pagina anterioara                      pagina urmatoare
  

Răul nu a intrat în lume la un anumit timp. Răul la fel ca și binele există dintotdeauna. Dumnezeu cunoaște binele și răul, după cum ne spune Biblia, rezultă că răul există în mintea lui Dumnezeu, împreună cu binele, din totdeauna. Dumnezeu nu a descoperit răul la un moment dat, pentru că El este veșnic și cunoașterea binelui și răului de către El nu poate fi decât tot veșnică. Dacă Dumnezeu este Atotștiutor, El nu a aflat ce înseamnă răul doar după revolta lui Satana. Dacă Satana ar fi inventat răul, fără ca Dumnezeu să anticipeze acest lucru, atunci El nu este Atotștiutor. Acest atribut divin care este atotștiința presupune și cunoașterea viitorului nu doar a trecutului și a prezentului.

Omenirea a învățat să discearnă între bine și rău de a lungul istoriei sale și acest proces nu s-a terminat. Cunoașterea binelui și răului nu a venit dintr-o dată, după ce primii oameni au mâncat dintr-un pom al cunoașterii binelui și răului și întreaga istorie a omenirii este o dovadă în acest sens. Oamenii au făcut nenumărate experiențe sociale, cum ar fi fascismul sau comunismul, fără să știe de la început ce este bine și ce este rău.   

Mitul conform căruia oamenii au devenit dintr-o dată înțelepți, cunoscând binele și răul, este o absurditate. Întreaga experiență umană aspiră la găsirea binelui și la identificarea răului. Pe lângă alte aspecte și această neconcordanță dintre cartea Facerea și realitate ne arată că povestirea cu Adam și Eva este o legendă. 

Răul din lume nu poate să fie explicat prin așa numita cădere în păcat a lui Adam și Eva. Nimeni nu poate să dovedească că natura umană a fost mai bună în trecut decât în prezent. Nu se poate vorbi despre o înrăutățire a naturii umane în timp. De exemplu, Cain l-ar fi ucis pe Abel la scurt timp după crearea primilor oameni, deci natura umană ar fi fost de la început ceea ce este și astăzi, dacă l-ar fi împins pe Cain la crimă. Nu putem să observăm, din studiul istoriei, că natura umană s-a înrăutățit treptat, ceea ce ar fi fost firesc să se întâmple, dacă inițial primii oameni ar fi avut o natură morală. Civilizațiile antice au fost la fel de brutale ca și cele moderne, mai mult, lor le-au lipsit multe din cuceririle civilizației moderne. Una dintre aceste cuceriri este accentul pus pe drepturile omului.

Dacă ar fi existat în realitate, putem deduce din Biblie că Adam și Eva ar fi avut o natură deficitară de la început. În loc să asculte de Dumnezeu, primii oameni au ascultat de șarpe. Idea de oameni cu o natură perfectă, pe care Adam și Eva ar fi avut-o înainte de căderea în păcat, este o absurditate, dacă este vorba de ființe reale care se adaptează continuu la mediu. Înclinația către neascultare a fost de la început înnăscută în natura umană, deci nu se poate spune că Adam și Eva ar fi fost creați cu o natură perfectă și că aceasta a decăzut, din cauza neascultării primilor oameni față de Dumnezeu.

În lume există multă suferință, multe necazuri și catastrofe. Dacă Dumnezeu este bun și generos, de ce acceptă să existe atât de mult rău în lume fără să facă nimic ca să îl oprească? Suntem puși în fața unei dileme. Fie Dumnezeu acceptă toate aceste suferințe umane și atunci El nu este chiar așa de bun și generos, fie nu le acceptă, dar nu poate să facă nimic împotriva lor și atunci înseamnă că El nu este Atotputernic. În primul caz, se pune în discuție caracterul lui Dumnezeu, iar în al doilea caz este pusă la îndoială puterea Lui. 

Care este adevărul despre relația dintre Dumnezeu și răul din lume? Acceptă El oare suferința umană sau nu poate să facă nimic împotriva ei? Prezumția de la care pleacă cartea Facerea este că întreaga vină pentru existența răului din lume aparține șarpelui și oamenilor și că Dumnezeu nu are nici o responsabilitate, în această privință.

Neascultarea față de Dumnezeu, conform cu Biblia, s-ar fi produs atunci când primii oameni nu cunoșteau diferența dintre bine și rău. Fără acest discernământ primii oameni nu ar fi fost responsabili pentru hotărârea de a mânca din pomul cunoașterii binelui și răului. Răspunderea pentru răul din lume nu ar fi putut aparține oamenilor, care nu erau încă în măsură să deosebească binele de rău. Dacă considerăm că toată răspunderea aparține șarpelui, trebuie să ne întrebăm cine l-a creat pe șarpe și în ce scop. Ce nevoie avea Dumnezeu de un înger păzitor al tronului Său, atâta vreme cât nimeni nu ar fi îndrăznit să pună în pericol acel tron? Tocmai îngerul creat să apere tronul lui Dumnezeu, adică Satana, ar fi atentat la acel tron, cu toate că înaintea lui nu a mai fost nimeni care s-ar fi gândit să pună tronul acesta în pericol, deci nu ar fi fost nevoie de nici un apărător. Este logica unui mit care nu are o justificare în realitate. Dacă Dumnezeu l-ar fi creat pe Satana, un înger deosebit, cu un scop, El cunoștea acel scop chiar din momentul creației acelui înger, deoarece El este Atotștiutor. Dumnezeu l-ar fi creat pe Satana știind că acesta se va revolta împotriva Lui și că va pune în pericol și omenirea care urma și ea să fie creată.     

Dumnezeu și-a asumat niște riscuri enorme, prin urmare, mari responsabilități, atunci când El l-a creat pe Satana și omenirea. Dumnezeu, deci, l-a creat cu bună știință pe Satana, știind că acesta îl va amăgi pe om. Tot Dumnezeu i-ar fi creat și pe primii oameni, fără capacitatea de a face deosebirea dintre bine și rău și tot El i-ar fi lăsat pe Adam și Eva la îndemâna lui Satana, știind că cei doi nu aveau cum să reziste ispitelor lui. Această situație îl transformă pe Dumnezeu în autorul principal al răului din lume, Satana și oamenii fiind doar uneltele acestui plan. 

Conform Bibliei, încă de la începutul existenței lor pe Pământ, primii oameni au ales cunoașterea și au respins autoritatea pe care nu au înțeles-o și de asemenea au refuzat supunerea oarbă. Această atitudine este specifică naturii umane care se desăvârșește prin cunoaștere și nu prin acceptarea unor norme rigide bazate pe autoritate.

