Aceasta este o problemă, conexă cu ceea anterioară şi care ocupă un loc de o importanţă capitală în interiorul fenomenului creştin. În propaganda anumitor confesiuni creştine, în mod explicit, sau implicit, se afirmă că numai aparteneneţa Creştinilor la aceste confesiuni le dă acestora legitimitatea necesară pentru a putea aspira la mântuire. De exemplu, aproape ca o regulă generală, Creştinii Penticostali, cei Baptişi, sau Evanghelişti, îi consideră pe Creştinii Ortodocşi, sau Romano Catolici ca fiind incompatibili cu salvarea care vine prin credinţă, din cauza ritualurilor religioase, pe care aceştia din urmă le practică şi a formelor lor de organizare cultică. Mai mult decât atâta, mulţi dintre creştinii Neo-protestanţi vorbesc despre faptul ‚transmutării,’ unui Creştin Ortodox sau Romano Catolic, de la confesiunile în care s-au născut la denominaţiunile Neo-protestante, ca la o adevărată „convertire la credinţa creştină,” expresia fiind „x s-a întors la credinţă, sau s-a întors la Dumnezeu.” Această carte îşi propune să stabilească dacă este cu adevărat necesar ca o persoană să schimbe confesiunea creştină de care aparţine, înainte de a putea aspira la salvare, sau, oricare confesiune creştină oferă aceeaşi posibilitate de lansare în ascensiunea spirituală personală, în mod absolut egal cu celelalte. Analiza mi se pare necesară deoarece se foloseşte multă energie pentru ‚convertirile’ între confesiunile creştine, efort care ar putea fi îndreptata într-o direcţie mai bună. Din păcate, după ce ‚convertirile’ respective s-au produs mulţi credincioşi consideră că au făcut „pasul cel mare” şi se rezumă să rămână la un stadiu incipient de evoluţie spirituală, în felul acesta pereclitând mântuirea lor pesonală. Lucrarea aceasta ne arată că evoluţia noastră spirituală are ca şi finalitate ca noi să ajungem la „înălţimea plinităţii staturii lui Cristos,” indiferent de confesiunea creştină de care aparţinem şi că lucrul acesta este posibil de a fi realizat pornind de la aparteneneţa nominală la oricare denominaţiune. De exemplu, Creştinii Ortodocşii, cei Romano Catolici, cei Baptişi, cei Penticostali, etc., pornesc de la aceaşi „linie de start,” în privinţa ‚alergării’ lor spirituale, folosesc un termen pe care l-a folosit şi apostolul Pavel’ şi nimeni nu pleacă cu ‚handicap’ în cursa mântuirii. Pe de altă parte, toţi au nevoie să fie născuţi din nou, adică să fie născuţi din apă şi din Duh, cu alte cuvinte să fie născuţi din Dumnezeu. Această din urmă condiţie este eliminatorie şi Biblia este fără echivoc, în această privinţă. Acesta este un adevăr atât de indiscutabil, ieşit din gura lui Isus, încât stă la temelia învăţăturii creştine din toate timpurile şi nu poate fi ocolit de nici o doctrină şi de nici o confesiune creştină. Oricine încearcă să ocolească nevoia naşterii din nou, adică a renaşterii spirituale individuale şi îi învaţă şi pe alţii că se poate face acest lucru, fără consecinţe, fie acesta Ortodox, Romano Catolic, Baptist, Penticostal, etc., propovăduieşte un Creştinism greşit şi îşi asumă o mare răspundere în faţa lui Dumnezeu. Îndrăznesc să afirm, cu toată convingerea, acest lucru, în baza cuvintelor extrem de explicite şi clare, rostite de Isus, în această direcţie şi în baza întregii Sale învăţături. Dacă asupra altor aspecte ale credinţei creştine se poate interpreta mult, am găsit, că în privinţa naşterii din nou nu este necesară nici o interpretare deorece această învăţătură este indiscutabilă, ea este fundamentul credinţei creştine. (Ioan 3; 3.5.)   

