Este dorinţa de sfinţenie naturală sau supranaturală? Dacă este supranaturală cum se explică faptul că atîţia practicanţi ai altor religii îşi propun să devină sfinţi? De exemplu, Budiştii sau Hinduiştii doresc să devină sfinţi. Dacă dorinţa de sfinţenie este supranaturală înseamnă că şi aceştia din urmă au primit această dorinţă în mod supranatural. De la cine? Dacă dorinţa de sfinţenie este naturală aceasta înseamnă că nu trebuie să ai un contact special cu Dumnezeu pentru a dori să fi sfânt, deoarece dorinţa de sfinţenie vine din natura noastră umană, dar se manifestă numai la anumite persoane. S-ar putea trage concluzia că unii Creştini simt în mod natural dorinţa de a deveni sfinţi şi aceasta vine şi în întâmpinarea cerinţelor lui Dumnezeu. Cu toate acestea, sfinţenia în Creştinism nu este o excepţie ci o regulă şi a o considera o excepţie este un mod greşit de a înţelege lucrurile, deoarece aceasta ar însemna că unii oameni au o înclinaţie naturală pentru sfinţenie, adică sfinţii canonizaţi în calendare, dar nu toţi oamenii au această înclinaţie. O altă variantă ar fi să înţelegem că Dumnezeu i-a ales pe unii, în mod special, să fie sfinţi iar ceilalţi credincioşi nu pot fi sfinţi în viaţa aceasta. Dacă Dumnezeu a făcut o astfel de alegere aceasta ar însemna că tot El a ales ca unii Creştini   să nu fie sfinţi, dar aceasta este deasemenea o concluzie eronată. Sfinţenia deci, înţeleasă ca o excepţie subminează dreptatea lui Dumnezeu dar şi lucrarea lui de sfinţire. Cum este deci sfinţenia? Sfinţenia este o aspiraţie naturală a omului, existentă într-o măsură mai mică sau mai mare la toţi oamenii, care însă nu se poate realiza niciodată deplin decât cu ajutorul lui Dumnezeu. Ce se întâmplă însă cu Budiştii care urmăresc dreptatea, sunt cu adevărat miloşi şi nu folosesc intoxicante? Ei au o conduită morală superioară şi se concentrează asupra controlului de sine. Sunt ei consideraţi sfinţi în ochii lui Dumnezeu? Pentru Creştini sfinţenia este strânsă legată de jertfa pe cruce a lui Isus Cristos şi nu doar de viaţa noastră. Probabil că cineva ar putea fi sfânt prin eforturi proprii, într-o anumită accepţiune a acestui termen, dacă şi-ar propune cu tot dinadinsul acest lucru şi unii Hinduişti dovedesc această afirmaţie. Cu toate acestea, pentru a fi sfânt, în accepţiunea Creştinismului, trebuie mai întâi să înţelegem ce înseamnă sfinţenia. Sângele lui Cristos nu oboseşte să ne curăţească dar devine ineficient acolo unde nu există nici un fel de evoluţie spirituală. Cristos ne iartă ca să putem să ajungem să nu mai aibă de ce să ne ierte. Prin faptul că ne iartă înţelegem că ne eliberează de povara noastră morală, atunci când aceasta este prea grea. Ca să nu fim doborâţi de greutatea sarcinilor noastre Cristos ne ajută să scăpăm de ele, ne eliberează conştiinţele arătîndu-ne că ne înţelege, dar nu îi acceptă pe aceia care nu au dorinţa de a se elibera de vinovăţie şi de a se transforma în interiorul fiinţelor lor, adică de a se naşte din nou. Iertarea nu este o licenţă de a greşi la ne sfârşit ci este un ajutor care ni se dă pentru a putea ajunge să nu mai greşim. Dacă Dumnezeu ne iartă greşelile aceasta înseamnă că undeva, foarte adânc, Dumnezeu înţelege motivaţiile şi condiţionările lor şi ştie că avem în noi semănată dorinţa de a nu greşi. Dacă nu avem însă şi puterea Dumnezeu este gata să însoţească dorinţa noastră cu puterea Lui.