Privit într-o anumită perspectivă, șarpele din cartea Facerea a fost prietenul oamenilor care a dorit să le deschidă mințile și să îi ajute să progreseze. Într-o altă perspectivă, șarpele ar fi fost dușmanul de temut al omenirii, deoarece i-a influențat pe oameni să nu se supună poruncii lui Dumnezeu.

Oamenii nu ar fi fost niciodată în măsură să deosebească binele de rău, dacă șarpele nu le-ar fi sugerat să mănânce din pomul cunoașterii. Fără capacitate de discernământ oamenii nu ar fi fost decât niște ființe subdezvoltate moral.

Dacă Adam și Eva ar fi existat, înainte de a mânca din pomul cunoașterii, ei ar fi trebuit să aleagă între ascultarea oarbă și știință, nu între bine și rău. Fără a mânca din pomul cunoașterii, cei doi nu aveau cum să facă deosebirea între ce este bine și ce este rău. Problema fundamentală a cărții Facerea este problema autorității, pe care primii oameni ar fi nesocotit-o. Autoritatea religioasă este văzută în conflict cu știința și de către cartea Facerea. Acest conflict rămâne unul deschis până în zilele noastre și are ca sursă și scrierile biblice.

O altă inconsistență evidentă care se află în povestirea despre Adam și Eva este cea a naturii pedepsei care urma să li se aplice primilor oameni, în cazul în care mâncau din pomul cunoștinței binelui și răului. Ei ar fi trebuit să moară chiar în ziua când ar fi mâncat din acel pom. Ideea este că moartea nu putea să însemne nimic pentru Adam și Eva, dacă moartea ar fi intrat în lume tocmai datorită neascultării lor, așa cum susțin textele biblice. Înainte de neascultarea primilor oameni, ni se spune de către comentatorii creștini, nu a existat moarte în creația lui Dumnezeu, prin urmare, afirmația Lui că cei doi vor muri, dacă vor mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, nu putea să fie înțeleasă de Adam și Eva. Se observă și aici o inversare a ordinii logice a desfășurării lucrurilor. O avertizare asupra unui lucru care nu exista în momentul avertizării este un nonsens.   

Cartea Facerea este cel mai adesea interpretată în sensul că ascultarea oarbă de Dumnezeu ar fi fost un lucru bun și cunoașterea binelui și răului ar fi fost ceva rău pentru Adam și Eva. Este ascultarea oarbă un lucru bun? Ascultarea oarbă este un lucru rău, dacă exclude discernământul și libertatea de alegere a celui care ascultă. Adam și Eva trebuiau să asculte de Dumnezeu fără să înțeleagă deosebirea dintre bine și rău și acesta este semnul distinctiv al ascultării oarbe. Oamenii nu aveau propriile lor convingeri, trebuiau să asculte ce li se spunea și tocmai acest lucru i-a permis șarpelui să își facă jocul lui. Dacă ar fi avut convingeri proprii, bazate pe cunoașterea binelui și răului, oamenii nu ar fi putut fi influențați așa de ușor de către șarpe. Nu există libertate de alegere acolo unde nu există cunoașterea binelui și a răului.      

Dacă povestirea despre Adam și Eva nu ar fi decât o simplă legendă, Dumnezeu ar fi responsabil pentru tot răul din lume, deoarece El l-ar fi creat pe Satana, cu toate că știa că urma să se răzvrătească și pentru că nu le-ar fi oferit primilor oameni, imediat după crearea lor, cunoașterea binelui și a răului, cu ajutorul căreia Adam și Eva ar fi putut să aleagă binele și să respingă răul.  

Răul din lume poate fi explicat mult mai bine prin prisma unei concepții evoluționiste decât a celei creaționiste. În perspectiva creaționistă, cu un Dumnezeu generos care controlează totul, atât de mult rău în lume nu poate să fie explicat prin neascultarea față de El, a două personaje imaginare.   

Atunci când cineva constată că Adam și Eva sunt personaje de ficțiune, problema răului din lume reapare cu și mai multă intensitate. Cum se poate explica răul din lume, dacă Adam și Eva nu sunt vinovați de nimic, deoarece nu au existat cu adevărat? Singurul care cunoaște din totdeauna atât binele cât și răul este Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a creat lumea, chiar dacă în alt mod decât cel descris de către cartea Facerea, atunci înseamnă că El a prevăzut tot ce va fi bun în lume, dar și tot ce va fi rău. Cu toate că știa că lumea va fi plină de suferință și moarte, totuși Dumnezeu a creat-o chiar cu acest risc, ceea ce înseamnă că lumea merita creată chiar cu un preț atât de ridicat. În același timp, dacă Dumnezeu și-a asumat riscul existenței păcatelor și suferințelor din lume, de ce mai condamnă El miliarde de oameni la iadul veșnic? La prima vedere, s-ar părea că Dumnezeu dă vina pe oameni pentru tot ceea ce există negativ în creația Lui. Oamenii ar fi fost creați, fără a fi întrebați de Dumnezeu, și tot ei sunt socotiți răspunzători pentru felul în care au fost creați. Aceasta este logica dogmelor și doctrinelor religioase, nu poate să fie modul de a gândi a lui Dumnezeu.    

Dacă Adam și Eva sunt doar rodul imaginației omenești, înseamnă că teza conform căreia Dumnezeu a creat lumea bună, dar din cauza neascultării primilor oameni aceasta a devenit decăzută, deci rea, este nefondată. Lumea a fost mereu la fel, fiindcă a avut mereu aceeași natură. Lumea nu a fost creată de Dumnezeu perfectă, din punct de vedere moral. O astfel de perfecțiune nu există în natură. Dumnezeu ar fi putut să așeze la locul lor cărămizile de bază ale evoluției și lumea să se desfășoare, în mod natural, fără o altă intervenție divină. Dumnezeu ar fi putut chiar să intervină în procesul de evoluție și să o influențe pe aceasta în modul dorit de El. Cu toate acestea, evoluția speciilor este explicată pe baze pur naturale, care deci nu implică nici un fel de intervenție divină pe parcursul ei.   

Dumnezeu nu poate să conducă omenirea decât din interiorul conștiințelor individuale, convingând oamenii de importanța anumitor valori. Încercarea de a impune niște principii, cum ar fi ascultarea oarbă, de către o autoritate bazată pe o putere superioară, este ceea ce omenirea a respins de multe ori în istoria ei. Dumnezeu trebuie să fie nu doar mai puternic decât omul, dar și mai iubitor și generos, pentru a fi convingător. Din nefericire, V.T. ne arată un Dumnezeu mult mai puternic decât noi, dar de multe ori mult mai puțin iubitor și generos, decât o ființă umană. Am dat exemplul lui Moise care l-a convins pe Dumnezeu să nu distrugă poporul evreu. Ar fi multe exemple de dat, dar este clar că cei mai mulți muritori nu ar fi ucis prin Potop 99,99% din populația globului, fără ca să rezulte nimic bun din această distrugere, având în vedere că după Potop lumea a fost tot atât de rea ca și înainte. Dacă un om obișnuit s-ar fi abținut de la o asemenea distrugere, cum se face că Dumnezeu, care este mai bun decât un om, a generat o asemenea catastrofă? Este vorba de înțelesul unui mit care are o logică deficitară.

