Considerente filozofice, istorice şi morale

În decursul a două mii de ani, credinţa creştină a suferit transformări uriaşe, s-a îmbrăcat în tradiţii mai vechi sau mai noi şi, câteodată, a devenit de ne recunoscut. Creştinismul s-a îndepărtat mult de învăţătura curată a fondatorului său, Isus Cristos. Din acest motiv este nevoie să revenim continuu la sursa originală, pe care trebuie să o înţelegem în contextul zilelor noastre şi să vedem ce a rămas peren din valorile Creştinismului, într-o epocă în care, din ce în ce mai mulţi oamenii speră să devină nemuritori, nu prin credinţă ci prin ştiinţă.

Cercetările ştiinţifice, care de altfel sunt bine protejate, au evidenţiat o genă a îmbătrânirii şi mă întreb cât mai este până când oamenii vor declara că se poate trăi, eventual în cosmos, pentru sute de ani sau poate chiar veşnic. De altfel, distanţele uriaşe ale cosmosului presupun o viaţă îndelungată pentru cercetătorii care le vor străbate, întrucât într-o viaţă de om se poate ajunge a călători numai în limitele galaxiei noastre. După unele estimări, dacă cineva ar călători de la un capăt la celălalt al galaxiei Calea Lactee, cu viteza luminii, i-ar trebui 100000 de ani ca să termine călătoria. Nemurirea şi omul sunt legaţi prin fire extrem de sofisticate şi Creştinismul propune o soluţie a acestei probleme. Pentru însăşi supravieţuirea speciei umane, în viitor, s-ar putea ca omul să aibă nevoie să devină nemuritor. Cu alte cuvinte, ideea nemuririi nu este doar un vis utopic, ci este legată organic de substanţa omului.

Ce denumim cu adevărat atunci când folosim cuvântul Dumnezeu? Ce realităţi se află dincolo de această noţiune generală? Este, desigur, vorba de o experienţă umană, de un eveniment, în care omul atinge limitele posibilului. Este chiar mai mult decât atât, este experienţa umană, în care imposibilul devine posibil, în care imposibilul se estompează şi se transformă în realitate. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este cuvântul miraculos prin care intrăm într-o lume a imposibilului devenit posibil. Avem nevoie de o forţă supranaturală pentru a transforma imposibilul în posibil, sau va fi suficientă puterea umană asupra naturii, dobândită prin acumularea descoperirilor ştiinţifice? Prin această lucrare se încearcă a se dezvălui ceva din complexitatea unui posibil răspuns, pornind de la premisa că, în fapt, credinţa creştină, înţeleasă corect şi nu în mod dogmatic, rigid sau simplist şi în nici un caz strict literal, deţine răspunsurile la unele preocupări şi nelinişti umane care nu dispar odată cu evoluţia societăţii, ci chiar se accentuează. În acelaşi timp, Biserica este un concept fundamental pentru înţelegerea Creştinismului.

Dumnezeu este o realitate incomensurabilă şi, de aceea, greu de descris în cuvinte, chiar de către cei care, în decursul istoriei, au avut o mai mare apropiere de una din dimensiunile Lui. Avem însă, în câteva locuri din Biblie, încercările de a descrie realitatea lui Dumnezeu, desigur în acelaşi limbaj alegoric, întrucât Dumnezeu este o realitate infinită, care, din acest motiv nu poate avea nici o formă. Noţiunea de formă presupune o realitate finită, deoarece forma este o limită în care se închide conţinutul acelei realităţi.

„Deasupra capetelor făpturilor vii era ceva ca o întindere a cerului, care semăna cu cristalul strălucitor, şi se întindea în aer sus peste capetele lor... Deasupra cerului care era peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care şedea pe el. Am mai văzut iarăşi o lucire de aramă lustruită ca nişte foc, înăuntrul căruia era omul acesta, şi care strălucea de jur împrejur; de la chipul rărunchilor lui până sus şi de la chipul rărunchilor lui până jos, am văzut ca un fel de foc şi de jur împrejur era înconjurat cu o lumină strălucitoare. Ca înfăţişarea curcubeului, care stă în nor într-o zi de ploaie, aşa era şi înfăţişarea acestei lumini strălucitoare, care-L înconjura. Astfel era arătarea slavei Domnului. Când am văzut-o, am căzut cu faţa la pământ şi am auzit glasul Unuia care vorbea.” [(Ezechiel 1: 22; 26-28); ref. 11 în Biblia Ortodoxă]

