Noul Testament este un complex de relatări despre Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat, adică despre Isus Cristos, deci Cuvântul lui Dumnezeu, nu reprezintă în primul rând, relatările despre El ci este chiar Isus. Se face deosebirea între Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat şi Cuvântul lui Dumnezeu scris, dar cuvântul scris nu este decât expresia istorică şi teologică a Cuvântului lui Dumnezeu Întrupat. Adică ceea ce este scris este numai exprimarea imperfectă a ceea ce este realitate vie. Întâi vine evenimentul şi după aceea naraţiunile care îl conţin. Evenimentul este continuu, în sensul că Isus din istorie trăieşte şi astăzi la fel ca şi în trecut şi îi însoţeşte în pelerinajul lor pământesc pe toţi aceia care sunt ai Lui. Trăieşte pentru că a înviat şi nu a rămas în mormântul care nu putea să îl cuprindă.

Nu este de ajuns să citim sau să auzim despre Isus Cristos, pentru a îl putea înţelege. Este nevoie ca El să locuiască în noi şi numai în acest mod naraţiunile cuprinse în evanghelii, prind cu adevărat viaţă. Un text din N.T. care vorbeşte foarte elocvent despre prezenţa lui Dumnezeu în om este Apocalipsa lui Ioan 3: 20. Cristos se întrupează în conştiinţele noastre, atunci când cuvintele pe care El le-a spus, şi pe care le citim în Biblie, încep să trăiască în noi, animate de Duhul Sfânt. Isus ne vorbeşte cu glasul Său, adică vocea Duhului Sfânt, din interiorul conştiinţelor noastre şi ne aduce aminte, de tot ce a spus El pe pământ, dar şi alte lucruri legate de Împărăţia Sa.

Relatările cuprinse în evanghelii pot conţine nepotriviri, deoarece s-au transmis pe cale orală, timp de aproximativ 40 de ani, au fost influenţate de opiniile şi teologia celor care le-au scris şi au încercat să răspundă unor nevoi ale comunităţilor cărora s-au adresat. Cuvântul lui Dumnezeu, care este Persoana lui Cristos, nu conţine nici un fel de nepotriviri. Trebuie să înţelegem corect lucrurile, Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, în sensul că este cuvântul sau cuvintele despre Cuvântul Lui. Biblia nu s-a făcut trup şi nici nu a locuit printre noi, plină de har şi de adevăr. Cuvântul lui Dumnezeu este Isus Cristos, este o Persoană vie şi nu doar o carte despre această Persoană. Această afirmaţie nu este o încercare de a diminua importanţa Bibliei, ci de a restabili primatul prezenţei Persoanei lui Isus Cristos în persoana credinciosului, prin Duhul Sfânt.

Biblia este cuvântul scris care conţine informaţii deosebit de preţioase despre Cuvântul lui Dumnezeu. N.T. este format din texte scrise de oameni care au fost inspiraţi de Dumnezeu şi dedicaţi credinţei creştine. Nu este nimic ‚greşit’ în N.T. dar se face simţită, în mod inevitabil, într-o măsură ne determinantă, dar este greu de precizat cât de importantă, prezenţa factorului subiectiv, adică a receptorului uman al mesajelor şi al imperfecţiunii percepţiei celor care le-au scris. Litera poate fi câteodată alunecoasă dar spirtul Creştinismului este inconfundabil şi cine se lasă ghidat de acesta nu are cum greşi. Orice copil trebuie să ştie, în primul rînd, că este iubit de părinţii sau părintele său şi toate celelalte lucruri şi mai ales modul de a înţelege viaţa al părinţilor, urmează să şi le însuşească ulterior. Aşa este şi în Creştinism, pornim de la premisa că Dumnezeu ne iubeşte şi apoi primim celelalte învăţături, în mod treptat, dar motivul pentru care ni se dau aceste poveţe, este acelaşi şi anume dragostea Sa pentru noi. Spiritul Creştinismului este dragostea de natură divină, care presupune dăruire de sine, dezinteres şi dreptate, este crucea Lui Isus şi crucea noastră, a fiecăruia dintre noi. A iubi nu înseamnă, în primul rând, a face, sau a nu face ceva concret, ci înseamnă a experimenta unirea cu Dumnezeu şi cu aproapele nostru, înseamnă a trăi pentru cei din jur şi a fi chiar gata să murim pentru ei, a simţi ce simt şi ei, a ne bucura împreună cu ei şi a ne întrista împreună cu ei.  Iubirea nu este o ‚faptă în sine’ şi de aceea suntem informaţi că mântuirea nu vine prin fapte. Dragostea generează fapte sau abstenţiuni, dar nu trebuie confundată cu acestea, deoarece este deasupra lor, este motorul acestora. Nu există iubire fără fapte bune, dar există fapte bune fără dragoste. Ca să „ne punem bine” cu Dumnezeu putem să facem fapte bune şi vom aştepta o răsplată cuvenită pentru gesturile noastre. Apostolul Pavel ne avertizează că salvarea nu se poate dobândi în felul acesta; nu prin fapte ca să nu se laude nimeni.  Cristos însă ne spune că va separa „oile de capre,” în funcţie de faptele lor. El ştia însă foarte bine că nimeni nu îmbracă, nu hrăneşte, nu vizitează pe bolnavi sau pe deţinuţi, pe care nu îi cunoaşte, decât dacă este animat de dragostea Sa. Acest tip de trăire, despre care vorbea El, vine tot de la Dumnezeu, deoarece în mod obişnit, nu este ceva specific naturii umane.          Faptele bune au valoare în faţa lui Dumnezeu, dar numai dacă sunt generate de dragoste, în caz contrar sunt doar elementele unui comerţ. Dăm ca să ni se dea, oferim ca să primim. Mila este atunci când dai, fără să te aştepţi la nimic în schimb. Pentru intenţii există unitate de măsură, dar pentru sentimente nu. Mântuirea creştină se face prin credinţă şi dragoste.   

Biblia este foarte importantă pentru că ea este o sursă autorizată pentru cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu, adică a lui Isus Cristos, dar nu trebuie confundată, în nici un caz, cu Persoana lui Dumnezeu, adică nu trebuie suprapusă, în totalitate, peste această Persoană, aşa cum luna eclipsează cîte odată soarele. Ea este aceea care ne spune cum este acest Cuvânt, dar nu ne arată decât într-o mică proporţie infinita complexitate a lui Dumnezeu. De altfel, Biblia este de remarcat pentru economia şi lapidaritatea relatărilor sale şi pentru exprimările sale extrem de rezumative şi concentrate. Pe două pagini din Geneza este cuprinsă întreaga istorie a universului.

Revenind la originalul Cuvântului lui Dumnezeu.

