Poată că principala noutate adusă de această carte, pe lângă identificarea şi definirea adevăratei biserici a lui Dumnezeu şi a Bisericilor instituţionale este aceea de a promova întoarcerea la Cristos. Ce înseamnă de fapt acest lucru? Aceasta înseamnă că tot cea ce priveşte Creştinismul trebuie analizat şi judecat, trebuie acceptat şi promovat numai în funcţie de consecvenţa cu care corespunde învăţăturii lui Isus. Acest principiu se aplică şi textelor Bibliei. Dacă în cuprinsul Bibliei, există texte care nu sunt în conformitate cu spiritul a ceea ce a învăţat Isus umanitatea acestea trebuiesc acceptate numai în măsura în care nu contravin principiilor promovate de El. Ierarhia, ca principiu de bază al Împărăţiei Cerurilor, nu este un principiu promovat de Isus şi este în contradicţie cu principiul unităţii prezentat de el umanităţii şi care îşi găseşte expresia cea mai exactă în rugăciunea lui Isus, în evanghelei după Ioan la cap. 17, vers. 21-23. Acest fundament al învăţăturiilor Sale se află precizat nu numai în evanghelia după Ioan, ci în toate textele în care Isus vorbeşte despre Împărăţia lui Dumnezeu. În acest context, este bine de observat că N.T. cuprinde două teologii principale. Teologia lui Isus, prinsă foarte bine în evanghelia şi epistolele lui Ioan şi teologia desprinsă din epistolele care sunt atribuite lui Pavel, cuprinsă în epistolele care îi poartă numele. Aşa cum am arătat există numai ... epistole al căror autor este recunoscut de unanimitatea cercetătorilor ca fiin apostolul Pavel. Există însă câteva, în privinţa cărora marea majoritate a acestor cercetători sunt de acord că nu putea aparţine lui Pavel, din cauza unor considerente biografice, ale vieţii apostolului, sau din cauza stilului foarte diferit, în care acestea au fost scrise, în raport cu epistolele recunoscute indubitabil ca avînd ca autor pe apostol. Printre acestea din urmă se numără şi epistolele către Timotei ? care prezintă o teologie extrem de diferită, în legătură cu modul în care se dobândeşte mântuirea de către femei, adică prin fapte (naşterea de copii de parte bărbătească) şi nu prin credinţă, aşa cum afirmă Pavel că se obţine salvarea, în Romani, sau în Galateni.  Paternitatea epistolei către Efeseni este pusă sub semnul întrebări de mulţi cercetători şi tocmai aceasta introduce cel mai accentuat teologia ierarhiei.  

