Un lucru este limpede, în aceste circumstanţe natura umană se lasă condusă de natura divină, pe care fiecare Creştin o dobândeşte o dată cu naşterea din nou. Natura umană nu dispare, dar este sub controlul naturii divine. Înţelesul noţiunii de control, în acest caz, trebuie bine clarificat. Cum se stabileşte raportul dintre natura divină şi cea umană? Nu este vorba de o subordonare a celei din urmă faţă de cea dintâi. Este vorba de o întrepătrundere, inter-conexiune deosebit de complexă, în care natura umană se aliază cu cea divină, adică este înobilată de aceasta. Natura umană îşi dezvoltă propriul potenţial, devine conştientă de posibilităţile şi valoarea sa, progresează, evoluează, se purifică şi se rafinează, se cunoaşte pe sine în profunzime şi într-un context universal şi se auto-evaluează prin semnificaţiile unor sensuri morale, care sunt parte din textura, care exprimă substratul oricărei existenţe. Natura umană se reconstruieşte pe sine, prin alegerile pe care le face, determinîndu-şi propria libertate, cu conştiinţa că participă la ceva mai bun, la ceva superior. Dumnezeu ne arată că se poate mai bine, că există mai frumos decât limitele noastre naturale, înăscute. Natura umană, sub lumina lui Dumnezeu, este subiectul unei revelaţii asupra frumosului şi a binelui, care o fascinează şi care o absoarbe în natura divină, acolo unde îşi găseşte liniştea pe care o poate oferi numai perfecţiunea.      

 Pe de altă parte, acest control se manifestă prin aceea că omul are o altă atitudine faţă de realităţile care îl înconjoară, alte sentimente şi alte trăiri, generate de dragostea de natură divină, care a fost turnată în inima sa. Pur şi simplu, credinciosul respectiv are un duh nou şi o inimă nouă, deci o altă natură.

„Vă voi stropi cu apă curată, şi veţi fi curăţiţi; vă voi curăţi de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri. Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un Duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele.” [(Ezechiel 36: 25-27); ref. 133 în Biblia Ortodoxă]

Acesta este un text din V.T. în care se prefigurează ceea ce Isus Cristos a spus în legătură cu naşterea din apă şi din Duh. Omul vorbeşte şi gândeşte din prisosul inimii.

„Pui de năpărci, cum aţi putea voi să spuneţi lucruri bune, când voi sunteţi răi? Căci din prisosul inimii vorbeşte gura. Omul bun scoate lucruri bune din visteria bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din visteria rea a inimii lui.” [(Matei 12: 34-35); ref. 134 în Biblia Ortodoxă]

 Când cineva este fericit şi inima îi este plină de bucurie îi vin în minte gânduri diferite faţă de situaţia în care este trist sau deprimat. Starea psihică influenţează şi chiar determină conţinutul preocupărilor raţionale. Orice concluzie începe cu o atitudine. „Ochii” cu care privim lumea înseamnă atitudinea pe care fiecare o are faţă de aceasta.

„Ochiul este lumina trupului tău. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău este plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, trupul tău este plin de întuneric. Ia seama dar, ca lumina care este în tine, să nu fie întuneric. Aşa că , dacă tot trupul tău este plin de lumină, fără să aibă vreo parte întunecată, va fi în totul plin de lumină, întocmai ca atunci când te-ar lumina o lampă cu lumina ei mare.” [(Luca 11: 34-36); ref. 135 în Biblia Ortodoxă]

  O dată cu inima se schimbă şi mintea, omul care îl iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele său este animat de un spirit nou, de o nouă mentalitate. Augustin este cunoscut şi pentru o sintagmă rămasă în istoria Creştinismului: „Iubeşte şi fă tot ceea ce vrei.” Aceasta este adevărata libertate creştină. Cel care iubeşte sincer, cu o dragoste spirituală, nu poate greşi în ceea ce face sau nu va fi acuzat de greşelile săvârşite, fără voie, pentru că intenţiile sale au fost cele mai bune. Poate greşi din nepricepere şi de acea Dumnezeu ne învaţă să iubim după exemplu Său, adică să facem acest lucru renunţând complet la egoism. (Filipeni 2: 6-7)

Prin această naştere din nou, individul uman este născut în trup după părinţii săi, dar în spirit după Dumnezeu. Se naşte o făptură nouă, aşa cum susţine şi apostolul Pavel, alta decât Creştinii „lumeşti” cu care suntem obişnuiţi.

