Ideea pe baza căreia instituţiile bisericeşti s-au definit ca fiind organizaţii divino-umane, s-a dezvoltat ca o posibilă comparaţie cu persoana lui Isus Cristos. El a fost definit de Sinoadele Bisericii ca o Persoană cu o dublă natură, divină şi umană. El este considerat a fi Dumnezeu adevărat şi om adevărat în acelaşi timp. De altfel, problema Cristologiei, adică a naturii şi funcţiei lui Isus Cristos, a fost principalul motiv de dispută între diferitele grupări creştine. Trebuie precizat că o comparaţie între natura persoanei lui Isus Cristos şi cea a instituţiei bisericii este nepotrivită. Natura umană are un specific, care nu permite astfel de comparaţii. Nu se poate alătura, prin comparaţie, construcţia psihologică internă a unui om cu structura unei instituţii. Instituţiile bisericeşti nu pot avea o dublă natură, divină şi umană, pentru că nu există nici un recipient instituţional, în care să se combine cele două naturi în mod armonios. Chiar dacă, în mod formal, principiile instituţiilor bisericeşti sunt bazate pe principiile Creştinismului, la care se adaugă reguli proprii, generate de interpretări specifice, totuşi, acest amestec dintre principii spirituale şi organizare instituţională nu echivalează cu amestecul a două naturi diferite. De fapt, este vorba de o singură natură a instituţiilor de acest tip şi anume o natură tipică organizaţiilor de orice fel. Orice organizaţie este concepută în aşa fel, încât să promoveze şi interesele organizatorilor. Natura primordial şi determinant umană a instituţiilor bisericeşti este dovedită de performanţele lor, unde sfinţenia este o excepţie şi este trecută în calendar şi unde mulţimi de oameni se îndreaptă, în mod triumfal către o pieire veşnică.

Singurul loc unde se pot combina două naturi, este în interiorul persoanei umane. Omogenitatea şi unitatea intrinsecă pentru fiinţa umană nu este realizabilă în cadrul unei instituţii, care este prin definiţia ei eterogenă, deoarece este formată din oameni cu intenţii şi concepţii diferite. Se poate formula următoarea interogaţie: de ce atribuim instituţionalizării Creştinismului lipsa acestuia de unitate, de vreme ce dezbinările au apărut în cadrul său cu mult înaintea oficializării sale? Instituţionalizarea este una dintre cauze şi un catalizator al diviziunilor, dar nu reprezintă singura lor sursă. Natura umană ne renăscută spiritual este principala cauză a conflictelor dintre grupările creştine. Totuşi, odată cu instituţionalizarea Creştinismului, amestecul dintre factorul politic şi cel religios a produs deplasarea către un grad mai înalt de conflictualitate a tensiunilor deja existente, de data aceasta fiind în joc interese mult mai mari şi de asemenea fiind implicat şi factorul militar.

Dumnezeu nu se combină cu structuri organizatorice, nu există o construcţie în care o latură să o constituie natura divină şi cealaltă latură să fie formată dintr-o organizaţie religioasă. Dumnezeu locuieşte în oameni, consideraţi în mod individual, El nu îşi are locuinţa în temple făcute de mâini omeneşti. (Faptele Apostolilor 17: 24) Templul iudaic nu a fost locuinţa lui Dumnezeu, ci locul de întâlnire cu poporul Evreu. Atunci când vorbim de natura unei instituţii religioase, trebuie să ne amintim că această structură organizatorică este o entitate în sine, având propria identitate, formată dintr-un colectiv de oameni, organizaţi şi ierarhizaţi între ei şi care se conduce după propriile reguli administrative.