Se pornește de la premisa că prețul vieții omenești este stabilit de Dumnezeu. Este ca și cum oamenii nu și-ar cunoaște propria lor valoare și nici nu ar avea dreptul să o stabilească. Omul ar fi complet dependent de Dumnezeu care, pentru că i-ar fi creat pe oameni, are toate drepturile asupra lor și îi poate distruge când dorește. Oamenii sunt priviți ca niște obiecte, de către multe dogme și doctrine religioase, ei au doar o valoare de întrebuințare și devin utili numai în măsura în care îl slujesc și îl laudă pe stăpânul lor, adică pe Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu nu este mai iubitor și mai generos decât un om, atunci El nu are nici o putere de convingere, prin mijloace morale, asupra oamenilor care încearcă să dea un sens lucrurilor. Dacă singurul mijloc de convingere este puterea lui Dumnezeu, care este superioară oamenilor, atunci mulți oameni nu se vor apleca în fața puterii Lui, ci doar în fața generozității Sale. În V.T. vedem pe  Dumnezeu că este puternic și autoritar și că ucide pe unii din oamenii care încă nu îl cunosc. În N.T. ni se vorbește de Dumnezeu care îi iubește pe oameni și care dorește să îi mântuiască prin credință.    

Îndoctrinarea religioasă încearcă să ne convingă că Adam și Eva ar fi avut libertatea de a își alege atitudinea pe care să o adopte față de Dumnezeu. Voința liberă a primilor oameni este un mit, la fel ca toate celelalte mituri din Biblie care povestesc despre creație. Fără a cunoaște binele și răul, primii oameni nu putea să discearnă realitatea și fără discernământ nu există voință liberă.

Adam și Eva au  dobândit capacitatea de a alege între bine și rău numai după ce au nesocotit cerința lui Dumnezeu și au mâncat din fructul oprit. Conform povestirii biblice, ei ar fi plătit cu viața veșnică dorința lor de cunoaștere. În același timp, o Împărăție a Cerurilor din care ar fi lipsit Adam și Eva, dacă ei ar fi existat cu adevărat, este o absurditate, deci chiar dacă primilor oameni nu li s-ar fi permis să mănânce din pomul vieții ei totuși vor fi în rai cu Dumnezeu, trăind veșnic, la fel ca toți cei mântuiți de El. Dacă așa ar fi stat lucrurile, atunci Adam și Eva nu ar fi murit nici temporar și nici veșnic, în ziua în care ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, cu toate că Dumnezeu le-ar fi zis că vor muri. Ei nu ar fi murit nici spiritual, deoarece Dumnezeu a continuat să aibă o legătură spirituală cu ei. Ce rost ar mai fi avut atunci alungarea din rai, dacă până la urmă Adam și Eva tot în rai vor ajunge? Ni se spune că Isus (Iisus) a murit pe cruce și pentru păcatele lui Adam și Eva și astfel a făcut posibilă prezența lui Adam și Eva în rai. Dacă însă Adam și Eva nu au trăit niciodată pe Pământ, atunci moartea lui Isus (Iisus) pe cruce nu are nici o legătură cu ei sau cu alte personaje mitologice.

Este foarte clar că natura lui Adam și Eva, dacă ei ar fi existat cu adevărat, nu avea cum să se schimbe în urma neascultării lor de Dumnezeu. Biblia ne spune că ei au fost neascultători în natura pe care au avut-o înainte de neascultarea lor, deci natura umană a fost mereu curioasă și nu a acceptat autoritatea fără să o chestioneze.

Cunoașterea binelui și răului este o necesitate vitală pentru om. Fără această cunoaștere, oamenii sunt incapabili să supraviețuiască în lumea în care trăiesc. De ce oare Dumnezeu le-ar fi interzis oamenilor această cunoaștere? Nu putem să punem pe seama lui Dumnezeu această absurditate, deoarece putem fi sigur că El nu ar fi putut să le ceară oamenilor să îndeplinească nici o sarcină sau să comunice cu ei în mod rațional, dacă ei nu ar fi putut să deosebească binele de rău.

În conformitate cu Biblia, Dumnezeu i-ar fi înzestrat pe oameni cu o natură curioasă și cu nevoia de a cunoaște binele și răul și după aceea i-ar fi testat împotriva naturii lor. O astfel de atitudine din partea Lui nu ar fi avut nici un sens, dacă lucrurile s-ar fi petrecut așa cum relatează textele biblice.  

Povestirea despre ispitirea lui Adam și Eva se aseamănă, într-o anumită măsură, cu mitul grecesc a lui Prometeu:

„Prometeu și Epimeteu au fost scutiți de închisoare în Tartar deoarece ei nu au luptat alături de camarazii lor Titani în timpul războiului cu Olimpienii. Lor li s-a dat sarcina de a îl crea pe om. Prometeu l-a format pe om din lut și Atena a suflat viață în aceea figurină de lut. Prometeu l-a delegat pe Epimeteu să dea creaturilor pământului calitățile lor diferite, cum ar fi viteza, abilitatea, forța, blana și aripile. Din nefericire, când a ajuns la om Epimeteu a dat toate calitățile și nu a rămas nimic pentru om. De aceea Prometeu a decis să îl facă pe om să stea drept așa cum o fac zeii și să îi dea focul.” (ref. 250)      

 Legenda lui Prometeu se aseamănă cu legenda șarpelui din cartea Facerea. Atât Prometeu cât și șarpele sunt figuri mitologice, având ambii scopul de a emancipa omenirea. O altă asemănare, între cele două legende, o reprezintă modul în care a fost creat omul. Prometeu l-a format pe om din lut și Atena a suflat viață în acea figurină de lut. În cartea Facerea, în interpretarea pe care o dau acesteia mulți comentatori, Dumnezeu este Creatorul și șarpele este adversarul Său, dar în mitologia greacă, Prometeu este creatorul omului, dar și suporterul său. La Greci, opoziția era stabilită între Prometeu și alte zeități.   

Modul de a îl forma pe om este similar în Biblie și în mitologia greacă. În cartea Facerea ni se spune că Dumnezeu l-a format pe om din țărâna pământului și i-a suflat în față suflare de viață. Anumite legende au circulat în lumea antică și putem să regăsim urmele lor la mai multe civilizații. Prometeu, la fel ca și șarpele, a fost văzut ca un prieten al omenirii.

