Monday, 30 November 2020 01:25

Apostolul Iacov este primul lider al Bisericii din Ierusalim

Written by
Rate this item
(0 votes)

Între anii 41-44 e.n. Hero Agrippa a condus o persecuţie a Creştinilor, dar după această perioadă s-a instaurat calmul. Liderul Bisericii din Ierusalim a fost, până în anul 62 e.n. Iacov, fratele de sânge a lui Isus Cristos. În toată această perioadă, Ierusalimul a fost centrul şi coordonatorul misiunii creştine. În evanghelia lui Toma, ne canonizată, Iacov este anunţat ca succesorul desemnat direct de Isus Cristos, pe când în evanghelia lui Matei, Petru este acest succesor. În modul cel mai probabil, nu este întâmplător că atunci când s-a trecut la canonizarea evangheliilor, au fost alese acelea care întăreau poziţia Romei ca succesoare a învăţăturilor lui Isus Cristos, adică poziţia lui Petru care este considerat a fi primul Papă al Bisericii Romano-catolice. Acest lucru s-a întâmplat în detrimentul altor scrieri, de exemplu al evangheliei lui Toma, care mergeau pe altă linie. Să nu uităm că procesul de canonizare al Bibliei s-a produs sub atenta supraveghere a împăratului roman Constantin, care avea nevoie de întărirea situaţiei Romei ca centru al Religiei Creştine. Ceea ce vreau să spun este că, odată cu instituţionalizarea Bisericii, s-a produs un proces de selecţie a scrierilor despre Isus Cristos, care a favorizat politica instituţională a acesteia.

 Iacov a păstrat puternice legături cu iudaismul şi în acea perioadă creştinii din Ierusalim plăteau taxa către Templu. (Matei 17: 24) Biserica din Ierusalim se vedea ca o „rămăşiţă”, care avea misiunea să ghideze spiritual poporul Evreu până la eminentul sfârşit al tuturor lucrurilor. Viziunea Apostolului Pavel era diferită, el fiind hotărât să ducă misiunea Creştină cât de departe se putea duce celorlalte naţiuni. La terminarea primei sale călătorii misionare, în 49 e.n., Consiliul Apostolic a fost de acord că trebuie să fie două misiuni, una pentru Evrei, coordonată de Petru şi cealaltă pentru celelalte naţiuni, coordonată de Pavel. Următoarea decadă din istoria Bisericii este dominată de Apostolul Pavel şi colegii săi de apostolat. În primul rând a fost Barnabas, dar au fost şi alţii, cum ar fi Apolo, Epafras, Epafroditus şi Junias. Misiunea lor a fost o uriaşă mişcare de evanghelizare, care fusese doar sperată de Farisei sau de Ioan Botezătorul.[1] Mari dificultăţi au stat între apostoli şi îndeplinirea planurilor lor. Reacţiile la misiunea lor au fost câteodată ostile, aşa cum se poate vedea în Faptele Apostolilor. 17: 18, sau considerate chiar periculoase, aşa cum a fost cazul cu situaţia relatată de Faptele Apostolilor 16: 21. Iniţial, activitatea lui Pavel a fost îndreptată, în practică, către Evreii grecizaţi şi către persoane care au avut anumite contacte cu Iudaismul. Sinagogile au reprezentat peste tot punctul de plecare al misiunii lui Pavel. Această afirmaţie este întărită, dacă se observă oamenii pe care Faptele Apostolilor îi remarcă ca fiind cei la care s-a adresat Pavel. De exemplu, Aquila şi Crispus, Evrei proeminenţi din Corint.[2] În acelaşi timp, adevărata bătălie a lui Pavel a fost cu Evreii ne creştinaţi. Necazurile apostolului la Tesalonic, Filipi, Beroea şi Corint s-au produs din cauza urii Evreilor. Ei încercau să convingă autorităţile romane, de faptul că Pavel reprezenta un pericol pentru ordinea publică şi vedeau, în acesta, îndeplinirea unei misiuni profetice, dată de Dumnezeu, pe care ei înşişi nu au putut să o îndeplinească.

