Capitolul 2 - Consecinte Teologice (17)

Monday, 07 January 2019 18:53

Cetatea Sfântă – Noul Ierusalim

Written by
 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  

Așa cum începe istorisirea biblică despre creație, în cartea Facerea, așa se și termină, în cartea Apocalipsa. Ambele viziuni sunt pline de contradicții, după cum vom vedea, și din această cauză ambele sunt incredibile. La prima vedere există o anumită potrivire între ele, dar această aparentă asemănare nu poate fi considerată o dovadă a coerenței lor sau a inspirației lor de către Dumnezeu, deoarece, analizând mai atent, se pot observa multe nepotriviri între elementele care le compun. Folosirea acelorași simboluri duce la impresia greșită că cele două cărți exprimă evenimente din trecut și din viitor care sunt în legătură unele cu celelalte.

Povestirile despre creație din Biblie plasează Grădina Eden pe Pământ, nu undeva în cer, și de asemenea raiul viitor se pare că se preconizează a fi tot pe Pământ, dar pe un Pământ nou, adică pe o nouă planetă care urmează să înlocuiască planeta noastră.

„1. Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este. 2. Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. 3. Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. 4. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 21; 1-4)

O primă asemănare între cartea Facerea și cartea Apocalipsa este prezența lui Dumnezeu atât în primul rai pământesc cât și în cel de al doilea. În cartea Facerea, Dumnezeu se plimba prin Grădina Eden și în cartea Apocalipsa, El va locui împreună cu cei aleși. Localizarea lui Dumnezeu într-un anumit spațiu fizic este o absurditate dacă El este Spirit și este Atotprezent. Dumnezeu nu poate să aibă o Împărăție la fel cum au oamenii, cu supuși și cu mijloace de constrângere. Dumnezeu se află pretutindeni, nu are limite spațiale și nu poate să fie localizat la fel ca o persoană fizică.

Ce înseamnă că cerul cel dintâi și Pământul cel dintâi au trecut? Prin cer se înțelege tot spațiul cosmic, cu tot ceea ce cuprinde acesta. Se vorbește despre un nou Pământ cu un alt spațiu cosmic, deci de un nou univers. Sfârșitul planetei noastre, în viziunea biblică, ar însemna și sfârșitul universului, adică crearea unui univers nou în care să fie plasați, pe o nouă planetă, cei aleși de Dumnezeu. Nu este ușor de imaginat ce schimbări ar presupune acel sfârșit al lumii și acel nou început. Ce se va întâmpla cu acest univers? Unde va dispare cerul cel vechi? Scriitorul cărții Apocalipsa face niște afirmații extraordinare fără să aibă nici cea mai mică idee despre ce ar presupune afirmațiile pe care le face. Înlocuirea unui univers cu un alt univers presupune miliarde de ani de expansiune înainte ca o planetă ca a noastră să apară pe cer. Dar mai întâi de toate, ar trebui ca universul nostru să dispară, poate într-un Big crash. Cât timp ar dura acel Big crash? Deocamdată nu se întrevede nici un fel de Big crash atâta vreme cât universul nostru este în expansiune. Universul nostru are 13,7 miliarde de ani vechime. Cât ar dura înlocuirea acestui univers cu un alt univers și apariția în noul univers a unei alte planete asemănătoare cu a noastră? Alte multe miliarde de ani.

Biblia presupune că întregul univers cu miliardele lui de stele va dispărea doar pentru că anumite ființe umane sunt mai ascultătoare de Dumnezeu decât altele.

„10. Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui. 11. Deci dacă toate acestea se vor desfiinţa, cât de mult vi se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă sfântă şi în cucernicie, 12. Aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi! 13. Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea. (A doua epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru 3; 10-13)

Un sfârșit al lumii provocat de Dumnezeu pentru că ființele umane se comportă conform naturii lor, este o doctrină foarte absurdă. Dacă civilizația umană evoluează tehnologic și înțelege mai bine nevoia de pace între națiuni, de ce ar trebui distrusă? Nu există nici un motiv ca cineva, oricine, să distrugă lumea, și să nu uităm că Biblia ne spune că după prima așa zisa distrugere a lumii, prin Potopul lui Noe, Dumnezeu a regretat ceea ce s-a întâmplat și a promis că nu va mai aduce încă o dată Potopul. Absurdul biblic însă a înlocuit Potopul cu un alt tip de sfârșit, prin dispariția Pământului, care ar urma să se întâmple în curând. După alte 4,5 miliarde de ani se presupune că soarele nostru își va epuiza rezerva de energie și o dată cu el, în mod inevitabil, va dispărea și Pământul. În același timp, 4,5 miliarde de ani nu reprezintă o perioadă de timp care să poată să fie numită „în curând”.    

