu ţine cont de graniţele teritoriale ale statelor, ci îşi urmează propria sa dinamică, independent de ele.

Read 46 times Last modified on Sunday, 29 November 2020 23:47
Gabriel Baicu

profile Gabriel Baicu

 

 

 

 Cartea Secretele Bibliei este o analiză a primelor 11 capitole ale cărții Facerea (Geneza), din Biblie, care sunt citite cu un ochi critic și nicidecum dogmatic. Rostul acestui studiu este acela de a afla dacă există motive raționale și dovezi faptice pentru a crede narațiunile conținute de Biblie despre creație, nu printr-o credință oarbă, ci pe baza unor argumente credibile.

www.secretelebibliei.com

Leave a comment

Make sure you enter all the required information, indicated by an asterisk (*). HTML code is not allowed.

Cuprins

 

Vizitați site-ul

www.credintacrestina.com

Downloads

CARTEA SECRETELE BIBLIEI

Read the books!

 Gods false mirror

Contradictions in the Bible

5071827
Today
Yesterday
This Week
Last Week
This Month
Last Month
All days
3512
3518
35859
4994625
109066
215522
5071827

Your IP: 18.207.108.182
2021-01-24 21:37