Friday, 11 December 2020 19:30

Despre problema autorităţii

Written by
Rate this item
(0 votes)

Ar fi de asemenea câteva observaţii de făcut şi despre aserţiunea apostolului Pavel, aceea că stăpânirile din această lume sunt toate de la Dumnezeu.

“Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpănire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpănirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte stăpănirii, se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc, îşi vor lua osânda.” [(Romani 13: 1-2); ref. 243 în Biblia Ortodoxă]

Acest text se găseşte într-o contradicţie flagrantă cu ceea ce a spus Isus Cristos.

         „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.” [(Ioan 12: 31); ref. 244 în Biblia Ortodoxă]

„Nu voi mai vorbi mult cu voi; căci vine stăpănitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine.” [(Ioan 14: 30); ref. 245 în Biblia Ortodoxă]

„...în ce priveşte judecata: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat.” [(Ioan 16: 11); ref. 246 în Biblia Ortodoxă]

Diavolul l-a suit pe un munte înalt, i-a arătat într-o clipă, toate împărăţiile pământului, şi I-a zis: <<Ţie îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată şi o dau oricui voiesc. Dacă dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.” [(Luca 4: 5-7); ref. 247 în Biblia Ortodoxă]

Acelaşi lucru, pe care l-am afirmat la punctul anterior, se poate exemplifica şi prin această contradicţie care nu este una aparentă, ci este una reală. Consider că a venit timpul să ne întoarcem la teologia lui Isus Cristos, pentru că numai astfel se poate înţelege corect Creştinismul. În ceea ce mă priveşte, toate afirmaţiile pe care le avansez, în prezenta lucrare, sunt verificate atent, în raport cu învăţăturile lui Cristos şi nimic din ceea ce nu se găseşte în spiritul acestora nu a fost acceptat, ci a fost respins şi criticat.

Dumnezeu nu s-a folosit de Nero, de Diocleţian sau de alţi împăraţi Romani, ca să îi persecute pe Creştini şi de asemenea nu s-a folosit de Hitler sau Stalin, pe care i-ar fi ajutat să ajungă la putere, ca să îi pedepsească pe Evrei. Astfel de susţineri le consider că nu sunt în acord cu Biblia, care ne spune, prin gura lui Isus Cristos, că autoritatea în lumea aceasta, este bazată pe principii care reflectă mai degrabă forţele negative. Isus ne-a informat că “Stăpânitorul lumii acesteia nu este Dumnezeu” căci dacă ar fi, nu ar exista atâta suferinţă pe pământ. Dacă Satana este stăpânitorul lumii acesteia înseamnă că nu este probabil ca toţi conducătorii, societăţilor în care trăim, să fie oameni conduşi de Dumnezeu, poate că o parte sunt, dar nu toţi. După părerea mea, apostolul Pavel a intenţionat să spună că ordinea socială, în general, este de la Dumnezeu, în sensul că ordinea este un atribut al Său, dar nu orice tip de ordine socială, în mod particular este licenţiată de El. Fascismul şi comunismul nu sunt tipuri de ordine politico-socială, agreate de Dumnezeu. Câteodată ordinea socială este întreruptă de momente de dezordine socială, cum a fost de exemplu revoluţia din România din anul 1989, care a realizat o mai mare deschidere către spiritualitate, a poporului român.  Acest tip de dezordine a fost bine venit din punct de vedere al raportării la Dumnezeu, deci cei care s-au împotrivit “stăpânirii” comuniste nu s-au împotrivit rânduielii puse de Dumnezeu. În acest caz, Pavel, nu a reuşit să îşi fructifice bunele intenţii, la fel cum nu a reuşit nici în ceea ce priveşte statutul femeii în cadrul Creştinismului. În multe alte cazuri, a avut perfectă dreptate şi anume acolo unde a clădit pe temelia pusă de Isus şi a dat expresie principiului fondator al Creştinismului şi anume dragostea spirituală.

Ştim cu toţii că în lumea noastră se produc multe anomalii, dar şi din cauza modului inprecis în care apostolul Pavel a expus problema autorităţii, multă lume îl consideră responsabil pe Dumnezeu, pentru acestea. Problema suferinţei ar rămâne întru totul ne rezolvată dacă am considera că Dumnezeu conduce lumea noastră, prin autorităţile sale politice, aşa cum doreşte El şi că El este acela care este de acord cu toate cataclismele sociale şi naturale. Singura colectivitate umană pe care o conduce Dumnezeu direct, pe acest pământ, este adevărata Biserică a lui Dumnezeu şi acest lucru se întâmplă pentru că El dirijează pe fiecare membru al ei, în parte. Apostolul Petru a avut dreptate când a spus că mulţi interpretează scrierile lui Pavel spre pieirea lor şi fac aceasta mai ales în problema autorităţii. Greşesc în legătură cu autoritatea lui Dumnezeu şi imaginea despre El, în relaţie cu această autoritate, greşesc de asemenea în legătură cu autoritatea Bisericilor instituţionale şi cu autoritatea bărbaţilor asupra femeilor.