Dacă Potopul lui Noe nu este o poveste credibilă, de ce sfârșitul lumii, așa cum îl descrie Biblia, ar fi adevărat? Miturile despre Potop ale Bibliei sunt dublate de miturile despre sfârșitul lumii.

Cea mai mare absurditate însă este legată de absența soarelui în noul univers. Dumnezeu îi va lumina pe cei mântuiți în Împărăția cerurilor, în locul soarelui sau a altei surse de lumină. Ce univers este acela în care nu mai există corpuri cerești? Este un univers imposibil. Un univers format doar din spațiu neocupat, în care să plutească o nouă planetă, asemănătoare cu Pământul, și unde să locuiască Dumnezeu și cei mântuiți și unde nu există noapte pentru că El îi luminează tot timpul pe cei mântuiți este o idee care contrazice creația universului actual.   

O altă afirmație incredibilă a cărții Apocalipsa este aceea că pe noul Pământ nu va mai fi marea. Oare pe noul Pământ vor fi râuri? Dacă vor fi râuri, atunci unde se vor scurge ele? Dacă nu vor fi râuri care va fi circuitul apei în natură? Afirmația că pe noul Pământ nu va mai exista marea echivalează cu a spune că acolo nu va mai fi apă deloc. O lume fără apă este o lume greu de imaginat pentru oameni.

În baza Bibliei, nu avem nici un motiv să credem că trupurile celor mântuiți vor fi făcute dintr-un alt material decât cel biologic. Isus (Iisus) a spus că va bea vin cu noi în Împărăția cerurilor deci vom avea niște trupuri care pot să asimileze vinul.

„29. Şi vă spun vouă că nu voi mai bea de acum din acest rod al viţei până în ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou, întru împărăţia Tatălui Meu.” (Sfânta Evanghelie după Matei 26; 29)

  Mai mult, în Împărăția lui Dumnezeu va exista un pom al vieții din care vor mânca neamurile:

„2. Şi în mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii, făcând rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-şi rodul; şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 22; 2)

 Pomii au nevoie de apă ca să poată exista, dar pe noul Pământ nu va exista marea și în consecință nu va exista apă de loc, deoarece în lipsa mărilor și a oceanelor nu va fi posibil circuitul apei în natură. Ce rost ar avea ca un pom să dea roade de douăsprezece ori pe an dacă nu ar mânca nimeni din el? Biblia ne spune că și în Împărăția cerurilor oamenii se vor îmbolnăvii, dar că vor fi vindecați prin frunzele pomului vieții. Dacă ar avea în loc de trupuri biologice niște mecanisme ca cele ale roboților, atunci oamenii nu s-ar putea îmbolnăvii și nu ar putea să fie vindecați prin frunzele pomului vieții. Într-o astfel de situație, dacă oamenii s-ar „defecta”, așa cum se întâmplă cu roboții, ar fi recuperați prin mijloace mecanice, nu prin intermediul unor tratamente biologice, cum ar fi frunzele unui pom.

Un pom al vieții exista și în cartea Facerea, dar acolo el ar fi servit la dobândirea vieții veșnice nu la vindecarea lui Adam și Eva. Ar fi fost probabil suficient ca cineva să mănânce o singură dată din pomul vieții ca să dobândească viața veșnică, căci ce sens ar fi avut să trebuiască să mănânce periodic pentru a trăi veșnic? Dacă ar fi trebuit să mănânce periodic din pomul vieții, atunci înseamnă că nu ar fi dobândit viața veșnică, ci doar o amânare a morții până la următorul consum din pom.

Cum va arăta cetatea eternă? După afirmațiile biblice, Noul Ierusalim este cetatea care se va afla pe noul Pământ și în care va locui Dumnezeu împreună cu oamenii. Grădina Eden, despre care se afirmă că a existat pe Pământ, arăta diferit decât Cetatea Sfântă. În Grădina Eden, Adam trebuia să lucreze Pământul, dar pe noul Pământ străzile Cetății Sfinte vor fi de aur deci nu se va mai pune problema agriculturii. Raiul inițial, deci, era constituit dintr-o grădină, pe când raiul viitor, conform Bibliei, este reprezentat de o cetate care va fi situată pe o planetă nouă, fără apă și fără un cosmos în jurul ei.