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu... El era în lume şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” [(Evanghelia după Ioan 1: 1-2; 10-14); ref. 6 în Biblia Ortodoxă]

Întreaga lucrare de faţă se referă, în principal, la această naştere, nu din sânge, nici din voia firii umane, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. Copii lui Dumnezeu sunt aceia care sunt născuţi din El şi acesta este singurul motiv pentru care li se atribuie calificarea de copii ai Lui, tocmai pentru că sunt născuţi din El. Aceştia, fii şi fiice, sunt născuţi din nou, nu din carne, de această dată, ci din Duhul Sfânt. (Ioan 3: 6)

De ce nu l-au primit ai Săi pe Isus Cristos? Pentru că nu au înţeles Scripturile, de care făceau mare caz şi care reprezentau numai o fracţiune a adevărului, pe care îl reprezintă Persoana lui Dumnezeu. În V.T. se revelează mai mult aspectul dreptăţii divine şi manifestările sale iar în N.T. mai mult dragostea de natură divină. Nu susţin că Scripturile V.T. erau insuficiente pentru recunoaşterea lui Cristos, ci afirm că generozitatea infinită a lui Dumnezeu i-a surprins chiar şi pe cei care cunoşteau aceste Scripturi. În scrierile lor, Evreii aveau tot ce trebuia pentru a îl recunoaşte pe Isus şi cu toate acestea, nu l-au recunoscut pe El, deoarece aveau o viziune literală, rigidă, tradiţionalistă şi legalistă asupra acestora. Ceea ce lipsea cărturarilor şi fariseilor nu era cunoaşterea ci spiritul, nu era litera ci Duhul, le lipsea de asemenea dragostea de natură divină, care este turnată în inimile oamenilor, de Duhul Sfânt.

„Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.” [(Ioan 5: 39); ref. 7 în Biblia Ortodoxă]

Evreii au absolutizat regulamentele scrise, legile şi tradiţiile religioase şi au substituit cu ele pe Dumnezeul cel viu. Ei au înlocuit spiritul cu litera care ucide. (2 Corinteni 3: 6) Aceeaşi tendinţă există şi în zilele noastre. Scrierile N.T. sunt văzute, câteodată, ca un fel de zonă obligatorie care nu ar trebui depăşită, deoarece aceasta ar însemna a se trece peste ceea ce este scris. Cu toate acestea, aceste scrieri sunt depăşite de nenumăratele interpretări doctrinare, care le transformă, oricum, de multe ori, înţelesul. Consider că a trece peste ceea ce este scris înseamnă a trece peste spiritul acestor texte. Orice înţelegere nouă şi orice învăţătură nouă, în legătură cu Dumnezeu, este acceptabilă şi poate fi foarte folositoare, cu singura condiţie de a se menţine în spiritul Creştinismului care este dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Personal consider că multitudinea de învăţături creştine, care se bat cap în cap şi care îi determină pe credincioşi să fie mai degrabă ataşaţi de aceste învăţături, de cât de spiritul creştinismului, pot reprezenta un factor de regres spiritual. Pot reprezenta şi un factor de progres cu condiţia de a pune spiritul mai presus de literă, adică acolo unde îi este locul, de a pune deci dragostea pentru Dumnezeu şi aproapele, mai presus de ataşamentul faţă de formele organizate şi instituţionalizate de religie. Confruntările de idei, care ies din sfera iubirii creştine, adică sacrificarea omului, în beneficiul ideilor, părerilor şi doctrinelor, care toate nu sunt decât un început de cunoaştere a lui Dumnezeu, trec dincolo de ceea ce este scris.     

Dumnezeu nu este prizonierul Bibliei şi nu este mărginit sau redus la ea. El se exprimă prin aceasta, dar şi prin întreaga lui creaţie şi, nu în ultimul rând, prin prezenţa Sa actuală în conştiinţele oamenilor. Toate cele trei elemente, puse împreună, sunt modul de a îl cunoaşte pe Dumnezeu. Biblia nu este împotriva cunoaşterii ştiinţifice a universului şi aceasta din urmă nu este îndreptată împotriva Bibliei, aşa cum încearcă unele Biserici instituţioale să ne facă să credem. Dacă, însă, avem cel de al treilea element citat, adică prezenţa lui Dumnezeu în noi, avem şi siguranţa mântuirii. Dumnezeu este infinit, pe când Biblia este finită, adică cuprinde numai o parte din ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, restul este la dispoziţia fiecărui credincios în parte. În chiar textul Bibliei ni se spune că în vremurile din urmă cunoştinţa va creşte. (Daniel 12: 4) Biblia cuprinde esenţa lui Dumnezeu, în textele în care ni se spune că Dumnezeu este dragoste. (1 Ioan 4: 8)

Exegeza Bibliei nu este suficientă pentru intrarea în lumea spirituală, dacă nu se caută totdeauna legătura personală cu sursa acestui mesaj, care este atât de concentrat şi esenţializat, încât este nevoie de accesul personal la autorul lui, pentru a îl putea înţelege. Noul Testament nu este decât o mână care arată către cer dar nu este cerul. Aceste naraţiuni despre viaţa şi învăţătura lui Isus Cristos fac numai introducerea Persoanei Lui către persoana noastră, fac doar o prezentare generală a Lui şi în acelaşi timp, şi cel mai important, lansează invitaţia de a-l cunoaşte pe El personal.

Dacă încearcă cineva să aplice învăţătura lui Isus, punând mecanic în practică, cuvintele pe care le citeşte în N.T., nu o să reuşească, deoarece aceasta înseamnă a avea litera învăţăturii lui Cristos, dar nu şi spiritul acesteia. Litera fără spirit este moartă şi din acest motiv şi genul acesta de credinţă, este tot moartă. Este totdeauna preferabil să se pornească invers, adică de la spirit la literă. Litera este totdeauna utilă, atunci când avem spiritul, pentru că prin cuvintele, aparţinând lui Isus, care sunt scrise acolo, Duhul Sfânt ne călăuzeşte paşii către înţelegerea Creştinismului. Spiritul învăţăturii lui Cristos este prezenţa Duhului Sfânt, care locuieşte în noi.

Evangheliile nu au fost scrise la dictarea îngerilor şi nu au fost inspirate de Dumnezeu, cuvânt cu cuvânt, ci au avut ca bază surse, în principal orale şi foarte puţine scrise.

„Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi, după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început şi au ajuns slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale, prea alesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu deamănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârşia lor, să ţi le scriu în şir, unele după altele, ca să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor, pe care le-ai primit prin viu grai.” (Luca 1; 1-4)

Există fără îndoială Creştini care susţin sus şi tare că N.T. a fost scris la dictarea lui Dumnezeu, dar evanghelistul Luca nu ne confirmă acest lucru. Acesta a fost nevoit să facă investigaţii personale pentru a putea alcătui o istorie a evenimentelor legate de viaţa şi învăţăturile lui Isus, deci originea evangheliei sale şi nu mă îndoiesc şi a celorlalte evanghelii constă în sursele orale, pe care Luca, ca şi ceilalţi evanghelişti le-au avut la dispoziţie. Luca deci, nu a primit prin dictarea îngerilor evanghelia sa, ci aceasta este rodul muncii sale de documentare. Cu toate acestea, mulţi fundamentalişti Creştini, adică persoane care venerează litera Bibliei, chiar mai mult decât pe Dumnezeu şi care aleg doar ce doresc ei din Biblie ca să îşi susţină propriile afirmaţii, în baza textului din 2 Timotei 3; 16-17, susţin că toată Biblia este insuflată direct de Dumnezu, celor care au scris-o. Ce înseamnă că Dumnezeu a insuflat toată Biblia? A dictat-o celor care au scris-o, cuvânt cu cuvânt? În nici un caz, căci dacă s-ar fi întâmplat astfel nu ar exista nici un fel de nepotriviri între textele celor patru evanghelii, dar aceste nepotriviri există. A condus Dumnezeu pe cei care au scris Biblia, insuflându-le principiile generale? A creat contextul pentru ca istoria N.T. să se păstreze şi să nu se piardă? Cel mai probabil, Dumnezeu a lucrat prin Duhul Sfânt în aşa fel încât El le-a amintit celor care au asistat l-a evenimentele petrecute în timpul vieţii lui Isus, tot ceea ce s-a petrecut în acele ocazii şi aceştia au transmis mai departe cele auzite. (Ioan 14; 26) N.T. însuşi nu ne permite să acceptăm o altă formă de inspiraţie, în cazul evangheliilor. În acest fel, tradiţiile orale existente în momentul în care au fost consemnate în scris s-au fixat şi în canonul Biblic. Pe lângă ceea ce s-a redactat în evanghelii există şi lucruri pe care Isus le-a spus şi nu sunt consemnate în scris, sau există lucruri care sunt scrise, dar Isus nu le-a spus de fapt? Astfel de analize se fac de către specialişti, dar nu mi-am propus o astfel de analiză în lucrarea de faţă. Prima evanghelie scrisă a fost cea a lui Marcu, care a fost folosită ca sursă de celelalte două evanghelii sinoptice, cea a lui Matei şi cea a lui Luca. Pentru ce este acest aspect important? Pentru că subliniază insuficienţa unei cunoaşteri pur teoretice a învăţăturii lui Isus şi imperfecţiunea acestui mod de abordare. „Biblia şi numai Biblia” este un concept nefericit, dacă la el nu se adaugă şi sublinierea necesităţii de a trăi viaţa pe care Cristos, care este chiar Viaţa, o trăieşte în fiecare din noi. Biblia şi tradiţiile primelor comunităţi creştine sunt strâns legate, dar multe din tradiţiile ulterioare scrierii N.T. sunt adăugiri care trebuiesc bine anlizate din punctul de vedere al efectului pe care l-au produs asupra formării şi dezvoltării Bisericilor instituţionale. În treacăt fie spus printre epistolele atribuite apostolului Pavel cele două epistole pastorale 1 Timotei şi 2 Timotei sunt cele mai contestate din punctul de vedere al paternităţii lor şi mulţi cercetători consideră că nu au fost scrise, sau dictate personal de Pavel, ci au fost doar atribuite lui.[1]  

Învăţăturile lui Isus au fost exprimate într-un limbaj incifrat, adică trebuie să cunoaştem codul pentru a le putea descifra. Codul este relaţia personală cu autorul lor. Aceste învăţături pot fi înţelese numai în procesul practicării lor. Aceste recomandări concrete sunt pătrunse de inefabil şi transcendental, iar atunci când se încearcă vulgarizarea lor, printr-o interpretare literală excesivă sau forţată, devin incomprehensibile. Limbajul preferat al lui Isus Cristos este limbajul parabolic, prin intermediul căruia El vorbeşte oamenilor despre realităţi, care nu pot fi descrise şi datorită acestui fapt, nu se poate vorbi despre ele, în mod direct.

“Dar, după cum este scris: <<Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. >> Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.” [(1 Corinteni 2: 9-10); ref. 8 în Biblia Ortodoxă]

Se poate afirma că, ceea ce nu este transmisibil prin cuvântul scris, comorile spirituale greu de descris în cuvinte, rămâne domeniul privat al fiecărui credincios, care primeşte acest tezaur direct, în spiritul lui, sau al ei, prin Duhul Sfânt. Despre acestea, Biblia vorbeşte numai indirect, în mod metaforic sau parabolic, dar nu direct, adică printr-o descriere precisă şi amănunţită.

Multe doctrine sunt echivalente, din punctul de vedere al suportului lor Biblic, în primul rând pentru că fiecare dintre ele se bazează pe o interpretare, a cărei posibilitate este cuprinsă de textele Bibliei. Nici una dintre interpretări nu este mai legitimă decât celelalte, atâta vreme cât există texte Biblice care să justifice fiecare dintre aceste interpretări, în egală măsură. De exemplu, doctrina Baptistă este la fel de îndreptăţită ca şi cea Penticostală să se revendice din textele Bibliei, dar acelaşi lucru este valabil şi pentru doctrina Ortodoxă, cea Romano-catolică, sau cea Greco-catolică, etc. Ceea ce face deosebirea netă, între aceste Biserici confesionale, este modul în care ele interpretează aceleaşi texte ale Bibliei, adică fiecare din ele susţine opinii deosebite pe baza textelor aceleaşi Biblii canonizate. Aceste texte conţin argumente şi contra-argumente pentru toate aceste interpretări, deoarece Biblia este o carte complexă, cu mai multe variante de interpretare. Credincioşii aderenţi ai acestor confesiuni creştine nu sunt, de regulă, deranjaţi de faptul că în baza aceleiaşi culegeri de texte, opiniile diverselor denominaţiuni se bat cap în cap, dimpotrivă, ei sunt gata să se îmbarce imediat, în orice dispută de opinii, de partea instituţiei bisericeşti de care aparţin. Ca şi cum ar fi de la sine înţeles că instiuţia respectivă  are dreptate, mulţi credincioşi nu se deranjează să asculte şi să analizeze argumentele celorlalţi. Acest lucru se întâmplă împotriva evidenţei faptului că fiecare posibilă interpretare a textelor Bilbliei nu face altceva decât să scoată la lumină un aspect sau altul al credinţei creştine, pe care îl subliniază, în mod deosebit. Fiecare interpretare şi fiecare doctrină creştină este o subliniere, o scoatere în relief, a unui element mai mult sau mai puţin important, al acestei credinţe, de regulă, în detrimentul altor elemente, mai mult sau mai puţin importante.  

