Trebuie precizat că procesul de divizare al Creştinismului nu a apărut o dată cu recunoaşterea Religiei Creştine de către împăratul Constantin, lucru care a fost făcut prin edictul pe care acesta l-a semnat cu Licinius în anul 313 e.n. şi apoi prin instituţionalizarea Religiei Creştine ca religie de stat în Imperiul Roman. Diviziuni au existat totdeauna în interiorul Creştinismului. Instituţionalizarea aceasta a adus, cu ea, îmbinarea puterii politice cu fenomenul religios şi acordarea unei autorităţi instituţiei bisericeşti care era garantată de puterea statului. Prin aceasta, s-a produs un fenomen de corupţie, în sensul că elementul spiritual a început să fie „inundat” de aspecte străine acestuia. Odată cu Reforma şi apariţia Protestantismului şi a Neoprotestantismului, multe din tarele dobândite cu ocazia instituţionalizării Bisericii, în timpul Imperiului Roman, s-au transmis şi acestor mişcări, care le-au preluat involuntar. Conţinutul doctrinelor s-a schimbat, dar a rămas principiul organizării autorităţii spirituale, în aşa fel încât această autoritate să poată funcţiona. S-a conservat ideea că instituţiile bisericeşti trebuiesc organizate de aşa manieră, încât, prin intermediul lor, să poată fi transmise adevăruri imuabile, deţinute numai de ele. În acelaşi scop s-a păstrat împărţirea între funcţionarii bisericeşti, categoria conducătoare care trasează liniile de referinţă ale credinţei şi marea masă care trebuie să asculte şi să se supună. Prin însăşi atribuirea calităţii de Biserică adevărată, în mod ne justificat, instituţiile bisericeşti s-au transformat într-o autoritate care şi-a asumat atribuţii pe care, în realitate, nu le aveau.

În orice caz, în epistolele sale, apostolul Pavel vorbeşte frecvent despre dezbinări şi diviziuni în Bisericile pe care el le-a înfiinţat. Iată câteva exemple. Atunci când se adresează Corintienilor în întâia sa epistolă, apostolul Pavel mai întâi constată că aceştia au fost „îmbogăţiţi în toate privinţele, cu orice vorbire şi cu orice cunoştinţă. În felul acesta mărturia despre Cristos a fost bine întărită în mijlocul lor (1 Corinteni 1: 5-6) Pavel vede în mod optimist viitorul lor determinat de venirea lui Isus Cristos. În acelaşi timp, după numai trei versete, Pavel constatată starea adunării respective care nu este nici pe de parte una spirituală. Este puţin probabil ca apostolul să se fi adresat aceloraşi Creştini în ambele cazuri, adică la aceeaşi membrii ai adunării, pentru că este greu de conceput că cei care au fost sfinţiţi în Isus Cristos, să mai aibă comportamente ca acelea pe care Pavel le analizează în capitolul 1 în versetele 10-13.

 „Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Cristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire. Căci, fraţilor, am aflat despre voi de la ai Cloei, că între voi sunt certuri. Vreau să spun că fiecare din voi zice: „Eu sunt al lui Pavel!” – „Şi eu, al lui Apolo!” – „Şi eu, al lui Chifa!” – „Şi eu, al lui Cristos!” Cristos a fost împărţit? Pavel a fost răstignit pentru voi? Sau în numele lui Pavel aţi fost voi botezaţi?” [(1 Corinteni 1: 10-13); ref. 99 în Biblia Ortodoxă]

 „Cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Cristos. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi suferi; şi nici acum chiar nu le puteţi suferii, pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni?” [(1 Corinteni 3: 1-3); ref. 100 în Biblia Ortodoxă]

 „Din toate părţile se spune că între voi este curvie: şi încă o curvie de acelea, cari nici chiar la păgâni nu se pomenesc; până acolo că unul din voi trăieşte cu nevasta tatălui său” [(1 Corinteni 5: 1); ref. 101 în Biblia Ortodoxă]