„Am ridicat ochii, m-am uitat şi iată că acolo stătea un om îmbrăcat în haine de in, şi încins la mijloc cu un brâu de aur din Ufaz. Trupul lui era ca o piatră de hrisolit, faţa îi strălucea ca fulgerul şi ochii îi erau nişte flăcări ca de foc; dar braţele şi picioarele semănau cu nişte aramă lustruită şi glasul lui tuna ca vuietul unei mari mulţimi.” [(Daniel 10: 5-6); ref. 12 în Biblia Ortodoxă]

Ce au văzut profeţii Ezechiel şi Daniel? O formă asemănătoare cu omul, care se profila în universul în care Cristos încă nu venise pe pământ. Vedem amestecată forma umană cu nişte caracteristici de strălucire şi putere, care, în mod evident, lipsesc omului pe pământ. Îl vedem prin ochii profeţilor pe Cristos preexistent, adică înainte de a se întrupa pe pământ.

Ceea ce este extraordinar este, desigur, asemănarea dintre imaginea descrisă de Ezechiel şi Daniel şi aceea zugrăvită de Ioan, scriitorul cărţii Apocalipsa, după înălţarea lui Isus Cristos la cer.

„M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfetnice de aur. Şi în mijlocul celor şapte sfetnice pe cineva, care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare, şi încins la piept cu un brâu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă, şi arsă într-un cuptor; şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari.” [(Apocalipsa lui Ioan 1: 12-15); ref. 13 în Biblia Ortodoxă]

De asemenea,  trebuie menţionată asemănarea uimitoare în legătură cu o imagine pe care a văzut-o Ezechiel dar şi Ioan, pe care fiecare a descris-o cu cuvintele lui, atât de diferit dar, în mod evident, vorbind despre aceeaşi realitate. 

„În faţa scaunului de domnie, mai este un fel de mare de sticlă, asemănătoare cu cristalul. În mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi.” [(Apocalipsa lui Ioan 4: 6);  ref. 14 în Biblia Ortodoxă]

Amândoi au văzut,  primul „ca o întindere a cerului care semăna cu cristalul strălucitor,” şi celălalt „un fel de mare de sticlă, asemănătoare cu cristalul.” Ambii au văzut şi nişte făpturi vii pe care le-au descris, folosindu-se de elemente existente pe pământ, dar, care realităţi, în ansamblul lor, nu există în lumea noastră. Să nu uităm că între perioada în care a trăit Ezechiel şi cea în care şi-a scris Ioan viziunile, prezentate în Apocalipsa, a trecut o lungă perioadă de timp, adică multe sute de ani. Arama lustruită, adică ceva care poate fi descris în aceşti termeni, este o constantă a tuturor acelora despre care Biblia ne spune că au privit realitatea lui Dumnezeu.            

 În Noul Testament, Dumnezeu îşi face o formă atunci când se întrupează în om pentru că forma umană cuprinde conţinutul lui Dumnezeu. Se poate pune întrebarea cum se poate cuprinde Existenţa infinită a lui Dumnezeu într-o formă finită? Răspunsul meu este că  aceasta se explică prin logica Trinităţii. Infinitul şi-a determinat o formă finită, în care s-a întipărit, creând, astfel, o lume a formelor din care prima „născută” a fost Isus Cristos. (Evrei 1: 3) Lucrul acesta nu se poate contrazice, atâta vreme cât admitem despre Cristos, că a existat în univers înainte de a se naşte pe pământ.

Lumea materială este o lume a diversităţii şi a formelor şi ea a fost creată de Dumnezeu pentru că acesta este un mediu potrivit, pentru ca El să îşi poată exprima calităţile de Creator şi Artist. Dumnezeu, care este un romantic, însufleţit, preocupat şi înnobilat de dragostea spirituală, El care este dragoste, ne oferă frumuseţea cerului înstelat, a florilor şi în general a naturii. El este Marele Artist care a creat însăşi frumuseţea, pe care artiştii mari pot să o reproducă doar prin prisma spiritualităţii lor.