„Căci, dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi. Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Cristos şi ne-a încredinţat slujba împăcării.” [(2 Corinteni 5: 17-18); ref. 136 în Biblia Ortodoxă]

In Ioan 3:3 Isus I-a spus lui Nicodim urmãtoarele cuvinte:"Adevãrat, adevãrat îti spun cã, dacã un om nu este născut din nou, nu poate vedea Impãrãtia lui Dumnezeu." Aceste cuvinte l-a pus în încurcãturã chiar si pe Nicodim. Acesta a luat cuvintele lui Isus în întelesul fizic al nasterii normale . Dar Domnul Isus nu s-a referit nici pe departe la acest fel de nastere. Fiul lui Dumnezeu ne dã definitia nasterii din nou. Expresia aceasta în unele traduceri este scrisã ca fiind o naştere ‚de sus.’ Nasterea din nou este un proces spiritual care nu îşi are originea aici pe pământ, ci în Cer. In Galateni 6:15 , Pavel scrie;"Cãci în Hristos nici tãierea împrejur, nici netãierea împrejur nu sînt nimic, ci a fi o fãpturã nouã." O făptură nouă este acelaşi lucru cu o creatie nouã. Nimic, în această viaţă, nu este mai important decît naşterea din nou, ci a fi o creaţie nouă. Asta se întelege cã am fost creaţi, si creatia aceasta în care trãm a fost alteratã de pãcat, este supusã pedepsei lui Dumnezeu. De aceea Creatorul nostru ne dã o nouã sansã, sã deveninm o creatie nouã, dupã voia Lui. După cum Pavel scrie lui Tit :" El ne-a mîntuit, nu pentru faptele fãcute de noi în neprihãnire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea nasterii din nou si prin înoirea fãcutã de Duhul Sfînt."(Tit 3:5). Dumnezeu ne-a mîntuit nu prin faptele noastre. Omul vechi, în mod alegoric nãscut din Adam nu poate face nimic pentru mîntuirea lui. Este nevoie de interventia lui Dumnezeu. In îndurarea Sa, Creatorul nostru are o actiune supranaturalã asupra noastrã. Duhul Sfint are o actiune de curătire si înoire a fiintei umane. Această transformare se numeste nasterea din nou.

„Biblia merge mai departe si ne descoperã care este diferenta dintre un om nãscut din nou si un om rãmas neschimbat, diferenta dintre omul nãscut în Adam si omul nãscut din Duhul lui Dumnezeu, dintre omul creatie veche si omul fãpturã nou.”[1] Iacov ne scrie : “El de bună voia Lui, ne-a nãscut prin Cuvîntul adevărului, ca sã fim un fel de pârgă a făpturilor Lui.“ ( Iacov 1:18). Deci Cuvîntul lui Dumnezeu nu este doar un ansamblu de cuvinte bine alese. Acesta are o actiune supranaturală asupra celor ce îl cred. Cuvîntul adevãrului biblic este o verigã importantã în procesul spiritual al nasterii din nou. Apostolul Iacov foloseste expresia “o pîrgă a făpturilor Lui.” Sã vedem în continuare cum putem sã identificã omul nãscut din nou, care pe pãmînt încã trăieşte printre oamenii vechi, adamici, nemântuiţi. Apostolul Petru ne scrie: „fiincã aţi fost nãscuti din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvîntul lui Dumnezeu, care este viu şi care rãmîne în veac.( 1 Petru 1:23). Efectul transformării unice ale nasterii din nou trebuie sã se manifeste în fiinţa nou creatã. Apostolul Ioan ne descrie care este efectul transformãrii nasterii de sus cînd scrie: „ Oricine este nãscut din Dumnezeu, nu pãcãtuieste, pentrucã sãmînta Lui rãmîne în el; şi nu poate păcãtui, fiindcă este născut din Dumnezeu.” Deci nu trebuie ignoratã puterea nemaipomenită a naşterii din nou, prin care omul reuşeşte să stea în afara păcatului şi să trăiascã o viată sfântă lîngă Dumnezeu, chiar dacã trăieşte în mijlocul ispitelor. Un om născut din nou trăieşte o viaţă fără compromisuri, o viată sfântã si curată.[2]

