Pavel pune în capul listei, între membrii Bisericii, mai întâi pe apostoli apoi pe proroci, pe învăţători etc. Este apostolul mai mare decât prorocul şi în ce sens? Personal, nu cred că Pavel a dorit să instituie o ierarhie de tipul celei administrative în care unii să fie capul şi alţii coada. Mulţi însă interpretează scrierile lui în acest sens. Pe ce se bazează părerea mea? În primul rând, pentru că în fruntea Bisericii se află chiar Isus Cristos şi deci nu mai este necesar alt conducător. Cristos este în fruntea Bisericii pentru că El este slujitorul celor mai mulţi, adică fără El nici unul dintre noi nu ar putea să fie mântuit. În al doilea rând, pentru că vorbind despre Biserică, Pavel vorbeşte despre un trup în care mădularele nu pot fi unele mai importante decât celelalte, deoarece fiecare sunt la fel de necesare pentru funcţionarea trupului. Dacă este să ducem mai departe analogia propusă de apostolul Pavel, trebuie să observăm că fiecare organ în parte, din structura trupului biologic, este legat direct de cap. Nici un mădular al trupului nu poate fi legat de celelalte membre sau organe dacă nu este dirijat de cap. Capul trupului este Isus Cristos şi de aceea apostolii, prorocii şi învăţătorii nu pot fi consideraţi pe poziţii ierarhice de superioritate unii faţă de ceilalţi. Ce valoare ar avea apostolii fără cei care să primească apostolatul lor? Ce valoare ar avea prorocul, adică misiunea de proroc, fără cei cărora li se proroceşte? Ce ar putea realiza învăţătorii fără cei care trebuiesc să fie învăţaţi? Cum ar putea funcţiona o adunare creştină dacă ar fi formată numai din pastori dar nu şi din credincioşi care sunt păstoriţi?

Prin faptul că Apostolul Pavel i-a menţionat mai întâi pe apostoli, aceasta nu înseamnă că ei sunt conducătorii, ci prin aceasta se înţelege că ei sunt deschizătorii de drumuri, adică întemeietorii de noi adunări creştine. După aceasta vin prorocii care transmit direct mesajele lui Dumnezeu, dar cred că este extrem de discutabil din punctul de vedere al importanţei, cine trebuie cu adevărat să fie considerat că este mai întâi, prorocii sau apostolii. Cu alte cuvinte, nu este mai întâi vocea lui Dumnezeu cea care ghidează pe apostoli şi nu se face această voce auzită prin proroci? Acest „mai întâi” a fost preluat de Pavel din propria lui experienţă personală, adică aceea a unei persoane care era în acelaşi timp şi apostol şi proroc. El vedea misiunea lui de apostol ca fiind de primă importanţă şi de aceea a creat această scară, dar se impune să fie precizat că nu se face referire la o ierarhie spirituală sau administrativă. Nu există mai întâi şi mai pe urmă, în trupul spiritual al lui Isus Cristos, acestea sunt capcane ale limbajului folosit de Pavel, la care trebuie să fim atenţi. Acolo unde există o unitate desăvârşită, nu există nici un fel de ierarhie.

Între noi şi Dumnezeu nu există bariere materiale, adică impuse de trupul nostru omenesc, aşa cum există între oameni. Spiritul este Unul şi atunci când intrăm în lumea spirituală intrăm în Dumnezeu. Devenim una cu Dumnezeu în Spirit, acelaşi Spirit, o unitate fără bariere. Între noi şi Dumnezeu nu va exista veşnic o „frontieră,” generată de finitudinea noastră, întrucât suntem chemaţi la eternitate, adică la veşnicia lui Dumnezeu, în care nu ne mai deosebeşte nimic de El. Se pune, în mod greşit, prea mult accent pe înţelegerea lui Dumnezeu, prin prisma lumii acesteia. Spiritele sau sufletele noastre sunt libere atunci când suntem scăpăţi de determinările şi limitările trupului nostru pămăntesc, care ne forţează sau încearcă să ne deturneze cu pasiunile sale. Greşim când ne lăsăm copleşiţi de ele. În Împărăţia Cerurilor suntem liberi pentru că scăpăm de aceste determinări, în totalitate. A fi Creştin înseamnă a trăi, încă de aici, pe pămănt, în Spirit şi nu doar a cerşii ajutor de la moaştele altor sfinţi care au trăit în spirit, adică a cere ajutorul tot pentru a trăi în carne, ceea ce nu duce la nimic.