Pericolele care au ameninţat Biserica pană în anul 64 e.n. proveneau numai din partea Evreilor. În generaţia care a urmat, de la crucificare, autorităţile Romane nu au arătat ostilitate către noua grupare Creştină. Pentru Romani, amestecul în ceea ce părea a fi neînţelegerile dintre două grupe rivale Iudaice, nu prezenta nici un avantaj. Pavel era un cetăţean Roman şi autorităţile cu care a venit în contact, au încercat să îl ajute atât cât au putut. Impresia pe care a produs-o asupra acestor reprezentanţi ai autorităţii romane a fost una favorabilă. Aşa s-a întâmplat atunci când s-a aflat în prezenţa lui Sergius Paulus, Proconsul în Cypru în 46 e.n., Galio în Corint, sau în cazul procuratorilor Felix şi Porcius Festus, care au contestat acuzaţiile duşmanilor lui Pavel, care susţineau că acesta este vinovat de fapte, care ar trebui pedepsite cu moartea. Odată ajuns la Roma, Pavel a avut libertatea să predice vestea bună a evangheliei, lucrul pe care l-a făcut cu succes şi nimeni nu l-a împiedicat să facă aceasta. În timp ce în Palestina, în această perioadă, relaţiile dintre Romani şi Evrei se înrăutăţeau, Creştinii nu au fost afectaţi.

Cum a fost fondată comunitatea creştină din Roma nu se ştie în mod precis. În ziua Cincizecimii se aflau în Ierusalim prozeliţi şi din Roma. (Faptele Apostolilor 2: 10) Este foarte probabil că aceştia au dus mesajul creştin odată cu reîntoarcerea lor în Roma. În anul 57 e.n., Pavel putea scrie despre credinţa comunităţii din Roma, că aceasta era cunoscută în toată lumea. (Romani 1: 8) Pavel a ajuns în Roma în anul 60 e.n. şi între acest an şi anul 64 e.n. progresul realizat de această comunitate s-a datorat, în bună măsură, muncii lui. În data de 19 iulie 64 e.n., un vast incendiu a devastat două cartiere întregi din Roma, cauzând multe pierderi de vieţi omeneşti şi lăsând mulţi locuitori fără adăpost. Iniţial, suspiciunea a fost îndreptată chiar către Nero, despre care se credea că a dorit să cureţe oraşul de o zonă aglomerată şi nu tocmai aspectuoasă, pentru a putea să înalţe alte construcţii şi să îşi extindă propriul lui palat. După propria relatare a lui Tacitus, lucrurile au decurs astfel:

„În consecinţă, pentru a scăpa de aceste suspiciuni, Nero a legat vinovăţia şi a aplicat cele mai perfecţionate torturi asupra unei clase urâtă pentru faptele sale dezgustătoare, numiţi Creştini de către populaţie. Cristos, de unde vine originea numelui, a suferit pedeapsa maximă în timpul regimului lui Tiberius, de mâna unuia dintre procuratorii noştri, Pontius Pilatus şi o superstiţie dăunătoare, până acum controlată, a ieşit la iveală nu numai în Iudea, prima sursă a răului, dar şi în capitală, unde toate lucrurile şocante şi ruşinoase din fiecare parte a lumii se întâlnesc şi devin populare. În acord cu aceasta, au fost arestaţi toţi cei care au mărturisit; apoi după informaţiile date de aceştia, o mare mulţime a fost condamnată, nu atât pentru crima de incendiere, cât pentru ura faţă de rasa umană. Batjocuri de toate felurile s-au adăugat morţii lor. Acoperiţi cu piei de animale sălbatice, ei au fost sfâşiaţi de câini şi au pierit, sau au fost crucificaţi, sau au fost arşi. Aceasta a servit la a lumina noaptea, atunci când lumina zilei s-a stins. Nero şi-a pus la dispoziţie grădinile proprii pentru spectacol şi a organizat un spectacol la circ şi în acest timp el s-a amestecat cu poporul, conducând un car de luptă. Cu toate acestea, chiar şi pentru criminalii care merită pedeapsa extremă şi exemplară, se trezeşte un sentiment de compasiune; pentru că nu a fost aşa cum a părut, pentru binele public, ci să mulţumească cruzimea umană, de acea au fost distruşi.