Din motive pur academice mă văd obligat să fac o precizare importantă, chiar dacă cititorului ne avizat din România i se va părea şocantă. Cercetătorii, mai vechi sau mai noi, care au studiat epistolele apostolui Pavel, au constatat că există posibilitatea ca nu toate epistolele semnate cu numele lui Pavel să îl aibă pe acesta ca autor. Această posibilitate mi se pare plauzibilă şi ea ar explica foarte bine ne concordanţele din viziunea prezentată de Pavel asupra Bisericii lui Dumnezeu. De fapt, după părerea mea, aceasta ar fi şi singura explicaţie viabilă a unor contradicţii evidente în ceea ce priveşte teologia apostolului Pavel, care reiese din atribuirea unor epistole ca aparţinând lui Pavel. Cei mai mulţi cercetători ai Bibliei consideră că Pavel a dictat epistolele sale unui secretar, de exemplu Romani 16; 22 ? citează un scrib numit Tertius. Epistolele lui Pavel sunt cele 14 cărţi ? in N.T. care în mod tradiţional sunt atribuite apostolului, cu toate că mulţi dispută epistola anonimă către Evrei şi nu o consideră ca fiind provenită de la el.[1] Şapte epistole sunt în general clasificate ca aparţinînd, în mod indiscutabil, lui Pavel şi acestea reunesc aproape consensul că ele sunt opera personală a apostolului. Acestea sunt: Romani, 1 şi 2 Corinteni, Galateni, Filipeni, 1 Tesaloniceni şi Filemon. ? Alte şase epistole care poartă numele lui Pavel nu se bucură de acelaşi consens academic şi anume: Efeseni, Coloseni, 2 Tesaloniceni, 1 şi 2 Timotei şi Titus. Primele trei, dintre acestea şase din urmă, care mai sunt numite şi epistolele ‘Deutero-Pauline’ nu deţin consensul dacă ele sunt sau nu epistolele autentice aparţinînd lui Pavel. Ultimele trei, aşa numitele epistole pastorale, sunt în mod general privite ca fiind lucrări care poarta, în mod fictiv, semnătura lui Pavel şi nu îl au pe el ca şi autor. Există două exemple clare de lucrări pseudonime, atribuite lui Pavel în mod fictiv, adică folosindu-se doar de pseudonimul Pavel ? şi anume epistola către Laodiceeni şi 3 Corinteni. Încă din primele secole ale Bisericii au existat dezbateri cu privire la adevăratul autor al epistolei anonime către Evrei şi cercetătorii moderni ai Bibliei resping ideia că aceasta l-ar avea ca autor pe Pavel. 

Cercetătorii moderni folosesc un număr de metode de istoriografie şi criticism literar pentru a stabili dacă un text este atribuit, în mod corect, autorului. Metodele folosite pentru epistolele lui Pavel sunt: 1) dovada internă. Aceasta constă în ceea ce autorul ne spune despre el însuşi în epistolă, fie în mod explicit, în sensul că acesta se identifică în mod clar pe sine, fie implicit prin aceea că furnizează detalii biografice. Cu toate că sunt şi probleme această probă este importantă. Spre exemplu, din cauza faptului că autorul epistolei către Evrei niciodată nu se identifică pe sine cercetători începând cu Origene din Alexandria, în secolul al treilea, au suspectat că nu Pavel era autorul. 2) dovada externă. Acest tip de dovadă constă în referinţe, explicite sau implicite, făcute de aceia care au avut acces în trecut, în timpurile de început ale Creştinismului, la anumite texte şi aceste texte de încredere s-au pierdut. Referinţele explicite sunt acelea care menţionează textele sau epistolele pe nume. Exemple ar fi ‚fragmentele Muratoriane,” sau conţinutul unui manuscris timpuriu, cum ar fi Papyrus 46.

Referinţele implicite sunt formate din cotaţii existente în epistolele apostolului Pavel. Acest tip de cercetare presupune a se stabili că textele respective existau cu certitudine în momentul în care s-a făcut referire la ele şi nu sunt deci un produs ulterior vieţii pământeşti a lui Pavel. De exemplu, 2 Tesalonicieni este numită de Irenaeus la mijlocul secolului al II lea e.n. şi de asemenea de Iustin Martirul şi Ignaţiu din Antioh. Din acest considerent se poate spune cu siguranţă că epistola respectivă nu este un produs mai târziu. Prin urmare, lipsa de referinţe sugerează faptul că unele epistole au fost scrise mai târziu şi nu de către Pavel. În orice caz acesta poate fi doar un argument complementar datorită faptului că evidenţa istorică este incompletă. Multe texte vechi sunt pierdute, afectate de timp, sau au fost revăzute.[2]