Toţi aceşti credincioşi născuţi din Dumnezeu formează împreună Biserica celor născuţi din nou, mireasa lui Cristos, clădirea duhovnicească a lui Dumnezeu, ogorul lui Dumnezeu. (1 Corinteni 3: 9) Învăţătura lui Isus este o inversare exact cu 180 de grade a ceea ce se întâmplă de fapt pe pământ. Creştinismul este o privire a vieţii în oglindă. Când privim direct la scrisul unei maşini de salvare, acesta este pe dos dar privit în oglinda retrovizoare de către şofer el devine citeţ. Lumea noastră este oglinda în care putem privi lizibil regulile Împărăţiei lui Dumnezeu. Aceste reguli sunt exact opusul celor după care funcţionează lumea în care trăim. Lupta pentru existenţă se transformă în dăruire de sine, cel mai bine reprezentată de moartea pe cruce a lui Isus Cristos, dorinţa de putere este reflectată în oglindă, în renunţarea la gloria cerească şi naşterea în umilinţă, într-un staul de animale, al lui Isus. Dorinţa de a poseda bunuri materiale este contrazisă de bătrânica care îşi dă ultimul bănuţ pentru Templu; tendinţa de a face rău celor din jur este oglindită de cerinţa adresată Creştinilor de a realiza numai lucruri bune şi, în fine, ura este privită în oglindă prin dragostea pentru toţi, inclusiv pentru duşmani. Inversând regulile, Isus propune schimbarea totală, radicală, revoluţionară a condiţiilor existenţei umane. Cuvântul cheia este dragostea, înţeleasă într-un sens spiritual. Isus nu propune realizarea acestei schimbări prin forţe umane proprii, ci numai în dependenţă de Dumnezeu. Trebuie totuşi precizat că Isus era conştient că nu toată lumea va adera la un astfel de mod de a gândi. Mulţi sunt chemaţi şi puţini sunt aleşi.

Doctrina oficială creştină ne spune că Isus Cristos a avut o dublă natură, divină şi umană şi lucrul acesta mi se pare acceptabil, dar cu unele clarificări. În primul rând, Biblia ne cere să îl urmăm pe Isus ca model. Lucrul acesta nu ar fi posibil, dacă noi şi El nu am putea avea în comun aceeaşi natură umană şi divină, în conexiunea lor. Dacă ar fi ceva esenţial, care să ne deosebească de Isus, lucrul acesta ar face imposibil faptul ca fiinţele umane să se comporte la fel ca şi El. Prin urmare, dacă El a avut o dublă natură şi noi cei chemaţi la mântuire, trebuie să avem o dublă natură, umană şi divină şi de altfel o şi avem, odată cu naşterea din nou. Dacă Isus nu ar fi fost ispitit de firea lui pământească, nu ar avea nici un merit, că a trăit fără păcat. El însă a fost ispitit, dar a rezistat încercărilor. A fost ispitit din afară, de Satana şi din înăuntru de natura lui umană. Ca să fim consecvenţi cu scrierile apostolului Pavel, în om natura umană trebuie să se lase condusă de cea divină şi aşa trebuia să fie şi cu Isus. El a fost acela care a fost cârmuit de Duhul Sfânt şi a ascultat, în mod perfect, de călăuzirea Lui. Rămâne doar ca fiecare să înveţe să facă deosebirea între „poftele firii pământeşti” şi dorinţele Duhului.     