Noul Ierusalim va fi înconjurat cu un zid uriaș care va avea 12 porți constituite din pietre prețioase. Străzile cetății vor fi făcute din aur și dimensiunile ei var fi uriașe. De ce ar avea Noul Ierusalim nevoie un zid foarte înalt și de 12 porți dacă nu va exista nimic pe noul Pământ care să amenințe siguranța celor ce se vor afla în cetate? Cei aleși și cele alese vor fi salvate pentru viața veșnică și ceilalți oameni vor merge în moarte veșnică. Pe noul Pământ nu va fi decât Sfânta Treime, aleșii lui Dumnezeu și îngerii rămași credincioși Lui. În conformitate cu Biblia, Dumnezeu va dobândi o autoritate totală asupra întregului univers în urma înfrângerii lui Satan, prin urmare nu vor exista inamici pe noul Pământ împotriva cărora să fie nevoie de mijloace de apărare deosebite. Scriitorul cărții Apocalipsa a prezentat imaginea unei fortărețe uriașe pe un Pământ nou care se presupune că va fi un loc al păcii și al fericirii. Aceasta este fără îndoială o inadvertență care aruncă îndoiala asupra veridicității descrierilor din ultima carte a Bibliei. 

„9. Şi a venit unul din cei şapte îngeri, care aveau cele şapte cupe pline cu cele din urmă şapte pedepse, şi a grăit către mine zicând: Vino să-ţi arăt pe mireasa, femeia Mielului. 10. Şi m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu, 11. Având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era asemenea cu cea a pietrei de mare preţ, ca piatra de iaspis, limpede cum e cristalul. 12. Şi avea zid mare şi înalt şi avea douăsprezece porţi, iar la porţi douăsprezece îngeri şi nume scrise deasupra, care sunt numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel. 13. Spre răsărit trei porţi şi spre miazănoapte trei porţi şi spre miazăzi trei porţi şi spre apus trei porţi. 14. Iar zidul cetăţii avea douăsprezece pietre de temelie şi în ele douăsprezece nume, ale celor douăsprezece apostoli ai Mielului. 15. Şi cel ce vorbea cu mine avea pentru măsurat o trestie de aur, ca să măsoare cetatea şi porţile ei şi zidul ei. 16. Şi cetatea este în patru colţuri şi lungimea ei este tot atâta cât şi lăţimea. Şi a măsurat cetatea cu trestia: douăsprezece mii de stadii. Lungimea şi lărgimea şi înălţimea ei sunt deopotrivă. 17. Şi a măsurat şi zidul ei: o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura omenească, care este şi a îngerului. 18. Şi zidăria zidului ei este de iaspis, iar cetatea este din aur curat, ca sticla cea curată. 19. Temeliile zidului cetăţii sunt împodobite cu tot felul de pietre scumpe: întâia piatră de temelie este de iaspis, a doua din safir, a treia din halcedon, a patra de smarald, 20. A cincea de sardonix, a şasea de sardiu, a şaptea de hrisolit, a opta de beril, a noua de topaz, a zecea de hrisopras, a unsprezecea de iachint, a douăsprezecea de ametist. 21. Iar cele douăsprezece porţi sunt douăsprezece mărgăritare; fiecare din porţi este dintr-un mărgăritar. Şi piaţa cetăţii este de aur curat, şi străvezie ca sticla. 22. Şi templu n-am văzut în ea, pentru că Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, şi Mielul este templul ei. 23. Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul. 24. Şi neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor aduce la ea mărirea lor. 25. Şi porţile cetăţii nu se vor mai închide ziua, căci noaptea nu va mai fi acolo. 26. Şi vor aduce în ea slava şi cinstea neamurilor. 27. Şi în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea vieţii Mielului. (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 21; 9-27)

Care sunt forma și dimensiunile Cetății Sfinte? Este vorba despre un cub de dimensiuni uriașe. Este interesant că Cetatea Sfântă este descrisă pur și simplu în formă de cub, dar și mai interesante sunt dimensiunile acestui cub. Lungimea, lărgimea și înălțimea cubului sunt fiecare de 12000 de stadii. Care este mărimea unui stadiu transformată în metrii? O unitate de măsură numită stadiu echivalează cu 201,17 metrii. (ref. 258)

Pe această bază putem să știm că 12000 de stadii reprezintă 2414040 de metrii. Prin transformarea metrilor în kilometrii obținem 2414,40 de kilometrii. Noul Ierusalim va fi o cetate în formă de cub având laturile de aproximativ 2414 km.