Teologia lui Isus este teologia priorităţii dragostei de natură divină şi a jertfiri de sine. Este teologia renunţării la egoismul personal, a lepădării de sine, ceea ce duce la o unitate desăvărşită. Este o teologie în care “cel mai mare este slujitorul tuturor,” adică o teologie în care ierarhia bazată pe autoritate nu are nici un sens. Teologia ‘lui Pavel’ este una în care autoritatea umană are un rol important, chiar dacă este subordonată autorităţii lui Dumnezeu. Prin epistolele atribuite lui Pavel s-a construit un cadru organizatoric, pentru desfăşurarea activităţilor în adunările creştine, în care autoritatea colectivităţilor asupra individului este determinantă, în aşa măsură încât, colectivitatea era în măsură să ia decizia excluderii din rândurile ei al acelora care săvârşeau diferite păcate. Cert este că oamenii care veneau către credinţa creştină erau păcătoşi şi nu sfinţi şi că ei aveau mai degrabă nevoie de vindecare decât de eliminare. Într-un anumit text Apostolul Pavel recomandă ca să nu fie judecat nimic înainte de vreme, dar în alte texte el pur şi simplu stabileşte obligativitatea membrilor adunărilor creştine de a îi judeca pe membrilor lor, din punct de vedere moral şi de a îi exclude din rândul lor pe cei care greşesc.  Doctrina desprinsă din epistolele apostolului Pavel privitoare la judecată face parte din doctrina cu privire la autoritate. Cât de mult din doctrina cu privire la ierarhie, autoritate şi la judecată, aparţine personal lui Pavel şi cât aparţine celor din jurul lui, celor care au scris efectiv epistolele, pe care acesta numai le-au semnat, s-au celor care au conceput şi scris epistolele şi le-au prezentat sub pseudonimul Pavel, nu putem şti cu exactitate, dar pentru că există îndoială în această privinţă trebuie, după părerea mea, să respingem tot ceea ce contravine spiritului Creştinismului şi învăţăturii lui Isus.  Dacă Isus a cerut oamenilor să nu se judece unul pe celălalt, în probleme spirituale, nu se referea la aspecte cotravenţionale sau penale, într-o societate şi fiecare să fie pentru aproapele său un medic spiritual şi nu un judecător, executor sau călău spiritual atunci, personal ca şi Creştin nu pot decât să propovăduiesc şi să respect învăţătura Lui şi nu o altă învăţătură contrară, care se desprinde dintr-o interpretare dubioasă a unor texte a căror paternitate este pusă în discuţie cu argumente temeinice. Chiar dacă textele din epistolele către Corinteni sunt considerent ca aparţinînd lui Pavel, de către majoritatea cercetătorilor, totuşi personal consider că acesta se contrazice în recomandările sale atunci când, pe de o parte, le cere Creştinilor să nu judece nimic înainte de vreme şi să nu judece robul altuia iar, pe de altă parte, le cere credincioşilor să îi dea afară pe cei care greşesc, din punct de vedere moral din mijlocul lor.  Nu ştiu dacă complexitatea situaţiei la care Pavel a răspuns atunci când a scris cu atâta determinare în legătură cu “curăţarea răului,” justifica sau nu duritatea măsurilor recomandate, dar ştiu că măsurile pe care le-a propus au încălcat principiul clar conţinut de învăţătura lui Isus şi anume acela de a nu judeca păcatele şi a lăsa lucrul acesta pentru Judecata de apoi.  Faptul că Bisericile instituţionale au aplicat sfaturile lui Pavel şi au pedepsit păcatele şi chiar, în trecut, i-au torturat şi ars pe rug pe cei vinovaţi a făcut lumea mai bună sau a dus la golirea instituţiilor bisericeşti de credincioşi? Dacă Isus a recomandat să întoarcem şi obrazul celălalt, de ce atunci lovim pe aproapele care greşeşte cu toată vigoarea?  Nu este aceasta o formă de ipocrizie prin care ne situăm, din punct de vedere moral deasupra semenilor noştri? Nu este chiar această întrebare o modalitate de a îi judeca pe alţii? Consider că a constata faptele nu înseamnă a judeca, dacă simplele observaţii nu înseamnă şi condamnare. Nicăieri pe parcursul lucrării de faţă nu am condamnat pe nimeni şi nu am fost sentenţios, dar a constata situaţia reală a Creştinismului este, după părerea mea, o obligaţie a fiecărui credincios. Totuşi, am reprodus texte din N.T. prin care Dumnezeu pronunţă o condamnare clară, la finalul istoriei, a Bisericilor instituţionale. Personal, nu mi-aş fi permis niciodată, de unul singur să fac acest lucru, dar dacă Dumnezeu o face eu numai transmit mesajul.       

Adunările creştine erau şi sunt locuri publice şi nu este clar de ce o persoană care continuă să păcătuiască nu poate participa la acestea atâta vreme cât se simte încă atras de Dumnezeu. De altfel îndepărtarea unor astfel de oameni nu poate decât să le dăuneze acestora, deorece poate că singura lor speranţă este tocmai păstrarea legăturii, pe această cale, cu spiritualitatea. Îndepărtarea celor care greşesc nu este consecventă cu învăţătura lui Isus care a primit la El pe toţi cei păcătoşi şi care deşi le-a recomandat să nu mai păcătuiască a învăţat pe oameni că trebuie să se ierte între ei de 70 de ori 7.  Îndelunga răbdare faţă de cei care greşesc este o virtute creştină, pe care Isus a revelat-o umanităţii, mai mult este o metodă prin care Dumnezeu îşi arată bunătatea Lui. Isus i-a învăţat pe oameni să nu se judece unii pe alţii, deoarece singurul Judecător este Dumnezeu. Pavel a dat putere organizaţiilor creştine, dându-le astfel posibilitatea să “uzurpe,” într-un fel un atribut esenţial a lui Dumnezeu, acela de Judecător.