Biblia nu are înscrisă în textele ei, o singură, clară, posibilitate de interpretare.  Voi analiza, mai pe larg, afirmaţia precedentă, când mă voi referi la câteva învăţături Biblice, aşa cum sunt interpretate ele, de către diferite instituţii bisericeşti. De fapt, ceea ce face deosebirea, este o tradiţie a uneia sau a alteia dintre confesiunile creştine respective şi o opţiune personală, a acelora care au contribuit la formularea acestor doctrine. Cu alte cuvinte, la baza tuturor doctrinelor creştine stă, la origine, decizia uneia, sau a unor persoane, care, au hotărăt asupra respectivei interpretări, în baza conştiinţei lor personale, cu sau fără pretenţia de a fi fost inspirată de Dumnezeu. De ce atunci, nu este lăsată conştiinţa individuală a fiecărui credincios să îndeplinească acelaşi rol? Ni se va răspunde: „Pentru că cei care au hotărât cursul unei anumite învăţături, sistematizată într-o doctrină, au fost inspiraţi de Dumnezeu.” Dacă toţi au fost inspiraţi de Dumnezeu, de ce se contrazic între ei? Nu este posibil ca unii să fi fost inspiraţi într-un fel, iar alţii în alt fel. Ori au fost inspiraţi numai unii, ori nu a fost nimeni inspirat, pentru că dacă erau toţi inspiraţi nu s-ar fi contrazis între ei. Mă refer la reprezentanţii Bisericilor instituţionale şi la iniţiatorii doctrinelor lor. Cine a fost până la urmă inspirat şi cine nu, este greu de spus şi de aceea totul se raportează tot la raţiune, adică la deducţii logice, deci arbitrul suprem al credinţei creştine rămâne tot raţiunea, care însă este refuzată, în mod vehement, cercetării ştiinţifice. Docrinele creştine se judecă unele pe celelalte prin deducţii logice, bazate pe argumente Biblice. Orice interpretare sistematică a textelor Bibliei, adică orice doctrină creştină, este o propunere, sau o teorie, susţinută de argumente raţionale, adică de silogisme, care sunt o formă de argumentare logică, în care propoziţie (concluzia) este inferată din alte două propoziţii (premise). Aristotel a definit silogismul în „Analitica prima” drept „o vorbire în care, dacă ceva a fost dat, altceva decât datul urmează cu necesitate din ceea ce a fost dat.” Silogismul reprezintă un raţionament deductiv. În structura standard a silogismului sunt folosite ca premisă majoră sau minoră, care constituie structura oricărui astfel de silogism, texte ale Bibliei, atunci când este vorba de demonstraţia valabilităţii unor doctrine creştine. Se pleacă de asemenea de la presupoziţia că acestea trebuiesc înţelese, mai mult sau mai puţin, în mod literal. Cu alte cuvinte, regulile raţiunii, ale logicii, au în final preponderenţa, în a formula şi stabili valoarea unor idei spirituale. Dacă teologia emite opinii sub forma unor teorii, cu privire la Dumnezeu, pe care le numeşte doctrine, de ce nu sunt acceptabile şi teoriile stiinţelor moderne, cu privire la Dumnezeu şi cu privire la creaţia Sa? Valoarea de receptare în exterior, pentru ceilalţi, a unor experienţe mistice, stă în final tot în coerenţa argumentelor raţionale. Trebuie consemnat că, la baza dogmelor şi doctrinelor creştine nu stau pur şi simplu cuvintele lui Isus, ci interpretarea acestor cuvinte şi învăţături, în funcţie de un anumit context social, istoric şi cultural. De asemenea, toată învăţătura lui Isus Cristos este privită prin prisma scrierilor provenite de la primul mare interpret al acesteia, adică apostolul Pavel, care a introdus o organizare şi ordine specifică în adunările creştine pe care le-a deschis. Dacă acest tip de organizare este necesar pentru orice colectivitate umană, aceasta nu înseamnă însă că el reflectă întocmai relaţiile dintre cei care se declară a fi urmaşii, sau discipolii lui Cristos. Relaţiile dintre aceştia, conform învăţăturii lui Isus, ar trebui să fie bazate pe dragostea de natură divină şi în nici un caz pe o anumită ierarhie, care rezultă, în mod inerent din orice fel de organizare umană. Ce nevoie avem de pastori, sau preoţi, dacă suntem păstoriţi direct de Isus? Nu a spus Isus că El este Păstorul cel bun? Cu toate acestea Pavel a stabilit că avem nevoie de pastori, numai că el nu a mai făcut precizarea că au nevoie de pastori, numai aceia care nu sunt păstoriţi direct de Isus. Confuzia între administrarea afacerilor unei comunităţi creştine, adică păstorirea acestora şi păstorirea, sau conducerea sufletelor credincioşilor, este poate greu de sesizat, dar este reală şi se face uşor. Conştiinţele celor credincioşi trebuiesc păstorite direct de Cristos, iar afacerile comunităţile creştine sunt administrate de oameni, aşa numiţii „episcopos.” Acest cuvînt a fost folosit mai întâi în literatura greacă pentru cineva care supraveghea o ţară, un popor, sau chiar un tratat, sau o înţelegere. Un „episcopos” este o poziţie oficială religioasă creată sub conducerea Împăratului Roman Theodosius, care a restructurat Biserica creştină imperială. Structura iniţială a Bisericii imperiale era împăratul, după aceea vicarii, apoi presbiterii. În timpul lui Theodosius, poziţia de vicar a fost înlocuită cu cea de „exarch,” urmată apoi de „episcopoi,” apoi presbiteri şi diaconi. Biserica oficială a Imperiului Roman avea o structură care o reflecta pe aceea a statului roman.    

Pe de altă parte, când vorbim despre cunoaşterea, din punct de vedere ontologic, a lui Dumnezeu, trebuie să acceptăm ca surse de cunoaştere tot ceea ce poate fi subsumat la tematică. Aceasta înseamnă Biblia dar, în egală măsură, descoperirile ştiinţelor moderne, în principal, ale ştiinţelor naturii, biologia, genetica, antropologia, fizica, astrofizica, etc. Când Biblia şi celelalte surse se contrazic între ele, asupra unor situaţii de fapt, să nu uităm că prima nu este o carte de ştiinţă şi că limbajul mitologic pe care îl foloseşte este inferior faţă de cel ştiinţific ori de câte ori sunt în cauză analize precise şi determinări exacte. Să fim serioşi, cele două pagini din Geneza, care conţin două relatări oarecum diferite ale facerii omului şi o mulţime de contradicţii, nu pot conţine în cuprinsul lor, uriaşa complexitate a ceea ce înseamnă universul sau multiversul. Ele nu spun nimic despre Bigbang, efectul Doppler, radiaţiile cosmice de fond, antimaterie, forţele care acţionează în univers, fizica particulelor elementare, expansiunea universului, galaxii, găuri negre, etc. De ce să credem relatările Bibliei şi să nu credem constatările ştiinţelor naturii şi ale cosmosului, dacă şi unele şi celelalte se bazează şi pe credinţă? Ce dovezi materiale avem că universul a fost creat în şapte zile, sau şapte mii de ani, dacă pentru Dumnezeu, o zi este ca o mie de ani? Ar trebui să analizăm dovezile materiale pe care le propune ştiinţa. De ce suntem atât de fascinaţi de mit dar refuzăm constatările bazate pe observaţii experimentale? Existenţa universului, care se deschide cercetării ştiinţifice, este un miracol înfăptuit de Dumnezeu; de ce respingem acest extraordinar miracol, care ne stă la dispoziţie şi refuzăm să îl cercetăm, dacă el vorbeşte despre Dumnezeu? Avem posibilitatea să studiem miracolul vieţii, cea mai mare minune care se poate atribui lui Dumnezeu, cea mai importantă minune săvârşită de Isus pentru pământ, care stă şi în prezent la dispoziţia noastră pentru a o cerceta, este absurd  a respinge această şansă, pe temeiul unor doctrine creştine, care interpretează în mod literal relatările din cartea Geneza.