Această cetate va fi înconjurată la rândul ei de un zid de 144 de coți, se poate deduce din textul biblic că este vorba de înălțimea zidului. Ce înseamnă 144 de coți? Cotul așa zis împărătesc are aproximativ 52 de centimetrii și codul obișnuit are cca. 45 de centimetrii. (ref. 259) 144 de coți înmulțiți cu un cot obișnuit ne dă 6480 centimetrii. La rândul lor acest număr de centimetrii se transformă în 64,80 de metrii.

Să ne imaginăm acum Cetatea Sfântă. Un cub cu laturile de 2414,40 km este înconjurat cu un zid de 64 de metrii, zid în care se află 12 porți. Dacă cubul are înălțimea de 2414,40 Km, ce nevoie mai are să fie înconjurat de un zid de 64 de metrii? De regulă zidurile cetăților au fost construite ca să apere clădirile din interior, dar Cetatea Sfântă care oricum nu are nevoie de apărare are propriile ziduri pe care nimeni nu le poate escalada. Această imagine este pur și simplu incredibilă.

Biblia ne spune că „piaţa cetăţii este de aur curat, şi străvezie ca sticla.” Cum poate să fie piața cetății de aur curat și în același timp să fie străvezie ca sticla. Aurul nu este străveziu, adică nu se poate vedea prin el. Această atribuire a unei calități pe care aurul nu o are duce la concluzia că descrierii Cetății Sfinte nu este verosimilă.

 Un mare semn de întrebare ridică și înălțimea Cetății Sfinte. Știm că atmosfera este constituită din mai multe straturi: troposferă, stratosferă, mezosferă, ionosferă şi exosferă. Iată care sunt dimensiunile acestor straturi: Exosfera 640 km - 9600 km; Ionosfera 80 km - 640 km; Mezosfera 50 km - 80 km; Stratosfera 16 km - 50 km; Stratul de ozon 19 km - 48 km, Troposfera 0 km - 16 km.

Dacă înălțimea Cetății Sfinte ar fi cu adevărat de 2414,40 km atunci ea ar depășii cu mult exosfera și ar fi inutilă, deoarece ar fi o suprafață construită într-o zonă care este improprie vieții. De altfel, această înălțime este nejustificată având în vedere că locuitorii Cetății Sfinte nu vor putea să trăiască în condiții de confort la o altitudine mai mare de câteva mii de metrii. Cineva ar putea obiecta că Dumnezeu ne va oferi niște corpuri care nu au nevoie de aer pentru a supraviețui, dar o astfel de obiecție mi se pare neserioasă atâta vreme cât Biblia ne spune că în Împărăția cerurilor, adică în Cetatea Sfântă, vom sta la masă cu Avraam, Isaac și Iacov (Matei 8; 11). Dacă cei mântuiți vor mânca și vor bea, atunci vor avea nevoie și să respire pentru că digestia mâncării și a băuturii se face în organisme vii și nu în corpuri anorganice. 

     Marea problemă a acestor texte biblice este aceea că ele prezintă elemente absurde și contradictorii. Dimensiunile Cetății Sfinte rezultă mai degrabă din niște cifre care sunt folosite de Biblie cu sens simbolic și nu din considerente reale. Se folosește mereu cifra 12, atât la numărul porților, 12 porți, la temeliile zidului cetății, 12 pietre prețioase, cât și la dimensiunea laturilor acesteia 12000 de stadii.

 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  
 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  

Am început acest studiu prin a pune o întrebare, pe care o consider fundamentală: ce fel de modificări, dacă există, se produc asupra credinței în Dumnezeu a unei persoane, atunci când cineva este obligat să admită, pe baza argumentației oferite, că primele 11 capitole ale cărții Facerea nu descriu o situație de fapt și prezintă o imagine a lui Dumnezeu defavorabilă Lui, deci nu sunt rezultatul inspirației divine? Personal, consider că acest studiu dă un răspuns la această întrebare. Știind că primele 11 capitole ale Bibliei sunt doar mituri și nu fapte reale, întreaga fundație biblică a credinței unei persoane în Dumnezeu este îndepărtată.

