Sunday, 29 November 2020 20:50

Capitolul 1 Consideraţii generale

Written by
Rate this item
(0 votes)

Consideraţii generale cu privire la cunoaşterea lui Dumnezeu şi a adevărurilor sale.

Înainte să abordăm problema adevăratei Biserici a lui Dumnezeu, se impun câteva consideraţii generale, legate de posibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu, deoarece numai în felul acesta putem stabili valoarea fundamentelor de cunoaştere, pe care se bazează diferitele Biserici instituţionale. Personal, nu mă situez pe poziţii agnostice şi, dacă aş face-o, nu aş avea nici o bază biblică pentru agnosticism. După cum ştim cu toţii, agnosticismul este o concepţie, în care se susţine că Dumnezeu şi deci adevărul sau falsitatea afirmaţiilor, sau negaţiilor legate de El, nu pot fi cunoscute. Biblia însă ne spune că a îl cunoaşte pe Dumnezeu este chiar sensul profund al chemării creştine. „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17: 3)

A îl cunoaşte pe Dumnezeu nu înseamnă numai cunoaşterea Bibliei, ci înseamnă, în egală măsură, şi a cunoaşte, în adâncime, universul pe care El l-a creat şi acesta este obiectul de studiu al ştiinţelor naturii.

 „Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vecinică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţii.” [(Romani 1: 19-20); ref. 1 în Biblia Ortodoxă]

Cum l-am putea cunoaşte pe Dumnezeu, dacă nu am cunoaşte obiectul creaţiei sale şi cum am putea cunoaşte acest obiect, fără să îl studiem sistematic, prin intermediul ştiinţelor moderne? În Biblie, Dumnezeu apare ca o forţă creatoare, dar nu ni se oferă amănunte asupra creaţiei, ci doar generalităţi; nu avem o diagramă completă, în legătură cu extraordinara complexitate a apariţiei universului, sau poate multiversului. Pentru a ne face o părere despre ceea ce înseamnă cu adevărat Dumnezeu, trebuie să privim la inimaginabila desfăşurare şi la diversitatea a ceea ce ne înconjoară şi de asemenea la dimensiunile uriaşe ale universului, în care ocupăm, ca specie, doar un foarte minuscul colţişor. Nu este de ajuns să privim doar la ceea ce Bisericile instituţionale ne arată şi ne dă voie să vedem. Ochii noştri trebuie să încerce să se adapteze la miracolul ne mărginiri şi nu avem nevoie pentru aceasta de ochelarii „cu dioptrii,” care ne sunt prescrişi de cei care nu vor să vadă. Da, suntem în plină aventură a cunoaşteri şi acesta este farmecul vieţii de acum şi sensul vieţii veşnice. ‚Frânele’ instituţiilor bisericeşti sunt concepute să ne ţină pe loc dar universul ne cheamă şi personal consider că aceasta este chemarea lui Dumnezeu, prin care ne arată cine suntem şi unde ne este locul, adică fiinţe cu vocaţie universală. A cerceta mediul înconjurător şi apoi universul înconjurător nu este o „înclinaţie satanică,” aşa cum au sugerat, mai direct în trecut şi mult mai voalat în prezent, unele instituţii bisericeşti, este vocaţia universală a omului, a cărui casă nu este doar pământul dar şi universul şi bineînţeles infinitatea existenţei. Dumnezeu este dincolo de Big-bang şi pentru că nu putem ajunge singuri la El ne ajută prin revelaţie şi ne întinde ‚mâna’ pentru a ne conduce către Sine. Totuşi chemarea infinitului există dintodeauna pentru om şi aceasta este o chemare implicită pe care Dumnezeu ne-o face prin tot ceea ce a creat. Dumnezeu se revelează minţii prin natură şi se revelează spiritului şi sensibilităţi umane prin Isus Cristos. Cunoaşterea ştiinţifică este o cunoaştere a revelaţiei lui Dumnezeu, pentru că atunci când cunoaştem cosmosul ne apropiem de Cel care se află în spatele a tot ceea ce există. Cu cât ne apropiem mai mult cu atât ne dăm seama mai bine despre dimensiunile sale ne quantificabile şi ne convingem mai mult despre faptul că Dumnezeu este o posibilitate raţională. În mod intutitiv filozofii Greciei antice au afirmat că trăim într-un cosmos viu şi acelaşi lucru ne spune şi credinţa creştină. Nu se reduce totul la energie, materie şi informaţie, în cosmos mai există Cineva, care este asemănător cu omul, fiindcă omul îi este chip şi asemănare şi care face din cosmos o realitate vie, spirituală. În căutarea lui Dumnezeu se îndreaptă orice demers uman de cunoaştere, deoarece speranţa noastră este faptul că la capătul drumului ne vom regăsi pe noi înşine, într-o altă formă, ne muritoare. Eforturile uriaşe îndreptate către cunoaşterea universului sunt justificate de o speranţă ascunsă, a fiecăruia, de a îşi regăsi originile şi sensul.                 

