Şcoala de istorici care i-a urmat pe Harnack şi Lietzmann au considerat că Biserica şi-a dezvoltat în mod gradual organizarea până aproximativ în anul 90 e.n. Ei au apreciat că structura Bisericii, în perioada de început, a corespuns, în aspectele sale exterioare cu cele din sinagogile din lumea Greacă. Sursele principale care ne dezvăluie modul în care era organizată Biserica, la începuturile ei, sunt I Clement, scrisorile lui Ignatius şi Didache. În ceea ce îl priveşte pe Ignatius, din scrierile lui rezultă că structura de organizare a Bisericii era constituită din episcop, preot şi diacon şi desigur, pe de altă parte, era marea masă de credincioşi. Puterea absolută o deţinea episcopul.[1]

 O astfel de organizare producea, prin însăşi natura ei, o diferenţiere între Creştinii de rând şi conducători. Cu toate că Isus Cristos îi consideră pe toţi Creştinii egali în faţa lui Dumnezeu, în Biserică unii au început să se transforme treptat într-o categorie conducătoare şi privilegiată. Probabil, că la început, diferenţierea nu era fundamentată pe autoritate ierarhică ci pe funcţionalitate. Era nevoie de o anumită ordine. Cineva trebuia să răspundă de această ordine, la fel ca şi în societatea laică. Numai că treptat, la fel ca şi în societatea laică, cei care organizau, au început să se diferenţieze de masele de conduşi şi să structureze organizaţiile respective, ţinând cont şi de interesele dictate de propria lor poziţie. Dezinteresul iniţial s-a transformat în calcul lucid şi rece şi această transformare a fost definită de Isus Cristos ca fiind „părăsirea dragostei dintâi.” (Apocalipsa lui Ioan 2: 4) Această structură de putere nu avea nimic şi nu are nimic în comun cu relaţiile din interiorul adevăratei Bisericii a lui Dumnezeu. Aceste relaţii sunt bazate exclusiv pe dragostea creştină şi pe recunoaşterea exclusivă a autorităţii lui Dumnezeu, bazată pe dragoste şi pe sacrificiu de sine. Conştiinţele omeneşti se pot reflecta deplin doar în măreţia şi complexitatea miracolului divin, pentru că propria lor luciditate şi chemare către raţionalitate este un miracol.

În momentul în care conducerea Bisericii a început să stabilească normativele credinţei pentru ceilalţi credincioşi, limitele de funcţionare ale libertăţii de conştiinţă şi conţinutul obligatoriu al profesiunii de credinţă, în acel moment a început să îşi depăşească atribuţiile pentru care a fost constituită. Nu mai era vorba doar de asigurarea unei anumite ordini fizice, necesare în orice colectivitate umană, ci de încercarea de a ordona conştiinţele. Controlul şi cenzura asupra conştiinţelor umane s-a asigurat prin monopolul asupra sacramentelor sau ritualurilor. În Biserica instituţională Ortodoxă acestea sunt: Botezul, Mirungerea, Împărtaşania, Pocăinţa, Hirotonia, Nunta si Maslul. În Biserica instituţională Romano-catolică avem: Botezul, Confirmarea, Eucharistul, Penitenţa, Ungerea bolnavilor, Sfintele Ordine si Căsătoria. Pentru Neoprotestanţi tainele nu mai există, dar actele de cult pot fi săvârşite numai de funcţionari bisericeşti autorizaţi. Nici una dintre variante nu corespunde Bibliei, deoarece monopolul pe care Bisericile instituţionale îl au asupra actelor de cult este unul arbitrar.

În Biblie se precizează că toţi Creştinii renăscuţi spiritual sunt o preoţie sfântă, deci oricare dintre ei ar putea administra aceste sacramente, deoarece fiecare în parte este un preot. Dacă numai preoţii oficiali, ai Bisericilor instituţionale, sunt preoţi ai lui Dumnezeu, după N.T., înseamnă că toţi ceilalţi credincioşi sunt pierduţi, deoarece aceasta ar însemna că ei nu sunt, aşa cum se exprimă apostolul Petru, „o preoţie împărătească.”

„Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.” [(1 Petru 2: 9); ref. 107 în Biblia Ortodoxă]

Nicăieri, pe întreg parcursul Bibliei, nu găsim precizate, anumite competenţe speciale privitoare la administrarea Botezului în apă, sau la Împărtăşanie sau Cină, sau la alte sacramente sau ritualuri cultice. Diaconii erau nişte slujitori care serveau la mese, în rest cine trebuia să administreze botezul în apă sau Împărtăşania, Biblia nu precizează. Din momentul când acestea au fost considerate „taine” administrarea lor a trecut în sarcina celor care cunoşteau aceste „taine,” adică episcopii şi preoţii, cunoscători de „taine.” În realitate, acestea nu erau „taine,” sau mistere, ci simboluri introduse de Ioan Botezătorul pentru botezul în apă şi de Isus pentru Cină sau Împărtăşanie. Apostolul Pavel, cu toate că era apostol, nu a botezat, cu una sau două excepţii, pe credincioşi, prin urmare el nu considera îndeplinirea actelor de cult ca fiind atributul principal sau exclusiv al apostolilor. De ce atunci, în anumite instituţii bisericeşti, numai aşa zişii urmaşi ai apostolilor, adică episcopii sau preoţii, sunt consideraţi că sunt singurii calificaţi pentru administrarea sacramentelor? Este vorba de o strategie instituţionala bisericească. Administrarea acestor acte de cult aduce venituri Bisericilor instituţionale şi îi menţine pe enoriaşi la dispoziţia lor. În loc să le spună credincioşilor că fiecare din ei este un preot, sau trebuie să ajungă să fie, prin naşterea din nou, în conformitate cu Biblia, corporaţiile bisericeşti preferă să îi ţină legaţi pe credincioşi de propriile lor interese. (1 Petru 2: 5-9; Apocalipsa lui Ioan 1: 6) Se consideră, în mod premeditat şi în mod greşit, de către reprezentanţii instituţiilor religioase creştine, că singura autoritate valabilă pentru a săvârşi ritualurile cultice este o anumită categorie de funcţionari bisericeşti, care au aceste atribute, moştenite de la apostoli. De fapt, apostolii s-au abţinut la un moment dat de la săvârşirea oricăror acte de cult, reţinând pentru ei numai stăruinţa necurmată în rugăciune şi propovăduirea Cuvântului. (Faptele Apostolilor 6: 4)

Revenind la istorie, trebuie precizat că Didache, unul dintre cele mai vechi documente ale Bisericii, îi tratează pe episcopi la un nivel mai scăzut decât pe profet sau pe învăţător. I Clement, un alt document cu mare vechime, subliniază importanţa episcopului pentru Biserica primară, dar nu precizează dacă era nevoie doar de un singur episcop sau de un colegiu de episcopi pentru fiecare „scaun episcopal.”

Începând de la Cincizecime fiecare Creştin s-a simţit pe sine martorul adevărurilor conţinute în mesajul lui Isus Cristos. Primirea Duhului Sfânt făcea ca fiecare Creştin, aflat în această situaţie, să fie în Cristos. Duhul Sfânt era conducătorul fiecărui Creştin în parte şi acest lucru făcea deosebirea faţă de Evreii ne creştinaţi sau faţă de celelalte neamuri. Prezenţa Duhului Sfânt era modul în care Creştinii îşi exprimau calitatea de membru al comunităţii creştine în primul secol după Cristos şi aceasta independent de orice funcţie pe care o deţineau sau nu.

Există o deosebire a felului în care s-a dezvoltat tradiţia şi dezvoltarea Bisericii în Ierusalim şi în Diaspora. Ca şi organizare a Bisericii, se regăseşte, încă de foarte devreme, un Sanhedrin Creştin, ca un fel de continuare, în formă, a modelului religios iudaic. Acest for de conducere era prezidat de Iacob, fratele de sânge a lui Isus Cristos. El era însoţit de cei doisprezece apostoli, o trimitere simbolică, la cele douăsprezece triburi ale lui Israel. Probabil exista şi un consiliu restrâns, care consta în Iacob, Petru şi Ioan fiul lui Zebedei. Iacob, aşa cum s-a arătat, avea puteri monarhice asupra comunităţii creştine. Aici avem unul dintre punctele de plecare ale tradiţiei privitoare atât la episcopia de tip monarhic, cât şi cu privire la succesiunea apostolică. Iacov era considerat ca un fel de Mare Preot, un fel de echivalent cu funcţia similară din religia iudaică, cu toate că, în fapt, singurul Mare Preot în Creştinism este Isus Cristos. Tocmai această asemănare, această continuitate în formă între tradiţia iudaică şi cea a Creştinismului din Ierusalim a fost un lucru care a stimulat organizarea Bisericii într-o structură, care a devenit cu timpul un convertor al unităţii Bisericii, într-o ierarhie bazată pe autoritate şi monopol spiritual. Numai că aceasta nu a fost forma prescrisă de Isus Cristos, care, deşi se vedea pe sine un împlinitor al legii iudaice, a profetizat distrugerea Templului. De altfel, după ce Templu a fost distrus de către Romani, în anul 70 e.n., acest tip de Creştinism marcat de forme ale tradiţiei iudaice îşi va pierde aproape complet influenţa. În Ierusalimul dinainte de anul 70 e.n., Marele Preot, în tradiţia evreiască, era considerat profet şi preot, păzitorul atotputernic al legământului, pe care trebuia să îl predea fără pată succesorului său. Păzitorul noului legământ este însă Isus Cristos şi Creştinii sunt justificaţi în faţa lui Dumnezeu prin jertfa Lui pe cruce. El este Marele Preot, care se aduce pe sine însuşi ca jertfă pentru ispăşirea păcatelor umanităţii.