Narațiunile cuprinse în cartea Facerea din Biblie sunt esențiale pentru credința religioasă ebraică, pentru cea creștină dar și pentru cea islamică, cea din urmă menționând și ea că întreaga omenire este urmașa primilor doi oameni, Adam și Eva, care, de fapt, nu au existat niciodată cu adevărat. Toate cele trei credințe monoteiste sunt afectate atunci când cineva își dă seama că povestirea despre Adam și Eva este un mit și nu are nimic a face cu realitatea.     

Dumnezeu nu a creat universul și omenirea în șase zile și înțelegerea acestui adevăr aruncă îndoiala asupra tuturor teologilor care se bazează pe acceptarea acestei supoziții false. O teologie care este clădită pe o fundație falsă nu poate fi decât greșită, atunci când își formulează concluziile.

Religiile nu sunt de încredere atunci când se referă la originile universului și ale omenirii. Singura paralelă ce se poate face este aceea privitoare la posibilitatea unor vizite a uneia sau mai multor civilizații extraterestre pe Pământ care au lăsat urme, atât ale unor construcții impresionante care au rămas din perioada antichității, cât și în diverse mituri, răspândite peste tot pe suprafața Pământului. Aceste mituri nu descriu în amănunt vizitele civilizațiilor extraterestre, ci oferă o formă transfigurată, exagerată a unor astfel de evenimente.

Schimbarea aceasta de paradigmă, care presupune că o credință în Dumnezeu nu se mai poate baza pe vechile supoziții, ci are nevoie de altele noi, are uriașe implicații teologice, dar acest studiu nu face decât să deschidă o discuție pe această temă, nicidecum nu își propune să epuizeze subiectul. Dacă Adam și Eva nu sunt personaje reale, originea omenirii trebuie să fie căutată în altă parte, decât în Biblie, și singurul loc unde poate să fie găsită se află în cuprinsul științelor moderne.

În momentul de față este mai corect să afirmăm că nu știm cum a creat Dumnezeu lumea și nici dacă a creat-o El. Nu avem nici un fel de revelație în acest sens. Primele 11 capitole din Biblie nu sunt inspirate de Dumnezeu, deci nu putem să le folosim ca bază pentru a afla cum a apărut universul și omenirea. Dacă însă acceptăm natura ca revelație a lui Dumnezeu, atunci, din cercetarea ei, putem să știm, în anumite limite, ce s-a petrecut la începuturile existenței universului și ale omenirii.

Presupunerea că Dumnezeu ar fi creat universul și omenirea nu se bazează pe nimic. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu există sau că El nu are calități excepționale. Științele moderne pot să explice apariția universului și a omenirii fără implicarea lui Dumnezeu în aceste explicații. Revelația în natură este interpretabilă, ea nu ne conduce direct la ideea existenței lui Dumnezeu și deci nu este o dovadă a existenței Lui. În aceste condiții, singura sursă pentru cunoașterea lui Dumnezeu este experiența personală a fiecărui individ cu El. Numai printr-o revelație și relație personală cu Dumnezeu cineva poate să știe că El există și că are calități excepționale.

Știința nu poate să dovedească nici existența și nici inexistența lui Dumnezeu, dacă El este o Realitate care există înainte de Big bang. S-ar putea dovedi existența unor ființe extraterestre care trăiesc în același univers cu noi. Astfel de ființe, pentru că fac parte din universul nostru, pot să fie cunoscute de noi. Ființele extraterestre însă, dacă aparțin de universul nostru, nu puteau crea universul și nici participa în nici un fel la crearea lui, deoarece ele trebuiau să apară cu necesitate la un interval oarecare de timp, după apariția lui. 

Dacă Dumnezeu nu a creat primul om din țărâna pământului, înseamnă că evoluția care a condus la apariția primului om, a început cu miliarde de ani în urmă, o dată cu apariția primelor forme de viață. Dumnezeu nu l-a creat pe primul om, dar El ar fi putut să influențeze apariția vieții pe Pământ, prin a genera condițiile potrivite pentru apariția vieții pe planeta noastră. Aceasta însă nu poate să fie decât o speculație, pur și simplu nu avem cum să știm dacă El s-a implicat sau nu în apariția universului nostru. 