 Într-o perspectivă kantiană, ceea ce putem cunoaşte, sunt fenomenele date ca obiecte ale simţurilor dar nu „lucrurile în sine.” În viziunea lui Hegel, spiritul nu este mai mare decât manifestarea forţei lui şi acesta parcurge toate etapele necesare propriei lui realizări, inclusiv cea religioasă. Acestea sunt dezvoltări filozofice valoroase dar se referă numai la cunoaşterea umană, aşa cum este dată prin experienţa noastră senzorială. Pe lângă aceasta, însă, există şi revelaţia creştină. Aceasta este un mod special de cunoaştere, în care ceea ce nu se poate cunoaşte, pe calea demersului ştiinţelor naturii sau al metafizicii, din cauza limitelor actuale, sau prin simplă experienţă senzorială, ni se poate face cunoscut pe o cale mult mai directă, extra senzorială. Orice tip de cunoaştere umană, posibil de a fi analizat în mod ştiinţific, are la bază o percepţie, formată cu ajutorul simţurilor, dar revelaţia nu se adresează simţurilor, ci mai degrabă minţii, în mod direct. „Ochii minţii” sunt „organele de simţ” pentru revelaţie, dar ei nu sunt catalogaţi printre cele cinci simţuri ale omului. Această revelaţie nu este o cunoaştere de tip platonic, adică acea cunoaştere intelectuală, pură, singura adevărată, care ar permite accesul la Idei, şi care, în această concepţie, sunt considerate prototipul realităţii.

Nu îl putem cunoaşte pe Dumnezeu direct, până când nu ne cunoaşte El pe noi şi nu ni se dezvăluie din sferele, la care nu putem ajunge singuri. În acest sens, este util a se vedea textul din Evanghelia după Ioan, capitolul 6, versetul 44. Să nu uităm că Dumnezeu este un Subiect, o Persoană şi niciodată doar un obiect al cunoaşterii. Un subiect are voinţă şi se poate lăsa cunoscut sau nu, în funcţie de alegerea să. Dumnezeu se revelează şi se ascunde în acelaşi timp. El nu se străduieşte, nu face eforturi, pentru a se face cunoscut umanităţii în ansamblul ei, mai mult decât a făcut-o prin Isus Cristos. Ar putea, ca printr-o simplă apariţie clară în faţa întregii umanităţi, să pună punct, o dată pentru totdeauna, chestiunilor legate de existenţa Lui. Va face acest lucru numai la sfârşitul istoriei, când credinţa îşi va fi epuizat tot potenţialul său. Dumnezeu se ascunde şi se face cunoscut prin intermediul unui limbaj alegoric. Isus Cristos vorbea în parabole, pe care câteodată, nu le înţelegeau nici ucenicii săi. De ce nu vorbea totdeauna clar şi explicit ca să îl înţeleagă toată lumea? Răspunsul l-a dat chiar El.

„Ucenicii s-au apropiat de El şi I-au zis: << De ce le vorbeşti în pilde? >> Isus le-a răspuns: << Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei Cerurilor, iar lor nu le-a fost dat. Căci celui ce are, i se va da şi va avea de prisos; iar de la cel ce nu are, se va lua chiar şi ce are. De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg. >>” [(Matei 13: 10-13); ref. 2 în Biblia Ortodoxă]

Spuneam că, în mod paradoxal, Dumnezeu se ascunde, adică nu este vizibil acolo unde ne-am aştepta să fie, dar apare acolo unde nu ne aşteptăm. Dumnezeu este din ce în ce mai puţin vizibil în expresia instituţională a credinţei creştine, dar poate fi văzut în actele de devotament şi abnegaţie, în dăruirea şi sacrificiul de sine al multor oameni, care sunt gata să îşi dea chiar viaţa pentru aproapele lor, dacă circumstanţele o cer. Exprimarea spontană este mai evidentă, decât cea cuprinsă în doctrinele încastrate în reguli de fier, pe care ochiul văzut sau ne văzut al inchizitorilor moderni le supraveghează cu o privire de vultur, care nu doreşte să piardă prada. De ce, în trecut, nu puteau unii să-l înţeleagă pe Dumnezeu, iar alţii nu pot nici în ziua de astăzi? Pentru că atunci, ca şi acum, aceştia s-au înfăşurat într-un giulgiu al morţii spirituale, care nu poate să le prezerve conştiinţele, în ciuda fricii pe care au investit-o în el. În acest sarcofag cu reguli şi principii moarte unii încearcă să îngroape pe toţi aceia care îndrăznesc să simtă cu inimile lor proprii şi să gândească cu minţile lor.