A îl cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a fi capabili să oglindim aspiraţiile Lui către frumuseţe prin propria noastră înclinaţie către frumos şi armonie. Suntem oglinzile lui Dumnezeu în care El se priveşte cu plăcere, atunci când îl reflectăm cu adevărat. Dumnezeu nu este pasionat doar de dreptate, El este iubitor de armonie şi frumos. Prin Biblie putem, mai degrabă, să înţelegem prima dintre cele două laturi ale lui Dumnezeu, dragostea spirituală pentru oameni şi dorinţa de dreptate, dar în natură, pe cea de-a doua, dorinţa de frumos. Iată de ce avem nevoie, pentru a îl cunoaşte cu adevărat pe El, să înţelegem şi universul formelor care ne înconjoară.

Frumosul nu poate exista decât într-o lume a formelor. Dragostea înseamnă armonie şi simetrie şi Dumnezeu, care este dragoste, nu putea să nu se manifeste şi în dimensiunea esteticii. Dumnezeu are multe limbaje, limbajul formelor este unul dintre ele şi limbajul cuvintelor este altul. Există, de asemenea şi un limbaj al sunetelor, altul al matematicii, etc. (Apocalipsa 15: 3)

Dacă cineva se întreabă de ce am făcut aceste menţiuni, ar trebui să încerce să răspundă la următoarea întrebare: ce nevoie a avut Dumnezeu de materie, pe care unii o consideră un mod de existenţă inferior spiritului, pentru a crea un univers? El s-ar fi putut desfăşura şi ar fi putut crea un univers de spirite, în lumea considerată superioară a spiritului. Cu alte cuvinte, de ce s-a coborât Dumnezeu de la superior la inferior, pentru a îşi desfăşura puterea Sa creatoare? De ce a creat o lume la un nivel inferior, în care, în mod inevitabil, există atâta suferinţă? Lumea materiei este un univers al forţelor şi al particulelor aflate în coliziune. Chiar şi stelele sau galaxiile se nasc, trăiesc şi mor, transformându-se în gaze şi pulbere stelară.  Cred că Michelangelo a înţeles în mod magistral răspunsul la această întrebare, atunci când a pictat Capela Sixtină.

Viaţa, în formă umană, este canalul prin care iese la iveală, pentru noi, exuberanţa şi puterea dar şi sensibilitatea, gingăşia şi chiar fragilitatea nemuririi. Dragostea în forma ei spirituală este o extensie a naturii lui Dumnezeu în om. Dumnezeu ne vorbeşte despre dragoste, deoarece îl putem înţelege, întrucât avem în noi înşine această scânteie. Dumnezeu încearcă să adune toate lucrurile într-un univers spiritual, paralel cu cel material, printr-o energie numită agape, dragostea de natură divină, atributivă a sensului ultim. Dumnezeu este Viaţa inteligentă peste tot acolo unde aceasta se află şi care constituie o unitate bazată pe raţiune şi pe raţiuni superioare. Dumnezeu este gândul fondator, acela care trece dintr-o minte în alta, dintr-o conştiinţă în alta, dar a cărui origine nu se poate pune în discuţie. A iubi înseamnă a gândi. Atunci când cineva iubeşte, este profund preocupat de persona care este obiectul dragostei sale. Gândirea dobândeşte o altă turnură şi preocuparea se transformă într-o încercare de absorbţie mintală a fiinţei celui iubit. Cel iubitor devine una cu cel iubit în mintea sa, şi cel iubit locuieşte literalmente în conştiinţa celui iubitor. Aceasta este o unitate bazată pe dragostea convertită în raţiune, deoarece pentru om dragostea nu se reduce la instincte. Primul produs al dragostei sunt planurile de viitor, lucru firesc pentru că dragostea adevărată nu va muri niciodată. Dumnezeu a făcut planuri de viitor pentru oameni şi, din punctul meu de vedere, aceasta este dovada cea mai sigură că El ne iubeşte. Opusul iubirii nu este ura ci indiferenţa. Unii speră că nu există Dumnezeu şi că nu vor da niciodată socoteală pentru faptele lor nedrepte, iar alţii cred că El este indiferent. Numai aceia care iubesc, înţeleg că indiferenţa unui Dumnezeu atot puternic, ar fi adevărata pricină de îngrijorare pentru o planetă minusculă care pluteşte în infinit.