Chiar dacă nu l-ar fi creat pe om, Dumnezeu poate să intre în relație cu fiecare individ în parte și să ducă la schimbarea naturii acelei persoane, printr-o transformare profundă a gândirii sale. Atunci când conștiința noastră se conectează la Conștiința universală care este Dumnezeu, oamenii încep să vadă lumea prin ochii Lui și în acest fel se produce transformarea naturii umane, printr-un surplus de conștientizare.

Acest tip de experiență este o experiență similară cu o experiență în afara corpului, dar este trăită în corp. O astfel de relație cu Dumnezeu se îndepărtează de îndeplinirea ritualică a învățăturilor cuprinse de dogmele și doctrinele unei religii sau a alteia. Schimbarea naturii umane nu se realizează doar prin practicarea unor ritualuri, ci numai printr-o relație personală cu Dumnezeu care, trăind în ființa fiecărui credincios în parte, duce la o schimbare profundă a minții și inimii acelei persoane.

Experiența cu Dumnezeu se poate descrie în multe moduri, dar descrierea ei nu poate să înlocuiască trăirea ei. De aceea, instituțiile bisericești nu pot să ofere decât descrierea unor experiențe personale, ale unora dintre credincioșii sau credincioasele lor, dar nu și trăirea acestor experiențe. Trăirea acestor experiențe ține de credința fiecărui credincios și al fiecărei credincioase în parte. Regulile bazate pe dogmele și doctrinele religioase duc de obicei la o credință rigidă și rece și sunt străine unei vibrații spirituale autentice. Spiritualitatea, deci, se bazează pe o experiență trăită cu Dumnezeu și cu oamenii, experiență care nu poate fi transmisă, ci doar descrisă de altcineva persoanei care dorește să o experimenteze.    

Experiența spirituală nu presupune o ieșire obligatorie din corpul biologic, ci mai degrabă ea înseamnă o detașare de instinctele biologice prin care un om se adaptează la realitate. Creștinismul însă presupune chiar o negare a instinctelor biologice, de exemplu, Isus (Iisus) a spus că cine va vrea să își scape viața și-o va pierde, ceea ce ar putea fi interpretat ca o cerință de negare a instinctului de supraviețuire. Totuși cine își va pierde viața din pricina Lui și din pricina Evangheliei și-o va mântui.  (Marcu 8; 35)

Din punctul meu de vedere, dacă se ajunge la concluzia la care eu am ajuns și anume aceea că primele 11 capitole din Biblie sunt texte mitologice și nu o descriere a realității nu ne rămâne altceva de făcut decât să respingem cu totul ipoteza creaționistă cu tot ceea ce cuprinde ea. Lumea nu a fost creată în șase zile calendaristice și nici măcar în șase perioade mai lungi de timp și putem să știm lucrul acesta cu certitudine din faptul că primele 11 capitole din Biblie sunt doar născociri omenești, la care se pot atașa sensuri spirituale contradictorii. Nu doar că perioadele de timp care ne sunt propuse de către cartea Facerea sunt în totală lipsă de armonie cu descoperirile științifice, dar trebuie observat că ordinea creației stabilită de Biblie este contradictorie și absurdă și de aceea nu poate fi luată în serios. În mai multe locuri, efectele sunt amplasate înaintea cauzelor și a condițiilor care permit producerea lor. De exemplu, lumina zilei, care ar fi fost creată în ziua întâia, ar fi apărut înaintea cerului și a soarelui, care ar fi fost create în ziua a doua și respectiv în ziua a patra.

Deoarece Dumnezeu, în calitate de Creator, trebuie să se afle în afara creației Sale, este nevoie să operăm cu un concept mai cuprinzător decât acela de univers. Acest concept este conceptul de existență ca atare, care cuprinde toate entitățile existente din toate lumile sau toate universurile aflate în existență. Lumea noastră nu este tot ceea ce există deoarece înainte de Big bang a trebuit să existe o altă realitate care a făcut posibilă existența singularității care a generat universul nostru. Personal consider că existența ca atare este infinită, deoarece nonexistența absolută, fără spațiu, fără energie, fără particule și fără legi nu poate să producă nici un fel de efecte, deci nu are cum să existe.  