Despre adevăr se pot spune multe, atunci când sondăm domeniul filozofiei din perspectiva metafizicii, dar o analiză de acest tip nu face obiectul lucrării de faţă. Voi considera noţiunea de adevăr doar în sensul acreditării unor propoziţii care fac referire la Dumnezeu şi care sunt considerate corecte, sau adevărate, în egală măsură, de către cei care le formulează şi de către cei care le analizează. Adevărul, înţeles nu doar în sensul corespondenţei dintre afirmaţiile noastre şi obiectul la care se referă, sensul clasic, dar de asemenea în sensul Heideggerian al deschiderii către o realitate fundamentală a Fiinţei, care ne permite să ne orientăm în lumea fiinţelor care ne înconjoară şi de care aparţinem şi noi, cel puţin cu o parte din dimensiunile noastre umane.

Să nu uităm că adevărul despre Dumnezeu este adevărul despre o Persoană, care este mult mai complex, decât adevărurile referitoare la obiecte sau fenomene. Adevărul despre o persoană, despre orice persoană, nu trebuie confundat cu persoana în sine, în totalitatea dimensiunilor ei, deoarece acea persoană are, la rândul ei, o dinamică şi o deschidere proprie, către  sine şi către eternitate, cu care în mod obişnuit nu se poate ţine pasul.  În ceea ce îl priveşte pe Dumnezeu, El este pentru noi ca şi un glas, care provine de la o Persoană, căreia nu îi vedem chipul. O Persoană care ne vorbeşte din umbra eternităţii şi de care ne desparte un univers, sau mai multe, dar care ni se adresează din interiorul nostru.

Dacă adevărul despre o persoană nu este chiar persoana respectivă, ci doar reflexia ei, în mintea noastră şi adevărul despre Dumnezeu nu este El însuşi, ci doar imaginea Lui. Totuşi, în numele unor astfel de adevăruri, unele instituţii bisericeşti  exercită o putere discreţionară asupra oamenilor, pe care o califică ca fiind asemănătoare cu puterea divină. Imaginea noastră despre Dumnezeu poate fi mai apropiată sau mai depărtată de realitate. Tot ce ştim despre El este doar un început de cunoaştere şi imaginea noastră despre Dumnezeu este marcată de imaginea pe care o avem despre noi înşine, pentru că noi îl căutăm pe El, în noi. Există un singur Dumnezeu, dar tot atâtea imagini despre El, câţi oameni există. În credinţa creştină şi de fapt şi în alte credinţe religioase, adevărurile absolute nu îşi găsesc locul. De ce este important să precizez acest lucru? Pentru a putea respinge pretenţia unor instituţii bisericeşti care clamează, cu toată puterea, că ele sunt banca de date unică a eternităţii.

Apostolul Ioan ne spune că nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu, dar Dumnezeu este dragoste. (1 Ioan 4: 8-12) Adevărul indiscutabil despre Dumnezeu este dragostea, adică faptul că El este dragoste. Lucrul acesta este subliniat şi reluat pe tot cuprinsul Noului Testament. Celelalte adevăruri despre Dumnezeu au fost şi sunt deschise spre dezbatere, mai ales cele legate de poziţia ontologică a Persoanei lui Dumnezeu. Nici un filozof creştin, după ştiinţa mea, nu a pus însă în discuţie faptul că Dumnezeu este dragoste. Dacă ar fi făcut-o ar fi contrazis, dintr-o dată, toată semnificaţia Religiei Creştine.

Legile sunt făcute pentru a îi proteja pe oameni de semenii lor. Dumnezeu însă ne protejează şi ne învăluie cu dragostea lui. Dragostea nu poate şi nu trebuie să fie reglementată prin lege sau regulamente de funcţionare. Ea este o stare psihologică, în acelaşi timp naturală şi supranaturală. Nimeni nu trebuie să ne înveţe să iubim, această trăire este înscrisă în codul nostru genetic. Cum poate cineva să spună că nu mai există nimic bun, în lumea în care trăim, atâta vreme cât oamenii încă se mai iubesc, unii pe ceilalţi? Isus nu ne propune ceva nou şi neobişnuit, din punct de vedere moral, ne propune dragostea.

Fiecare om ştie ce este dragostea, chiar fără să fie Creştin. Oamenii se iubesc, între ei, de milenii, cu mult înainte de venirea lui Cristos. Ceea ce face deosebit Isus, este că ne vorbeşte de dragostea lui Dumnezeu, arătându-ne că şi Dumnezeu este, într-un fel, ca şi noi, că El încearcă aceleaşi trăiri ca şi noi. Cristos ne arată că dragostea este o trăire divină, mai mult, că ea are o origine divină. Isus a venit să ne spună că Dumnezeu ne iubeşte. În dragoste, noi şi Dumnezeu suntem una. Dragostea este scânteia divină care există în fiecare om. Prin dragoste, devenim ca Dumnezeu, devenim dumnezei.