Ce s-a întâmplat cu toţi Creştini Ortodocşi, sau Romano Catolici care au trăit până în momentul în care au apărut, în istoria Creştinismului, denominaţiunile Neo-protestante, de exemplu, Baptistă sau Penticostală; care a fost soarta acestora timp de sute de secole? Sunt oare toţi aceştia pierduţi, pentru că nu au respectat doctrinele celor două confesiuni Neo-protestante, pe care, de altfel, nu aveau cum să le cunoască? După ce au apărut pe scena istoriei credincioşii Baptişti sau cei Penticostali, este oare nevoie, ca o condiţie a salvării lor, ca toţi Creştinii să îmbrăţişeze doctrinele acestor culte şi să devină membrii lor? Este obligatoriu să fim Ortodocşi, Romano Catolici, Geco Catolici, Protestanţi, Reformaţi sau Neo-protestanţi; trebuie să fim membrii a uneia dintre aceste diviziuni creştine, în mod special, sau putem fi membrii la oricare dintre ele? Ce se întâmplă dacă nu suntem membrii la nici una dintre respectivele confesiuni creştine şi totuşi profesăm şi practicăm Creştinismul? De ce nu putem să fim botezaţi, sau să ne botezăm, pur şi simplu, în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, fără ca prin aceasta, să devenim, în mod obligatoriu, membrii numai ai unei anumite denominaţiuni creştine şi nu al tuturor? Este foarte important să cunoaştem răspunsul la aceste întrebări, dacă de răspunsul dat lor atârnă mântuirea noastră. Această lucrare face tocmai acest lucru şi sunt convins că până la sfârşitul ei cititorul va găsi răspunsurile la respectivele întrebări.

Dacă vom ajunge la concluzia necesităţii de a deveni toţi membrii ai confesiunilor Neo-protetante, sau dacă trebuie să devenim toţi Ortodocşi, sau Romano Catolici, sau Greco Catolici, sau altceva, sunt sigur că vom face acest lucru, dacă de aceasta depinde mântuirea noastră, deoarece nici un preţ nu este prea mare pentru a dobândi ceea ce martirii credinţei creştine au dobândit, cu preţul vieţii lor. Dacă vom ajunge însă la concluzia că lucrul acesta nu este necesar şi fiecare se poate dezvolta spiritual, pe o bază echivalentă, pornind de la locul unde se află în prezent, atunci sunt sigur că nu vom schimba o confesiune creştină cu alta, chiar dacă le vom frecventa pe toate, fără discriminare, dacă vom considera că avem ceva de învăţat, de la fiecare, din punct de vedere spiritual. Dezbaterea aceasta trebuie făcută şi problema trebuie rezolvată, cu cât mai repede cu atât mai bine, deoarece în felul acesta se va evita multă confuzie, în aria Creştinismului. Prin urmare, problema care trebuie rezolvată este de a şti, cu un grad cât mai mare de siguranţă, dacă este o condiţie obligatorie, eliminatorie, sau nu, să trecem de la o denominaţiune creştină la alta, de exemplu, din Biserica instituţională Ortodoxă, sau din ceea Romano Catolică, la o confesiune Neo-protestantă, de exemplu ceea Baptistă, sau ceea Penticostală, sau de la acestea din urmă la primele, adică să ne transferăm instituţional la noua confesiune, prin practicarea din nou a botezului în apă? Legat de aceasta, o altă întrebare este: „Putem frecventa liber, oricare confesiune creştină, putem să luăm Euharistia, adică Cina, în oricare confesiune creştină şi dacă nu de ce? Nu este peste tot acelaşi trup şi acelaşi sânge a lui Cristos?” Este Cristos împărţit şi sunt tot atâtea trupuri câte confesiuni creştine sunt? Câte trupuri a jertfit Isus pentru salvarea oamenilor, unul singur sau mai multe? Dacă, aşa cum ştim cu toţi, a jertfit un singut trup, al Său, de ce sunt prezentate, la Euharist, sau Cină, în mod simbolic, mai mult trupuri, incompatibile între ele, de către confesiuni creştine diferite? Dacă Isus s-a jertfit pentru toată lumea, de ce atunci trupul Său este oferit cu ocazia Euharistiei, sau Cinei, de către Bisericile instituţionale numai la membrii lor şi la alţii nu??? Cum poate să îndeplinească ritualul botezului în apă un Creştin renăscut spiritual, care nu este membru formal în nici o confesiune creştină? Cum poate un astfel de Creştin să participe la Euharist, adică Cină?  Sunt întrebări esenţiale, cu care sunt confruntaţi mulţi Creştini, în momentul de faţă şi care nu se dezbat suficient, nici în mod public şi nici în studiile teologice. În cartea de faţă sunt ne numărate principii şi argumente, care analizate atent, pot evidenţia un rezultat la problemele în discuţie.