Prin urmare, cele două naturi, umană şi divină, se aflau într-un anumit raport şi în persoana lui Isus. Precizarea este importantă în legătură cu permanenta nevoie de clarificare a dogmelor de credinţă, de imutabilitatea cărora instituţiile bisericeşti se agaţă cu disperare. Natura divină în om este dragostea creştină, împreună cu puterea lui Dumnezeu. Naşterea din nou, sau renaşterea spirituală, începe odată cu prima atingere, pe care Dumnezeu o exercită asupra conştiinţei umane. Duhul Sfânt este cel care ne convinge de păcat. În această renaştere spirituală este inclus şi botezul cu apă. Naşterea din Duh nu este un eveniment, ci este un proces, o transformare de durată, care se termină atunci când individul respectiv devine o făptură nouă şi în el, sau în ea, se manifestă darurile şi roadele Duhului Sfânt. Este vorba de un proces a cărui extindere în timp poate fi diferită de la individ la individ. Unele culte creştine promovează botezul cu Duhul Sfânt, dar fac o confuzie între acesta şi denumirea folosită de Cristos, adică naşterea din nou. Aceasta nu trebuie confundată cu Pogorârea Duhului Sfânt, care s-a întâmplat în ziua Cincizecimii, adică la Rusalii. Pogorârea Duhului Sfânt a fost un eveniment special şi s-a produs pentru Evrei, în ziua Cincizecimii şi pentru neamuri, cu ocazia convertirii sutaşului Corneliu.

„În ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.” [(Faptele Apostolilor 2: 1-4); ref. 137 în Biblia Ortodoxă]

  Atunci când prezenţa Duhului Sfânt se manifestă în fiinţa umană, în mod necesar se exercită şi atributele excepţionale, darurile duhovniceşti ale lui Dumnezeu. Când vorbeşte despre darurile spirituale, Pavel nu stabileşte o scară ierarhică, în care să se promoveze pe sine în vârful piramidei, în calitate de apostol. Aşa cum tot el a precizat, destul de clar, fiecare din calităţile respective sunt necesare, în egală măsură, într-un moment sau altul al funcţionării adevăratei Biserici a lui Dumnezeu. Şi apostolii şi prorocii şi învăţătorii şi toţi ceilalţi sunt mădulare unii altora. Dacă Dumnezeu a stabilit aceste mădulare, înseamnă că toate sunt necesare, altfel El nu le-ar fi stabilit.

Trebuie doar să precizăm la care Biserică s-a referit apostolul Pavel. Este vorba despre Biserica Spirituală Unică, despre trupul spiritual al lui Isus Cristos. „Este un singur trup...” aşa cum menţionează apostolul Pavel în epistola către Efeseni, în capitolul 4, în textul care a fost citat în această lucrare. Dacă este un singur trup şi mădularele despre care vorbea Pavel, sunt componentele lui, este vorba desigur despre Biserica celor născuţi din Spirit, adică adevărata Biserică a lui Dumnezeu pentru că numai aceasta reprezintă o unitate. Acesta este un organism unic, spiritual, diferit de corporaţiile bisericeşti.

Prin urmare, toţi membrii acestei Biserici manifestă daruri spirituale şi în componenţa ei nu se numără oameni fără daruri. Biserica celor înscrişi în Ceruri este formată numai din lucrători spirituali, care este altceva decât funcţionarii instituţiilor bisericeşti. Biserica Spirituală Unică are în componenţa ei apostoli adică credincioşi care răspândesc Creştinismul în toate zonele geografice ale pământului. Sunt prorocii, oameni prin gura cărora Dumnezeu îşi transmite direct mesajele. Învăţătorii sunt aceia prin care Dumnezeu explică oamenilor învăţăturile Sale. Sunt de asemenea cuprinşi cei ce au darul minunilor şi prin intermediul cărora Dumnezeu face lucruri extraordinare. Prin intermediul celor care au un dar de vindecare, Dumnezeu însănătoşeşte pe cei bolnavi, dar face lucrul acesta în baza credinţei individuale, a celui aflat în suferinţă. În calitatea lor de membri ai Bisericii celor născuţi din nou, cei care au o capacitate dobândită de a ajuta pe semenii lor, de a organiza diverse activităţi şi proiecte, sau de a vorbi în limbi, contribuie şi ei la îndeplinirea misiunii adevăratei Biserici a lui Dumnezeu pe acest pământ.