Cristos a ridicat dragostea la nivelul de principiu, arătându-ne că nimic altceva nu are valoare înaintea lui Dumnezeu. Dragostea este cea mai bună conştiinţă a omului. Ea ne spune ce să facem în fiecare moment, ea este conştiinţa care ne arată ce este bine şi ce este rău. Este vorba de dragostea dezinteresată şi nu de cea care tratează pe cel iubit ca pe un obiect folositor. Ce nevoie am mai avea de protecţie, dacă toată lumea ne-ar iubi? Numai că lumea creştină nu ne iubeşte, ea ne organizează după regulile ei şi după aceea ne lasă pradă deziluziilor.

Instituţiile bisericeşti nu funcţionează după principiul dragostei, ele funcţionează după regulamente, prin care încearcă să îi protejeze pe membrii ei, unii de ceilalţi. Pericolul este confuzia, între ceea ce se vede şi ceea ce se află dincolo, de ceea ce se vede. Trupul omului ascunde spiritul lui şi instituţiile bisericeşti ascund Biserica celor născuţi din nou, adică Biserica celor născuţi din Spirit. Cosmosul ascunde Spiritul lui Dumnezeu dar Biserica celor înscrişi în Ceruri este trupul lui Isus Cristos. Este adevărat că aceasta este formată din oameni, care au şi trupuri nu doar spirite, dar spiritul este cel care îi conduce nu trupul.

Pe de altă parte, nici un filozof, teolog sau om de ştiinţă nu a formulat explicaţii în legătură cu compoziţia sufletului sau spiritului. Noţiunea ca atare se vehiculează mult dar are un conţinut extrem de ambiguu. Care sunt ipotezele de lucru şi care este posibilitatea raţională a existenţei sufletului? Care sunt elementele de bază, materiale sau ne materiale, din care acesta este constituit şi cum se combină între ele? Care sunt legile care guvernează existenţa şi funcţionarea sufletului sau a spiritului şi care este legătura lor cu materia? Cu alte cuvinte, care este „anatomia” şi „fiziologia” sufletului? Dacă cineva ar putea face cu adevărat acest demers cognitiv şi dacă ar scoate sufletul, sau spiritul din zona poeticului religios şi l-ar introduce într-o zonă a analizei ştiinţifice atunci toate misterele religiilor ar fi explicate.

Trebuie, de asemenea, să facem deosebirea între adevăr, considerat ca o reflexie exactă şi completă a existentului divin şi care rămâne doar un deziderat şi adevăr în sensul a ceea ce se poate spune despre Dumnezeu, din punctul de vedere uman, cu un limbaj istoric şi cu un conţinut limitat al acestuia. Diferenţierea este necesară, întrucât nu putem spune despre Dumnezeu, cu valoare de adevăr, decât ceea ce ne permite revelaţia personală şi mesajul divin adresat umanităţii şi numai în modul admis de limbajul modelat pentru dimensiunea finită a omului. Revelaţia aceasta, personală, îmbracă nu doar o formă mistică dar şi o deschidere înspre o formulare raţională.

Cunoaşterea lui Dumnezeu este un proces continuu, care are implicaţii în eternitate şi de acea nu ne putem hazarda în a avansa adevăruri ultime, câtă vreme suntem încă în lumea mărginită de moarte. Nu putem să ştim cât de mult l-am cunoscut în momentul de faţă pe Dumnezeu şi cât de adevărate sunt cunoştinţele noastre, până nu îl vom cunoaşte deplin, în eternitate. (1 Corinteni 13: 12) Deocamdată ne este oferită şi a devenit familiară dimensiunea umană a lui Dumnezeu. Îl cunoaştem pe El prin intermediul umanului, atunci când îi iubim pe cei de lângă noi şi îl cunoaştem atunci când ne cunoaştem pe noi înşine. Îl cunoaştem pe Dumnezeu prin Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu care este Isus Cristos.

Dumnezeu ni se revelează în parte şi de aceea îl şi cunoaştem în parte, din punctul de vedere al existenţei Sale, dar în ceea ce priveşte generozitatea Lui, îndreptată către om, îl cunoaştem deplin în Isus Cristos.

„El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii lui, a făcut curăţirea păcatelor şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte,...” [(Evrei 1: 3); ref. 3 în Biblia Ortodoxă]

Nu ştim mare lucru despre dimensiunile sale cosmice, ne determinate şi despre extensia Sa nelimitată. Înainte de a ni se descoperi Ce Este sau Cine Este, Dumnezeu ni-a arătat despre El, Cum Este. Pentru primele două coordonate ştim doar că El este cel ce Este.