A judeca sau a nu judeca oamenii pentru păcatele lor spirituale sunt lucruri esenţiale şi Isus a interzis judecăţile tocmai datorită faptului că, atât cât trăieşte, omul se poate aştepta la milă şi înţelegere, din partea lui Dumnezeu. Desigur că există un moment al adevărului şi acesta este judecata pe care Dumnezeu o face pentru fiecare om în parte. Judecata însă, pentru lipsa de spiritualitate, nu o fac ceilalţi oameni, ci o face chiar Dumnezeu. Oamenii se judecă unii pe alţii pentru infracţiuni şi contravenţii, dar numai pentru cele care se descoperă, la un moment dat şi pot fi dovedite, dar Dumnezeu cunoaşte toate lucrurile, inclusiv lucrurile ascunse ale oamenilor şi fiecare dă socoteală pentru ceea ce face. În final unii vor dobândii viaţa veşnică iar alţii se vor îndrepta în moarte veşnică. Consider că învăţătura apostolului Pavel, privitoare la judecată, este inconsecventă cu învăţătura lui Isus. Din acest motiv, întoarcerea la Isus înseamnă întoarcerea la învăţătura Sa care ne spune să nu ne judecăm unii pe ceilalţi, pentru păcatele noastre, adică pentru eşecurile noastre morale. Să ne punem nădejdea în El şi să ne luptăm cu păcatele noastre prin puterea pe care ne-o dă El.

Teologia ierarhiei, conţinută de epistolele atribuite apostolului Pavel, este diferită faţă de teologia unităţii, promovată de către Isus. Pavel ne spune că Tatăl este Capul Fiului, că Fiul este Capul Bisericii şi că bărbatul este capul nevestei. Aceasta este o linie de autoritate, dar, dacă este înţeleasă literal nu corespunde învăţăturii lui Isus. În primul rând Tatăl nu este Capul lui Isus Cristos, deoarece este chiar Cristos, dar într-o altă ipostază. Ori credem într-un singur Dumnezeu şi atunci nu poate fi vorba de nici un fel de ierarhie, în interiorul Trinităţii, ori credem în mai mulţi Dumnezei, care se află aşezaţi între ei pe o scară ierarhică. Există posibilitatea ca ipostazele Trinităţii să se afle între ele într-o anumită ierarhie? Ipostazele sunt acelaşi Dumnezeu, care s-a coborât în lumea noastră, pentru ca să ne ridice la El, deci nu poate fi vorba de nici o ierarhie în interiorul aceluiaşi Dumnezeu. Isus este conducătorul Bisericii, dar nu în acelaşi fel în care capul uman conduce trupul uman. Noi suntem chemaţi să fim fraţii şi surorile lui Isus Cristos şi nu doar simpli executanţi. Suntem familia lui Dumnezeu şi una cu El. Ne este greu, sau ne este uşor, să acceptăm aceste adevăruri, totuşi aceasta este învăţătura lui Isus Cristos şi aceasta dă măreţia şi frumuseţea Creştinismului.  Nu suntem doar nişte veşnici cerşetori, depinzând pentru totdeauna de mila Sa, suntem cu mult mai mult decât atât şi anume, suntem, prin naşterea din nou, una cu El.