Oamenii evlavioşi, sfinţii din care este constituită Biserica celor Aleşi, au continuat să facă minuni, chiar dacă, de multe ori, au fost priviţi cu suspiciune de ierarhie sau aceasta a încercat să îi oprească şi au făcut acest lucru, fiind înscrişi în registrele instituţiilor bisericeşti. Nu mă îndoiesc că sfinţii şi sfintele comemoraţi şi trecuţi în calendarele Bisericilor instituţionale au fost oameni foarte credincioşi şi renăscuţi spiritual şi acest lucru întăreşte opinia că Biserica Spirituală Unică a existat ţi există în mijlocul Bisericilor instituţionale. Numai că ei au fost persoane deosebite, ieşite din rânduri, prin care s-a manifestat puterea lui Dumnezeu. Ceea ce se poate reproşa instituţiilor bisericeşti, este atitudinea lor faţă de aceşti sfinţi şi neînţelegerea statutului lor. În loc să informeze pe credincioşi asupra faptului că toţi Creştinii trebuie să fie sfinţi, la fel ca cei trecuţi în calendare, Bisericile instituţionale îi consideră pe aceştia excepţii şi un fel de mediatori între oameni şi Dumnezeu. Ce alt mediator au avut primii sfinţi, în afara lui Isus Cristos, pentru ca să devină ceea ce au fost? Isus este mediatorul tuturor sfinţilor, luaţi fiecare în parte şi sfinţii nu au nevoie de alţi sfinţi ca să îi introducă la Dumnezeu. Sfinţii sunt un exemplu pentru credincioşi. Toţi membrii Bisericii celor înscrişi în Ceruri trebuie să fie sfinţi, iar restul nu vor fi mântuiţi. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu este Biserica sfinţilor nu a păcătoşilor şi, prin urmare, este greşit să credem că vom fi mântuiţi prin intermediul altor sfinţi. Fiecare este sfânt pentru el însuşi, nici măcar pentru rudele lui nu poate fi un mediator. La oameni este posibil traficul de influenţă, relaţiile cu persoane influente, care să ne ajute să ne rezolvăm problemele, dar la Dumnezeu nu. El a pus o singură Persoană care să ne sprijine în demersurile noastre şi aceasta este Isus Cristos. Dumnezeu însuşi a stabilit standardele morale pentru, a putea fi mântuiţi şi acestea au fost explicate de Isus. Degeaba se încearcă a se intra pe uşa din spate, adică folosindu-ne de influenţa altor credincioşi, care au fost sfinţi, în viaţa lor, trebuie ca fiecare în parte să intrăm pe uşa care este Isus Cristos.

”Isus le-a mai zis:<<Adevărat, adevărat, vă spun că Eu sunt uşa oilor. Toţi cei ce au venit înainte de Mine, sunt hoţi şi tâlhari; dar oile n-au ascultat de ei. Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine va fi mântuit; va intra şi va ieşi şi va găsi păşune>>.” [(Ioan 10: 7-9); ref. 248 în Biblia Ortodoxă]