 Cu toate că Biblia nu face referire la toate descoperirile şi observaţiile ştiinţelor moderne ele sunt totuşi reale. Nici nu trebuie să ne aşteptăm să facă referire la toate acestea, dar atunci nici nu trebuie să confundăm V.T. cu un tratat de astro-fizică. De unde ştim că aceste descoperiri şi observaţii sunt reale? Pentru că dacă ar fi fost false punerea lor în practică, sub forma unor aplicaţii tehnice şi tehnologice, nu ar fi fost posibilă. Efectele practice ale descoperirilor ştiinţelor moderne sunt configurate în aproape  toate obiectele care ne înconjoară şi a căror existenţă nu ar fi fost posibilă, fără aceste realizări. De exemplu, când folosim telefonul mobil trebuie să ştim că acest obiect, atât de uzual, este rezultatul descoperiri unor fenomene şi legi, în domeniul fizicii, fără cunoaşterea cărora existenţa unui astfel de obiect nu ar fi fost posibilă. Unii se agaţă în mod inconştient de o remarcă a apostolului Pavel, din 1 Timotei 6: 20, în care apostolul îi recomandă lui Timotei: „fereşte-te de flecăriile lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei, pe nedrept numite astfel, pe care au mărturisit-o unii şi au rătăcit cu privire la credinţă.” Sunt matematica, genetica, biologia, medicina, chimia, fizica, etc., pe nedrept numite ştiinţe? Este numai astro-fizica greşită, şi toate celelalte ştiinţe, cu care aceasta din urmă este înrudită, sunt corecte? Pentru cei care sunt tentaţi să răspundă pozitiv, la una sau la cealaltă dintre întrebări, sau la amândouă, eu aş fi tentat să le spun că trăiesc într-o lume ireală în care nu există Dumnezeu, ci doar o părere fantomatică despre un anumit dumnezeu. Dumnezeu însă există în lumea reală, adică este prezent în universul pe care l-a creat. Se poate compara ştiinţa din vremea lui Pavel cu ştiinţa de astăzi? Dacă totuşi le comparăm, ştiinţa din vremea lui Pavel ar fi pe nedrept numită ştiinţă, în comparaţie cu cea de astăzi şi cu atât mai mult în comparaţie cu cea a viitorului. Cu toate acestea, suntem încă departe de a îl cunoaşte pe Dumnezeu pe calea ştiinţei, dar mult mai aproape decât pe vremea lui Pavel. Credem în efecte, dar nu credem în cauza lor, care se materializează în aceste efecte. Dumnezeu însă nu a aşteptat să ajungem atât de plini de cunoaştere încât să fim capabili să ne apropiem de El, prin forţe proprii, ci s-a apropiat mai întâi El de noi, atunci când ştiinţa omenirii nu era în măsură să spună prea multe despre univers. Dumnezeu însă ştie ce potenţial există în om şi atunci când se uită la noi nu vede neputinţa de astăzi ci vede împlinirea potenţialului uman în viitor. La fel ca orice părinte, El nu dispreţuieşte slăbiciunea copiilor Săi minori pentru că ştie ce forţă extraordinară există în genele lor.    Dumnezeu ne-a ales să fim un partener potrivit pentru El, Mireasa Lui spirituală, o fecioară curată. (2 Corinteni 11: 2)     

Cum putea o carte, care a fost scrisă cu  peste 2500 de ani în urmă, mă refer la cartea Geneza, din V.T., să cuprindă şi să exprime cunoştinţe pentru care i-a trebuit omenirii 2500 de ani să le obţină? Cum putem să punem în acord aceste cunoştinţe dobândite de-a lungul timpului, cu principiile de bază pe care le prezintă Biblia? Cine ne obligă să ne cramponăm şi să rămânem ancoraţi la un nivel de cunoaştere de acum 2500 de ani şi să refuzăm, pur şi simplu, orice evoluţie în cunoaştere şi  înţelegere, pentru ca să păstrăm „puritatea” ignoranţei? Răspunsul se află în logica de funcţionare a instituţiilor bisericeşti, care prezintă ignoranţa ca pe o supremă ştiinţă, care cu cât este mai absurdă cu atât este mai „înaltă.” Dumnezeu, care este infinit în existenţa lui, nu a creat un univers atât de complex, ca acela în care trăim, pentru ca apoi, să îi oblige pe oameni să se limiteze la o cunoaştere a acestuia, extrem de simplificată. Cu ale cuvinte, existenţa şi complexitatea universului reflectă complexitatea lui Dumnezeu şi aceasta nu se reduce la o descriere extrem de simplistă aşa cum este cea care este prezentată în cartea Geneza.  

Relatările din Geneza conţin, în formă mitică, câteva adevăruri esenţiale, dar nu mecanismele concrete şi detaliate ale creaţiei. Care sunt aceste adevăruri? În primul rând, faptul că există un Dumnezeu, universal, cosmic şi care este implicat în existenţa umană printr-un raport de cauzalitate. În al doilea rând, că acest Dumnezeu este legat de om, prin nişte conexiuni foarte complexe, în aşa măsură încât, cei doi Dumnezeu şi omul, sunt o prelungire, o extensie a unuia în celălalt. În al treilea rând, faptul că Dumnezeu este implicat într-o restaurare a omului, pentru a îl aduce pe acesta la nivelul spiritual, la care se află El. În rest, toate celelalte amănunte sunt o formă de expresie mitologică, singura în care se puteau transmite aceste informaţii, în aşa fel încât ele să fie înţelese de oamenii care au trăit acum 2-3000 de ani, dar şi de oamenii de astăzi.