A face, cu adevărat, ‚misiune’ creştină nu înseamnă a convinge oamenii să iasă dintr-o Biserică instituţională şi să se înscrie în alta, în urma botezului în apă, la maturitate. A face misiune creştină, dezinteresat, şi nu cu scopul de a întări propria instiuţie bisericească înseamnă a invita oamenii în centre de pregătire, asistenţă şi consultanţă, unde să li se vorbească deschis despre condiţiile mântuirii şi apoi aceştia, în cazul că primesc mesajul transmis, să se întoarcă să îl ducă mai departe celor din mijlocul cărora au venit. Aceste centre este bine să rămână dinamice şi flexibile, ca nişte adevărate universităţii creştine, unde oameni vin şi pleacă, sau se reîntorc, ori de câte ori au această dorinţă. Ele sunt un cadru potivit în care oricare Creştin, poate îndeplini orice ritualuri creştine sunt necesare, cum ar fi botezul în apă, căsătoriile etc. Prozelitismul şi îndoctrinarea nu sunt calea către miracol, dar dialogul despre doctrine este unul folositor, dacă este şi obiectiv. Ce cred oamenii despre Dumnezeu este important şi interesat dar a impune oamenilor ce opinii ‚trebuie’ să aibă, despre El, este dăunător şi periculos. Ideea de centre este doar una dintre multele posibile şi orice nouă idee este bine venită, dacă ajută la progresul spiritual al oamenilor. Principiul trebuie să fie libera asociere şi disociere a Creştinilor. Ceea ce trebuie să prospere nu sunt organizaţiile sau instituţiile, ci indivizii. Organizaţiile şi instituţiile pot apărea sau dispărea dar cei mântuiţi rămân veşnic.

Cred că citind această carte oricine s-a putut lămuri că personal nu sunt împotriva Ortodocşilor, a Romano Catolicilor, a Protestanţilor, a Reformaţilor, sau a Neoprotestanţilor. Apreciez toţi oameni şi bineînţeles pe toţi Creştinii şi pe aceştia din urmă îi consider fraţii mei, fără nici o legătură cu apartenenţa lor la o confesiune creştină sau alta. Toţi Creştinii renăscuţi spiritual fac parte din aceaşi Biserică Spirituală Unică. Pe de altă parte, se poate observa că sunt destul de critic la adresa instituţiilor bisericeşti, ca sistem şi ca mod de manipulare a conştiinţeleor. Sunt deasemenea împotriva funcţionarilor bisericeşti care se recomandă ca fiind depozitarii unor adevăruri definitive, dar în realitate nu fac altceva decât să propovăduiască viziunea îngustă şi doctrina Bisericii lor instituţionale. Aceştia spun că îl propovăduiesc pe Dumnezeu, dar în realitate promovează doar învăţăturile instituţiilor bisericeşti de care aparţin. Nu spun niciodată: „Să ştiţi că mai există şi alte opinii decât cele pe care le expunem noi şi acestea sunt la fel de demne de respect ca şi opiniile noastre.” Ei spun: „Biserica noastră administrează tainele lui Dumnezeu şi cunoaşte cel mai bine adevărurile Sale.” Ascultaţi-ne pe noi, „veniţi la noi,” este apelul oamenilor religiilor, dar ar trebui să recomande să ascultăm glasul lui Cristos, care se aude în conştiinţele noastre şi în N.T.