„Dumnezeu a zis lui Moise: <<Eu sunt Cel ce sunt. >>Şi a adăugat: <<Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: Cel ce se numeşte <Eu sunt> m-a trimis la voi>>.” [(Exodul 3: 14); ref. 4 în Biblia Ortodoxă]

Afirmaţia de mai sus nu este o butadă. Dumnezeu, pur şi simplu, Este. Revelaţia fiind axată mai mult pe ultima dimensiune, cea modală, limitarea noastră umană încearcă să completeze golurile lăsate de primele două necunoscute, încercând să concerteze o percepţie finită cu o realitate infinită şi, desigur, că rezultatul este imperfect. Când spun imperfect, nu spun desigur în mod necesar greşit pentru că, în limitele date, o propoziţie poate fi sau nu corectă, chiar dacă nu acoperă întreaga zonă de referinţă. Această propoziţie poate fi corectă până la un punct, dar incompletă.

Acest tip de aserţiune poate relativiza demersul cognitiv în sensul că, deşi corect, la nivelul fracţiei, ceea ce se cunoaşte poate fi mult prea puţin, din punct de vedere cantitativ şi calitativ şi prea nesemnificativ, faţă de ceea ce nu se cunoaşte, încât să permită afirmaţii cu valoare generală. Ceea ce credem că ştim, în mod raţional, despre Dumnezeu, este probabil infinit mai puţin decât ceea ce Este cu adevărat El şi aceasta deoarece El Este infinit. Nevoia de a cunoaşte infinitul este motivul pentru care avem nevoie de viaţă veşnică. Oamenii nu se pot mulţumi cu gândul că există limite în cunoaştere şi când vor presupune că se apropie de astfel de limite, ei vor face tot posibilul să le anihileze. Infinitul este chemarea supremă care se adresează fiinţei umane finite.

Prin urmare, ceea ce ştim, este corect câteodată numai la nivelul părţii, dar când este interpretat la nivelul întregului, sensurile pot fi altele. De exemplu, putem să ştim foarte multe lucruri exacte despre roţile dinţate, care alcătuiesc un ceas, dar nimic despre ceasul în sine şi cam acesta este raportul dintre cunoştinţele umane în legătură cu Dumnezeu, cel puţin în momentul de faţă şi realitatea Lui. În această schimbare de orizonturi şi contextualitate se transformă şi chiar se pierd sensurile cunoaşterii actualizate şi de aceea, ceea ce ştim despre Dumnezeu, chiar atunci când este corect nu, poate face obiectul unei retorici absolutiste, adică a fanatismului religios. Baza oricărui fanatism este pretenţia de a deţine monopolul adevărului şi în cazul celui religios, adevărului despre Dumnezeu. Instituţiile bisericeşti au încercat să impună un monopol şi asupra ştiinţelor naturii, dar acesta s-a pierdut din cauza modului sistematic şi convingător, în care, acestea din urmă, şi-au susţinut afirmaţiile. Este nevoie, fără îndoială, de credinţă şi de încredere pentru că, oricât de onest, procesul de cunoaştere al unor realităţi situate dincolo de timp şi dincolo de determinările finite, are nevoie de un fundament ontologic preexistent.

Cu alte cuvinte, înainte de a ne îndrepta eforturile către cunoaşterea lui Dumnezeu, trebuie, mai întâi de toate, să acceptăm posibilitatea existenţei Lui şi lucrul acesta se face prin credinţă. Cum putem căuta ceva a cărui existenţă nu ar avea nici un sens? Există deci, în om, un mecanism interior, încrustat parcă în conştiinţa sa, în care existenţa lui Dumnezeu pare a fi ceva raţional şi nu absurd. Ceva raţional, în raport cu condiţia umană, care ea însăşi pare câteodată absurdă. Există o dimensiune spirituală a omului, care se exprimă printr-o necontenită căutare, pentru a găsi locurile în care această conştiinţă se apropie cel mai mult de o adevărată înţelegere, atotcuprinzătoare a realităţii.

Omenirea nu a ieşit încă din epoca credinţei pentru a intra în epoca ştiinţei, iar lucrul acesta se va întâmpla numai atunci când ceea ce face acum obiectul credinţei, va face atunci obiectul ştiinţei. Atunci când ceea ce credem se va putea dovedi în mod indiscutabil şi „ceea ce credem” va fi „ceea ce ştim” şi credinţa în Dumnezeu va deveni ştiinţa despre Dumnezeu. Aceasta, însă, trebuie să fie ştiinţa despre infinit, dar deocamdată oamenii de ştiinţă avansează doar unele speculaţii despre ce a fost înainte sau ce este dincolo de universul nostru. Ce a fost înainte de Bigbang? Este o întrebare al cărui răspuns poate deschide perspectiva unei mai bune înţelegeri a lui Dumnezeu.