Vorbim despre Dumnezeu numai acolo unde putem să vorbim despre conştiinţă şi despre cuvânt. Căutarea particulei lui Dumnezeu, în fizica modernă, este o naivitate. Căutarea, în sine, a elementarului fundamental, adică a monadei, are un sens raţional dar Dumnezeu este o realitate complexă şi nu simplă. Animalele nu îl cunosc pe Dumnezeu şi nu sunt considerate egale cu oamenii, în faţa lui Dumnezeu, deoarece acestea nu au acces la cuvânt, cu toate că nu sunt lipsite de inteligenţă. Deci, realitatea lui Dumnezeu poate fi căutată numai de la cuvânt mai departe. Realitatea lui Dumnezeu implică raţiune şi conştiinţă de sine. Cine îşi imaginează un Dumnezeu înglobat în legile materiei, sau, în mod inerent, în mişcare, o inteligenţă implicită, dar ne conştientă de sine, nu merge destul de departe. De asemenea, cînd spunem că Dumnezeu este Spirit, nu ştim despre ce vorbim, pentru că nu ştim ce este, ce înseamnă, ce conţine cuvântul spirit, care este consistenţ sa. Totuşi cuvântul spirit are pentru noi un sens profund, ne conceptualizat dar intuit şi figurativ care răspunde la înţelegerea a ceea ce nu este material sau nu este numai material. Din acest motiv cuvântul spirit va rămâne un corolar care va reveni mereu atâta vreme cât vom pronunţa cuvântul materie.    

Ordinea universală, care guvernează universul, nu este suficientă pentru a îl defini pe Dumnezeu, din pespectiva Creştinismului. Există o strânsă legătură între ordinea universală şi Dumnezeu, dar El nu se reduce la aceasta. El este o inteligenţă, conştientă de Sine. Tot El este acela care vorbeşte cu noi direct şi care a creat mai mult decât o fiinţă superioară, inteligentă, adică pe om, a creat libertatea. Libertatea este creaţia supremă a lui Dumnezeu şi nu omul în sine. Omul, fără libertate,  nu este decât un sclav, o maşină, un automat. Dacă Dumnezeu avea nevoie de roboţi, ar fi creat roboţi, aşa cum oamenii creează maşini pentru necesităţile lor. Dumnezeu nu se mulţumeşte cu roboţi, El are nevoie de oameni liberi, care să îl aleagă în mod conştient şi să îl iubească pentru calităţile Sale. Dragostea şi libertatea sunt legate. Nimeni nu poate iubi decât atunci când este liber, deci pentru a putea fi iubit Dumnezeu a creat libertatea. Dragostea impusă sau supunerea de frică, nu au nicio valoare în ochii lui Dumnezeu. Fiecare decizie liberă îşi are motivaţiile în sine, în structura internă a celui care se auto defineşte pe sine, căutându-l pe Dumnezeu.

Nu puţini au fost aceia care au înţeles că Religia Creştină poate fi un duşman de temut pentru puterea unui stat, care se clatină, dar şi un aliat de nădejde care poate influenţa, în mod hotărâtor, soarta acestuia. Dar poate primul care a înţeles, ca nimeni altul, acest adevăr, a fost împăratul roman, Constantin. Religia a fost totdeauna un fenomen de interes pentru cei care au deţinut responsabilităţi majore, deoarece ea este expresia dimensiunii spirituale a omului  şi puterea ei de convingere este incomensurabilă. Pentru vechii Egipteni, care ofereau viaţă după moarte, prin credinţele lor religioase, religia era un fenomen atât de important pentru menţinerea stabilităţii societăţii, încât construirea unor simboluri extrem de costisitoare, cum ar fi piramidele, era o preocupare constantă.