Ce a făcut șarpele rău, din punct de vedere moral? Demersurile șarpelui au urmărit să dea oamenilor capacitatea de a discerne între bine și rău. Acest discernământ, o dată dobândit, i-ar fi făcut pe oameni să stabilească exact atât adevăratul caracter a lui Dumnezeu cât și caracterul șarpelui. Ce ar fi realizat șarpele pentru sine dacă oamenii ar fi putut să își dea seama că el este un agent al răului, după ce mâncau din pomul cunoștinței binelui și răului? Cunoașterea binelui și răului ar fi fost dezavantajoasă pentru șarpe, dacă el ar fi fost cu adevărat un factor al răului. Șarpele putea să își propună doar să îi ajute pe oameni să înțeleagă cine este Dumnezeu cu adevărat și lucrul acesta l-ar fi ajutat în confruntarea sa cu El. Această ipoteză pleacă de la premisa că, în viziunea șarpelui, Dumnezeu nu este un factor al binelui, ci este mai degrabă un element al răului. Cunoașterea binelui și răului, de către oameni, ar fi folosit la deconspirarea răului. Dacă șarpele ar fi reprezentat răul, cunoașterea binelui și răului nu i-ar fi servit lui, ci lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, demonizarea șarpelui de către dogmele și doctrinele bisericilor instituționale nu are nici un sens.  

Toată această istorie pleacă de la premisa că Dumnezeu ar fi vrut să se folosească de oameni ca sclavi și nu ar fi vrut ca ei să posede discernământ. Dumnezeu i-ar fi împiedicat pe oameni să aibă discernământ, pentru motive neclare, dar șarpele a vrut ca oamenii să cunoască adevărul. Cerința lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoașterii s-a bazat pe o ascultare oarbă din partea oamenilor, deoarece o ascultare conștientă ar fi presupus cunoașterea binelui și răului. Șarpele i-a ajutat pe oameni să înțeleagă că cerințele bazate pe ascultarea oarbă nu sunt un lucru bun.

Ideea că Dumnezeu i-ar fi creat pe oameni să îngrijească și să păzească Grădina Eden, dar fără să aibă capacitate de discernământ, provine din scrierile sumeriene, unde oamenii ar fi fost creați de extratereștrii pentru a fi folosiți ca instrumente de muncă. O tradiție atât de bogată, preluată de marile religii monoteiste, are ca origine această idee. Principiul respectiv a fost exprimat diferit și a fost transformat în moduri specifice de către fiecare religie în parte, dar esența este aceeași. Oamenii nu ar fi trebuit să poată să facă deosebirea între bine și rău pentru ca să rămână un fel de roboți biologici, utili pentru activități practice. 

Intervenția șarpelui ar fi împiedicat acest plan. Poate că șarpele ar fi vrut să provoace o revoltă împotriva lui Dumnezeu dar această revoltă putea să fie decisă numai de oameni, șarpele nu a făcut decât să le ofere acestora libertatea de a alege.

Trebuie remarcat că faptul de a cunoaște binele și răul, mai degrabă decât acceptarea ascultării oarbe, nu reprezintă o alegere a răului, ci este de fapt o decizie de a alege binele. Oamenii nu puteau să știe în mod conștient ce este bine și ce este rău înainte să mănânce din pomul cunoașterii, dar au ales în mod intuitiv ce este bine nu ce este rău, cunoașterea și nu ascultarea oarbă. Morala bazată pe cartea Facerea, în care ni se spune că oamenii au săvârșit o faptă condamnabilă în fața lui Dumnezeu, este o morală falsă.

Șarpele le-a dat oamenilor ceea ce aveau nevoie cu adevărat, cunoașterea, deci intervenția lui în viața oamenilor nu poate să fie considerată una dăunătoare. Fără cunoaștere, oamenii ar fi fost niște roboți și nu niște ființe conștiente, capabile să se integreze în realitate. Dumnezeu i-ar fi făcut pe oameni niște automate, dar șarpele le-ar fi oferit umanitatea. Este un mit care privește pozitiv atitudinea șarpelui și negativ situația lui Dumnezeu. 

Interpretarea acestei legende are sens numai dacă o raportăm la sursa din care provine, adică la scrierile sumeriene. În acele scrieri, Dumnezeu este reprezentantul unei civilizații extraterestre care a venit pe Pământ și i-a creat pe oameni prin inginerie genetică. Acele scrieri descriu și o revoltă care s-ar fi petrecut între cei care erau folosiți ca lucrători la muncile cele mai grele și conducătorii lor. Dacă Dumnezeu i-ar fi creat pe oameni doar ca să îi folosească la muncile cele mai grele și i-ar fi ținut în ignoranță, așa cum susțin scrierile sumeriene, atunci o revoltă din partea oamenilor, prin cunoașterea binelui și răului, ar fi fost plauzibilă.

Adam și Eva, dacă ar fi existat pe Pământ cu adevărat, ar fi avut dreptate atunci când ar fi dorit să cunoască diferența dintre bine și rău și ei ar fi făcut o alegere care i-ar fi transformat în ființe umane, având o conștiință morală.

Biblia ne spune că ființele umane nu ar fi putut să cunoască binele și răul și în același timp să trăiască veșnic. Această ipoteză este contrazisă chiar de textele biblice în care ni se spune că la sfârșitul lumii unii oameni, care cunosc binele și răul, vor trăi veșnic.

Dacă în Împărăția lui Dumnezeu nu îi vom întâlni pe Adam și Eva sau pe alte personaje biblice legendare, ne vom întreba cum de nu sunt acolo. Dumnezeu va trebui să ne explice că aceste personaje sunt doar ficțiuni și că universul și omenirea nu au fost create așa cum spune Biblia. Dumnezeu va trebui să ne explice și de ce a permis ca atât de mulți oameni să creadă că Adam și Eva au fost reali. Toate aceste explicații însă vor arunca o lumină deloc favorabilă asupra credinței creștine și vor putea să stârnească o nouă revoltă în ceruri.    

De ce există atât de multă suferință pe Pământ? Oare nu putea Dumnezeu să îi lase pe oameni să mănânce de la început din pomul cunoașterii binelui și răului? Ce rost avea ca Dumnezeu să îi supună pe oameni la un test, la care știa cu certitudine că vor cădea? Dumnezeu este Atotștiutor, deci știe dinainte tot ce se va întâmpla. Ce a dovedit acest test oamenilor? Cei mai mulți oameni sunt convinși că a cunoaște binele și răul este o necesitate pentru viața pe Pământ și au perfectă dreptate. Cum ar fi putut oamenii să cultive plante dacă nu ar fi știut că există răul provocat de insectele dăunătoare? Cum ar fi putut oamenii să vâneze animale dacă nu ar fi știut că există răul de a ucide o altă ființă vie? Binele și răul fac parte din viața pe Pământ, nu au fost dobândite prin consumul unui fruct din pomul cunoașterii. 