Adevărul despre Dumnezeu se poate cunoaşte prin spiritualitate şi fiinţa umană este chemată la cunoaşterea acestuia, dar aşa cum spunea episcopul Ambrozie, adevărul este o Persoană. Cunoaşterea lui Dumnezeu înseamnă cunoaşterea unei Persoane şi de aceea este o cunoaştere personală, adică între două persoane şi nu doar a unui set de axiome cu valoare imagistică. O cunoaştere indirectă nu echivalează cu o cunoaştere personală, directă, dar cel care îl cunoaşte pe Dumnezeu, are şi aspiraţia să poată vorbi despre El în termeni raţionali. Nu îl mai cunoaştem pe Cristos, în felul lumii, ci printr-o cunoaştere spirituală, personală. Această cunoaştere nu se limitează la ceea ce citim în Biblie despre Isus Cristos, ci se extinde la ceea ce experimentăm în noi înşine, în relaţia cu Persoana Lui.

„Aşa că, de acum încolo, nu mai cunoaştem pe nimeni în felul lumii; şi chiar dacă am cunoscut pe Cristos în felul lumii, totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta.” [(2 Corinteni 5: 16); ref. 5 în Biblia Ortodoxă]

 Avem de ales între a ne limita să cunoaştem informaţii despre Dumnezeu sau să îl cunoaştem chiar pe El. Avem de optat între, a auzi vorbindu-se despre Dumnezeu, sau a îl auzi pe El vorbindu-ne despre Sine, prin vocea Lui care locuieşte în conştiinţele noastre. Cunoaşterea lui Dumnezeu implică şi cunoaşterea Bisericii Sale, deoarece Dumnezeu se manifestă în acest context divin.

Apostolul Pavel ne spune că omenirea cunoaşte, în parte, lucrurile lui Dumnezeu, dar dacă este aşa, de ce fiecare instituţie bisericească se cramponează şi emite pretenţii, în legătură cu propriile ei învăţături, ca şi cum ar cunoaşte tot ceea ce este cel mai important despre El? (1 Corinteni 13: 9) De ce îşi imaginează fiecare că posedă adevăruri unice şi definitive, care îi separă de ceilalţi şi care le dă dreptul să se considere, pe ei înşişi, unicii reprezentanţi autentici ai credinţei în Dumnezeu? Tot ceea ce este crezut, inclusiv în domeniul spiritual, nu este ştiut cu siguranţă, căci dacă ar fi fost ştiut, cu certitudine nu ar mai fi făcut obiectul credinţei, ci ar fi reprezentat o axiomă a cunoaşterii. Încercarea de  impunere a unei credinţe religioase asupra altora, chiar asupra membrilor aceleaşi instituţii bisericeşti, este o aberaţie, deoarece credinţa nu are doar repere obiective ci are, mai ales, coordonate personale, intuitive. Nu putem pretinde altora să aibă aceleaşi intuiţii şi experienţe spirituale ca şi noi. Chiar şi ştiinţele moderne pot emite teorii care, câteodată, pot fi infirmate de descoperiri ulterioare.

Credinţa în sine, cuprinde un element de incertitudine, cine crede cunoaşte lucrurile, numai într-o anumită proporţie, restul este mister. Toate credinţele sunt egale, ca şi valoare cognitivă, deoarece toate conţin acest element de incertitudine şi toate se bazează pe intuiţie în aceeaşi măsură în care se bazează şi pe dovezi şi de aceea nu pot fi suprapuse. Dovezile, de cele mai multe ori sunt constitutuite din experienţe personale, care prin natura lor sunt dificil de transmis. Nu se poate spune care credinţă este mai adevărată, ci se poate spune doar care credinţă religoasă exprimă mai bine aspiraţiile umane individuale către infinitul existenţei, sau către cunoaşterea de sine.

În mod evident şi inerent, orice proces de cunoaştere presupune un pronunţat element de subiectivitate, influenţat de o diferenţă de percepţie. Dumnezeu este privit din unghiul de vedere uman, care presupune istoricitate şi determinare existenţială. Cu alte cuvinte, Dumnezeu, care este în afara direcţiei de scurgere a timpului istoriei umane, dar care, în acelaşi timp, este implicat în modul în care decurge această istorie, este, în mod inevitabil, văzut prin lentilele propriei auto-realizări a fiinţei umane. Dumnezeu trebuie conceput ca un înţeles al fiecărei experienţe umane, în parte, pentru că existenţa Lui dă sens existenţei omului pe pământ. Imaginea lui Dumnezeu este una parabolică şi încărcată de simboluri, ceea ce o face convenţională, dar, pe de altă parte, este şi una individuală, dependentă de o simbolistică şi conexiuni proprii. Trăim într-un context în care, asupra conştiinţelor individuale se forţează un anumit tip de imagine convenţională despre Dumnezeu, care încearcă, parcă, a se adapta unor nevoi umane mai degrabă stringente decât contemplative.