Ne este vorba, desigur, despre sfinţi, atunci când apostolul critică faptele de imoralitate. În aceeaşi epistolă avem, pe de o parte, texte care ne pun în temă asupra Bisericii celor născuţi din nou, dar şi asupra fenomenului de apostazie, a cărui principală expresie sunt certurile şi dezbinările care se manifestau, în mod pronunţat, printre Corinteni şi nu numai printre ei. Aceleaşi dezbinări sunt şi astăzi între credincioşii creştini şi lucrul acesta îmi dă dreptul să mă refer la cele două categorii diferite de credincioşi, cei născuţi din nou şi cei ne renăscuţi spiritual sau “lumeşti.” Diferenţa faţă de epoca istorică analizată în capitolul următor este faptul că aceste adunări creştine nu beneficiau încă de putere politică şi că acei credincioşi care catalizau diviziunile, nu puteau folosi forţa armelor de partea partidelor lor. În toate epistolele sale, apostolul Pavel se adresează la două categorii diferite de credincioşi, cele enumerate deja, dar adevărata Biserică a lui Dumnezeu este formată numai din prima categorie, adică credincioşii născuţi din nou, adică născuţi din Duh, prin urmare născuţi din Dumnezeu, deoarece Duhul este Dumnezeu. Cea de-a doua categorie, cel mai probabil, mult mai numeroasă, este în componenţa exclusivă a Bisericilor instituţionale, adică nu fac parte în acelaşi timp şi din Biserica celor Aleşi. Cine citeşte a doua epistolă către Corinteni va avea posibilitatea să vadă ce tensiuni serioase erau între Creştini în timpul lui Pavel. Un citat din capitolul 12 pare sugestiv.

„Fiindcă mă tem ca nu cumva, la venirea mea, să vă găsesc aşa cum n-aş vrea să vă găsesc şi eu însumi să fiu găsit de voi aşa cum n-aţi vrea. Mă tem să nu găsesc gâlceavă, pizmă, mânii, dezbinări, vorbiri de rău, bârfeli, îngâmfări, tulburări.” [(2 Corinteni 12: 20); ref. 102 în Biblia Ortodoxă]

Adunarea din Corint era o mixtură de sfinţi şi de păcătoşi, dar toţi împreună formau aceeaşi organizaţie creştină. Aceeaşi combinaţie a rămas până în zilele noastre şi această componenţă ne omogenă este specifică tuturor instituţiilor religioase creştine. Atunci când Creştinii renăscuţi spiritual constituie majoritatea, într-o instituţie religioasă, se pot constata efectele pozitive ale acestui fapt. Din păcate, mulţi sunt chemaţi şi puţini sunt aleşi şi majoritatea este în rare ocazii de partea acestora, din urmă. În urma convertirilor în masă la Creştinism, calitatea a trecut pe plan secund, locul fiind luat de cantitate. În realitate, există o singură Biserică, care nu este divizată şi care este într-o legătură strânsă cu El prin fiecare membru al ei, ţine învăţătura lui Cristos în spiritul ei şi aceasta este Adevărata Biserică a lui Dumnezeu, adică Biserica celor înscrişi în Ceruri care este formată din toţi aceia care au fost înscrişi în cartea vieţii, încă de la întemeierea lumii şi care au fost rânduiţi mai dinainte ca să fie înfiaţi prin Isus Cristos, după buna plăcere a voiei Sale. (Efeseni 1: 5)

Cât despre dezbinări, unele dintre acestea erau generate de interminabila dispută doctrinară dintre unii Iudei care deveniseră Creştini şi Creştinii dintre neamuri. Primii încercau să îi determine pe cei din urmă să adopte obiceiurile lor iudaice. Pavel s-a ridicat hotărât împotriva acestor tendinţe şi a respins nevoia unui astfel de comportament pentru neamuri. De fapt, diviziunile doctrinare au fost principala cauză de confruntare între Creştini, dublată şi de tendinţe de acaparare a influenţei şi puterii. Aceste divergenţe doctrinare erau folosite şi ca arme ideologice. Absolutizarea părerilor personale şi intoleranţa faţă de opiniile altora a dovedit aroganţa şi superficialitatea acelora care considerau că au ajuns să deţină adevăruri ultime. Aşa cum spunea Pavel, cine crede că ştie ceva se înşeală singur. Pavel nu era împotriva cunoaşterii, dar înţelegea relativitatea şi parţialitatea ei şi cât de departe suntem de dimensiunile incomensurabile a ceea ce se numeşte, în limbaj omenesc, Dumnezeu. Absolutizarea adevărurilor despre Dumnezeu este generată mai mult de neînţelegerea acestui tip de adevăruri decât de siguranţa stăpânirii lor. Biblia ne spune că în vremurile din urmă cunoştinţa va creşte, dar organizaţiile bisericeşti s-au grăbit să fixeze cunoştinţele lor în percepte imutabile şi să interzică posibilitatea progresului în ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu. Biblia a fost canonizată într-o formă fixă, şi dogmele creştine au fost formulate de o manieră definitivă. Autoritatea impusă asupra cunoaşterii umane este o altă formă de persecuţie a libertăţii de conştiinţă. Înainte însă de a mă referi mai mult asupra acestui aspect, voi face o prezentare istorică a anumitor elemente ale Creştinismului timpuriu.