În conținutul mitului, Adam și Eva au preferat să își pună în pericol viața de dragul cunoașterii, dar au fost pedepsiți de Dumnezeu pentru asta. Acest act de eroism a fost interpretat în mod distorsionat de către religia organizată, care privește atitudinea lui Adam și Eva ca pe o mare crimă pentru care toată omenirea trebuie să sufere, până în zilele noastre.

De a lungul istoriei omenirii, multe ființe omenești și-au riscat viețile de dragul adevărului și al cunoașterii. Aceasta a fost considerată întotdeauna o atitudine curajoasă. În același timp, atât de mult promovata „valoare” a supunerii oarbe față de Dumnezeu nu reprezintă o valoare morală în sine. Putem să avem încredere în Dumnezeu bazați pe experiența personală pe care o avem cu El, dar supunerea oarbă de teama consecințelor este lipsită de valoare.

De ce ar fi ascultat Adam și Eva de cerința de a nu mânca din pomul cunoașterii? Dacă moartea nu putea să însemne nimic pentru ei, nici viața veșnică nu ar fi avut nici un înțeles. Viața veșnică este opusul morții și una fără cealaltă nu are sens. Alegerea oferită de Dumnezeu primilor oameni era una absurdă, între ascultarea oarbă și moarte. Ascultarea oarbă nu era specifică naturii umane și moartea nu însemna nimic pentru ei, deoarece încă nu murise nimeni pe Pământ. Aceasta ne arată că nu există un mesaj superior pe care să îl conțină povestirea despre Adam și Eva. Întreaga narațiune nu este decât o colecție de absurdități.

Ce valoare ar fi avut viața veșnică fără cunoașterea binelui și răului, pentru Adam și Eva? Viața veșnică fără cunoașterea binelui și răului ar fi însemnat ignoranță eternă. Dacă nu ar fi mâncat niciodată din pomul cunoașterii, primii oameni nu ar fi știut niciodată să facă deosebire dintre bine și rău. Aceasta ar fi însemnat trăirea unei vieți umane incomplete. Analizând cu atenție povestirea despre Adam și Eva putem să constatăm că toate liniile sale directoare sunt iraționale. Nimic din ceea ce se desprinde din această narațiune, ca o consecință logică a ei, nu are nici un sens. 

Pentru a da un sens acestei povestiri, dogmele și doctrinele religioase au inversat lucrurile și au generat un sens care însă este străin intenției care se desprinde din text. Dumnezeu ar fi făcut bine ținându-i pe oameni în ignoranță și oamenii ar fi săvârșit o mare crimă prin aceea că au dorit să cunoască binele și răul. Aceasta reprezintă o deturnare a ceea ce ne spune textul biblic. Dumnezeu nu avea nici o bază pentru a interzice cunoașterea binelui și răului, primilor oameni, dacă ei au fost creați după chipul și asemănarea Sa. Dumnezeu cunoaște atât binele cât și răul și oricine se aseamănă cu El trebuie să cunoască ambele elemente, așa cum le cunoaște și El. În ciuda interdicției, Adam și Eva au avut curajul de a își risca viețile și de a alege să cunoască binele și răul. Șarpele a devenit un personaj negativ, cu toate că el i-a ajutat pe oameni să cunoască binele și răul, condiție esențială a umanității lor.

Interdicția de a mânca din pomul cunoașterii binelui și răului, dacă ar fi fost un test, ar fi fost unul care s-ar fi desfășurat în niște condiții improprii. Oamenii nu aveau încă capacitatea de discernământ, deci din acest motiv nu puteau să treacă un astfel de test. Oamenii nu aveau cum să știe dacă a mânca din pomul cunoașterii era bine sau era rău. Șarpele era experimentat în modul de a folosi metodele de convingere, deci oamenii nu erau pregătiți să îl înfrunte și să treacă un astfel de test. În dragostea și generozitatea Lui, Dumnezeu nu ar fi încercat niciodată să testeze oamenii în acest fel neadecvat.

În viziunea creștin gnostică, Demiurgul ar fi creat omenirea fără aprobarea Lui Dumnezeu și șarpele ar fi încercat să avertizeze omenirea asupra acelei situații și să îi facă conștienți pe oameni de cea ce sunt ei în realitate, adică niște ființe care pot evolua către o conștiință superioară.

Cu ajutorul unor texte din V.T. Gnosticii au încercat să demonstreze că Dumnezeu în V.T. este Demiurgul și că are un caracter rău. În același timp, șarpele este văzut de către Gnostici ca fiind un personaj pozitiv, care a susținut oamenii în nevoia lor de cunoaștere. 

Demiurgul poate să fie reprezentantul unei civilizații extraterestre, care a intervenit în procesul de transformare a unor primate în ființe umane. Poate că această intervenție nu a fost apreciată de Dumnezeu care ar fi preferat un proces natural de evoluție, mai degrabă decât o intervenție din exterior sau care nu a apreciat motivele pentru care primatele au fost transformate în oameni.

 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  
 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  

Într-o formulare succintă, păcatul originar reprezintă starea în care au ajuns Adam și Eva din cauza neascultării de Dumnezeu, după ce au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului. Se vorbește despre natura decăzută a oamenilor care a fost moștenită de la primele ființe umane care au trăit pe Pământ. Dacă Adam și Eva nu au existat în realitate înseamnă că oamenii nu au moștenit nici un fel de natură decăzută și că ființele umane sunt ceea ce sunt, bune sau rele, în baza unei naturi proprii omului. Această natură umană este parte din întreaga natură care ne înconjoară și a apărut, prin evoluție, dintr-un strămoș comun al omului și al altor ființe vii. 

