Prima problemă pe care a-şi dori să o discut în acest capitol este referinţa pe care Biblia o dă despre cele două naturi, natura umană şi natura divină. În epistola apostolului Pavel către Galateni, acesta îi sfătuieşte pe credincioşii din Galatia să umble cârmuiţi de Duhul şi să nu se lase călăuziţi de poftele firii pământeşti (Galateni 5: 16) Apostolul pune în opoziţie cele două entităţi şi anume, pe de o parte este firea pământească care pofteşte lucruri care nu sunt pe placul Duhului şi pe de altă parte este Duhul care pofteşte împotriva firii pământeşti. Apostolul Pavel ne pune în faţa a două realităţi care se opun una celeilalte deci, în faţa unui conflict între natura umană şi Dumnezeu, în ipostaza Duhului Sfânt.

Acesta este motivul pentru care Isus Cristos i-a comunicat lui Nicodim că nici un om care nu este născut din Duh, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu. Dar cine a fost Nicodim? Acesta a fost un fruntaş al Iudeilor, care făcea parte din categoria Fariseilor. A venit noaptea la Isus, probabil pentru că îi era frică de reacţiile colegilor săi. Important este că s-a dus să îl caute pe Isus. După cum rezultă din textul evangheliei după Ioan, el era animat de o convingere. El credea că nimeni nu ar fi putut să facă lucrările pe care le făcea Isus, dacă nu ar fi fost Dumnezeu cu el (Ioan 3: 2) Asemenea minuni, asemănătoare cu cele făcute de Isus, le regăsim şi în Vechiul Testament, de exemplu în cazul prorocului Ilie. Ceea ce făcea Isus Cristos depăşea cu mult orice limite umane. Era de ajuns să spună o vorbă şi un bolnav aflat la depărtare se vindeca. Niciodată nu a eşuat în încercarea lui de a vindeca pe cineva. A înviat şi morţii.

Nicodim era impresionat şi de aceea a venit la Isus, cu dorinţa să afle mai multe despre El. Isus nu şi-a asumat nici un credit pentru minunile făcute şi nici măcar nu i-a confirmat lui Nicodim că este venit de la Dumnezeu. În schimb, i-a transmis una dintre cele mai importante învăţături pe care le conţine Noul Testament şi anume învăţătura despre naşterea din nou. I-a spus lui Nicodim că „dacă un om nu se naşte din nou nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3: 3) Prima reacţie a lui Nicodim a fost să înţeleagă acest lucru literal şi a crezut că Isus vorbea despre naşterea în trup. Isus l-a corectat şi i-a vorbit de o altă naştere, adică o naştere spirituală.

„Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă, nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” [(Ioan 3: 5); ref. 121 în Biblia Ortodoxă]

„Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duh este Duh” [(Ioan 3: 6); ref. 122 în Biblia Ortodoxă]

Pentru Nicodim, această învăţătura a fost un şoc total, el a continuat să întrebe cum se poate face aşa ceva, chiar şi după ce Isus i-a dat exemplul cu vântul, care este invizibil şi despre care nu ştim de unde vine şi unde se duce (Ioan 3: 7-9) Din nefericire pentru el, Nicodim nu a avut posibilitatea de a citi epistolele apostolului Pavel dar pentru noi, care am făcut-o, lucrurile sunt mult mai clare. Pavel explică foarte detaliat în ce constă această naştere din nou. Pur şi simplu, credinciosul nu mai ascultă glasul firii pământeşti, moştenită prin naşterea naturală, ci ascultă de îndemnurile Duhului Sfânt, adică de îndemnurile lui Dumnezeu.

Se ridică câteva probleme. Prima este de a şti dacă Pavel considera că nu se află nimic bun în natura umană. Se poate echivala noţiunea de natură umană cu cea de fire pământească? Firea pământească este constituită din totalitatea instinctelor umane, cum ar fi instinctul de conservare, instinctul de supravieţuire şi instinctul de procreere. Prin educaţie, aceste instincte suferă o transformare importantă, ele nu se mai manifestă în stare pură. Este adevărat că în anumite situaţii speciale, cum ar fi, de exemplu războaiele, instinctele ies la iveală, aproape nealterate şi oamenii se ucid unii pe alţii. În condiţii normale, instinctele individuale, modelate prin educaţie, dobândesc o semnificaţie socială şi în felul acesta oamenii adoptă conduite acceptabile pentru semenii lor. Cu toate acestea, instinctele nu dispar, ci mai degrabă se rafinează. Lupta pentru existenţă rămâne, chiar dacă îmbracă forme mai civilizate. Omul nu este făcut numai din instincte dar şi din conştiinţă, aspiraţii, idealuri, simţ al dreptăţii, responsabilitate, etc. Acestea sunt atribute ale raţiunii şi aceasta are propriile ei reguli. Ce ne spune apostolul Pavel este, în primul rând, faptul că un credincios creştin îşi modelează conştiinţa sub incidenţa învăţăturilor lui Isus Cristos. Aceste învăţături însă nu sunt pur teoretice, ci devin un adevărat mecanism psihologic, atunci când Duhul lui Dumnezeu locuieşte în om. Această prezenţă a lui Dumnezeu în fiinţa umană este ceva deosebit şi reprezintă o importantă deschidere, către lumea spiritualităţii, pe care o aduce Creştinismul. Tatăl şi Fiul sunt una şi împreună vin să locuiască în om.