O dovadă importantă este ceea istorică. O descriere independentă a vieţii şi misiunii apostolului Pavel, care se găseşte în Faptele Apostolilor, este folosită pentru a determina data şi chiar paternitatea epistolelor atribuite lui Pavel prin plasarea originii lor în contextul vieţii apostolului. O altă dovadă este ceea care are la bază limbajul şi stilul. Vocabularul, structura frazelor, folosirea idiomurilor a anumitor expresii tipice, etc. Toate acestea sunt analizate, din punctul de vedere al corespondenţei lor, cu alte scrieri cunoscute ale autorului. Un stil asemănător presupune o paternitate comună în timp ce un vocabular cu totul diferit implică autori diferiţi. De exemplu, cercetătorul E.J. Goodspeed susţine că vocabularul folosit în epistola către Efeseni arată o relaţie literară cu epistola 1Clement, scrisă către sfârşitul primului secol. Cu toate acestea, stilul poate într-o anumită măsură, să fie diferit, chiar la acelaşi autor, în funcţie de subiectul epistolei, cei care urmează să o primească, circumstanţele în care a fost scrisă, maturizarea concepţiei autorului, sau stilul celui care a scris efectiv epistola, la dictarea lui Pavel. De asemenea, ca o dovadă suplimentară, consecvenţa şi dezvoltarea doctrinală sunt examinate în corelaţie cu alte lucrări ale autorului. Teme teologice, cum ar fi escatologia, sau Legea mozaică pot să apară în lucrări diferite şi ne aşteptăm să fie prezentate într-o concepţie similară dacă ele aparţin aceluiaşi autor. Învăţăturile contradictorii, sau fără corespondenţă între ele presupun multiplii autori. De exemplu, în epistola către Romani Pavel ne spune că neprihănirea se dobândeşte prin credinţa din inimă şi că prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire. (Romani 10; 10) În 1Timotei ni se spune că femeia va fi mântuită prin naşterea de fii, dacă stăruiesc cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie. (1Timotei 2; 15) Este vorba de două teologii cu totul diferite şi care se contrazic una pe cealaltă. Tot în Romani Pavel ne spune despre Avraam: „De aceea credinţa aceasta <<i-a fost socotită ca neprihănire>>. Dar nu numai pentru el este scris că <<i-a fost socotită ca neprihănire>>; ci este scris şi pentru noi, cărora de asemenea ne va fi socotită, nouă celor ce credem în Cel ce a înviat din morţi pe Isus Cristos, Domnul nostru, care a fost dat din pricina fărădeligilor noastre şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.” (Romani 4; 22-25) Dacă nouă credinţa ne este saocotită ca neprihănire, de ce femeile sunt mântuite prin naşterea de fii, adică prin fapte şi nu doar prin credinţă? Este vorba despre două teologii diferite şi despre doi autori diferiţi. Cine dintre cei doi autori are dreptate şi în cosecinţă cine dintre ei greşeşte? Eu, mă bazez pe teologia lui Pavel, în acest caz, care a fost exprimată într-o epistolă care este socotită ca aparţinând fără îndoială lui, adică epistola către Romani, şi resping categoric teologia cuprinsă în epistola 1Timotei, pe care o caracterizez ca fiind contrară spiritului Creştinismului. Este o absurditate să ceri femeilor să controleze genul copiilor pe care îi naşte, adică să nască băieţi, pentru a fi mântuită şi orice femeie este mântuită prin mărturisirea credinţei, pe care o are în inimă şi care o face neprihănită.

Care sunt epistolele care se consideră ca aprţinînd, fără îndoială, lui Pavel? Caracteristica ‚fără îndoială’ reprezintă consensul experţilor că apostolul Pavel este autorul acelei epistole. În 1840 cercetătorul german Ferdinand Christian Bauer a acceptat numai patru dintre epistole şi anume: Romani, 1 şi 2 Corinteni şi Galateni. Hilgenfeld în 1875 şi H.J. Holtzmann în 1885 au acceptat şapte epistole, ca aparţinînd lui Pavel şi anume prin adăugarea la cele patru, acceptate mai înainte, a încă trei epistole: Filimon, 1Tesaloniceni şi Filipeni. Toate aceste epistole împărtăşesc teme comune, acelaşi vocabular şi stil literar. În ele se vede o consecvenţă a doctrinelor care privesc Legea mozaică, pe Isus, credinţa etc. De asemenea, toate aceste epistole se potrivesc cu cronologia călătoriilor lui Pavel, descrise în Faptele Apostolilor.[3]