Opiniile comentatorilor creștini sunt împărțite în ceea ce privește cât de decăzută este natura umană. De la depravare totală la o depravare parțială, toți teologii creștini, cu excepția lui Pelagius, sunt de acord că avem nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a fi salvați de moartea eternă. În istoria Creștinismului opiniile au fost diferite. Fericitul Augustin a fost unul dintre primii teologi care au tratat problema păcatului originar: 

„În concepția lui Augustin (numită „Realism”), toată omenirea a fost cu adevărat în Adam atunci când a păcătuit. Păcatul originar, după Augustin, constă în vina lui Adam pe care o moștenesc toți oamenii. Ca și păcătoși, oamenii sunt total depravați în natura lor, le lipsește libertatea de a face binele și nu pot să răspundă voinței lui Dumnezeu fără harul divin.” (ref. 246)     

Pentru John Cassian, care a fost un alt teolog important, omul are nevoie de Dumnezeu pentru că el nu este capabil să atingă mântuirea în natura sa:

 „Cassian nu a acceptat ideea depravării totale, asupra căreia a insistat Martin Luther. El a învățat că natura umană este decăzută și depravată, dar nu în totalitate. Augustin Casiday susține că, în același timp, Casian „afirmă cu îndrăzneală că harul lui Dumnezeu, nu libertatea omului, este responsabil pentru ‚tot ce ține de mântuire’ – chiar credința.” (ref. 247)     

 Toate aceste idei pornesc de la acceptarea literală a povestirii biblice despre Adam și Eva în care cei doi au fost neascultători față de Dumnezeu. Acești teologi susțin că ceva este rău în natura umană, ceva ce nu poate să fie reparat doar prin efortul omenesc, ci numai prin intervenția lui Dumnezeu. Aceasta este o concepție care a persistat și în perioada Reformei:

 „Martin Luther (1483-1546) a afirmat că oamenii au moștenit vinovăția lui Adam și sunt într-o stare de păcat din momentul concepției. Al doilea articol din Mărturisirea de Credință de la Augsburg prezintă doctrina sa cu privire la păcatul originar într-o formă sumară: Este de asemenea predicat printre noi că de la căderea lui Adam toți oamenii care sunt născuți în conformitate cu cursul natural sunt concepuți și născuți în păcat. Aceasta înseamnă că toți oamenii sunt plini de răutate păcătoasă și înclinație către păcat din pântecele mamelor lor și sunt incapabili prin natura lor să aibă adevărată frică de Dumnezeu și adevărată credință în El. Mai mult, această boală înnăscută și păcat ereditar este cu adevărat păcat și condamnă la mânia eternă a lui Dumnezeu pe toți aceia care nu sunt născuți din nou prin Botez și Duhul Sfânt.” (ref. 248)    

 Toate ființele umane, indiferent de religia pe care o profesează sau chiar dacă nu au nici o religie, sunt condamnați la iadul veșnic deoarece, în conformitate cu Facerea, toți sunt urmașii lui Adam și Eva, care nu l-au ascultat pe Dumnezeu și au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului. Această doctrină este cu totul absurdă atâta vreme cât Adam și Eva nu sunt persoane reale, ci sunt personajele unui mit. De ce ar trebui să fie condamnați la iadul veșnic Budiștii, sau Hindușii sau membrii altor religii, dacă Adam și Eva nu au păcătuit împotriva lui Dumnezeu? O astfel de pedeapsă pentru un păcat imaginar este strigătoare la cer. 

Dacă toate religiile se bazează pe mituri, atunci nu există o religie „superioară” unei alte religii, o religie care să facă promisiuni mai bune pentru mântuire.

John Calvin, un foarte renumit teolog, s-a referit și el la păcatul originar: 

 „Păcatul originar, deci, pare să fie o depravare și o corupție a naturii noastre, răspândită în toate părțile sufletului, care mai întâi ne fac responsabili față de mânia lui Dumnezeu și de asemenea aduce în noi acele fapte pe care Scriptura le numește „fapte ale cărnii” (Gal 5; 19). Și aceasta este ceea ce în mod corect Pavel adesea numește păcat. Faptele care rezultă din el – cum ar fi adulterul, curvia, furtul, ura, crimele, bețiile – el le numește „fructe ale păcatului” (Gal 5; 19-21), cu toate că ele sunt în mod obișnuit numite „păcate” în Scriptură, și chiar de Pavel.” (ref. 249)     

 Dacă cartea Facerea nu este o descriere fidelă a ceea ce s-a întâmplat la începutul istoriei și Adam și Eva nu sunt persoane reale, ci personaje de ficțiune, nu există nici un fel de păcat originar. Aceasta este o doctrină falsă, susținută de mai multe Biserici instituționale. Dacă rasele umane au evoluat de a lungul unei perioade lungi de timp din alte ființe mai puțin dezvoltate, natura umană nu este rezultatul neascultării față de Dumnezeu a lui Adam și Eva, ci este produsul evoluției speciilor. De asemenea, este posibil ca, pe parcursul evoluției lor, unii hominizi să fi fost supuși unor intervenții de inginerie genetică, de către reprezentanții unei civilizații extraterestre, și astfel să fi apărut oamenii, așa cum îi cunoaștem astăzi, adică după chipul și asemănarea indivizilor care formează acea civilizație. Natura umană este similară cu natura celorlalte animale, dar ne deosebim prin gândire, ceea ce ne aseamănă poate cu alte ființe inteligente din univers, adică cu cele care ar fi putut să intervină în evoluția noastră. Dacă nu există păcatul originar, natura umană nu este grav afectată, deci ea le permite oamenilor să devină mai buni prin eforturi proprii și o astfel de transformare se produce permanent în oamenii care doresc acest lucru. Dovada acestui fapt o reprezintă creșterea gradului de civilizație al omenirii în ultimele secole.

În conformitate cu Biblia, moartea a intrat în lume deoarece Adam și Eva nu au ascultat porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului.     

„12. De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el. 13. Căci, până la lege, păcatul era în lume, dar păcatul nu se socoteşte când nu este lege. 14. Ci a împărăţit moartea de la Adam până la Moise şi peste cei ce nu păcătuiseră, după asemănarea greşelii lui Adam, care este chip al Celui ce avea să vină.” (Romani 5; 12-14)

Dacă Adam și Eva nu au nesocotit porunca lui Dumnezeu, deoarece nu au existat niciodată pe Pământ, nici nu aveau cum să fie pedepsiți de El. Moartea nu a intrat în creație din cauza comportamentului primilor oameni, ci ea a existat din totdeauna în lumea naturală, viața și moartea fiind nedespărțite.

Biblia încearcă să acrediteze ideea că nu Dumnezeu se face vinovat de faptul că există moartea, El nu a creat oamenii muritori, ci oamenii sunt vinovați că sunt ființe trecătoare. Deoarece păcatul nu este recunoscut fără o lege, nu ar fi existat nici un motiv ca oamenii care au trăit între Adam și Moise să moară, în aceea perioadă neexistând nici o lege, dar ei totuși au murit deoarece au moștenit păcatul lui Adam. Aceasta este o doctrină falsă, deoarece se bazează pe o premisă greșită și anume că Adam și Eva au trăit cu adevărat pe Pământ.

Dumnezeu a avut nevoie să îl trimită pe Fiul Său să moară pe cruce pentru a împăca lumea cu Sine. Cu alte cuvinte, păcatul lui Adam și Eva ar fi fost răscumpărat de moartea lui Hristos pe cruce, dar păcatul respectiv nu a existat. Fiecare persoană răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru ce face el sau ea, dar nu pentru ceea ce a făcut personajele mitologice Adam și Eva.  