Supunerea faţă de Dumnezeu nu înseamnă subordonarea faţă de voinţa arbitrară şi capricioasă a unui stăpăn absolut ci înseamnă acceptarea liberă şi conştientă a unui set de valori, care să definească relaţiile dintre oameni, valori cum ar fi: dreptatea, dragostea spirituală, onestitatea, pe care Dumnezeu le personifică cel mai bine. Încrederea în Dumnezeu se bazează pe încrederea în aceste valori, fără de care nu ar putea exista nici o încredere. Din acest motiv sunt subliniate atât de mult aceste caracteristici ale lui Dumnezeu. Isus este Calea, nu este un stăpân. Un stăpăn nu este o cale, ci un scop în sine, nu este drumul ci chiar ţinta drumului. Isus este Calea, Adevărul şi Viaţa dar ţinta este perfecţionarea noastră, pentru a ajunge la acelaşi nivel cu El. Noi înşine suntem ţinta mântuirii, scopul ei, nu devenim obiecte de lux, sau de colecţie pentru Dumnezeu, devenim dumnezei, fii şi, adaug eu, fiicele Celui Prea Înalt. (Psalmul 82: 6; Ioan 10: 34) De remarcat este faptul că devenim dumnezei, împreună şi prin Dumnezeul unic al universului şi nu fără El. De ce nu se poate fără El? Pentru că El face parte din univers sau universuri şi pur şi simplu nu putem face abstracţie de El. Este ca şi cum am face abstracţie de soare, atunci când ne facem proiecte de viitor. A face abstracţie de El înseamnă a îl nesocoti, cu toate că ne-a anunţat că El există şi dacă ne depărtăm, de exemplu, de soare pierdăm lumina şi căldura lui. Dacă umanitatea îşi face calcule de viitor fără Dumnezeu, acestea nu au cum să reuşească întrucât Dumnezeu este Spiritul întregului cosmos şi dacă ieşim din raţionalitatea universală ne punem în pericol pe noi şi, la un anumit nivel, putem pune în pericol existenţa întregii realităţi, aşa cum este ea configurată. Ca să luăm un exemplu, să ne imaginăm că o civilizaţie inteligentă, existentă în univers descoperă anumite energii sau forţe care pot fi folosite constructiv sau distructiv, aşa cum este, de exemplu, forţa nucleară, dar nult mai puternice decât se cunosc în momentul de faţă. Prin experienţele pe care le face această civilizaţie poate pune în pericol existenţa altor civilizaţii care există, ne cunoscute, în acelaşi univers. Acţiunile părţii au consecinţe asupra întregului. Nu putem face abstracţie de Dumnezeu deoarece El este Întregul, iar noi nu suntem decât o parte. Raportul nostru cu Dumnezeu nu este unul aleatoriu ci este unul necesar deoarece facem parte din acelaşi context universal, mai mult suntem înrudiţi printr-un proces de creaţie, în care Întregul veghează la apariţia şi dezvoltarea fiecăreia din părţile Sale. Să înţelegem bine, chiar dacă noi nu credem în Dumnezeu aceasta nu înseamnă că El nu există sau că noi nu existăm pentru El. Înseamnă doar să trăim cu iluzia că suntem singuri în universul material, raţional sau spiritual şi în realitate nu este de loc aşa. De unde putem ştii? Prin credinţă putem intra într-o relaţie personală cu Dumnezeu şi îl putem cunoaşte pe Cristos.      