Personal recomand tuturor să citească cu mintea şi inima deschisă Biblia şi să se străduiască să o înţeleagă nu doar literal ci în spiritul ei. Ce vrea până la urmă Dumnezeu de la noi. Consider ca la o astfel de întrebare mulţi vor răspunde că Dumnezeu vrea să îl ascultăm. Personal vă răspund că Dumnezeu nu are nevoie de ascultarea noastră, din teamă. Ce înseamnă să îl ascultăm pe Dumnezeu? Înseamnă să ascultăm orbeşte tot ceea ce ne cere? O astfel de ascultare oarbă se poate numi credinţă sau încredere. Pentru cine îl cunoaşte pe Dumnezeu ştie că El nu ne cere niciodată ceva rău, sau ne favorabil nouă. Cu toate acestea, suntem fiinţe raţionale şi nu vom fi niciodată fericiţi dacă nu vom înţelege raţional motivele pentru care Dumnezeu ne cere un anumit lucru. Cristos nu ne numeşte robi ci prieteni pentru că ne spune tot ce a auzit de la Tatăl. (Ioan 15; 15) Fiul omului nu a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi. (Matei 20; 28)  Cine spune că suntem făcuţi ca nişte obiecte de lux pentru Dumnezeu, jucării inteligente, roboţi vii, că singura noastră menire este să răspundem prompt când Dumnezeu apasă pe buton? Funcţionarii religioşi vor să ne transforme în astfel de mecanisme, în beneficiul lor. Suntem creaţi din dragoste şi dotaţi cu raţiune şi creativitate. Ceea mai mare pedeapsă pentru om nu este moartea, ci a fi pus în imposibilitatea de a fi creativ. Dumnezeu este Creator şi noi suntem la fel ca şi El, fiinţe creatoare, desigur în limitele noastre. O fiinţă creatoare nu poate să nu creeze, a nu creea, pentru astfel de fiinţe, înseamnă sclavia. Nu suntem făcuţi să fim sclavi suntem făcuţi să fim creatori, în limitele noastre. Dacă Dumnezeu doreşte să îi respectăm creaţia, să îl respectăm ca şi Creator, atunci El, fără îndoială,                          în inteligenţa lui desăvârşită, înţelege că şi noi trebuie să fim respectaţi de asemenea, în dimensiunea noastră de creatori. Dumnezeu nu ne iubeşte doar, ca pe nişte obiecte utile, dar ne şi respectă, respect datorat oricărei fiinţe care gândeşte şi care crează. Respectul Său se materializează în libertatea noastră de a alege. Ceea ce ne leagă de El nu este autoritatea Sa şi capacitatea Sa de a ne face rău, ci dragostea. Ne iubeşte şi îl iubim atunci când îl cunoaştem şi îl înţelegem. Pe Dumnezeu îl poţi iubi sau nu dar nici o altă motivaţie, cum ar fi frica, nu este corectă, pentru a ne apropia de El. Mirele şi Mireasa Sa, adică Cristos şi Biserica Spirituală Unică se vor întruni şi vor rămâne împreună pentru veşnicie. Frumoasă poveste de dragoste şi nu este doar o poveste, ci istoria viitorului.  

Aş dori, de asemenea, să mai adaug câteva cuvinte despre complexitatea relaţiei dintre Bisericile instituţionale şi adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Relaţia aceasta este asemănătoare cu o relaţie de căsătorie, care nu merge bine şi se îndreaptă către divorţ. Astfel, la început, adevărata Biserică a lui Dumnezeu a existat în mijlocul primelor organizaţii creştine numite Biserici. Dragostea de la început a făcut ca imperfecţiunile acestei relaţii să nu iasă prea mult în evidenţă. Cu toate acestea, taina fărădelegii deja începuse să lucreze în timpul lui Pavel. Această taină a fărădelegii înseamnă aceea treptată alunecare către uzurparea locului lui Dumnezeu, în viaţa credinciosului. Astfel organizaţiile religioase creştine, pas cu pas, au înaintat către instaurarea ierarhiei umane, dominaţiei şi impunerii, în probleme spirituale. La un moment dat Biserica instituţională a devenit nu doar o putere spirituală dar şi o putere politică, care dicta celorlalte puteri politice ceea ce acestea din urmă trebuiau să facă. Papa încorona regii Europeni şi în numele răspândirii credinţei creştine, în întreaga lume, au fost justificate cele mai barbare campanii de colonizare. În aceea perioadă mulţi dintre Creştinii devotaţi s-au retras în mânăstiri, unde au încercat să ducă o viaţă consacrată cu totul lui Dumnezeu. Lumea din jurul lor nu era potrivită pentru ei. Acei credincioşi care au încercat să practice credinţa creştină, în conformitate cu convingerile lor şi nu după regulile majorităţii, erau persecutaţi şi chiar masacraţi. Un exemplu în acest sens au fost Valdenzii şi Albigenzii. În interior, puterea episcopilor era foarte mare şi puţini se încumetau să pună în discuţie autoritatea absolută a Bisericii instituţionale west europene. O anumită opoziţie a venit de la oamenii de ştiinţă, care erau în acelaşi timp şi membrii ai Bisericii instituţionale şi sunt cunoscute cazurile notorii ale lui Giordano Bruno şi Galileo Galilei.