  Nimeni nu ar trebui să ne oblige să credem, în zona spiritualului, altceva decât ceea ce rezultă din convingerile noastre proprii. Acestea pot fi câteodată considerate greşite, chiar prin prisma altor convingeri eronate, dar elementul de referinţă este unul relativ. Raţiunea şi instrumentele ei rămân un îndrumar şi un arbitru preţios în aflarea şi evaluarea adevărurilor spirituale şi este datoria fiecărui credincios să nu le dispreţuiască. În acelaşi timp, în materie de credinţă religioasă, o concepţie greşită nu poate fi judecată după etalonul alteia, care este bazată tot pe credinţă.

Trebuie recunoscută revelaţia personală ca sursă a adevărului în materie de credinţă spirituală, dar aceasta trebuie să îmbrace o formă raţională. Isus Cristos i-a „mirat” pe cei care îl ascultau, prin logica Sa ascuţită. De exemplu, pentru că pe monede era chipul Cezarului, El i-a întrebat, pe cei care încercau să îl surprindă, al cui este acel chip şi literele scrise pe ban. Cei de faţă i-au răspuns că era chipul Cezarului. Atunci El le-a răspuns: „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu!” (Matei 22: 17-22) El ne poate uimi şi astăzi prin modul extraordinar de precis şi elegant cu care transmitea mesajele Sale, prin parabole.  Apostolul Pavel face un continuu apel la logică şi ne îndeamnă să fim copii la răutate dar la minte să fim oameni mari. (1 Corinteni 14: 20)

Singurul principiu acceptabil, atunci când avem de a face cu o credinţă spirituală, inclusiv cea creştină, este principiul alegerii personale libere, bazat pe convingeri personale. Nu ar trebui să existe nici o formă de represiune care să împiedice exprimarea acestor convingeri. Cu toate acestea, lupta prin care se încearcă să ni se canalizeze conştiinţele şi care are rădăcini adânci în trecut, continuă în alte forme şi cu alte mijloace. Este un păcat, susţine apostolul Pavel, să faci ceva, dacă nu eşti cu totul convins de adevărul şi dreptatea a ceea ce faci. (Romani 14: 23) Împotriva acestui principiu Biblic, nu se practică nicăieri mai mult, decât în religie şi în politică, presiunea asupra conştiinţelor.

Pe de altă parte, cunoaşterea ştiinţifică nu a demonstrat că nu există Dumnezeu şi nimeni nu poate face proba aceasta. Stephen Hawking, un foarte cunoscut astro-fizician, bănuieşte că apariţia a tot ceea ce există, se explică prin legea gravitaţiei, combinată, desigur, cu celelalte legi ale fizicii, adică legea electro magnetismului, forţele tari şi forţele slabe. El susţine, de asemenea, că universul nu are nevoie de Dumnezeu pentru a fi explicat. Se grăbeşte cu concluziile, deoarece Dumnezeu este o realitate dincolo de Bigbang şi dincolo de legile cunoscute ale fizicii. Hawking nu a avut probabil nici o revelaţie personală, din partea lui Dumnezeu, prin care Isus Cristos personal, să îl atingă cu puterea Lui. Ca să demonstreze cineva că nu există Dumnezeu ar trebui să atingă limitele infinitului, dar infinitul nu are limite.

O “credinţă oarbă” este mult mai periculoasă decât necredinţa. Prima poate duce la fanatism dar cea de a doua doar la scepticism. Prin “credinţă oarbă” înţeleg o credinţă ne analizată critic, incoerentă şi incapabilă de a fi formulată în termeni raţionali. Înţeleg, deasemenea, prin “credinţă oarbă” tot ceea ce se bazează exclusiv pe simţuri, fără legătură cu mintea. În acelaşi timp, “o credinţă oarbă” este şi aceea care urmează credinţele altora, “orbeşte,” adică fără să le cerceteze, cu propria minte. “Credinţa oarbă” este cauza fanatismului religios şi una dintre cele mai importante cauze de suferinţă, în această lume, este tocmai acest tip de fanatism. În momentul istoric pe care îl trăim, fanatismul religios este cel mai mare pericol pentru pacea lumii. Bisericile instituţionale stimulează fanatismul religios, prin aceea că îi descurajează pe membrii lor de a gândi cu mintea lor, în problemele legate de spiritualitate.

Continua sub-evaluare a muncii ştiinţifice, pe care oamenii devotaţi adevărului şi cunoaşterii naturii o desfăşoară ne întrerupt, precum şi bigotismul acelora care se folosesc de toate cuceririle ştiinţifice moderne, de exemplu telefoane mobile, mijloace de transport etc., dar, pe de altă parte, blamează ştiinţa, care a făcut posibile aceste realizări, fac un mare deserviciu imaginii pe care mulţi şi-o formează despre Dumnezeu, care este legată, în felul acesta, de ignoranţă şi fanatism. Aşa cum spunea şi apostolul Pavel, în textul mai sus citat, prin studierea realităţii care ne înconjoară, îl putem cunoaşte pe Dumnezeu. El se revelează prin creaţia Sa, natura care ne înconjoară fiind o carte deschisă, o “Biblie a naturii.” În ea putem citi informaţii despre Dumnezeu. (1 Romani 19-20) Numai că citirea acestor mesaje presupune cunoaşterea realităţii înconjurătoare cu ajutorul ştiinţei, adică al unor cunoştinţe sistematizate şi legate între ele în structuri teoretice, cu verificabilitate practică.