Care sunt faptele firii pământeşti? Apostolul Pavel le enumeră: „preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrajbele, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea” (Galateni 5: 19-21) Aceia care fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (Galateni 5: 21)

Ce efect produce prezenţa Duhului Sfânt în om? Sunt două feluri de efecte şi anume darurile şi roadele Duhului Sfânt. Darurile sunt prezentate de apostolul Pavel în prima sa epistolă către Corinteni.

„De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaşi Duh; altuia credinţa prin acelaşi Duh; altuia darul tămăduirilor, prin acelaşi Duh; altuia puterea să facă minuni; altuia prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia felurite limbi; şi altuia tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte” [(1 Corinteni 12: 8-11); ref. 123 în Biblia Ortodoxă]

Fiinţa umană respectivă este traversată de cea mai mare putere conştientă, existentă în toate universurile posibile. În acelaşi timp, omul respectiv se transformă şi înţelege diferit rostul propriei sale existenţe şi a celor din jurul său. Este orientat pentru a fi de folos celorlalţi, pentru că aceste daruri sunt date spre folosul celorlalţi. (1 Corinteni 12: 7) S-ar putea trage concluzia, din exprimarea apostolului Pavel, că numai anumite persoane primesc darul credinţei iar altele primesc alte daruri dar aceasta ar fi o interpretare greşită. Toţi membrii Bisericii celor născuţi din Dumnezeu primesc darul credinţei de la El. Această interpretare se bazează pe cuvintele lui Isus Cristos, care a spus că nimeni nu poate veni din capul lui la Dumnezeu şi că cei care cred, sunt atraşi de Tatăl ceresc. Această atracţie a Tatălui este darul credinţei, deoarece prin această atracţie Dumnezeu îşi face simţită prezenţa, deci existenţa. Acţiunea permanentă a Duhului Sfânt în viaţa omului produce transformări profunde, roade aşa cum le numeşte Biblia.

„Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.” [(Galateni 5: 22); ref. 124 în Biblia Ortodoxă]

Stabilirea de reguli obligatorii este o trăsătură a instituţiilor religioase, dar stările enumerate mai sus, devenite trăsături de caracter ale credincioşilor născuţi din nou, nu pot fi nici comandate şi nici interzise prin reguli. Tocmai de aceea esenţa Creştinismului nu stă în organizare administrativă şi ierarhică, ci în trăiri spirituale. Desigur că nici dragostea creştină nu poate fi impusă la comandă şi, cu toate acestea, este pur şi simplu prezentată câteodată ca fiind o obligaţie. În multe ocazii am auzit pe funcţionarii credinţei spunând că omul „trebuie” să iubească pe Dumnezeu cu toată fiinţa sa şi pe aproapele său ca pe sine însuşi. Învăţătura este minunată, dar felul cum este prezentată, stârneşte perplexitate. Nimeni nu poate iubi pentru că aşa trebuie, pentru că aşa cere credinţa creştină. Este adevărat că dragostea creştină nu este doar un sentiment, milă sau simţire în legătură cu ceea ce experimentează ceilalţi, este şi un principiu, dar redusă doar la latura principială se pierde esenţialul. În orice caz, dragostea de natură divină, agape, vine tot de la Dumnezeu şi este turnată în inima credincioşilor creştini prin Duhul Sfânt. (Romani 5: 5) Prin urmare, această dragoste nu se rezumă numai la un percept, care trebuie respectat, este o putere, cel mai puternic factor care pune în mişcare universul sau universurile.

Ce se întâmplă cu credinciosul care a fost născut din nou? Acesta sau aceasta devine o făptură nouă.