O dată cu apariţia Reformei şi a Protestantismului, adevărata Biserică a lui Dumnezeu părea că şi-a regăsit un cadru mai adecvat funcţionării sale. Din nefericire, multe din tarele instituţionalismului bisericesc şi mai ales perpetuarea ierarhiei şi autorităţii impuse au continuat în noilor structuri religioase. Nici Neoprotestantismul nu a schimbat radical situaţia, în sensul că organizaţiile religioase numite Biserici au păstrat caracterul lor de instituţii bisericeşti. Se poate desigur argumenta că în condiţiile în care Bisericile instituţionale sunt un amestec de sfinţi şi păcătoşi este nevoie de ordine şi chiar impunere pentru a îi apăra pe sfinţi de păcătoşi. În ceea ce mă priveşte consider că nici o structură organizatorică umană, pe pământ nu poate funcţiona fără o ordine, care să poată fi impusă la nevoie prin forţă, deci acest lucru se aplică şi bisericilor instituţionale şi aceasta datorită naturii umane ne renăscute. Nu acelaşi lucru este valabil pentru adevărata Biserică a lui Dumnezeu unde ordinea este generată de dorinţa fiecăruia de a se sacrifica pentru ceilalţi, de dragostea de natură divină. Cu toate acestea, Bisericile instituţionale sunt mediul în care trebuie să transpară principiile Împărăţiei lui Dumnezeu şi ordinea să nu fie impusă atunci când este vorba de convingerile credincioşilor, ci numai atunci când este vorba despre o tulburare legată de călcarea normelor unei corecte convieţuiri în societate. Bisericile instituţionale şi-au îndeplinit un rol al lor, acela de a fi un cadru unde se pot întruni comunităţile de credincioşi şi unde se pot îndeplinii ritualurile creştine, dar din păcate şi-au depăşit şi încă depăşesc acest rol, atunci când impun credincioşilor ceea ce aceştia trebuie să creadă. Dacă sunt un credincios Ortodox nu pot să profesez altă credinţă decât cea a Bisericii instituţionale Ortodoxe, dacă sunt Romano Catolic trebuie să respect şi să profesez învăţăturile Bisericii instituţionale Romano Catolice, dacă sunt Penticostal trebuie să afirm numai învăţăturile Bisericii instituţionale Penticostale, în caz contrar sunt ostracizat. A înlătura pe cineva din viaţa comunităţilor creştine, a proscrie, a exclude, a exila, a persecuta, atunci când acel cineva gândeşte liber, nu gândeşte ca noi este o practică curentă a Bisericilor instituţionale în prezent.

În fine, Bisericile instituţionale au un caracter istoric, au un început şi au un sfârşit şi acest punct terminus al acestor instituţii bisericeşti este descris în culori nu prea vesele de către cartea Apocalipsa lui Ioan la cap. 17. În contrast cu aceasta adevărata Biserică a lui Dumnezeu are un parcurs veşnic va fi pentru totdeauna cu Dumnezeu în Împărăţia Sa. În acel moment, în care Biserica Spirituală Unică se va reuni cu Mântuitorul Cristos, pe norii cerului, se va produce şi contopirea dintre Biserica celor Aleşi şi Împărăţia lui Dumnezeu, cea din urmă cuprinzând în sine pe ceea dintâi. Împărăţia Cerurilor, în prezent este înăuntru nostru, iar în viitorul nostru, noi vom fi în interiorul ei.

