Scopul acestei lucrări este de a curăţa şi separa lucrurile, astfel încât adevărata imagine a lui Dumnezeu să apară clară precum şi înţelesul a ceea ce înseamnă Biserica Lui neîntinată. Am fost tentat să vorbesc, iniţial, doar despre latura spirituală şi despre cea instituţională, ca despre două dimensiuni ale aceleaşi Biserici, dar acest lucru nu ar fi explicat pe deplin configuraţia reală a celor două entităţi şi nici conflictul latent existent între ele, care va duce, în final, conform cărţii Apocalipsa lui Ioan, la despărţirea lor. În acest caz nu aş fi folosit aceiaşi termeni pe care îi foloseşte Biblia şi cred că nu aş fi respectat voia lui Dumnezeu. Cele două organisme au un început diferit, Biserica Spirituală Unică, odată cu evenimentul Cincizecimii şi Bisericile instituţionale, începând cu anul 313 e.n. şi continuând cu Sinodul de la Nicea, în anul 325 e.n. şi cu alte etape din dezvoltarea lor. Ele au şi un sfârşit diferit. După înălţarea lui Isus Cristos la ceruri şi până în anul 313 e.n., avem o perioadă de tranziţie, în care Biserica ce avea un puternic caracter spiritual, a acumulat treptat elemente de organizare umană, de tip corporatist, şi aceasta prin aducerea împreună a unor oameni care urmăreau aceleaşi interese, religoase, politice şi economice. Aceste elemente au contribuit la schimbarea caracterului ei odată cu oficializarea şi instituţionalizarea acesteia, în cadrul Imperiului Roman.

La modul general, nu am nimic împotriva ideii de instituţie socială, ca atare, şi sunt convins că multe astfel de instituţii, reglementate prin lege, sunt mai mult decât necesare pentru buna funcţionare a societăţii. Le recunosc importanţa existenţei lor în societate, cu atât mai mult cu cât, în lipsa lor, instaurarea haosului social ar pune într-un pericol grav şi pe membrii Bisericii celor născuţi din nou. Personal, cred într-o ordine socială democratică. Sunt însă categoric împotriva confuziei care se face, pe de o parte, între instituţia Bisericii şi pe de altă parte între realitatea spirituală a acesteia. Cea din urmă este un tărâm al libertăţii şi al unor conştiinţe atinse de puterea lui Dumnezeu.

Orizontul care se deschide unor minţi spiritualizate, este unul care nu poate fi circumscris în limitele înguste ale regulamentelor şi reglementărilor clericale. Este un tărâm al libertăţii, nereglementat prin lege, în care spiritualitatea umană poate, ca să mă exprim metaforic, zbura cu viteza luminii, fără să fie interceptată de nici un radar şi fără să primească amenzi. M-am referit desigur la „radarul” clerical. Nu este nevoie de regulamente, care să îngrădească aspiraţia spiritelor umane către libertate şi lumină. Nu există limită pentru agape, dragostea spirituală a lui Dumnezeu, ea merge dincolo de moarte. Principiul fundamental creştin nu este o regulă, o lege care prin natura ei să îngrădească şi să separe, ci este unitatea care, atunci când se produce, degajă multă energie spirituală. Unitatea nu înseamnă depersonalizare, reprezintă doar renunţarea la egoism.

Nici o singură Biserică instituţională, considerată în structura sa organizatorică, nu va face obiectul salvării promise de Isus Cristos. Salvarea este oferită indivizilor nu instituţiilor. Desigur că persoane aparţinând acestora vor fi salvate. Ce va face diferenţa? Distanţa dintre adevăr şi minciună, dintre ipocrizie şi sinceritate. Vor fi salvaţi şi cei care nu aparţin de nici o instituţie bisericească, deoarece salvarea nu vine de la ele ci de la Dumnezeu.

Multe Biserici instituţionale au pretenţia că sunt organizate după un model divin, adică urmează prescripţiile stabilite de Isus Cristos, pentru organizarea lor. De ce afirm că sunt organizaţii umane şi nu divino-umane? În ciuda faptului că ele sunt bazate, în mod formal, pe învăţăturile lui Isus Cristos şi multe din funcţiile din ierarhia lor sunt prezentate ca având originea în Biblie, ele rămân totuşi organizaţii umane din punct de vedere organizatoric. Ele au fost înfiinţate sau instituţionalizate de oameni, de exemplu Împăratul Constantin pentru Biserica corporatistă Romano-catolică, diverse sinoade sau modalităţi de înfiinţare a  multitudinii de confesiuni creştine. Fiecare denominaţiune are propria ei istorie şi propriul ei început, dar lucrarea de faţă nu permite, prin extensia ei limitată, o prezentare detaliată a acestora. Conducătorii Bisericilor corporatiste nu sunt aleşi direct de Dumnezeu, ci sunt nominalizaţi în urma unor alegeri libere. Misiunile sunt hotărâte de conducerea acestor corporaţii bisericeşti. Capul acestora este un patriarh, un papă, un arhiepiscop, sau un preşedinte de cult.  

 Este adevărat că latura instituţională a Bisericii celor născuţi din nou, adică Bisericile instituţionale, există pe seama existenţei Bisericii celor Aleşi şi în numele ei, dar nu este legată armonios de aceasta. Este o prelungire administrativă care s-a format din considerente oarecum străine vieţii spirituale. Încă din Imperiul Roman, Biserica a fost considerată o componentă de bază a societăţii şi din această cauză s-a considerat necesar ca ea să fie organizată după modelul altor instituţii ale statului. Aceasta presupunea exercitarea puterii şi autorităţii în mod organizat.