În ceea ce mă priveşte, am dezbătut această problemă, într-un mod, cât am putut, de neutru, deoarece eu nu pledez în favoarea nici unei instituţii bisericeşti creştine. Nu iau partea, de exemplu, doctrinelor sau tradiţiilor Bisericii instituţionale Ortodoxe, a celei Romano Catolice, sau Greco Catolice, în faţa denominaţiunilor Neo-protestante, reversul este de asemenea la fel de valabil, le consider pe toate, cu părţile lor bune şi cu cele mai puţin bune, afectate de aceeaşi eroziune specifică oricărei instituţii umane şi anume de o regresie dictată de interese umane specifice şi de o compromitere datorată abuzului contra libertăţii de conştiinţă individuală, adică de încercarea de a domina spiritul uman. Din punctul meu de vedere, adevărata Biserică a lui Dumnezeu este o realitate spirituală, o maternitate de conştiinţe, regenerate spiritual, în care oamenii sunt născuţi din nou, de data aceasta din Spirit şi unde uniunea între membrii acestui organism divin este perfectă. „Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duh este duh.” (Ioan 3; 6)  Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta şi după mine marea greşeală a instituţiilor bisericeşti a fost şi este aceea că ele încearcă să transforme lumea, să o modeleze după părerile lor să o transforme într-o ‚lume creştină.’ Acest lucru se face în detrimentul unei sarcini mult mai importante şi anume aceea de a contribui la schimbarea, la renaşterea conştiinţelor individuale, a celor chemaţi de Dumnezeu. În momentul în care încercăm să transformăm lumea noastră într-o lume creştină, intrăm în mod inevitabil în conflict unul cu celălalt, în luptă cu alte convingeri religioase, cu cei care au motivele lor să se declare atei, chiar dacă aceste motive nu sunt împărtăşite şi de noi şi chiar cu ceilalţi Creştini, aparţinînd de alte confesiuni creştine, decât cel în cauză. Încercarea de dominare a lumii, de către Creştinism, a fost o consecinţă a preluări sale ca patrimoniu ideologic al Imperiului Roman şi poate ar fi bine să conştietizăm lucrul acesta şi să nu repetăm greşelile trecutului. Lumea nu va fi niciodată creştină şi niciodată valorile Creştinismului nu vor fi îmbrăţişate de toţi oameni de pe pământ. Dimpotriva, având în vedere rata de creştere a populaţiilor ne creştine, în raport cu rata de creştere a populaţiilor din perimetrul geografic al Creştinismului, proporţia numerică a Creştinilor pe pământ se ve diminua pe viitor. Lumea nu va fi creştină, dar vor fi oare instituţiile bisericeşti creştine? Viitorul ne va răspunde la această întrebare, în orice caz Isus s-a întrebat dacă atunci când va reveni va mai găsi credinţă pe pământ.    

Încercarea de a transforma lumea într-o lume creştină a fost o catastrofă şi s-a soldat cu multă vărsare de sânge, de-a lungul istoriei, dar susţinerea celor care sunt într-un proces de transformare interioară este misiunea Bisericii.  Din cauza faptului că multe din Bisericile corporatiste nu îşi înţeleg misiunea, ci încearcă să dobândească influenţă politică, socială, etc., străină misiunii lor, acestea sunt în pericol să îşi piardă ‚sufletul.’ Întrebarea mea este un ecou a întrebării retorice pe care a pus-o Isus; ce folos este pentru cineva să cucerească toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? (Marcu 8; 36-37) Ceea ce este valabil pentru un om, este în aceaşi măsură valabil şi pentru o instituţie bisericească, în acest caz. Bisericile instituţionale s-au străduit şi unele se mai străduiesc încă, să dobândească putere şi influenţă asupra lumii uitând că Împărăţia lui Cristos nu este din lumea aceasta. În măsura în care Împărăţia lui Isus nu este din lumea aceasta, nici Biserica Lui nu este din lumea aceasta şi faptul că Bisericile instituţionale sunt atât de lumeşti, în aspiraţiile lor, nu face decât de servicii Creştinismului.