Proporţia dintre uman şi divin, în funcţionarea unei instituţii religioase se poate determina numai după expresia manifestării reale. Participarea Creştinilor la Cruciade, inclusiv a femeilor şi a copiilor şi mai ales modul barbar în care acestea au fost purtate, nu au fost conforme cu învăţătura lui Isus, care a propovăduit iubirea vrăşmaşilor. În numele lui Cristos s-au făcut crime abominabile împotriva „duşmanilor,” cu toate că Isus a vorbit despre iubirea vrăjmaşilor. Pe ce bază a decretat Papa Urban al II le-a celebra formulă, pe care am amitit-o deja, „Deus vult!” (Dumnezeu o doreşte), atunci când a propus Prima Cruciadă în 1095? A fost chiar voinţa lui Dumnezeu? Dacă a fost voinţa lui Dumnezeu, de ce nu a contribuit El la permanetizarea acestei victorii şi practic toate celelalte tentative, pentru recucerirea „Ţării Sfinte” s-au soldat în final cu eşecuri. Bineînţeles că din punct de vedere pur uman, Cruciadele au avut şi consecinţe pozitive, cum ar fi extinderea legăturilor comerciale şi culturale dintre Occident şi Orient, dar din punctul de vedere al moralei creştine a reprezentat un spectacol lamentabil. În viziunea lui Isus, scopul nu scuză mijloacele, pentru că scopul existenţei umane nu este propăşirea materială ci elevaţia spirituală.

„Ţară Sfântă, relicve sfinte, icoane sfinte, moaşte sfinte, obiecte sfinte,” sunt formule tipice pentru unele Biserici instituţionale. La ce folosesc toate acestea? Sunt utile pentru a construi instituţii bisericeşti puternice. Dumnezeu locuieşte în trupurile celor Aleşi şi nu în ţări sfinte, în mijlocul unor obiecte sfinte. Persoanele în care locuieşte Dumnezeu sunt sfinte, în sensul de curăţenie morală şi cine nu este sfânt, în cazul că este interesat de Creştinism, acesta din urmă rămâne doar o problemă de cultură generală. Numai că sfinţenia nu trebuie privită ca o stare de anormalitate, în care cei în cauză se ascund în „gaură de şarpe,” pentru a nu fi poluaţi de lume. Sfinţenia înseamnă a trăi o viaţă utilă societăţii, la standarde morale înalte.

În concluzie, paralela între natura unei Biserici instituţionale şi natura lui Isus Cristos nu poate fi făcută. Orice organizaţie realizată de oameni are o natură umană şi în nici un caz divino-umană. Organizaţia concepută de Dumnezeu are o natură divină. Bisericile instituţionale au încercat să reproducă, fiecare în felul ei, organizaţia divină, dar, deoarece nu au păstrat puritatea principiilor divine, rezultatul demersurilor lor în această direcţie este unul ne împlinit. Au construit un amestec ne omogen, în care cele două elemente nu formează împreună o entitate divino-umană armonioasă, ci reprezintă două realităţi diferite şi contradictorii, care se luptă una cu cealaltă, aşa cum firea pământească se luptă cu Duhul lui Dumnezeu. (Galateni 5: 17) În orice Biserică instituţională există o realitate divină şi una umană, dar natura acesteia rămâne una umană. Prezenţa Bisericii celor născuţi din Dumnezeu în mijlocul Bisericilor corporatiste este singurul element divin în cadrul acestora. Acest lucru nu conferă o natură divino-umană Bisericilor instituţionale, deoarece Biserica celor Aleşi este o entitate în sine, ne amestecată în structura organizatorică a instituţiilor bisericeşti.

Oamenii, în mod individual, pot avea o natură divino umană, atunci când sunt născuţi din nou pentru o viaţă spirituală şi când sunt conduşi în viaţa lor de Duhul Sfânt. Chiar dacă ei, ca indivizi, au o dublă natură, totuşi, Biserica celor născuţi din Dumnezeu este o realitate divină şi nu divino-umană, din punctul de vedere al organizării şi structurării ei. Ce se întâmplă deci, acolo unde, într-o Biserică instituţională determinată, majoritatea membrilor sunt creştini născuţi din Dumnezeu? Mai există în acel loc elemente instituţionale, adică autoritate impusă şi manipulare? Mai pot fi denumite acele adunări creştine instituţii bisericeşti. Într-un asemenea caz, amestecul, în sine, dintre majoritatea dată de Creştinii născuţi din Dumnezeu şi cei „lumeşti” va rămâne ne omogen, dar toţi credincioşii născuţi din nou sunt bineînţeles membrii ai Bisericii celor înscrişi în Ceruri.