Un alt aspect îl reprezintă capacitatea sporită a unei Biserici instituţionale, în comparaţie cu aceea a unui individ, în cazul lucrărilor misionare. Este adevărat că ceea ce poate face o instituţie bisericească prin comparaţie cu un individ este disproporţionat, atunci când este vorba despre investiţii financiare. De exemplu, construcţia unei şcoli, într-o ţară în curs de dezvoltare, poate fi doar un vis pentru un individ, dar este o posibiltate reală pentru o Biserică instituţională, care dispune câteodată de fonduri foarte importante. Nu sunt deci utile, cel puţin din acest punct de vedere, Bisericile instituţionale? Da şi nu. O dată cu banii se exportă şi Creştinismul instituţionalizat cu toate tarele lui. Cei care primesc banii primesc, o dată cu aceştia şi modul specific în care instituţia bisericească care i-a donat înţelege Creştinismul, de cele mai multe ori în mod separatist şi exclusivist. Cu toate acestea, date fiind nevoile stringente pe care încearcă să le acopere consider că acţiunile Bisericilor instituţionale, în acest domeniu, sunt salutare. Cooperarea între credincioşi în acest domeniu este de maximă importanţă deoarece doar prin forţe proprii nimeni nu poate realiza ceva cu adevărat important, în această zonă de referinţă, cu excepţia desigur a unor persoane foarte bogate. Numai că această cooperare se poate realiza, la fel de bine, şi prin diverse asociaţii fără profil religios, sau interconfesionale şi nu doar prin Bisericile instituţionale. Din motive de obiectivitate trebuie să afirm că acţiunile de caritate sunt un punct câştigat al bisericilor instituţionale, dar nu se datorează aspectului instituţional propri zis, ci activităţii Creştinilor născuţi din nou, care sunt şi membrii ai acestor instituţii. Aceşti credincioşi animaţi de spiritul de slujire al lui Cristos fac eforturi în direcţia nevoilor persoanelor celor mai defavorizate.

Să spunem că dispar instituţiile bisericeşti, care va fi mediul de viaţă colectivă a Creştinilor?  Un Creştinism care pune accentul pe individ şi nu pe comunitate nu riscă să ducă la izolaţionism şi chiar să se stingă? Dacă fiecare ţine credinţa sa creştină doar pentru sine, chiar dacă ea este o motivaţie puternică pentru el sau pentru ea, nu îşi pierde Creştinismul relevanţa sa socială? Ce s-ar putea pune în locul Bisericilor instituţionale, ceva cel puţin la fel de practic sau chiar mai practic? Este evident că dacă Bisericile instituţionale ar dispare, Creştinii ar tinde totuşi să se organizeze între ei, pentru că cei care au viziuni sau păreri comune de regulă încearcă să se structureze în comunităţi de profil. Sindicatele, partidele, cluburile, etc., sunt tot atîtea forme de organizare a celor care au în comun anumite preocupări sau profesiuni. Dacă organizaţiile care ar lua locul bisericlor instituţionale vor fi de fapt la fel ca şi cele din urmă, de ce atunci toată această discuţie privitoare la critica Bisericilor instituţionale. În fond noile organizaţii ar fi ca şi actualele insituţii bisericeşti, chiar dacă ar purta alte nume. Nu s-ar mai numi, de exemplu, Biserica instituţională Ortodoxă, ci s-ar numi organizaţia creştinilor Ortodocşi. Care ar fi diferenţa? În principal, diferenţa ar fi că ne mai numindu-se Biserica instituţională Ortodoxă, o organizaţie constituită prin acordul liber al membrilor ei, nu ar avea nici un temei pentru exercitarea autorităţii spirituale a unor membrii asupre altor membrii. Temeiul autorităţii Bisericilor corporatiste este acela că ele afirmă că autoritatea lor provine direct de la Dumnezeu şi desigur de la Biblie. Această autoritate este moştenită fie de la apostoli, fie acordată direct primilor reformatori.

În cazul în care Creştinii s-ar asocia liber, pe bază egală, în vederea îndeplinirii anumitor activităţi creştineşti, ritualuri, sau acte de cult, nici unul nu ar fi privit mai presus decât un altul şi toţi ar avea acelaşi statut, autoritatea fiind înlocuită cu acordul dat de fiecare la această asociere. Mai mulţi oameni care cred la fel se hotărăsc să organizeze împreună o comunitate de Creştini egali între ei în toate drepturile şi atribuţiunile. O astfel de comunitate ar avea sens. Nu ar fi o Biserică, deoarece Biserica este unică şi universală, nu este locală. Adunările sau organizaţiile locale nu sunt Biserici ci comunităţi creştine. Fiecare dintre cei care ar forma o astfel de comunitate ar fi la fel de îndreptăţit să săvârşească toate actele de cult, toţi ar fi preoţi, fără excepţie şi nici unul nu ar fi obligat de ceilalţi să îşi însuşească anumite opinii sau norme de credinţă. Fiecare şi-ar expune credinţa sa proprie aşa cum este îndrumat de Dumnezeu şi fiecare ar aduce un aport personal la această comunitate. Prin urmare, cred că există ceva mai bun decât Bisericile instituţionale şi anume asociaţii libere de Creştini care să facă deosebirea între ceea ce este comun, în viaţa creştină şi ceea ce este strict individual şi trebuie respectat ca atare, adică conştiinţa fiecărui membru în parte. Împărtăşirea liberă a opiniilor fără restricţii şi fără repercusiuni, servicii şi proiecte comune, ajutorarea reciprocă sunt de domeniul vieţii creştine comune. Ordonatorul unor astfel de comunităţi nu ar fi autoritatea şi ameninţarea cu pedepse ci dragostea sinceră şi reciprocă, a celor în cauză. Consider că aceast a intenţionat Isus pentru biserica Sa. Asocierea liberă şi în deplină egalitate a Creştinilor şi nu înregimentarea lor în instituţii bisericeşti care să fie stratificate pe ierarhii. În anumite condiţii speciale un Creştin se poate limita la mica comunitate a familiei sale sau a prietenilor săi. Într-un astfel de cadru se poate administra Euharistia sau Cina fără nici un fel de probleme, deoarece acolo unde sunt doi sau trei Creştini, acolo este şi Isus. În practică, primele comunităţi creştine lua Euharistia sau Cina în case particulare, acolo unde se întruneau şi nu în locuri speciale numite Biserici. Pentru proiecte mai mari asociaţiile mai numeroase de Creştini por fi mai eficiente.