De ce încercăm să intrăm pe “geam” şi nu pe uşă, adică îi rugăm pe sfinţi să ne împrumute din sfinţenia lor, ca să ne scutească pe noi ca să fim sfinţi. Încă o dată nu putem cumpăra sau manipula obţinerea mântuirii, pentru că Dumnezeu nu este corupt. Nu se lasă păcălit de noi. El a pus nişte standarde spirituale clare pe care fiecare credincios în parte trebuie să le îndeplinească. Ne mai mirăm de ce în România există atâta corupţie, atunci când noi încercăm să îl „cumpărăm” chiar pe Dumnezeu prin oferirea de daruri şi slujbe, în numele morţilor şi prin a încerca să folosim sfinţenia altora în locul sfinţeniei noastre. Numai sfinţii fac parte din adevărata Biserică a lui Dumnezeu, sfinţi, nu prin puterile lor, ci deveniţi sfinţi prin naşterea din Dumnezeu. Bisericile instituţionale caută să limiteze şi să controleze sfinţenia, în loc să o încurajeze. Îi situează pe sfinţi într-un loc aparte, desprinşi de marea masă, tocmai pentru a sublinia caracterul ei excepţional şi, în felul acesta, dăunează mântuirii celor credincioşi. Sfinţenia nu este ceva excepţional, este norma pentru adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Putem să îi iubim pe sfinţi şi să învăţăm din exemplul lor, dar dacă nu vom ajunge sfinţi ca şi ei, alergarea noastră este în zadar. Sfinţii au fost oameni devotaţi lui Dumnezeu şi aşa trebuie să fie oricare credincios, cu toate acestea, ei nu sunt înlocuitorii lui Isus Cristos în Ceruri, deci nu prin ei se dobândeşte mântuirea. Avem mulţi sfinţi în viaţă, alături de noi, de ce nu le acordăm atenţia cuvenită? Preferăm să îi adulăm pe sfinţii morţi, pentru că aceştia nu cer nimic de la noi şi nu ne fac nici o observaţie. Scrierile marilor învăţaţi ai Bisericilor instituţionale sunt pline de învăţături folositoare, dar fiecare dintre ei a fost un reformator, adică a adus ceva nou faţă de ce se cunoştea până în momentul când au apărut scrierile sale. Rostul scrierilor “sfinţilor părinţi” a fost acela de a clarifica aspecte ne elucidate ale Creştinismului. Mai sunt încă aspecte ne elucidate şi atunci, de ce Bisericile instituţionale nu acceptă clarificarea acestora. De ce au închis ele uşa harului cunoaşterii? Să nu uităm însă, că Tatăl nostru este Dumnezeu, adică într-un anumit sens numai El este adevăratul nostru Părinte, toţi ceilalţi sunt fraţii şi surorile noastre. “Părinţii spirituali” care sunt sfinţii şi învăţaţii din trecut, sau din prezent, nu trebuie să ia locul Duhului Sfânt, care ghidează pe orice Creştin regenerat spiritual. Bisericile instituţionale Romano-catolică şi Ortodoxă tind să înlocuiască lucrarea Duhului Sfânt, în conştiinţele oamenilor, cu tradiţia şi scrierile sfinţilor părinţi şi pe de altă parte, în principal, din acest motiv, confesiunile Neoprotestante au înlăturat cu totul, din preocupările lor, scrierile marilor învăţaţi ai Creştinismului. Ambele poziţii, după părerea mea, sunt greşite şi trebuiesc respinse. Da, dar atunci, dacă gândim în acest fel, de ce confesiune creştină mai aparţinem? De nici una şi nici nu este nevoie să aparţinem de vreo Biserică instituţională. Prezenţa Duhului Sfânt în noi ne învaţă toate lucrurile. În acelaşi timp, Duhul Sfânt nu este prezent numai în noi, de-a lungul multor sute de ani, ci şi în alţii. Din acest motiv putem învăţa multe din experienţa celor care, ca şi noi, au căutat viaţa veşnică, chiar din greşelile lor. Acesta este sensul profund al comunităţii Bisericii celor înscrişi în Ceruri. Ei comunică unii altora experienţele lor spirituale în scris sau verbal. Biserica Spirituală Unică este formată din toţi sfinţii, inclusiv din cei care au murit. Ce comunitate ar putea exista între membrii adevăratei Biserici a lui Dumnezeu, dacă nici măcar nu am fi la curent cu scrierile, şi deci, cu experienţele lor? Cultele Neoprotestante, în mod deliberat, urmăresc să îi rupă pe Creştinii, care trăiesc în prezent, de cei care au trăit în trecut, adică de adevărata Biserică a lui Dumnezeu, pentru ca, în felul acesta, să deţină ele controlul asupra minţilor oamenilor. De fapt, ele încearcă să îi rupă pe Creştini de orice sursă de informaţii, televizor, literatură etc., tocmai pentru a putea manipula, în sensul dorit de ele, conştiinţele. Tot ce nu este legat direct de mediul evanghelic este considerat produsul unei lumi păcătoase. Cine a creat lumea, nu Dumnezeu? Nu este normal ca un credincios să fie informat despre ceea ce se întâmplă în lumea care ne înconjoară, pentru a putea descifra semnele vremurilor? (Matei 24: 1-14) Bisericile instituţionale Neoprotestante preferă să încerce a îi izola pe aderenţii lor de lumea care îi înconjoară, pentru ca, în felul acesta, să păstreze controlul informaţiilor şi mai ales al interpretării acestora. Toată ştiinţa şi tot ceea ce se întâmplă în lume trebuie să vină prin intermediul conducerii acestor instituţii bisericeşti. Omul este centrul mântuirii şi nu instituţiile bisericeşti şi de aceea, fiecare credincios trebuie să îşi păstreze independenţa spirituală faţă de orice instituţie şi dependenţa faţă de Dumnezeu. Pentru a putea să fie independent, însă, fiecare om trebuie să fie bine informat despre ceea ce se întâmplă în lumea în care trăieşte. Cunoscând semnele vremurilor, putem înţelege când urmează să revină Cristos pe pământ.