Desigur că apar multe semne de întrebare. Dacă Dumnezeu l-a creat pe om, după chipul şi asemănarea Sa şi în acelaşi timp, tot El a creat toate posibilele forme de viaţă conştientă, raţională, înseamnă aceasta că toate aceste forme seamănă cu omul? Trăim oare într-un univers care este populat de oameni, sau ceva asemănător cu ei şi aceştia nu se cunosc între ei? Este puţin probabil ca, în acest univers gigantic, noi să fim singura formă raţională de existenţă, dar ce conexiune există între toate acestea şi Dumnezeu? Dacă omul este singura fiinţă raţională din univers, în afară de Dumnezeu şi îngeri,       ce nevoie a avut El să creeze un univers gigantic în care planeta pămănt este situată undeva într-o fundătură, între două din cele patru braţe ale Căii Lactee, adică aproape de marginea braţului Orion? Numai în constelaţia Calea Lactee au fost observate şi aproximate numeric între 200 şi 400 de miliarde de stele. Calea Lactee şi galaxia Andromeda formează un sistem binar care aparţine de un grup de 50 de galaxii gigantice numit Grupul Local, care la rândul lui aparţine de un supercluster numit Virgo. În cartea Geneza ni se spune că, mult după ce Dumnezeu a creat pământul, adică de abia în ziua a patra, au fost făcute soarele, luna şi stelele şi acestea au avut ca scop ca să lumineze pământul. Prin urmare timp de trei zile pământul a plutit de unul singur în spaţiul infint, pentru că încă nu erau create alte corpuri cereşti. Cu toate acestea pământul este parte a unui sistem şi nu poate fi conceput ca existând singur, ne luminat şi ne încălzit timp de trei zile, cu atât mai mult cu cât înainte de a fi create corpurile cereşti, cartea Geneza ne spune că au fost create verdeaţa iarba şi pomii. Dacă totuşi a existat o lumină, pe care Dumnezeu a creat-o în ziua întâi, ce fel de lumină a fost aceasta, care nu provenea de la soare? Dacă era lumina slavei lui Dumnezeu, întrucât   lumina slavei Lui nu se stinge niciodată şi unde luminează El, nu există zi şi noapte, cum se face că aceasta se stingea noaptea? (Geneza 1: 31; Apocalipsa lui Ioan 22: 5) Dacă Dumnezeu a creat stelele doar pentru a lumina pământul cum se face că sunt stele atât de îndepărtate de pământ încât nici măcar nu sunt vizibile de pe pămînt sau că lumina unora dintre ele ajunge pe pământ de abia după ce acestea nu mai există, cum s-a exprimat atât de poetic Eminescu, în poezia la steaua? În cazul apariţiei universului însă nu avem de a face cu licenţe poetice, ci cu o ştiinţă. Este vorba despre absurditate sau naivitate? Este vorba despre un limbaj mitologic, alegoric, prin care ni s-au transmis mesaje complexe, pe care ştiinţele moderne se străduiesc să le descifreze în detaliu. Din punctul meu de vedere, inconsecvenţa şi chiar naivitatea limbajului mitologic folosit, de cartea Geneza, nu pune în discuţie existenţa lui Dumnezeu, întrucât dovada existenţei Lui, pentru mine, este în mine. Din acest motiv şi din altele voi insista, în această lucrare, asupra necesităţii unei legături personale cu Dumnezeu, singura care este garanţia valabilităţii credinţei noastre. Strădania sterilă a cercurilor corporatiste religioase creştine de a demonstra, despre cartea Geneza, că este adevărată în litera ei şi nu doar ca un mesaj metaforic, este de a dreptul ridicolă şi nu aduce, contrar aşteptărilor servicii, ci mari deservicii, cauzei lui Dumnezeu. A promova despre Dumnezeu idea că El se complace în absurd, în condiţiile în care natura din jurul nostru, ne arată o ordine şi o frumuseţe desăvărşită este mai degrabă o atitudine anti-creştină. Este însă linia de parcurs oficială a marii majorităţi, dacă nu a totalităţii Bisericilor confesionale. În cea ce mă priveşte, nu cunosc nici o confesiune creştină care să fi împăcat cu adevărat descoperirile ştiinţelor moderne cu adevărul existenţei lui Dumnezeu şi cu toate acestea se poate dovedi că ele sunt într-o deplină armonie. Din nefericire, Bisericile instituţionale forţează conceptul de credinţă asupra aceluia de raţiune cu un efect dezastruos pentru moralitatea lumii în care trăim. Credinţa este necesară dar vine în prelungirea, în completarea, raţiunii şi nu împotriva ei. Credinţa este necesară deoarece ştiinţele moderne ne duc doar până la jumătatea drumului de acolo urmează să facem călătoria pentru înţelegerea lui Dumnezeu prin spiritualitate, prin puterea şi revelaţia care vine de la El. În orice caz, nimeni şi nimic nu ne va putea despărţi de dragostea lui Cristos.         

Nu este Dumnezeul prezentat de Biblie un pic cam prea asemănător cu omul, ceea ce ar dovedi, mai degrabă, o proiecţie a celui din urmă asupra celui dintâi? Răspunsul este că nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de antropomorfizarea lui Dumnezeu, practicată de limbajul mitologic, al V.T. Dumnezeu Tatăl nu este un om şi nimic asemănător cu omul, este o fiinţă infinită, care deci nu are început şi sfârşit. Pentru om, imaginea lui Dumnezeu este Isus Cristos, deoarece El este o privire în oglindă atât a umanităţii cât şi a Tatălui. El face legătura între Tatăl care este infinit şi omul care este prizonier în propria lui finitudine. El a venit să ofere libertate celor captivi „în închisoarea” propriilor lor limite.   

Cea ce este mitologie şi este exprimat într-un limbaj specific acesteia, trebuie înţeles ca atare şi nu asimilat în mod literal, adică confundat cu un fapt istoric. Circumstanţa că Evreii sau Musulmanii privesc femeile, din anumite puncte de vedere, ca pe fiinţe inferioare bărbaţilor nu trebuie pusă în sarcina lui Dumnezeu, care El însuşi nu poate fi determinat cu gen. Nu se poate spune despre Tatăl Ceresc că este bărbat, deoarece El nu este om ci o realitate infinită, ne determinată din punctul de vedere al unui anumit gen. Faptul că este identificat ca Tată şi nu ca Mamă este relativ şi dependent de condiţiile culturale în care a fost scris V.T. şi N.T. Nu greşim dacă spunem că Dumnezeu este şi Mama noastră, în aceeaşi măsură în care este şi Tatăl nostru. Ceea ce încerc să spun este faptul că naivitatea face jocul Bisericilor confesionale, care încearcă să îi ţină pe oameni în obscurantism. Această atitudine nu este folositoare adevăratei Biserici a lui Dumnezeu, ai cărei membrii abordează cunoaşterea realităţii, în mod serios şi nu se lasă manipulaţi de nimeni, ci conduşi doar de adevăr.

În aceeaşi măsură cu teologia, filozofia, literatura şi arta sunt revelatoare asupra impactului dintre Dumnezeu şi conştiinţa umană. Când vorbim despre cunoaşterea persoanei istorice a lui Isus Cristos avem la dispoziţie Biblia dar şi mărturiile unor istorici cum ar fi Josephus, Tacitus, etc. şi bineînţeles tot cea ce s-a scris în legătură cu acest subiect. Când ne referim la cunoaşterea directă a persoanei lui Isus Cristos şi a dragostei Sale, acest lucru se poate realiza prin Duhul Sfânt, căci numai El ne poate pune în minte gândul pe care l-a avut şi îl are Cristos. „Sfinţirea înseamnă să ai mintea lui Cristos şi toate gândurile lui Cristos” – John Wesley.