Omul are o existență materială care îl împiedică să se comporte exclusiv pe o bază spirituală, atâta vreme cât nu este născut din nou, adică născut din Dumnezeu. 

În viziunea dogmelor și doctrinelor oficiale creștine, nu contează cât de pur în caracter este cineva, datorită presupuselor păcate ale lui Adam și Eva, persoana respectivă nu poate să fie mântuită de Dumnezeu, dacă nu crede în jertfa pe cruce a lui Isus (Iisus). El a venit în lume ca să plătească păcatele primilor oameni. Datorită povestirii cu Adam și Eva, Creștinii sunt tentați să îi considere pe credincioșii altor religii ca fiind excluși de la mântuire datorită necredinței lor in jertfa mântuitoare a lui Hristos. Aceștia rămân condamnați pentru păcatul adamic, chiar dacă săvârșesc numai fapte bune. Dacă însă Adam și Eva sunt personaje imaginare, atunci credincioșii altor religii, nu au de ce să răspundă pentru fapte care nu s-au petrecut niciodată în realitate. 

Moartea nu este o pedeapsă venită de la Dumnezeu, ci un lucru natural. Cu toate acestea, pentru a scăpa de moarte și pentru a dobândi viață veșnică fiecare om are nevoie de puterea lui Dumnezeu. Condiția de a trăi după standardele Lui o reprezintă regenerarea spirituală, pe care fiecare persoană trebuie să o parcurgă pentru a fi în acord cu Dumnezeu. Numai acele persoane care parcurg procesul nașterii din nou, au perspectiva de a trăi conform cerințelor Sale. Nașterea din nou presupune transformarea naturii umane prin contactul cu natura divină, care este dăruită omului de Dumnezeu. Fără această transformare, oamenii sunt doar ființe naturale, deci acționează conform naturii lor.

Nimeni nu este vinovat pentru natura sa, ci doar pentru modul cum își folosește această natură. În realitate, natura umană nu este decăzută atâta timp cât legile sociale, izvorâte din natura umană și cerințele societății sunt similare cu cele zece porunci, cu toate că primele nu sunt direct inspirate de Dumnezeu. Este o greșeală să credem că toate legile din lume sunt inspirate de Legea celor zece porunci. Crima a fost, de exemplu, pedepsită și în Japonia sau alte țări asiatice, care nu aveau nimic a face cu Decalogul. 

Având în vedere învățătura creștină, trebuie remarcat că păcatele oamenilor nu sunt pur și simplu iertate de Dumnezeu, ele sunt răscumpărate prin jertfa pe cruce a lui Isus (Iisus) Hristos. Toate păcatele oamenilor sunt pedepsite de Dumnezeu, dar pedeapsa cade asupra Fiului Său și nu direct asupra acelei persoane care a săvârșit păcatul respectiv.

În V.T. se practica jertfirea animalelor și în N.T. jertfa este Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului, Isus (Iisus). Marea problemă cu pedepsirea păcatelor este că de fapt păcatele sunt un lucru natural pentru oameni deci pedepsirea unui om pentru că este om nu are sens. Atâta vreme cât oamenii trăiesc conform naturii lor ei răspund doar în limitele acestei naturi și nu în conformitate cu o natură spirituală care nu le este proprie. Singurele persoane care pot să nu mai păcătuiască sunt acelea care sunt născute din Dumnezeu. Cine este născut din El, acela nu mai păcătuiește. (1 Ioan 3; 9)

A pedepsi o persoană care păcătuiește în mod natural și care nu recunoaște valabilitatea legilor divine nu poate să fie o atitudine rațională. Acea persoană poate să fie trasă la răspundere în baza legilor sociale cu care are o relație directă, dar nu are cum să dea socoteală în fața lui Dumnezeu dacă nu crede în El. Dacă cineva nu crede că Legea celor zece porunci a fost inspirată de Dumnezeu și că i se adresează lui sau ei personal, atunci nu există nici o bază ca acea lege să aibă autoritate asupra lui sau asupra ei.  

Apare și problema dublei pedepse. Dacă o persoană este pedepsită prin legile societății în care trăiește și care legi trag acea persoană la răspundere juridică, de ce mai trebuie pedepsit acel om și de Dumnezeu, încă o dată, pentru aceeași faptă? În principiu, nici o persoană nu ar trebui să fie pedepsită de două ori pentru aceeași faptă. Lucrurile se schimbă atunci când un om care săvârșește o fărădelege reușește să scape de consecințele pe care legile sociale le generează și rămâne nepedepsit pentru acea faptă. Pedeapsa lui Dumnezeu într-o asemenea situație este bine meritată, dar și în acest caz o pedeapsă veșnică în iad pare disproporționat de mare pentru o faptă săvârșită pe Pământ de un om care acționează conform naturii sale. În toate cazurile o pedeapsă trebuie să fie proporțională cu fapta comisă. Pe Pământ există pedepse care diferă ca durată, dar în iad nu ni se spune că pedepsele au termene diferite, în funcție de gravitatea faptei săvârșite. O pedeapsă veșnică pentru orice faptă, indiferent de gravitatea acesteia, pare să fie o situație absurdă.     

Standardul moral de viață pentru un om credincios este foarte înalt, în Creștinism, și îl are ca model pe Isus (Iisus). Acest standard depășește cu mult morala unui om care se conformează naturii sale și care își bazează morala pe cutumele societății în care trăiește. Oamenii nu sunt, prin natura lor sfinți, dar unii oameni au dorința sfințeniei chiar în natura lor. Foarte multe religii își bazează învățăturile pe principii de perfecțiune morală. Dacă știm că nu toate aceste religii au fost inițiate de Dumnezeu trebuie să ne întrebăm cum se face că oamenii naturali sau firești au aceste aspirații către perfecțiune morală? Există deci în natura umană o aspirație către perfecțiune morală ceea ce ne demonstrează că această natură umană nu este decăzută, chiar dacă în trăsăturile ei generale ea nu este perfectă.  

Ascultarea de Dumnezeu este considerată a fi cea mai importantă valoare creștină și acest mesaj vine direct de pe paginile cărții Facerea. Atât V.T. cât și N.T. sunt concentrate în primul rând pe această valoare.

Dacă ființele umane au apărut prin evoluție și nu sunt urmașii lui Adam și Eva putem să spunem că Dumnezeu nu a creat direct pe oameni, din țărâna Pământului. Dumnezeu ar fi putut să îi creeze pe oameni indirect adică prin crearea tuturor condițiilor necesare pentru ca ființele umane să apară, dar ei ar fi putut să apară  prin evoluția naturii fără nici o intervenție din partea Lui. Există o dinamică internă a naturii care se face responsabilă se schimbările continue care au loc în interiorul ei.