S-ar putea crede, la prima vedere, că eu promovez idea ca oamenii să nu mai frecventeze de loc Bisericile instituţionale. Dacă Biserica este în noi, ce rost are să ne mai deplasăm la instituţiile bisericeşti? Personal nu susţin că, în momentul de faţă, Creştinii tebuie să îşi părăsească adunările lor, cu toate că va veni un moment când vor trebui să facă acest lucru. Când se va întâmpla aceasta? Semnele vremurilor ne vor arăta când, ieşirea din Bisericile instituţionale se va impune. Atunci când impunerea principiilor doctrinare, asupra conştiinţelor individuale va fi maximă, când instituţionalismul bisericesc va fi cel mai puternic, atunci va fi doar un pas până la venirea sfârşitului şi până la un nou început. Atunci când apostazia va fi la apogeu şi când instituţiile bisericeşti ne vor obliga să ne închinăm altei persoane decât lui Dumnezeu, unei persoane în viaţă la momentul respectiv, atunci va veni pentru noi momentul ieşirii definitive din instituţiile bisericeşti. Până atunci însă noi suntem ancoraţi de comunităţile creştine de care dorim să aparţinem. De preferat ar fi ca aceste adunări creştine să îmbrace forma unor asociaţii libere, a unor asocieri liber consimţite între Creştini, în care principiul să nu fie doctrina comună, ci dragostea reciprocă. În astfel de asociaţii ale Creştinilor liberi fiecare credincios va fi pe o poziţie de perfectă egalitate cu toţi ceilalţi. Dacă nu putem exista fără ierarhie între noi, legaţi doar de dragoste, ce rost mai are să vorbim despre valorile Creştinismului, nu devin ele, pentru noi, doar vorbe fără acoperire? Isus este Lumina care ne călăuzeşte şi care ne conduce la Tatăl Ceresc. El merită pe deplin respectul cuvenit unei călăuze deoarece El a fost primul care a practicat învăţăturile Sale, primul care s-a jertfit din dragoste pentru cei care, în acele momente, încă nu auziseră de El. Cu toate acestea Isus s-a jertfit pentru aceia care au nădăjduit în El, încă înainte de întemeierea lumii. Cine pretinde că este Creştin trebuie să trăiască şi El cum a trăit Isus şi să fie animat de aceleaşi principii ca şi El.

Întrucât dragostea se manifestă faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, personal nu promovez izolarea faţă de colectivitate, dar nici apartenenţa forţată la o colectivitate. Este bine să frecventăm Bisericile corporatiste cu conştiinţa faptului că ele nu sunt adevărata Biserică a lui Dumnezeu şi să le privim în această lumină. Pe de altă parte, în mijlocul lor se află fraţii şi surorile noastre, care la rândul lor sunt şi ei membrii în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, Biserica Spirituală Unică. Chiar dacă în interiorul Bisericilor instituţionale fraţii noştrii sunt, de multe ori, în minoritate, ei sunt totuşi acolo şi în acele locuri ne putem întâlni cu ei. Frecventăm deci Bisericile corporatiste, în momentul de faţă, pentru a ne reuni cu aceia care sunt născuţi din Dumnezeu. Aceia sunt fraţii noştrii. Sistemul din Bisericile instituţionale este un aspect, dar oamenii care îl caută sincer pe Dumnezeu, reprezintă un alt aspect. De exemplu, chiar dacă sistemul instituţional bisericesc din Biserica Ortodoxă este bazat foarte mult pe ierarhie, totuşi acolo putem întâlni şi oameni animaţi de o înaltă spiritualitate. Acelaşi lucru este valabil pentru toate Bisericile instituţionale. În acelaşi timp, trebuie să fim conştienţi că, în primul rând, apartenenţa noastră trebuie să fie la Biserica Spirituală Unică şi fără această apartenenţă, aderenţa noastră la diverse instituţii bisericeşti nu, are efecte asupra mântuirii noastre. Trebuie să ne analizăm, să ne judecăm singuri şi astfel avem mari şanse de a nu fi judecaţi de Dumnezeu. Suntem fiinţe noi, spirituale? Practicăm Creştinismul în viaţa de toate zilele sau participăm numai la ritualurile sale? Este de ajuns să fim prezenţi când se vorbeşte despre Dumnezeu, chiar dacă suntem absenţi când trebuie să luăm atitudini creştineşti? Putem fi siguri însă de faptul că nimeni nu poate practica Creştinismul în locul nostru, fie ritualic, fie ne ritualic.  

Aşa cum am afirmat în prefaţă vreau sa prezint cititorilor o modalitate de a mă contacta direct, în care să îmi transmită părerile lor şi ideile inspirate de această carte. De fapt, sunt deschis oricăror discuţii constructive şi oricărui schimb de argumente, civilizat. Mă voi strădui să răspund la cât mai multe e-mail-uri.

Adresa de e-mail este: This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.

Adresa sitului unde apar constant noi informaţii privitor la acest subiect este www.bisericaspiritualaunica.com