Credinţa creştină s-a extins foarte bine atunci când Biserica era persecutată şi nu era încapsulată în instituţii politico religioase şi acest lucru s-a întâmplat chiar împotriva eforturilor şi măsurilor extreme de persecuţie ale puterii oprimante. În orice organizare există elemente şi grade diferite de instituţionalizare, dar atunci când acea organizaţie devine motorul ideologic al politicii unui stat, se atinge gradul cel mai înalt al acestei instituţionalizări. Lucrul acesta s-a întâmplat atunci când Biserica Creştină a devenit religie oficială a Imperiului Roman. Acesta a fost doar punctul culminant. Elemente de confruntare au apărut în Biserică chiar atunci când Isus se afla pe pământ şi doi dintre ucenici au început să se întrebe, care va fi cel mai mare dintre ei în Împărăţia Cerurilor (Marcu 9: 33-37) După înălţarea lui Isus Cristos la cer, a existat întotdeauna, în Biserica Sa, o latură administrativă specifică organizării oricărei colectivităţi umane şi în egală măsură, numeroase divergenţe doctrinare. Unitatea între Creştini a fost aproape totdeauna privită prin ochii diviziunii şi ai neînţelegerilor, caracteristici care au existat încă de la începuturile Bisericii şi, cu toate acestea, unitatea a existat, însă numai pe un plan spiritual şi de aceea se poate vedea numai cu o privire spirituală. Pe de altă parte, Bisericile confesionale ca şi organizaţii religioase creştine vor rămâne, în continuare, entităţi cu caracter religios, dar dacă nu vor asimila renaşterea spirituală cerută şi nu vor aborda esenţa Creştinismului, tratându-i „boala de inimă,” adică incapacitatea de a înţelege şi accepta  dragostea spirituală, vor deveni, din ce în ce mai mult, un chimval zăngănitor. (1 Corinteni 13: 1) 

O istorie ca cea europeană, sfâşiată de nenumărate războaie şi nenorociri, este de fapt o istorie alternativă a Creştinismului, atâta timp cât această învăţătură religioasă a fost dominantă în Europa pentru o foarte lungă perioadă de timp. Reforma şi Contrareforma îşi definesc locul în peisajul politic şi moral european şi prin reverberaţiile produse de acestea în plan politic şi militar. De asemenea, reacţiile faţă de Religia Creştină a Renaşterii şi Iluminismului au şi ele o importantă contribuţie în formarea configuraţiei istorice, sociale şi politice a continentului nostru. În acest context, decalajul uriaş dintre mesajul pacifist al Creştinismului şi violenţa şi agresivitatea devenită politică de stat a multor ţări europene, pentru o perioadă istorică semnificativă de timp, ridică, desigur, multe semne de întrebare. Cum a influenţat, practic şi concret, inima simbolică ţinută cu mâna întinsă, pe care Cristos a oferit-o lumii, cercurile politice şi economice care au hotărât soarta lumii? Efectul pozitiv ca şi cel negativ al Creştinismului asupra dezvoltării societăţii sunt greu de judecat şi ar fi nevoie de o lucrare dedicată exclusiv acestei tematici pentru a încerca luminarea, măcar parţială, a acestui aspect. Cum ar fi arătat societatea europeană dacă nu ar fi existat Creştinismul? Este greu de apreciat dacă ar fi fost mai umană sau mai puţin umană decât cea actuală, dar în orice caz, vidul existent ar fi fost ocupat de alte credinţe religioase. Când afirm acest lucru, mă bazez pe faptul că religia este o constantă a civilizaţiei umane şi că, după ştiinţa mea, nu există nici o formă de civilizaţie umană, în prezent, sau nu a existat în trecut, care să nu prezinte semnele unei credinţe religioase, de un anumit fel. Dacă nu ar fi existat cele trei mari religii monoteiste, locul lor ar fi fost, desigur, luat de alte religii cum ar fi cele existente în India sau în alte ţări Asiatice, Budismul, Hinduismul, Jainismul etc., sau poate diverse credinţe ale Grecilor sau Romanilor, a căror cultură a fost moştenită de civilizaţia europeană. Locul nu ar fi rămas gol. Dacă vrem să vedem cum ar fi arătat civilizaţia europeană fără Creştinism, trebuie să ne uităm la societăţi şi civilizaţii în care Creştinismul nu s-a manifestat sau a avut o foarte slabă influenţă, de exemplu Japonia. Cultul împăratului a fost ridicat la un rang foarte înalt, ceva asemănător, dar şi diferit, faţă de divinizarea împăraţilor Romani.