Nu există nici un motiv pentru care ar trebui să credem că natura nu ar fi putut evolua fără intervenția lui Dumnezeu. Este probabil ca viața să apară oriunde găsește condițiile necesare pentru existența sa, cu sau fără acțiunea directă a lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nimeni nu poate să excludă existența lui Dumnezeu pe baze științifice. Chiar dacă natura poate să progreseze singură, fără intervenția lui Dumnezeu, acest lucru nu înseamnă că El nu există. Cu alte cuvinte, este foarte greșit să credem că evoluționismul poate să demonstreze că Dumnezeu nu există, el nu face decât să respingă creația directă a Lui asupra naturii. De exemplu, evoluționismul nu poate exclude existența unei civilizații extraterestre care i-ar fi creat pe oameni folosindu-se de metode tehnologice foarte avansate cum ar fi ingineria genetică. O astfel de civilizație ar fi fost considerată divină de către primii oameni, chiar dacă ea ar fi fost o existență naturală, nu supranaturală. 

Povestirile despre creație din cartea Facerea nu reprezintă niște revelații venite de la Dumnezeu deoarece ele nu pot să explice în mod credibil cum a apărut universul și viața pe Pământ. Pentru a găsi răspunsuri la întrebările fundamentale legate de originea universului și a umanității trebuie să studiem natura, deoarece studiul Bibliei nu ne ajută în această privință. În același timp, studiul naturii nu ne îndreaptă atenția în mod necesar către Dumnezeu pentru că natura conține în ea toate ingredientele necesare pentru existența vieții. Existența naturii nici nu implică, dar nici nu exclude existența lui Dumnezeu.   

Teoria numită „design inteligent” pare a fi o abordare rațională. Această teorie susține că există prea multe concordanțe care au permis apariția vieții pe Pământ. Corelarea atât de multor condiții în același timp nu ar putea să fie o coincidență. Ar fi fost nevoie de un Designer care să fi așezat fiecare lucru la locul lui pentru ca viața să poată să apară pe Pământ. Acest Designer a organizat toate lucrurile în așa fel încât viața să fie posibilă pe planeta noastră. De fapt, în lipsa cunoștințelor despre câte universuri există nu știm nici câte feluri de ființe inteligente există, deci condiții diferite pot să dea naștere la forme de viață inteligente diferite. Acestea pot să aibă în comun inteligența, dar nu și forma în care aceasta există. Teoria „designului inteligent” propune o variantă interesantă, dar există și argumente împotriva ei.

Prin urmare, nu există nici un argument serios în baza căruia să devalorizăm natura umană. Dacă natura umană ar fi fost atât de decăzută, Dumnezeu nu s-ar fi întrupat într-un Om și nu ar fi unit în Acel Om natura divină cu natura umană. Cum s-ar fi putut amesteca sfințenia lui Dumnezeu cu o natură umană decăzută pentru ca din cele două să rezulte o Persoană divină, Isus Hristos? Dumnezeu a decis să devină om pentru că ființele umane au potențialul de a fi ființe extraordinare atunci când sunt în relație cu El. Acest potențial dovedește că natura umană nu este decăzută, după cum susțin unii comentatori biblici, ci este prețuită chiar de Dumnezeu.

De fapt, în natura umană, ca să luăm un exemplu, călugării budiști reușesc să atingă o înaltă spiritualitate. Acești călugări și reprezentanții altor religii își trăiesc viața lor după niște principii spirituale foarte înalte, chiar dacă ei funcționează pe baza naturii lor umane, fără să aibă pretenția că sunt părtași la natura divină.

Conform învățăturii creștine, Dumnezeu este Duh. Această afirmație ne duce la concluzia că El comunică cu oamenii în forul lor interior și le conferă revelații personale (Ioan 4; 24). Dumnezeu Tatăl vorbește oamenilor din interiorul conștiințelor lor și nu într-un mod exterior omului, așa cum fac autoritățile din lumea în care trăim. Dumnezeu nu poate să fie un fel de Monarh absolut care și-a propus să conducă universul cu un sceptru de fier. Aceasta este imaginea umană despre ceea ce înseamnă un conducător, dar nu poate să facă dreptate complexității unei Realități spirituale, pe care noi o numim Dumnezeu. Apostolul Ioan ne informează că nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu, El este dragoste (1 Ioan 4; 12)  

Înclinația către păcat a omului nu este nimic altceva decât instinctele sale naturale, fără de care nu ar putea să supraviețuiască într-o lume complicată. Oamenii au instincte puternice de supraviețuire și natura umană nu se bazează pe principii idealiste, dar nici nu le exclude existența. Ceea ce caracterizează însă natura umană și o deosebește de natura din jurul nostru este faptul că oamenii își pot nega propriile lor instincte, în anumite limite, și pot să creadă în principii superioare și chiar să le considere pe acestea mai importante decât viața lor. De exemplu, mulți oameni și-au învins propriu lor instinct de supraviețuire și și-au dat viața pentru libertate sau alte idealuri sociale.

Atunci când Adam și Eva, pe bună dreptate, sunt scoși din ecuație, nu mai rămâne nimic care să justifice condamnarea naturii umane, în relația sa cu Dumnezeu. Nu mai avem de ce să ne simțim vinovați atâta vreme cât natura umană este așa cum este firesc să fie, adică așa cum s-a dezvoltat prin evoluția întregii naturi. Fără legenda lui Adam și Eva, nu mai avem nici un motiv să fim rușinați că suntem ființe umane și că natura noastră nu este perfectă. Nu există nici o vinovăție în ceea ce suntem și nu există nimic greșit în modul cum este constituită natura noastră umană, aceasta din urmă fiind sursa progresului omenirii. Orice om poate să fie născut din Dumnezeu dacă se deschide prezenței Lui în persoana sa. 

Nu există nici o legătură între Adam și Isus (Iisus) dacă Adam nu a existat niciodată în realitate. Când a venit pe Pământ, Isus (Iisus) a fost un om ca oricare dintre noi, dar care a avut o legătură mai puternică decât oricare alt om cu Dumnezeu. Isus (Iisus) a afirmat că oricare credincios poate să facă lucruri mai mari decât a făcut El pe Pământ. (Ioan 14; 12)

 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  

Cuprins

Cartea Biserica Spirituală Unică

 

Vizitați site-ul

www.credintacrestina.com

Downloads

CARTEA SECRETELE BIBLIEI

Read the books!

 Gods false mirror

Contradictions in the Bible

12356818
Today
Yesterday
This Week
All days
5176
9725
34447
12356818

Your IP: 44.202.183.118
2024-03-28 20:39