De remarcat este faptul că unele din problemele constate de mine, pe parcursul acestei lucrări, dar nu toate, se găsesc în acele epistole a căror provenienţă este disputată adică în epistola către Efeseni dar şi în prima epistolă către Timotei. Pe de altă parte, eu am folosit epistolele respective şi pentru a extrage argumente care să susţină afirmaţiile din această lucrare. Constatarea că nu ar aparţine lui Pavel ar explica discordanţa între afirmaţia lui Pavel că în Cristos numai există deosebirea dintre femei şi bărbaţi şi aceea că femeile trebuie să fie subordonate bărbaţilor lor. (Galateni 3; 28) S-ar explica de asemenea şi contradicţia evidentă din doctrina lui Pavel între salvarea care se dobândeşte prin credinţa din inimă a bărbaţilor şi mântuirea care vine prin fapte pentru femei. (1Timotei 2; 15) Neprihănirea care ni se atribuie, prin credinţa în Cristos, nu se atribuie numai la bărbaţi şi la femei nu. Nu se face nici o deosebire în Cristos,  diferenţele între bărbaţi şi femei nu contează şi aceasta o spune chiar Pavel. (Galateni 3; 28) Apostolul Pavel a dorit să spună că mecanismul mântuirii noastre nu ţine cont de naţionalitatea sau genul persoanelor.

Chiar dacă epistola către Efeseni nu ar aparţine apostolului Pavel totuşi afirmaţia că există un singur trup, deci o singură Biserică, este oricum indiscutabilă, în baza unităţii între Creştini, prescrisă de Isus. Pe de altă parte, atât în Romani, cât şi în cartea Apocalipsa lui Ioan avem texte clare în care ni se spune că cei mântuiţi sunt  cunoscuţi de Dumnezeu, încă mai dinainte, adică înainte ca aceştia să se nască pe pământ. (Romani 8; 28) În consecinţă, problema discernământului celor care sunt botezaţi, sau se botează în apă, s-a tranşat încă dinainte ca aceştia să se nască, din punct de vedere biologic. De asemenea, dacă admitem că există un singur trup, un singur Duh, o singură nădejde a chemării creştine, un singur Domn şi o singură credinţă, adevăruri de ne contestat, atunci în mod necesar trebuie să recunoaştem şi faptul că există un singur botez (s.n. în apă). Desigur că există un botez în apă şi unul cu Duhul Sfânt, dar autorul epistolei către Efeseni, în capitolol 4, al acestei epistole, se referă la unicitatea botezului în apă nu la existenţa celor două boteze menţionate, în sensul că împreună sunt două botezuri şi nu unul. De altfel există şi un singur botez cu Duhul Sfânt, deci există un singur botez în apă şi un singur botez cu Duhul Sfânt şi epistola către Efeseni aceasta vrea să ne transmită. Cu alte cuvinte, sunt două boteze, dar câte unu din fiecare categorie, adică acestea, nici botezul în apă, nici botezul cu Duhul Sfânt nu sunt repetabile. În orice caz, teologia unităţii desprinsă din învăţătura pe care Isus a dat-o personal, este mult mai coerentă, decât teologia ierarhiei, desprinsă din epistolele a căror provenienţă este discutabilă şi care sunt atribuite apostolului Pavel. Din acest motiv, în ceea ce mă priveşte, eu mă declar adept, al teologiei unităţii şi resping teologia ierarhiei, care nu oferă nici un fel de garanţii de autenticitate şi care se opune învăţăturii lui Isus.

 

[1] Din Wikipedia, the free encyclopedia - en.wikipedia.org

[2] Din Wikipedia, the free encyclopedia - en.wikipedia.org

[3] Din Wikipedia, the free encyclopedia - en.wikipedia.org

Read 168 times Last modified on Monday, 19 April 2021 15:50
Gabriel Baicu

profile Gabriel Baicu

 

 

 

 Cartea Secretele Bibliei este o analiză a primelor 11 capitole ale cărții Facerea (Geneza), din Biblie, care sunt citite cu un ochi critic și nicidecum dogmatic. Rostul acestui studiu este acela de a afla dacă există motive raționale și dovezi faptice pentru a crede narațiunile conținute de Biblie despre creație, nu printr-o credință oarbă, ci pe baza unor argumente credibile.

www.secretelebibliei.com

Leave a comment

Make sure you enter all the required information, indicated by an asterisk (*). HTML code is not allowed.

Cuprins

Cartea Biserica Spirituală Unică

 

Vizitați site-ul

www.credintacrestina.com

Downloads

CARTEA SECRETELE BIBLIEI

Read the books!

 Gods false mirror

Contradictions in the Bible

5892072
Today
Yesterday
This Week
Last Week
This Month
Last Month
All days
2842
4035
13717
5846254
121466
143891
5892072

Your IP: 3.235.227.117
2021-07-27 23:58