Realitatea nu este constituită doar din obiecte şi fenomene, care se adresează simţurilor şi pot fi înţelese la prima vedere, dar mai ales din principii, legi şi componente pentru care aceste fenomene nu sunt decât o formă de manifestare. Cunoaşterea acestor principii de funcţionare a universului în care trăim este o modalitate de a îl cunoaşte şi înţelege pe Cel care le generează în mod continuu, adică Dumnezeu. A exclude această cale de cunoaştere şi a considera că Biblia scrisă şi canonizată este unica modalitate de a obţine cunoştinţe despre Dumnezeu, este o mare eroare, pe care instituţiile bisericeşti au săvârşit-o în trecut şi unele dintre ele o săvârşesc şi în prezent. Dumnezeu se revelează şi în mod direct, în minţile noastre, prin Duhul Sfânt şi aceasta este calea principală de a îl cunoaşte pe El.

În ceea ce priveşte cunoaşterea viitorului, Dumnezeu se raportează altfel la timp, decât noi. Dumnezeu este deasupra timpului şi în timp, în mod simultan şi dacă pentru oameni călătoriile în timp sunt doar o speranţă de viitor, pentru El vehicularea înainte şi înapoi în timp este probabil ceva banal. Dumnezeu nu are nevoie să călătorească în timp deoarece El este situat, în acelaşi moment, în trecutul, în prezentul şi în viitorul nostru. Noi nu existăm încă în viitor, dar Dumnezeu există deja şi în viitor întrucât El există din totdeauna şi pentru totdeauna. Dumnezeu, care există şi în viitor, cunoaşte viitorul pentru că participă la acesta. Deoarece Dumnezeu există deja în viitor, şi pentru că cei mântuiţi, conform afirmaţiilor N.T., au un viitor, aceasta înseamnă că ei se află deja cu Dumnezeu, în Împărăţia Sa, în viitor. Cu alte cuvinte, aceia care sunt prezumaţi că vor fi cu Dumnezeu, pentru veşnicie, sunt deja cu El, au intrat deja în eternitatea Împărăţiei Cerurilor, din perspectiva Lui.

 Dumnezeu a desfăşurat planul mântuirii încă de la întemeierea lumii şi ştie dinainte, în mare detaliu, tot ce se va întâmpla până la sfârşit. Cu alte cuvinte, Dumnezeu, mai întâi, a proiectat lumea noastră, înainte ca ea să fie pusă în operă şi apoi a intervenit pentru realizarea ei. Aşa cum un bun inginer desfăşoară şi analizează în prealabil un proiect, înainte de a îl realiza, tot astfel Dumnezeu, mai întâi, a lăsat lumea să existe în planul Său, iar lucrul acesta i-a permis să vadă cum evoluează aceasta. În acest plan sunt cuprinşi toţi aceia care sunt născuţi din Dumnezeu, deci într-un anumit sens, aceştia au fost încă de la întemeierea lumii cu Dumnezeu şi deoarece, din perspectiva lui Dumnezeu, care există şi în viitor, cei mântuiţi sunt şi acum cu El, în certitudinea viitorului lor, oferită de El, aceasta înseamnă că ei au fost din totdeauna şi vor fi pentru todeauna cu El. (Efeseni 1: 4-12)

Read 1258 times Last modified on Monday, 19 April 2021 16:56
Gabriel Baicu

profile Gabriel Baicu

 

 

 

 Cartea Secretele Bibliei este o analiză a primelor 11 capitole ale cărții Facerea (Geneza), din Biblie, care sunt citite cu un ochi critic și nicidecum dogmatic. Rostul acestui studiu este acela de a afla dacă există motive raționale și dovezi faptice pentru a crede narațiunile conținute de Biblie despre creație, nu printr-o credință oarbă, ci pe baza unor argumente credibile.

www.secretelebibliei.com

Leave a comment

Make sure you enter all the required information, indicated by an asterisk (*). HTML code is not allowed.

Cuprins

Cartea Biserica Spirituală Unică

 

Vizitați site-ul

www.credintacrestina.com

Downloads

CARTEA SECRETELE BIBLIEI

Read the books!

 Gods false mirror

Contradictions in the Bible

12296753
Today
Yesterday
This Week
All days
2626
4403
11415
12296753

Your IP: 54.242.75.224
2024-03-19 08:42