Nimeni nu trebuie să se îngrijore că eu, autorul acestei lucrări aş fi Ortodox, Romano Catolic, Greco Catolic, Protestant, Reformat, Neo-protestant sau membru al vreunei alte denominaţiuni creştine, dacă mai există altele, care nu pot fi încadrate în această enumerare şi că aş privi Creştinismul din această poziţie. În realitate, sunt numai Creştin şi atât şi sunt credincios nu în baza eforturilor făcute de vre-o instituţie bisericească, ci mai degrabă împotriva eforturilor făcute de ele, îndreptate într-o direcţie greşită. Pe de altă parte, trebuie să menţionez că nu vorbesc din afara Creştinismului, ci din adâncurile lui şi că nu îmi sunt străine doctrinele şi tradiţiile nici unei confesiuni creştine. Numai descoperind limitele acestora am putut vedea mai bine cât de departe şi cât de sus sunt aspiraţiile noastre spirituale faţă de cunoştinţele noastre despre Absolutul cunoaşterii şi despre infinitul existenţei. A îl cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a cunoaşte dimensiunea infintă a realităţii în faţa căreia lumina ştiinţelor moderne păleşte, ca o lumânare de ceară şi în faţa căreia doctrinele noastre sunt ca şi descrierea unui  ocean, de către un pumn de nisip aflat pe fundul său. Demersul cognitiv uman este mai mult decât necesar dar aroganţa celor care vor să deţină monopolul asupra lui, adică a funcţionarilor bisericeşti, trebuie respinsă cu toată vehemenţa. Pentru înţelegerea dimensiunii infinite a existenţei este necesar ca să se conjuge toate forţele, adică interpretarea revelaţiei pe care această realitate ne-a trimis-o şi continuă să ne-o trimită, descoperirile ştiinţelor moderne şi folosirea instrumentelor conceptuale ale metafizicii. Cultura umană în general dă un sens modului în care experienţa transcedentală cu infinitul Fiinţei afectează existenţa omului pe coordonate temporale şi eterne. Am primit un semnal din univers, există viaţă veşnică, există o Conştiinţă ne muritoare, de ce bagatelizăm acestă chemare, de ce o trivializăm prin simplificare, de ce o manipulăm în interes personal, atunci când aceasta poate constitui însăşi sensul existenţei nostre umane? Dacă luăm în serios semnele vremurilor de ce nu luăm în serios semnalele lui Dumnezeu?  Sunt de acord însă că suntem sătui să ne simţim sufocaţi de ignoranţa celor care vor să ne impună credinţele şi dogmele lor, fără să permită respiraţia liberă a spiritului.    

Credinţa este un dar care vine direct de la Dumnezeu şi dacă nu vine direct de la El, ci doar prin convingerile doctrinale, inoculate de instituţiile bisericeşti, atunci ajungem să credem în aceste instituţii mai mult decât în El şi în învăţăturile Lui. Bisericile instituţionale pot să fie o punte de legătură cu dimensiunea infinită a existenţei, dacă nu îşi pierd ‚sufletul,’ adică dacă nu îi ‚sufocă,’ din punct de vedere spiritual, pe aceeia care sunt născuţi din nou şi care sunt ‚sufletul,’ oricărei adunări creştine, în caz contrar ele pot să fie o prăpastie, care să ne despartă de Dumnezeu. Adunările creştine îşi au rostul numai dacă în mijlocul lor se află oameni renăscuţi spiritual; în caz contrar, ce pot să înveţe ele umanitatea?

Această lucrare este şi un răspuns la următoarea întrebare: „Atunci când Cristos va reveni, pe norii cerului, împreună cu sfinţii îngeri, în glorie şi slavă, adică la a doua Sa venire, va ridica la Ceruri numai Biserica instituţională Ortodoxă, numai pe cea Romano Catolică, sau pe cea Greco Catolică, numai Biserica instituţională Baptistă, sau numai pe cea Penticostală, sau va lua la El pe toţi credincioşii renăscuţi spiritual, din toate denominaţiunile enumerate şi desigur şi din altele, fără să ţină cont de apartenenţa lor la o anumită instituţie bisericească, sau alta?  Bibla descrie Mireasa Mielului, adică adevărata Biserică a lui Cristos, care va fi înălţată de El la Ceruri şi această realitate spirituală reprezintă centrul principal de preocupare al acestei cărţi. M-am referit desigur, în mod contextual şi l-a cei care vor rămâne pe pământ, cu ocazia celei de a doua veniri a lui Cristos, adică la toţi aceia care nu aparţin de El, chiar dacă sunt membrii la diverse instituţii bisericeşti.