„Căci, dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile sau făcut noi.” [(2 Corinteni 5: 17; Galateni 6:15); ref. 125 în Biblia Ortodoxă]

Adevărata creaţie a omului se face prin naşterea din nou. Nu este o creaţie „din ţărâna pământului”, adică din materie, ci este o creaţie spirituală. Acela care este născut din nou ia cu adevărat chipul lui Dumnezeu. Naşterea din nou este frontiera de trecere din lumea noastră în Împărăţia lui Dumnezeu. Această graniţă nu se poate trece doar prin botezul în apă şi nici măcar prin botezul formal sau ritualic cu Duhul Sfânt. Ungerea care simbolizează botezul cu Duhul Sfânt trebuie să devină o realitate vie, adică să se treacă de la simbolul realităţii la realitatea propriu zisă. Naşterea din nou este condiţia apartenenţei la Biserica adevărată a lui Isus Cristos, care este Biserica celor născuţi din nou. Acolo, indivizii şi-au modelat natura lor umană, pentru a o face compatibilă naturii divine despre care voi vorbi în continuare.

Ce este natura divină? Să lăsăm pe apostolul Ioan să ne dea răspunsul.

„Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu: pentru că Dumnezeu este dragoste.” [(1 Ioan 4: 7-8); ref. 126 în Biblia Ortodoxă]

Natura lui Dumnezeu este dragostea. Natura Lui nu este autoritatea, nu este constrângerea, nu este represiunea, este agape. Să vedem ce ne spune apostolul Ioan în continuare.

„Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimes pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Prea iubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii. Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea lui a ajuns desăvârşită în noi. Cunoaştem că rămânem în El şi că El rămâne în noi prin faptul că ne-a dat din Duhul Său.” [(1 Ioan 4: 10-13); ref. 127 în Biblia Ortodoxă]

„Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el.” [(1 Ioan 4: 16); ref. 128 în Biblia Ortodoxă]

Definiţia cea mai scurtă a lui Dumnezeu, dată de apostolul Ioan este: „Dumnezeu este dragoste.” Este important să înţelegem că Dumnezeu este o Existenţă infinită, cu multe dimensiuni şi nu doar un principiu aliat cu un sentiment, însă esenţa caracterului său este dragostea. Am să continui demonstraţia prin a arăta că toate celelalte trăsături de caracter ale lui Dumnezeu sunt derivate din dragoste. Este adevărat că El separă lucrurile şi departajează binele de rău, că nu iubeşte păcatul şi nici nu acceptă ca oamenii să sufere nevinovaţi. Nu doar că sub controlul lui Dumnezeu s-a creat viaţa inteligentă, dar mai mult, El îi şi protejează pe cei pe care îi iubeşte. Protecţia Sa se manifestă prin exerciţiul dreptăţii Sale. Ce este păcatul, dacă nu un atac împotriva dragostei creştine? Dumnezeu detestă păcatul şi nedreptatea, tocmai pentru că acestea reprezintă pericole îndreptate împotriva celor pe care Dumnezeu îi iubeşte. Dragostea lui Dumnezeu este cea care găseşte un sens în a dărui necondiţionat, a ajuta, a se sacrifica pe sine.

În epistola după Romani în capitolele 7 şi 8, apostolul Pavel dezvoltă foarte amănunţit această confruntare internă între cele două naturi ale credinciosului creştin, una născută şi cealaltă dobândită. Şi în aceste texte el numeşte natura umană „fire pământească.” Apostolul vede în el însuşi această luptă internă între dorinţa de a face binele şi slăbiciunea firii sale care îl împiedică să facă acest bine.

 „Fiindcă după omul dinlăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primită de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele.” [(Romani 7: 22-23); ref. 129 în Biblia Ortodoxă]

Rezolvarea apare la începutul capitolului 8.

„Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Cristos Isus, cari nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti ci după îndemnurile Duhului.” [(Romani 8: 1); ref. 130 în Biblia Ortodoxă]

Apostolul Pavel ne informează de asemenea că:

„Deci, cei ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu. Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă nu are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.” [(Romani 8: 8-9); ref. 131 în Biblia Ortodoxă]

În continuarea epistolei către Romani, apostolul Pavel lămureşte şi mai mult lucrurile.

„Aşa dar, fraţilor noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” [(Romani 8: 12-14); ref. 132 în Biblia Ortodoxă]

Am prezentat toate aceste texte Biblice, pentru a putea observa împreună cu cititorul diferenţa între Creştinismul popular, transformat în religie instituţională şi mecanismul real al mântuirii omului. Credinciosul renăscut spiritual este o persoană născută din nou, de data aceasta din Duhul Sfânt. Este un individ în care se manifestă darurile şi roadele spirituale. Este umplut de dragostea lui Dumnezeu tot prin prezenţa Duhului Sfânt şi în tot ceea ce face, nu se mai lasă condus de impulsurile firii sale pământeşti, ci de îndemnurile, de conducerea Duhului lui Dumnezeu, care, bineînţeles este şi Duhul lui Cristos.