Eroarea în înţelegerea Bisericii Creştine  porneşte de la modul cum se răspunde la întrebarea: „Cine sunt urmaşii apostolilor?” Întrebarea aceasta în sine ar putea constitui subiectul unei lucrări separate, dar mă voi mulţumi aici să fac numai câteva precizări suplimentare faţă de ceea ce am spus deja. Sunt urmaşi ai apostolilor numai Papii, Patriarhii, Episcopii, Mitropoliţii şi preoţii sau au această calitate toţi Creştinii născuţi din Dumnezeu? Apostolii nu au reprezentat o categorie privilegiată a Bisericii Creştine, ci au fost primii ucenici ai lui Cristos. Isus a spus că cine va crede, va vedea lucruri şi mai mari decât cele ce s-au săvârşit în timpul apostolilor. Nu este nimeni mai mic sau mai mare în ochii lui Dumnezeu şi toţi trebuie să fie una. Înlocuirea principiului unităţii cu principiul ierarhiei a dus la decăderea spirituală a instituţiilor bisericeşti. Creştinii nu mai sunt una, aşa cum a dorit Isus Cristos pentru ei, ci sunt stratificaţi pe diverse nivele de organizare, ierarhizarea în sine fiind aceea care împiedică unitatea. Atunci când Isus a subliniat nevoia de unitate între Creştini, El a dorit să evite tocmai acest fenomen al transformării Bisericii Sale într-o altă instituţie asemănătoare cu celelalte instituţii din societate. Unitatea spirituală a existat şi continuă să existe şi va exista până la revenirea Lui, dar această unitate, mai puţin vizibilă, este ascunsă de o evidentă şi extrem de vizibilă ierarhizare.

Stratificarea dintre Creştini şi împărţirea lor în două categorii diferite, acelea de conducători spirituali şi de conduşi spiritual, este total opusă unităţii trupului lui Cristos. Capul Bisericii, aşa cum am precizat anterior, nu este format din conducătorii instituţiilor Bisericeşti. Nu există alt for de conducere, alt Cap al Bisericii decât Isus Cristos personal. Nici Papii, nici Patriarhii, nici Episcopii, nici Mitropoliţii, nici preoţii, nici pastorii, nici reverenzii, nici prezbiterii şi nici preşedinţii cultelor creştine nu sunt Capul Bisericii, ei sunt doar conducătorii instituţiilor bisericeşti. Toţi Creştinii spirituali împreună formează trupul şi nu este nici unul dintre aceştia Capul. Mai mult decât atât, nimeni nu este reprezentantul pe pământ a lui Dumnezeu, nimeni în afară de Duhul Sfânt. Toţi Creştinii regeneraţi spiritual, împreună şi fiecare dintre ei în parte, sunt reprezentanţii lui Dumnezeu, în aceeaşi măsură, nu sunt însă înlocuitorii lui Isus Cristos pe pământ. Între trimis, adică apostol şi reprezentant, pe de o parte şi înlocuitor, pe de altă parte, există o mare diferenţă. Dicţionarul ne poate explica diferenţa, dar alunecarea între cele două tipuri de posibilităţi este aşa de subtilă, încât aceasta se face pe neobservate, dar efectele ei se simt. Motivul pentru care conducătorii instituţiilor bisericeşti nu stimulează şi ocolesc dezbaterea legată de necesitatea conexiunii fiecărui credincios de Capul său spiritual, este acela că ei nu doresc să îşi piardă privilegiile de conducători.

Toate aceste precizări sunt necesare pentru a putea înţelege viziunea Bisericii timpurii. În mod treptat s-a folosit principiul unei aşa zise întâietăţi apostolice asupra celorlalţi credincioşi şi pe cea a apostolului Petru asupra celorlalţi apostoli, pentru a crea o organizaţie ierarhică, în care urmaşii apostolului Petru urmau să conducă întreaga Creştinătate. Astfel de instituţii s-au numit apostolice, uitând că iniţial apostolii au fost aceia care serveau la mese. Atributele apostolilor au fost considerate ca fiind transferate numai asupra episcopilor şi cardinalilor. Numai că în realitate, aceste atribute s-au transferat asupra tuturor Creştinilor renăscuţi spiritual, întrucât harul lui Isus Cristos nu s-a limitat numai la apostoli, ci a fost dat tuturor urmaşilor Lui. Isus Cristos nu a făcut nici o deosebire de autoritate între Creştini. Toţi cei care cred în mod sincer, beneficiază de darurile şi roadele Duhului Sfânt. De altfel, urmaşii apostolilor sunt toţi cei prin care se desfăşoară puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu şi nu doar membrii privilegiaţi ai unei instituţii bisericeşti sau a alteia. Orice Creştin renăscut spiritual este un urmaş al apostolilor şi mai mult, un urmaş a lui Isus Cristos, deoarece orice Creştin regenerat spiritual este un trimis a lui Isus Cristos pe pământ, deci un apostol şi poartă mesajul Lui către omenire.