De ce este importantă toată această discuţie despre daruri? Deoarece aceasta pune în evidenţă faptul că nu există un monopol al unui cult asupra acestui domeniu şi că, în mod evident, o persoană nu trebuie să devină în mod obligatoriu membră al acelui cult, sau al altuia, pentru a avea acele daruri. Darurile sunt o prezenţă vie şi necesară pentru toţi Creştinii născuţi din Dumnezeu, indiferent de confesiunea creştină de care aparţin şi sunt, în acelaşi timp, un indiciu despre cursul procesului naşterii din nou, care îi afectează pe credincioşi. Ortodocşii, Romano-Catolicii, Reformaţii, Protestanţii şi toţi ceilalţi sunt chemaţi să manifeste puterea Duhului Sfânt, darurile şi roadele care o însoţesc. Nu are nici un fel de importanţă de ce confesiune creştină aparţine un anumit credincios, sau credincioasă, sau dacă nu aparţine de nici una dintre ele, dacă în el, sau în ea, se produce transformarea profundă a renaşterii spirituale, în mod inevitabil, acesta sau aceasta, va avea şi semnele care însoţesc această schimbare.

Nimeni nu trebuie să se aştepte de la Bisericile corporatiste să încurajeze acest proces şi nici măcar să vorbească despre aceasta dar, în acelaşi timp, fiecare Creştin, al cărui nume a fost înscris în cartea vieţii, de la întemeierea lumii, trebuie să parcurgă, în mod obligatoriu acest drum. Umplerea cu Duhul Sfânt, sau Botezul cu Duhul Sfânt, este un eveniment care poate avea loc oricând, pe parcursul procesului naşterii din nou. În orice caz, Dumnezeu este acela care alege momentul şi aceasta se întâmplă atunci când persoana în cauză este considerată de El, că este pregătită pentru aceasta. Forţarea acestui eveniment, prin stăruinţa în rugăciune, nu poate grăbi ca el să se producă, dacă cel în cauză nu este pregătit după standardele lui Dumnezeu. Stăruinţa în rugăciune este folositoare, în măsura în care ajută la înţelegerea de către cel sau cea în cauză, a importanţei evenimentului care urmează să se producă şi de asemenea, dacă contribuie la pregătirea celui ce urmează să primească umplerea cu Duhul Sfânt, pentru acest eveniment.

Luând ca premisă, întru totul justificată, faptul că naşterea spirituală este un proces de durată, care nu se face de la o zi la alta, ce se întâmplă cu aceia care se apropie de Dumnezeu din credinţă, dar încă nu au parcurs acest proces de naştere spirituală? Ce se întâmplă cu acei credincioşi sinceri, care doresc să fie născuţi din nou dar încă nu au ajuns în stagiul acesta? Fac aceştia parte din Biserica Spirituală Unică sau nu? Dacă nu, care este locul lor? Răspunsul care se poate formula în limitele pe care le permite Biblia, este că o persoană dobândeşte vocaţia de a fi membru al Bisericii celor născuţi în Ceruri, în momentul în care numele lui sau al ei este înscris în cartea vieţii, adică de la întemeierea lumii. Persoana respectivă are obligaţia să parcurgă toate etapele cerute de învăţătura lui Isus Cristos, adică botezul în apă, naşterea din nou şi umplerea cu Duhul Sfânt, în caz contrar va fi şters din cartea vieţii. Cu siguranţă, că cel în cauză va trece prin toate aceste etape, deoarece Dumnezeu nu ar fi făcut înregistrarea în cartea vieţii, dacă nu ar fi ştiut că persoana respectivă se va conforma.

[1] www.adevarul.org/dinnou.html

[2] www.adevarul.org/dinnou.html