Există şi părerea că Nero a fost în măsură să transfere suspiciunea către Evrei, care, la rândul lor, au arătat către Creştini. În acea perioadă, Evreii nu erau populari şi erau suspectaţi de intenţii de incendiere. Cu trei ani mai târziu, Antiohia a fost scena unui progrom cauzat de o falsă acuzaţie de incendiere, provocată de Evrei. Mulţi au refuzat să accepte un test bazat pe sacrificiu şi au pierit cu acea ocazie. Cel mai timpuriu comentator al persecuţiei a fost scriitorul documentului 1 Clement care, în aproximativ anul 100, considera că Evreii erau vinovaţi. El a scris din Roma către Biserica din Corint, reproşând comunităţii că a permis ca prezbiterii care au fost aleşi în mod corect, să fie îndepărtaţi de tineri nemulţumiţi. La începutul scrisorii sale el arată cum invidia, gelozia şi conflictele fratricide au fost caracteristice pentru vechiul Israel şi apoi scrie următoarele:

„Prin gelozie şi invidie, cei mai importanţi stâlpi (ai Bisericii) au fost persecutaţi şi trimişi la moarte. Să avem în faţa ochilor drepţii apostoli: Petru, care prin gelozie nedreaptă a îndurat nu una sau două dar mai multe suferinţe şi în felul acesta, aducând mărturie, a ocupat locul său de glorie. Prin gelozie şi conflict, Pavel a desfăşurat premiul răbdării; de şapte ori legat, condus în exil, bătut cu pietre, apărând ca un herald în amândouă Est şi Vest, el a cucerit o faimă nobilă pentru credinţa sa; el a învăţat dreptatea pe toată lumea şi după ce a atins limita de vest, a devenit martor în faţa conducătorilor. După acea a plecat din lume şi s-a dus către locul sfânt, arătând cel mai bun exemplu de răbdare.”

În acest text se vorbeşte clar de competiţia şi rivalităţile dintre „oamenii credinţei”, care ne arată că acestea au existat încă din prima fază de formare a Bisericii Creştine şi că ele nu i-au ocolit nici pe apostolii Petru şi Pavel. Creştinii, după cum ne arată textul citat înaintea acestuia şi care aparţine istoricului Tacitus, erau acuzaţi, nu pentru că aderau la credinţa creştină, ci pentru o posibilă incendiere. Datorită viziunii apocaliptice care prevedea un sfârşit al lumii, Creştinii erau acuzaţi, de asemenea, de „ură împotriva rasei umane.” În Tesaloniceni sau în Apocalipsa lui Ioan se vorbeşte de un sfârşit al lumii de care numai Creştinii pot scăpa şi această învăţătură, din motive evidente, nu putea să placă cetăţenilor romani, care nu erau Creştini. Pedeapsa nedreaptă aplicată Creştinilor de către împăratul Nero avea rolul să trezească sentimente de teroare în cei vinovaţi dar şi să liniştească zeii ultragiaţi ai Romei. O generaţie mai târziu, comunitatea creştină din Roma a fost restabilită şi a devenit influentă şi Creştinii urmau să se bucure de încă 130 de ani de linişte. Persecuţia lui Nero a fost un eveniment dramatic, dar singular şi nu începutul unei campanii sistematice de persecuţie a Creştinilor.[3] În prima generaţie după crucificare, Creştinii trăiau într-o situaţie oarecum provizorie, în sensul că ei aşteptau reîntoarcerea lui Isus Cristos în timpul generaţiei lor. Dar oricât de provizorie, o anumită formă de organizare şi mijloacele necesare de a se pregăti pentru evenimentele care urmau să vină, se presupun.[4]

 

[1] The Early Church … W.H.C. Frend … pagina 27

[2] The Early Church … W.H.C. Frend … pagina 28

[3] The Early Church … W.H.C. Frend … pagina 30

[4] The Early Church … W.H.C. Frend … pagina 37

Read 149 times Last modified on Monday, 19 April 2021 16:32
Gabriel Baicu

profile Gabriel Baicu

 

 

 

 Cartea Secretele Bibliei este o analiză a primelor 11 capitole ale cărții Facerea (Geneza), din Biblie, care sunt citite cu un ochi critic și nicidecum dogmatic. Rostul acestui studiu este acela de a afla dacă există motive raționale și dovezi faptice pentru a crede narațiunile conținute de Biblie despre creație, nu printr-o credință oarbă, ci pe baza unor argumente credibile.

www.secretelebibliei.com

Leave a comment

Make sure you enter all the required information, indicated by an asterisk (*). HTML code is not allowed.

Cuprins

Cartea Biserica Spirituală Unică

 

Vizitați site-ul

www.credintacrestina.com

Downloads

CARTEA SECRETELE BIBLIEI

Read the books!

 Gods false mirror

Contradictions in the Bible

5892205
Today
Yesterday
This Week
Last Week
This Month
Last Month
All days
131
2844
13850
5846254
121599
143891
5892205

Your IP: 3.235.227.117
2021-07-28 00:41