 Adevărul este că omenirea arată la fel în toate colţurile lumii, atunci când o analizăm din perspectiva pacifismului ei. Războaiele, violenţa, intoleranţa sunt emblema oricărei societăţi umane. Ne-am fi aşteptat ca într-o societate inspirată de învăţătura celui care s-a lăsat omorât pentru omenire, dând proba supremă a sacrificiului de sine, acolo unde Religia Creştină a fost cea oficială, să găsim mai mult elan pacifist, dar, evident, istoria ne arată că nu a fost cazul. Obscurantismul religios a fost marca societăţii medievale, dar omenirea s-a descotorosit de el deoarece, în mod evident, era o frână pentru dezvoltare. O societate condusă de oamenii religiilor, în epoca de glorie a Papilor şi a regilor Creştini, nu a fost cu nimic mai paşnică sau mai liniştită, ci a fost frământată constant de conflicte sângeroase. Obscurantismul însă a rămas şi s-a strecurat prin uşa între deschisă a lipsei de educaţie şi de cultură a unor aşa zişi profeţi, care de multe ori pretind că pot să coboare foc din cer, dar nici măcar nu pot să aprindă focul în vatră.

Morala creştină poate, nu fără temei, să fie privită mai mult ca un cod format din simboluri care leagă două universuri paralele decât ca un set de reguli practice. Totul se reduce, în final, la ceva ce nu trebuie învăţat, deoarece este născut în fiinţa umană, dar care este necesar de a nu fi înăbuşit şi ucis, este vorba de dragoste. Odată anihilată, vocaţia aceasta trebuie regenerată şi lucrul acesta se poate face numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Dragostea nu trebuie eviscerată nici printr-o sinucidere generată de tăierea legăturilor cu substanţa spirituală universală, dar nici omorâtă prin negarea propriei existenţe umane în celălalt. Individul uman este o alternativă la propria sa umanitate şi cele mai bune alternative sunt acelea care găsesc o cale îngustă către eternitate. (Matei 7: 14) Dragostea spirituală, pentru fiinţa umană, este o deschidere, o concepţie, o stare de spirit şi o atitudine care face legătura între natura umană şi Dumnezeu. Pentru Dumnezeu dragostea este însăşi natura Lui. Ea este, în forma ei firească, o reflexie a propriei proiecţii în ceilalţi, adică o extensie a eu-lui propriu într-o lume de identităţi diverse, care stabilesc conexiunea între o viaţă limitată şi viaţa ca atare. Dragostea dă un sens oricărei existenţe, pentru că ea este direcţia în care fiecare pârâu se îndreaptă către marele fluviu.

În Creştinism, dragostea devine conştientă de sine, este ridicată la rang de principiu şi este transformată în religie. Pe de altă parte, din punct de vedere moral, Dumnezeu este o oază necesară de iertare, în care fiecare se poate odihni şi lăsa povara, la umbra eternităţii şi îşi poate spăla conştiinţa, curăţire asemănătoare cu cea fizică şi care dă fiecăruia dreptul la un nou început. Isus îi cheamă la El pe cei trudiţi şi împovăraţi. Creştinismul este acela care oferă o nouă demnitate omului, atât din cauza originii divine, care se atribuie fiinţelor umane, dar şi datorită calităţii de copil al lui Dumnezeu, pe care cei născuţi din Dumnezeu o dobândesc. Pericolul moral este mândria pe care acest statut elevat o poate stârni, dar cei ce sunt regeneraţi spiritual, ştiu că nu se pot mândri cu lucruri care nu provin de la ei, adică cu lucruri pe care le-au primit.

