Aş vrea să prezint cititorului starea organizaţiei Bisericii Creştine, înainte şi după ce a devenit instituţie bisericească, aşa cum este ea prezentată în cartea Apocalipsa lui Ioan. Isus Cristos s-a adresat diferit Bisericii şi instituţiei bisericeşti, în cele două perioade principale, adică înainte şi după oficializarea acesteia în Imperiul Roman, scoţând în evidenţă trăsături specifice. De asemenea, El s-a exprimat nuanţat, de la o etapă la alta, în cadrul fiecărei perioade din istoria Bisericii, asupra Bisericii celor născuţi din Dumnezeu şi asupra Bisericilor instituţionale.

„Îngerului Bisericii din Efes scrie-i: ‚Iată ce zice Cel ce ţine cele şapte stele în mâna dreaptă şi Cel ce umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur: <Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli şi nu sunt şi i-ai găsit mincinoşi. Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina numelui meu şi că n-ai obosit. Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti>>.” [(Apocalipsa lui Ioan 2: 1-5); ref. 113 în Biblia Ortodoxă]

Isus Cristos se adresează, în această epistolă, unei organizaţii bisericeşti care îmbină, aşa cum am arătat, elemente de spiritualitate cu un început de apostazie, datorat prezenţei, în cadrul ei, a primilor reprezentanţi ai viitoarei configuraţii instituţionale, adică a apostolilor mincinoşi. În orice caz, elementul spiritual predomină chiar dacă, în ansamblu ei, organizaţia bisericească, ca atare, este afectată de o anumită răceală spirituală, adică de pierderea „dragostei dintâi.”

„Îngerului Bisericii din Smirna scrie-i: ‚Iată ce zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel ce a murit şi a înviat: ‚Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat) şi batjocurile, din partea celor ce zic că sunt Iudei şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei. Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii.” [(Apocalipsa lui Ioan 2: 8-10); ref. 114 în Biblia Ortodoxă]

Este singura epistolă în care Isus Cristos nu a avut de făcut nici o mustrare. S-a adresat Bisericii, aflată în perioada persecuţiilor şi care se prezenta într-o stare de bogăţie spirituală. Pericolul venea din afară şi nu din interior.

„Îngerului Bisericii din Pergam Scrie-i: <<Iată ce zice Cel ce are sabia ascuţită cu două tăişuri: Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ţii Numele Meu, şi n-ai lepădat credinţa Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satana. Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni care ţin de învăţătura lui Balam, care a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor, şi să se dedea la curvie>>.” [(Apocalipsa lui Ioan 2: 12-14); ref. 115 în Biblia Ortodoxă]

Este o perioadă de tranziţie, în care semnele „curviei spirituale” încep să se facă simţite, este probabil perioada imediat următoare recunoaşterii Religiei Creştine în Imperiul Roman. Nu poate fi vorba despre o „curvie” fizică, pentru că acest fenomen nu a apărut doar atunci, ci a existat cu mult înainte, după cum putem observa în epistolele apostolului Pavel către Corinteni.

„Îngerului Bisericii din Tiatira, scrie-i: <<Iată ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului, şi ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă: <<Ştiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta şi faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi. Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Iezabela, femeia acea care se zice prorociţă, să înveţe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie, şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor>>.” [(Apocalipsa lui Ioan 2: 18-20); ref. 116 în Biblia Ortodoxă]

Împotriva influenţei membrilor Bisericii Spirituale Unice, ale căror realizări spirituale sunt apreciate de Isus Cristos, taina fărădelegii, adică femeia imorală, instituţia bisericească apostaziată, de care se vorbeşte în Apocalipsa lui Ioan, cap. 17, continuă să „curvească” cu împăraţii pământului şi dobândeşte o influenţă din ce în ce mai mare religioasă şi politică.

„Îngerului Bisericii din Sardes, scrie-i: <<Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort. Veghează şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu. Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi auzit! Ţine, şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ şi nu vei şti în care ceas voi venii peste tine. Totuşi ai în Sardes câteva nume, care nu şi-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici>>.” [(Apocalipsa lui Ioan 3: 1-4); ref. 117 în Biblia Ortodoxă]

Această epistolă prezintă, într-un mod deosebit de sugestiv, instituţia bisericească stabilită după oficializarea Creştinismului în Imperiul Roman. Membrii Bisericii celor născuţi din Dumnezeu sunt o minoritate, în mijlocul unor mase mari de convertiţi la Creştinism, care însă abordează respectivele învăţături într-un mod ne spiritual. Instituţia bisericească este aproape moartă, din punct de vedere spiritual, şi cele câteva nume nu mai au capacitatea de a influenţa cursul istoriei Creştinismului în sens pozitiv.

„Îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: <<Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide, şi nimeni nu va închide, Cel ce închide, şi nimeni nu va deschide: Ştiu faptele tale: iată ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puţină putere, şi ai păzit Cuvântul meu şi n-ai tăgăduit Numele meu>>.” [(Apocalipsa lui Ioan 3: 7-8); ref. 118 în Biblia Ortodoxă]

Reproşul pe care îl face Isus Cristos este lipsa de putere manifestată în interiorul instituţiilor religioase creştine. Membrii Bisericii Spirituale Unice din mijlocul instituţiilor bisericeşti continuă să păzească Cuvântul lui Dumnezeu şi nu tăgăduiesc numele Lui. Instituţia bisericească, pe de altă parte, nu are putere ci are doar o „formă de evlavie, dar tăgăduind puterea lui Dumnezeu,” aşa cum se exprimă apostolul Pavel. (2 Timotei 3: 5) Ritualurile continuă să se îndeplinească, există mult formalism religios, dar nu se face simţită, atât cât ar trebui, prezenţa lui Dumnezeu, pentru că nu există destulă deschidere spirituală.

„Îngerului Bisericii din Laodicea scrie-i: <<Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu: Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentru că zici: Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele, şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doftorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii, şi să vezi>>.” [(Apocalipsa lui Ioan 3: 14-18); ref. 119 în Biblia Ortodoxă]

Aurul reprezintă credinţa, hainele albe puritatea spirituală, şi doctoria pentru ochi simbolizează cunoaşterea lui Dumnezeu. Toate acestea sunt deficitare în ultima fază de dezvoltare a instituţiilor bisericeşti. Isus Cristos descrie mai bine decât oricine starea instituţiei religioase creştine din vremurile noastre: „Ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol.” Este vorba despre sărăcie spirituală, deoarece, în ceea ce priveşte bogăţia materială, aceasta nu lipseşte. Cel mai trist, însă, este faptul că instituţiile bisericeşti vor fi „vărsate din gura lui Isus Cristos.” Această expresie este deosebit de sugestivă şi se completează cu viziunea din Apocalipsa lui Ioan, capitolul 17, care ne expune starea deplorabilă în care va ajunge femeia imorală, care este lepădată de Dumnezeu. Din cauza membrilor Bisericii Spirituale Unice, Dumnezeu a suportat, pentru o lungă perioadă de timp, instituţiile bisericeşti, cu toată apostazia lor, dar vine momentul când cele două componente se vor separa şi acest mariaj nefericit se va încheia. Biserica celor înscrişi în Ceruri, adică fecioarele înţelepte, care au avut grijă să îşi umple candelele cu ulei, adică cu Duh Sfânt, se vor întruni cu Isus Cristos într-o „căsătorie sfântă.”

„Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care şi-au luat candelele, şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite, şi cinci înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele şi undelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi undelemn în vase.” [(Matei 25: 1-4); ref. 120 în Biblia Ortodoxă]

Parabola căsătoriei spirituale dintre om şi Isus Cristos este foarte des folosită de Biblie. Biserica Spirituală este Mireasa lui Cristos, pentru răscumpărarea căreia El şi-a dat viaţa pe cruce. (Apocalipsa lui Ioan 19: 7-8) Pe de altă parte, instituţiile bisericeşti „au curvit cu împăraţii pământului,” adică au făcut jocuri politice, străine de învăţăturile lui Isus Cristos şi de lumea spirituală. Negreşit, reprezentanţii acestor instituţii au crezut că fac bine dacă întăresc puterea pe care o au şi în felul acesta consolidează influenţa Creştinismului în lume, dar s-au înşelat, pentru că preţul plătit pentru a atinge acest obiectiv a fost compromisul moral. Dumnezeu ajunge să considere Bisericile instituţionale ca pe o femeie imorală şi preţul lipsei de moralitate este despărţirea de El.