Cu aceeaşi seriozitate cu care trebuie abordată cunoaşterea ontologică, adică din punctul de vedere al existenţei, trebuie tratată şi cunoaşterea personală, directă, spirituală, transcedentală şi revelată a lui Dumnezeu. Ezoterismul merge mână în mână cu raţiunea şi cu ştiinţele moderne, când este vorba despre cunoaşterea lui Dumnezeu. Există fără îndoială o cunoaştere posibilă numai pentru cei iniţiaţi şi un sens ascuns, secret al cunoaşterii lui Dumnezeu, deoarece, aşa cum am precizat este vorba despre o cunoaştere de la Persoană la persoană. Dar există deasemenea o cunoaştere raţională, ştiinţifică şi filozofică care ne permite să susţinem posibilitatea existenţei lui Dumnezeu.

Cramponarea de atropomorfism şi mitologie este ecusonul Bisericilor instituţionale care se feresc de nou, pentru că orice avans în cunoaşterea umană pare a fi o ameninţare asupra monopolului pe care ele şi l-au asumat în ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu. Administrarea „misterului” este ocupaţia de bază a coordonatorilor Bisericilor instituţionale şi ei se străduiesc să tragă o linie clară de demarcaţie între Dumnezeu şi universul pe care El l-a creat, ascunzînd complexitatea şi evoluţia în cunoaştere, care sunt trepte de urcuş pe scara evoluţiei umane, sub „covorul” tocit al unor dogme fixe, care se contrazic radical cu alte dogme similare. Misterul, fără îndoială, rămâne dar dacă el este administrat greşit, adică este investit într-o direcţie eronată, împotriva evidenţelor, ceea ce are de suferit cel mai mult este cauza lui Dumnezeu. Realitatea lui Dumnezeu nu echivalează cu ignoranţa, căci altfel, ce sens ar mai avea să trăim veşnic, dacă nu vom ajunge să cunoaştem infinitul? Eternitatea însă începe atunci când în noi îşi aşterne mantia nemuririi gloria veşniciei şi în acel moment începe şi cunoaşterea ei. Dacă toată istoria universului şi a infinitului, în general, se reduce la cele două pagini din Geneza, ce ne mai rămâne de cunoscut în eternitate?

Biblia este o carte despre revelaţia lui Dumnezeu, adică despre Isus Cristos. Ea nu cuprinde, aşa cum am afirmat deja, decât o infimă parte din pluri-dimensionalitatea lui Dumnezeu. Limbajul pe care Biblia îl foloseşte, este cu totul ne adecvat şi insuficient, pentru a descrie adevăratele realităţi care formează Persoana Lui. El este ca un Împărat, dar nu este deloc un împărat, este ca un Tată dar este un Tată spiritual, este un Domn al oştirilor, dar nu are nevoie de armate, deoarece este atotputernic, prin El însuşi. El „zice şi se face,” ce nevoie are de armate sau de slujitori care să îi îndeplinească ordinele? (Geneza 1: 3,6,9,11,14,20,24,26) Dumnezeu îşi exprimă voinţa verbal şi aceasta se împlineşte prin mecanisme care nu ne sunt cunoscute, nu are nevoie de slujitori care să îi ducă la îndeplinire planurile, pentru că toate lucrurile se fac direct prin puterea Lui. Dumnezeu nu are nevoie să fie adulat sau lăudat, deoarece nu duce lipsă de încurajare şi nici nu se poate bucura de aprecierea unor fiinţe, care încă nu îl înţeleg pe deplin.

Pe de altă parte, principiul “Sola Scriptura” trebuie bine înţeles. Acesta a fost manifestul, sub care s-a desfăşurat Reforma. În acelaşi timp, este necesară recunoaşterea modului în care a fost construită Biblia, pentru a putea privi textele Scripturii într-o lumină corectă. Biblia s-a constituit prin selecţia făcută asupra a nenumărate texte care circulau în momentul respectiv. Biblia canonizată este produsul unei alegeri, pe care oamenii au făcut-o, în legătură cu scrierile despre Dumnezeu. Să nu scăpăm din vedere faptul că, în perioada ceea mai importantă a istoriei lor, adică imediat după ce evenimentele descrise s-au întâmplat, mesajul evangheliilor a fost transmis pe cale orală, deci, prin intermediul tradiţiei. Când spunem “Sola Scriptura” ne referim la Biblie dar şi la tradiţia orală care a stat la baza ei şi fără de care, Cuvântul scris nu ar fi existat. Ne-am obişnuit să nu mai analizăm informaţiile şi pentru că li se aplică eticheta “sacru,” ne ferim să le trecem prin filtrul raţiunii. Considerăm că totul este perfect şi adevărat, doar pentru că aşa se afirmă de către instituţiile religioase creştine. Cu toate acestea, apariţia N.T. are o întreagă istorie. Nu este totul sacru în istoria Creştinismului, unele lucruri sunt condamnabile, iar cărţile Bibliei au fost selectate din noianul de scrieri existente, după o anumită strategie.

Din punctul de vedere al lui Luther, principiul „Sola Scriptura” a respins atât ideea că Biserica instituţională Romano-catolică posedă revelaţii separate de Scriptură, cât şi ideea că această Biserică instituţională este interpretul infailibil al Scripturii. El a afirmat că părinţii bisericii, papalitatea şi consiliile bisericii erau failibile, adică puteau să greşească şi că, de fapt, au şi greşit de-a lungul istoriei. De la Reformă încoace, o largă diversitate de teologi, având diverse convingeri, au apelat la o foarte largă gamă de surse, ca autoritate religioasă finală. Ca să enumăr câteva, acestea ar fi: raţiunea, experienţa personală, crezurile, consensurile Bisericii instituţionale, sau conştiinţa individuală. Până la urmă nici Luter nu a fost infailibil şi nici responsabilii Bisericilor confesionale, din vremurile noastre, nu sunt infailibili, ci dimpotrivă pot greşi şi chiar greşesc, ori de câte ori îşi impun autoritatea lor spirituală asupra conştiinţelor individuale. După cunoştinţa mea, Luter nici nu pretins că este infailibil şi nici nu se putea ca un om de valoarea lui spirituală să facă aşa ceva. Dacă nici un om nu este infailibil nu ne rămâne decât să ne lăsăm conduşi de către conştiinţele noastre, luminate de Dumnezeu şi să analizăm şi aceptăm acele opinii care ne conving.

Protestantismul istoric a continuat să afirme că numai Biblia este autoritatea ultimă în domeniul credinţei creştine. De unde îşi extrage Biblia autoritatea ei? Există un lanţ al autorităţii. Autoritatea supremă este Dumnezeu. El s-a revelat pe Sine şi cea mai importantă descoperire de Sine se găseşte în Persoana lui Isus Cristos. Până aici sunt întru totul de acord cu majoritatea teologilor creştini, care afirmă aceste lucruri. Mai departe însă, de asemenea, o majoritate dintre ei afirmă că Isus şi-a delegat autoritatea Sa apostolilor Săi, care, prin inspiraţia Duhului Sfânt, au redactat cuvântul scris. În felul acesta, Scriptura a devenit autoritatea noastră finală, deoarece ca şi înregistrare infailibilă a revelaţiei de Sine a lui Dumnezeu, ea perpetuează autoritatea personală a lui Cristos.[2]

Acelaşi Duh Sfânt, care i-a inspirat pe scriitorii Bibliei să consemneze, evenimentele petrecute, în timpul vieţii lui Cristos, îi inspiră pe toţi aceia care sunt ai lui Dumnezeu. Nicăieri în Biblie nu este precizat că revelaţia lui Dumnezeu s-a terminat o dată cu scrierea ei. Această stratagemă, de stopare a revelaţiei, care vine de la Dumnezeu, a fost pusă la punct cu ocazia instituţionalizării Bisericii, la Conciliul de la Nicea, în anul 325 e.n. În acest mod, Biserica instituţională şi-a arogat proprietatea definitivă a revelaţiei şi adevărului despre Dumnezeu.