 Fapt este că puterea Creştinismului nu stă în forţa lui de a organiza masele şi a le direcţiona către un obiectiv asimilator şi globalizant cum a fost, de exemplu, cel propus de cruciade. Forţa de străpungere a Creştinismului stă în instrumentarea impulsului uman cu o nouă demnitate, ridicarea individului la o poziţie de sine stătătoare, cu propriile ei baze şi desprinderea fiinţei umane de orice legătură, care să îi impună un compromis moral. Fundamentul verticalităţii nu este o aprobare publică expresă, ci un acord cu sine însuşi, dat de pacificarea unei conştiinţe vii. A căuta să fii, mai degrabă, pe placul lui Dumnezeu decât pe placul oamenilor, este, de fapt, suprema condiţie a omului, care se conduce după principii şi nu după conjuncturi. „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!” (Faptele Apostolilor 5: 29) Mixtura de idei şi interese, specifică oricărei organizaţii, inclusiv a celor religioase creştine, nu are cum asigura armonie generală, datorită însăşi condiţiilor lor de funcţionare şi nu poate mulţumi conştiinţa aceluia care este însetat de puritate.

Creştinismul este atât de valoros, deoarece se adresează individului şi nu maselor. Nu masele sunt cele care vor fi mântuite, ci indivizi care urmează Calea mântuirii, adică pe Cristos. Creştinismul nu oferă o reţetă miraculoasă, valabilă pentru grupuri sau categorii sociale, ci el se adresează acelor indivizi, fără discriminare, care aleg să îşi îmbunătăţească viaţa şi să o permanentizeze după prescripţiile şi modelul arătat de Dumnezeu. Prin urmare, fiecare fiinţă umană, în mod individual, are un drum de parcurs pe calea propriei realizări spirituale şi nu poate lăsa această misiune personală pe seama unora care sunt „de meserie”. Experienţa personală cu Dumnezeu, experimentarea relaţiei cu El, nu poate fi înlocuită cu medierea unei instituţii religioase. Capul oricărui om este Cristos şi nu Biserica. Nicăieri în N.T. nu este precizat că Biserica este capul credinciosului, dar scrie că pentru Biserică, Capul este Cristos. (Efeseni 5: 23) Dacă înţelegem care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu înţelegem şi modul în care sunt legaţi credincioşii, de Capul lor, adică de Cristos. Dumnezeu nu poate fi cunoscut din practica vieţii, decât atunci când El este introdus de noi în exerciţiul propriei noastre existenţe.

 A accepta ideea că Dumnezeu nu a ascultat rugăciunea lui Isus Cristos, privitor la unitatea Creştinilor, ar fi o greşeală. Astfel de eşecuri pot apărea între oameni dar nu apar în relaţia dintre Tată şi Fiu, unde unitatea este desăvârşită. Care este atunci explicaţia existenţei acestui nivel înalt de diviziune? În realitate, rugăciunea lui Isus cu privire la unitatea Creştinilor a fost ascultată de Tatăl Ceresc, la fel ca toate celelalte rugăciuni şi, de fapt, această unitate există, dar ea este o unitate spirituală nu o unitate instituţională.

Scopul acestei lucrări este de a face această demonstraţie din care să reiasă că unitatea dorită de Isus între Creştini există din totdeauna şi că ea se reflectă în adevărata Sa Biserică, care este Biserica celor născuţi din Spirit. Luptele dintre denominaţiunile creştine vor continua, dar între cei care sunt legaţi, în mod personal, de Mântuitorul lumii nu au fost niciodată confruntări, deoarece între ei există unitate.

Adevărata Biserică a lui Dumnezeu este o „Biserică în Om,”adică este o realitate spirituală, care se manifestă în spiritele oamenilor, nu în afara lor şi orice formă de organizare, practicată de oameni, în numele lui Dumnezeu, este altceva decât această realitate divină, spirituală, care este condusă direct de El. Unde două sau trei persoane sunt adunate în numele lui Isus, acolo este şi El, dar Biserica nu este în mod necesar acolo. Oamenii pot fi adunaţi în numele lui Isus din diverse motive, de exemplu pentru a porni un „război sfânt,” sau pentru a pune pe picioare o nouă instituţie bisericească, dar Biserica nu este acolo. În adevărata Biserică a lui Dumnezeu oamenii se iubesc unii pe ceilalţi aşa cum au fost iubiţi de Cristos şi sunt gata să îşi dea viaţa unul pentru celălalt şi prin aceasta se poate vedea că ei sunt ucenicii Lui.