În Diaspora, organizarea primelor comunităţi Creştine era mult mai liberă. În anul 45 e.n., găsim în Antioch împreună cu apostolii, profeţii şi învăţătorii. Acestea sunt cele mai vechi funcţii distincte din Biserică şi ele au rămas cele mai importante, până la sfârşitul secolului, după cum ne arată Didache în capitolele 11-13. De remarcat este faptul că atunci când apostolul Pavel a vorbit despre configuraţia Bisericii, el nu a spus nimic despre persoane, care sunt în Biserică şi care nu îndeplinesc nici o funcţie. Nici un organ în trupul uman nu este lipsit de funcţie şi nu există nimic care să fie pur decorativ sau figurativ. Creştinul de rând nu trebuie să fie Creştin de rând pentru că aşa ceva nu există, fiecare Creştin este un unicat şi are o misiune de îndeplinit.

Organizarea, în general, este necesară în societatea umană, dar Biserica constituie o realitate aparte, care nu se supune şi nu se expune regulilor obişnuite. Biserica este cu totul altceva, este o realitate spirituală, care este organizată de Dumnezeu după principii spirituale, altele decât principiile de organizare socio-umană. Acolo unde există un grup de oameni, în mod automat va apărea şi un anumit tip de organizare administrativă. Nu este nimic rău în acest fenomen, atâta vreme cât înţelegem că, din punctul de vedere al Creştinismului, această structură administrativă nu constituie adevărata Biserică a lui Dumnezeu, ci doar o schelă care ajută la construirea clădirii propriu zise. De îndată ce clădirea va fi terminată schela va fi dată la o parte şi construcţia respectivă îşi va arăta adevărata grandoare. Pericolul care planează şi care s-a dovedit real, este acela că în timpul construcţiei, în prezent ne aflăm într-o asemenea etapă, nu se vede clădirea propriu zisă ci doar sistemul de schele. Credincioşii sunt induşi în eroare atunci când li se spune că ceea ce văd este adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Opusul ordinii impuse este haosul şi amândouă sunt la fel de nocive. Prin acest studiu nu intenţionez, desigur, să propun înlocuirea ordinii impuse cu haosul, deoarece nu aş face decât să propun înlocuirea unui rău cu alt rău. Doresc doar să demarchez o linie netă de despărţire între ceea ce reprezintă şi ceea ce nu reprezintă adevărată Biserică a lui Dumnezeu. Structurile organizatorice administrative au tendinţa de a deveni autonome, servind propriile lor ţeluri, chiar dacă folosesc principiile spirituale pentru a îşi justifica existenţa.

Orice membru al Bisericii celor născuţi din nou îndeplineşte o funcţie, fie cea de apostol, de proroc, de învăţător sau în conformitate cu darurile spirituale primite de la Dumnezeu. Darurile spirituale sunt atribuite omului, în primul rând spre folosul altora (1 Corinteni 12: 7) Dumnezeu construieşte adevărata Sa Biserică, înzestrând pe credincioşi cu puterea Lui supranaturală prin intermediul căreia aceştia săvârşesc minuni, adică lucruri supranaturale.

