Cum poate o anumită persoană să ştie despre sine, dacă este născută din nou? Acest lucru se poate aprecia analizând propria postură spirituală. Se vede o schimbare calitativă, radicală în caracterul nostru, comparativ cu perioada când nu practicam credinţa creştină? Facem bine celor din jur ori de câte ori avem posibilitatea? Facem ceea ce este bine din obligaţie, fiindcă aşa ne cere morala creştină, sau, pur şi simplu, trăim o mare pasiune, o satisfacţie personală, o plăcere spirituală când putem să îi ajutăm pe cei din jurul nostru? Punem interesele celorlalţi deasupra intereselor noastre? Suntem gata să facem sacrificii reale pentru cei din jur, la nevoie chiar să ne jertfim viaţa? Îi iubim pe duşmanii noştri şi căutăm să le facem tot binele de care suntem în stare? Bineînţeles că nu o să îi ajutăm şi procurându-le arma cu care vor să ne distrugă, ci mai degrabă le arătăm prin exemplu personal calea binelui. Simţim şi conştientizăm puterea spirituală care locuieşte în noi? Se manifestă prin noi darurile Duhului Sfânt şi vedem clar că în noi se desfăşoară şi se exprimă roadele Sale? Fiecare trebuie să îşi răspundă pentru sine şi oricât de nebunesc sau utopic ar părea, este bine cel puţin, să ştim că, în conformitate cu învăţăturile Bibliei, aceasta este practica Creştinismului. Nu are rost să ne facem iluzii. Dumnezeu are milă de toată lumea, dar în Împărăţia Cerurilor nu vor intra decât aceia care sunt născuţi din nou, adică aceia care sunt născuţi din Dumnezeu.

Omul, ca să supravieţuiască şi pentru a se putea suporta pe sine, are nevoie să se iubească cu toată pasiunea pe sine însuşi, căci numai în felul acesta poate trece peste multitudinea de greşeli, pe care fiecare le săvârşeşte în această viaţă. Cu cât suntem mai exigenţi cu noi înşine, mai perfecţionişti, cu atât avem nevoie să ne iubim mai tare pe noi, pentru a putea trece peste imperfecţiunea noastră. Există indivizi care ar fi gata să sacrifice toată lumea pentru viaţa lor, adică ar face orice ca să îşi scape viaţa, numai că învăţătura Creştinismului este în sensul că trebuie să îi iubim pe ceilalţi ca pe noi înşine. De câte ori ne iertăm pe noi înşine când greşim? De un număr ne determinat de ori şi este bine că este aşa, căci altfel unii ar ajunge să nu se mai poată ierta şi să fie bântuiţi de gândul sinuciderii. Numai că, acelaşi regim trebuie să îl aplicăm şi celorlalţi, adică trebuie să îi iertăm la nesfârşit. Aceasta este morala creştină şi aceasta este adevărata dreptate, în viziunea Creştinismului. Trebuie să le acordăm celor din jurul nostru un statut identic cu cel pe care îl avem noi înşine, în ochii noştri.

Ce uşor ne iertăm nouă greşelile noastre şi cât de aspri suntem cu cei care greşesc în jurul nostru. Bisericile instituţionale folosesc două unităţi de măsură diferite, una când îşi judecă propriile acţiuni, la care găsesc totdeauna justificare şi alta atunci când îi judecă pe credincioşii care, în viziunea lor, greşesc. Acesta este motivul pentru care Isus Cristos a interzis judecăţile bazate pe considerente spirituale. Suntem totdeauna subiectivi în judecăţile noastre, într-o doză mai mare sau mai mică. După părerea mea, Cel care a vorbit cel mai profund despre dreptate, dintre toţi oamenii de pe pământ, este  Cristos. El a prezentat, ca nimeni altul, mecanismul injustiţiei care este bazat pe egoism.

Singura cale pentru a elimina nedreptatea cu adevărat, este aceea de a elimina egoismul, este lepădarea de sine. Este vorba de construcţia unei noi morale, fundamentată pe renunţarea la egoism, pe acordarea celor din jurul nostru a unui statut egal cu al nostru, pe detaşarea de sine, pe capacitatea de a ne privi pe noi înşine ca şi pe ceilalţi, adică în mod mai puţin subiectiv. Nu putem evolua spiritual până nu ne ridicăm deasupra noastră înşine şi calea, foarte rezonabilă, după părerea mea, este aceea de a îi privi şi valoriza pe ceilalţi, în acelaşi mod cum facem cu noi. Pe noi ne iertăm în toate cazurile, poate cu unele excepţii, dar pe alţii îi judecăm aspru. Este aceasta dreptate? De ce nu folosim aceeaşi unitate de măsură?

“Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura. De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău? Sau, cum poţi zice fratelui tău: <<Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău,>> şi, când colo, tu ai o bârnă într-al tău?... Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău.” [(Matei 7: 1-5); ref. 94 în Biblia Ortodoxă]

“Atunci Petru s-a apropiat de El şi i-a zis: <<Doamne de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?>> Isus i-a zis: <<Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte>>.” [(Matei 18: 21-22); ref. 95 în Biblia Ortodoxă]

„Unul singur este dătătorul şi judecătorul Legii: Acela care are puterea să mântuiască şi să piardă. Dar tu cine eşti de judeci pe aproapele tău?” [(Iacov 4; 12); ref. 96 în Biblia Ortodoxă]

„Cine eşti tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său; totuşi va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea.” [(Romani 14: 4); ref. 97 în Biblia Ortodoxă]