Sfinţii din trecut au fost oameni care merită tot respectul şi toată dragostea. Aceştia au respectat ierarhiile şi dogmele Bisericilor instituţionale de care aparţineau, dar în acelaşi timp, s-au îndepărtat de o înţelegere literară şi de excesul de regulamente şi birocraţie, trăind o viaţă spirituală intensă, în legătură directă cu Dumnezeu. Această relaţie personală cu El le-a permis acestora să realizeze progresele spirituale deosebite pe care le-au făcut. Aceştia trebuie urmaţi tocmai în ceea ce priveşte relaţia personală cu Dumnezeu, aceasta este prima lecţie pe care ei ne-o dau. Fără relaţia directă cu Isus Cristos nu putem face nimic şi El ne-a învăţat foarte clar acest lucru.

“Eu sunt adevărata viţă şi Tatăl meu este vierul. Pe orice mlădiţă, care este în Mine şi n-aduce roadă, El o taie; şi pe orice mlădiţă, care aduce roadă, o curăţeşte ca să aducă şi mai multă roadă. Acum voi sunteţi curaţi, din pricina cuvântului, pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămânea în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa, nici voi nu puteţi aduce roadă, dacă nu rămâneţi în Mine.” [(Ioan 15. 1-4); ref. 249 în Biblia Ortodoxă]

Nu doresc să contest în nici un fel că sfinţii sunt în prezent cu Dumnezeu, în Ceruri. Aşa cum am arătat Dumnezeu este deasupra timpului şi din acest motiv, El există şi în viitor, nu doar în trecut şi în prezent. Pentru cei mântuiţi, care au un viitor veşnic cu Dumnezeu în Ceruri, acest viitor există deja, din perspectiva lui Dumnezeu. Prin urmare, nu doar sfinţii care sunt canonizaţi de Bisericile instituţionale, sunt deja cu Dumnezeu în Ceruri, dar în acelaşi timp, pe lângă ei, sunt deja în Ceruri toţi membrii Bisericii Spirituale Unice. De ce să ne rugăm altor sfinţi, de vreme ce noi, cei care suntem cu Cristos în Ceruri, din perspectiva lui Dumnezeu desigur, avem toţi acelaşi statut. De ce să mă rog, de exemplu, unui sfânt oarecare să mă ajute, dacă eu însumi sunt în Ceruri, la fel ca acel sfânt şi mă pot ajuta singur de acolo? Credinţa în sfinţi şi în sfinţenie nu este rea, dar trebuie bine înţeleasă şi trebuie respins monopolul pe care îl au anumite Biserici corporatiste, în acest domeniu. În orice caz nu sfinţii ne mântuie şi ei nici nu pot pune o vorbă bună pentru noi, pentru că toată judecată îi aparţine Fiului.

Sfinţii au avut calitatea că au înţeles corect acest adevăr prezentat în textul de mai sus. Aceasta este cerinţa relaţiei personale cu Isus Cristos. Aceşti oameni ai lui Dumnezeu s-au remarcat în toate confesiunile, iar unii au devenit mari reformatori. Din păcate, reformele începute de ei au intrat în rutina unei majorităţi lipsite de entuziasm, care au văzut continuarea muncii lor ca pe o tradiţie, nu ca pe o invitaţie continuă la reformă, adică la a reforma în mod continuu viaţa fiecărui credincios, din interior. Fiecare trebuie să se deschidă în a se reforma pe sine, prin schimbarea naturii sale, adică prin naşterea din Dumnezeu. Spiritul lui Cristos este un spirit reformator. În tot acest timp s-au construit şcoli, spitale, centre de refugiu pentru săraci, dar câteodată, în interiorul acestora, sau produs abuzuri datorate excesului de putere al instituţiilor respective. Copii au fost abuzaţi de clerici, oamenii lipsiţi de apărare au fost trataţi cu aroganţă, bunele intenţii iniţiale au luat, de multe ori, o turnură administrativă, încărcată de formalism.