Ce este natural şi ce este supranatural depinde de dezvoltarea naturii umane la un moment dat. Acum 1000 de ani era supranatural să deţii un telefon mobil, iar peste 1000 de ani s-ar putea să fie natural să ne stabilim pe o planetă, departe de sistemul nostru solar, unde oamenii vor trăi la nesfârşit, adică veşnic. În momentul în care a trăit Isus Cristos, adică acum 2000 de ani, faptul de a merge pe apă, fără nici un instrument tehnic, a fost supranatural şi în mod normal a uimit pe cei care l-au văzut pe El îndeplinind această acţiune. Faptul de a învia un mort, aflat în putrefacţie, a fost supranatural acum 2000 de ani şi este şi în momentul de faţă. Cum va fi privită peste 2000 de ani, o astfel de transformare, adică dacă oamenii vor putea deţine asemenea capacităţi sau nu, nu ştiu. A face minuni, înseamnă deci, a fi înaintea epocii tale, dar aceasta nu înseamnă că există lucruri, care sunt în mod absolut imposibile pentru oamenii care vor trăi în viitor. Personal, nu sunt sigur că, pentru o civilizaţie care ar avea, să spunem, 100000 de ani de dezvoltare ştiinţifică şi tehnologică înaintea noastră, ar mai exista ceva imposibil de realizat, dintre minunile descrise de Biblie. Problema pentru o societate, care se află în evoluţie, este ca ea să nu se auto distrugă printr-o folosire iraţională a resurselor aflate la dispoziţia sa. O altă problemă ar fi de a nu se crea un decalaj între gradul ei de înmulţire şi ritmul ei de dezvoltare tehnologică. Dacă cel din urmă rămâne în urmă, atunci societatea respectivă nu va putea face faţă provocărilor la adresa supravieţuirii sale.

Fiecare membru al adevăratei Biserici a lui Dumnezeu este un evanghelist, căci toţi sunt chemaţi să ducă mai departe mesajul mântuirii. (Marcu 16: 15) Din păcate, cunoaşterea principiilor Creştinismului a devenit, la un moment dat, un privilegiu al funcţionarilor bisericeşti şi masele largi de Creştini au fost departe de orice proces de cunoaştere a Bibliei. La aceasta au contribuit şi dificultăţile legate de copierea acesteia, înainte de inventarea tiparului. Când a început fenomenul de cunoaştere aprofundată a Bibliei, de exemplu prin tipărirea ei în limba germană de către Luter, atunci au început şi reformele Creştinismului, deoarece ceea ce Bisericile instituţionale susţineau şi practicau, era în complet dezacord cu ceea ce era scris în Biblie. Protestantismul şi cultele Neoprotestante nu sunt în mod necesar un atac la aşa zisa puritate a credinţei sau tradiţiei, acestea sunt mai degrabă o reacţie firească la încălcările principiilor Creştinismului de către anumite Biserici instituţionale, aşa cum sunt ele prezentate de Biblie. Pe de altă parte, confesiunile Neoprotestante au rămas şi ele tributare, în mare măsură, greşelilor săvârşite de Biserica instituţională, după oficializarea ei. Cea mai mare greşeală este autoritarismul instituţionalizat şi confuzia dintre instituţiile bisericeşti şi adevărata Biserică a lui Dumnezeu.

De altfel, nici Biserica instituţională Ortodoxă nu acceptă în totalitate principiile Bisericii instituţionale Romano-catolice, de ce atunci observaţiile, de aceeaşi natură, sau de natură diferită, făcute de Protestantism la adresa Romano-catolicismului nu ar fi acceptabile? Părerile sunt diferite, dar Dumnezeu este Unul şi până la urmă nici una dintre păreri nu oferă garanţia adevărului indiscutabil. Personal, am constatat, în limita propriei mele experienţe, faptul că nici o Biserică instituţională nu respectă în totalitate spiritul Creştinismului sau învăţăturile Bibliei, cu toate că fiecare din ele susţine contrariul. De exemplu, nici acceptarea nelimitată şi ne analizată a tradiţiei nu este o idee bună, mai ales atunci când contrazice spiritul Creştinismului, dar nici refuzul oricărei tradiţii nu este un lucru pozitiv, deoarece Biblia a fost scrisă într-un anumit context istoric şi cultural, cuprins şi reflectat în tradiţiile primelor colectivităţi de Creştini. Biblia nu a fost un “glas în deşert” , ci a căutat să răspundă unor întrebări şi nelinişti particulare pe care primii Creştini le aveau. De exemplu, scrierile apostolului Pavel cuprind în ele, disproporţionat de mult, apărările pe care le face concepţiilor pe care acesta le-a avansat şi mai ales reflectă tensiunea şi gravitatea conflictelor doctrinare pe care Pavel le-a avut cu Evreii convertiţi la Creştinism, care înţelegeau noua credinţă ca pe o continuare, prea lineară, a religiei iudaice.

[1] The Early Church … W.H.C. Frend … pagina 38