În ceea ce priveşte întâmplările din viaţa Sa şi cuvintele pe care Isus le-a spus pe pământ, nu mai este nimic de adăugat şi nimic de scos din textele evangheliilor, întrucât apostolii au fost cei mai în măsură să se pronunţe asupra lor. Ei au fost prezenţi la evenimentele petrecute în acel moment istoric şi acei scriitori care nu au fost prezenţi, au primit, prin tradiţia orală şi puţinele documente scrise informaţiile existente. Cât priveşte istoria prezentă şi cea viitoare a umanităţii şi raporturile acesteia cu Dumnezeu, revelaţia rămâne deschisă şi nu are cum să fie sigilată, întrucât se referă la evenimente viitoare, nu trecute. Cartea lui Daniel şi Apocalipsa lui Ioan sunt farul în lumina căruia putem vedea viitorul, dar ele au nevoie de o explicare amănunţită care reprezintă o adevărată revelaţie a momentului, întrucât evenimentele pe care acestea le cuprind sunt cu totul neobişnuite şi apte să contrarieze orice conştiinţă. În aceste două cărţi, Bisericile instituţionale sunt prezentate, contrar aşteptărilor, ca fiind duşmanii lui Dumnezeu şi evenimentele la care umanitatea va fi martoră vor fi extrem de dramatice.

Apostolul Pavel ne informează că toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu, dar aceasta nu înseamnă deloc că numai Scriptura, canonizată la Nicea, sub îndrumarea Împăratului Constantin, este insuflată de Dumnezeu.

„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” [(2 Timotei 3: 16-17); ref. 9 în Biblia Ortodoxă]

Informaţia pe care ne-o dă epistola atribuită lui Pavel, nu înseamnă că revelaţia s-a terminat o dată cu consemnarea acesteia în textele care existau pînă în momentul când apostolul a făcut respectiva constatare. Reversul acestei afirmaţii este însă valabil. Revelaţia a continuat o dată cu scrierea evangheliilor. După momentul în care scriitorul respectivei epistole a comunicat informaţia prezentată mai sus, cu privire la modul în care a fost scrisă Scriptura, s-au consemnat de fapt evangheliile, care sunt mai recente, decât epistolele apostolului Pavel. Ceea ce afirm, este că, Pavel nu putea înţelege prin Scriptură altceva decât textele care erau scrise deja, pănă în momentul în care a doua epistolă către Timotei a fost transmisă. Altă Scriptură nu exista în acel moment. Această Scriptură era foarte diferită, faţă de aceea care s-a canonizat la Nicea, adică era mult mai limitată.  Din acest motiv, afirmaţia făcută de apostolul Pavel, în a doua epistolă către Timotei, cap. 13, cu versetele 16 şi 17, are o aplicabilitate specifică.

Urmaşii apostolilor sunt toţi credincioşii născuţi din Dumnezeu, deoarece fiecare din aceştia au fost înscrişi în cartea vieţii de la întemeierea lumii şi fiecare este „locuit” şi inspirat de Duhul Sfânt. Dumnezeu nu a oprit revelaţia, dimpotrivă, Isus ne-a spus că Duhul Sfânt ne va călăuzi în tot adevărul. Biserica celor născuţi din Dumnezeu recunoaşte autoritatea Scripturii, dar, în aceaşi măsură, recunoaşte şi afirmă autoritatea directă a Duhului Sfânt, adică a lui Dumnezeu, în viaţa lor. (Ioan 16: 13) A terminat Dumnezeu de vorbit cu oamenii acum 1686 de ani, adică după sinodul de la Nicea şi de atunci nu mai are nimic de spus? Aceasta vrea să ne facă să credem Bisericile confesionale, dar aproape prin tot ceea ce fac, aceste instituţii bisericeşti lucrează împotriva cauzei lui Dumnezeu. Un Dumnezeu care nu mai vorbeşte este un Dumnezeu mort, dar Duhul Lui ne aminteşte în fiecare moment că El este viu şi ne revelează, adică ne călăuzeşte, în tot adevărul. Între Biblie şi revelaţia personală nu poate fi nici o contradicţie, fiindcă amândouă au ca sursă acelaşi Dumnezeu. Singura deosebire este că, aceia care sunt născuţi din Dumnezeu, nu sunt dependenţi de nici o doctrină şi, deci, de nici o interpretare obligatorie a textelor Bibliei, care sunt susţinute de Bisericile instituţionale.

Membrii Bisericii celor născuţi din Dumnezeu au acces direct la Persoana lui Isus Cristos, prin Duhul Sfânt şi de aceea se vor întoarce mereu la înţelesul adânc al cuvintelor Lui. Înseamnă acest lucru că apostolii au greşit în afirmaţiile lor şi acestea trebuiesc rectificate? Nicidecum, înseamnă doar că planul lui Dumnezeu este în mişcare şi că învăţătura lui Cristos trebuie mereu actualizată, pentru a răspunde nevoilor spirituale, neliniştilor şi întrebărilor omului de astăzi. Este vorba despre o privire critică adresată istoriei Creştinismului, precum şi a cauzelor care au dus la erori, mai mult sau mai puţin grave şi identificarea acestora chiar şi în textele din Biblie, care au generat posibilitatea unor interpretări în această direcţie. De exemplu, în baza textelor prin care Isus a dat autoritate Bisericii, de a lega şi dezlega păcatele, Biserica confesională, preponderentă în evul mediu, adică Biserica Romano-catolică, a început să vândă această iertare prin practica indulgenţelor. Ce a permis această interpretare a textelor Bibliei, care a dus la o astfel de anomalie? Răspunsul meu este că acest lucru a fost posibil datorită înţelegerii greşite a noţiunii de Biserică. Există şi în zilele noastre numeroase absurdităţi, la care trebuie să găsim răspunsul, dar înţelegerea corectă a ceea ce înseamnă adevărata Biserică a lui Dumnezeu rezolvă o mare parte din ele.

[1] en.wikipedia.org/wiki/Authorship_of_the_Pauline_epistles

[2] Kenneth R. Samples. Titlul original: „Does the Bible Teach <<Sola Scriptura>>?” Publicat în toamna lui 1989 în Christian Research Journal, publicaţie a lui Christian Research Institute, Box 500, Capistrano, CA 92693-500. Traducerea: Teodor Macavei 1995. Capela Calvarului Petroşani, str. Aurel Vlaicu nr.11, Petroşani, 2675, HD., România.