Știința nu deține un răspuns la întrebarea: ce a fost înainte de Big bang? Există desigur mai multe ipoteze, una dintre ele fiind aceea că totul a apărut din absolut nimic. Personal, resping această ipoteză deoarece absolut nimic nu poate să producă ceva anume. Existența a ceva real trebuie judecată după efectele pe care le produce și atunci când observăm anumite efecte înseamnă că există ceva anume care le produce, o anumită cauză. 

Acolo unde nu există nici un fel de efecte, de nici un fel, acolo nu există absolut nimic. Cele mai multe entități care se regăsesc în universul cunoscut reprezintă, în același timp, și efecte ale altor entități, dar și cauze sau condiții care determină apariția unor realități. Dacă universul nostru este un efect al unor cauze, atunci cauza acestui efect nu poate să fie nonexistența absolută, deoarece această categoric nu poate să fie niciodată un efect.

Atunci când cineva afirmă că nonexistența absolută există, aceea persoană afirmă în același timp că ea nu există, deoarece dacă nonexistența absolută ar exista aceasta înseamnă că acolo nu există nimic. „Acolo” nu este cuvântul cel mai potrivit pentru că nonexistența absolută nu ocupă nici un fel de spațiu, nu este absolut nimic. O astfel de non realitate nu putea să producă universul nostru și nu putea să genereze nimic altceva.

 Se poate face deosebirea între existență și non existență atâta vreme cât existența are anumite atribute care o deosebesc de nonexistență, de exemplu, ceva care există se află totdeauna în interacțiune cu altceva care de asemenea există. Un aspect fundamental al existenței este deci interacțiunea. Dacă ajungem să definim ce este existența atunci putem să știm și ceea ce nu este existent.  

Universul nostru are un început, dar dacă excludem o stare de nonexistență absolută, care nu are decât o valoare teoretică și niciodată practică, atunci înainte ca universul nostru să apară, a existat întotdeauna o formă de existență care a generat alte forme de existență și care a dus și la apariția lumii noastre.

Marele mister, mult mai mare decât misterul apariției universului nostru, este misterul existenței ca atare. Întrebarea fundamentală a filozofiei este: de ce există ceva în loc de nimic? Această întrebare este mult banalizată de unii oameni de știință care au transformat-o într-o interogație cu mult mai pragmatică și anume în întrebarea: de ce există universul nostru? Cele două întrebări nu trebuie să se confunde între ele, dar câteodată se face o confuzie deliberată, atunci când unii militanți anti-teiști abordează problema existenței lui Dumnezeu. Universul nostru nu putea să apară din absolut nimic, ci a apărut dintr-o altă formă de existență, prin urmare, existența per se nu poate să fie altfel decât infinită.

Misterul existenței ca atare se află dincolo de orizonturile universului nostru și știința va trebuie să ne arate cum putem să scăpăm de limitele pe care ni le impune prezența noastră într-un anumit univers și astfel să ajungem să putem investiga ceea ce este cel mai important de știut și anume secretele existenței per se. Este naiv să credem că știința a descoperit deja cum a apărut existența per se întrucât nici nu poate fi vorba despre așa ceva deci dincolo de Big bang nu se știe exact ce se află nici dacă în aceea zonă se poate sau nu vorbi de Dumnezeu.

În ceea ce mă privește, consider că existența în sine nu poate să fie altfel decât infinită și dacă este așa nu se pune problema originii ei. Cum poate să existe ceva care nu are nici un început și nici un sfârșit este ceva care depășește logica de fiecare zi, dar alternativa este la fel de ciudată. Cum poate să apară ceva din absolut nimic? În orice caz, dacă îl plasăm pe Dumnezeu la originea tuturor lucrurilor, misterul nu este rezolvat deoarece rămâne neelucidată apariția unei Persoane, fără nici o cauză. Dacă Dumnezeu a creat toate lucrurile, pe El cine l-a creat? Dacă pornim de la premisa că toate lucrurile trebuie să aibă o cauză pentru existența lor atunci trebuie să respectăm această premisă și în cazul lui Dumnezeu. Dacă însă considerăm că existența în sine este infinită, deci nu are un început, atunci nu are nici o cauză pentru apariția ei. Oricum, dacă excludem nonexistența absolută, ca fiind o cauză pentru existența în sine, atunci rezultatul obținut este că existența în sine este infinită. 

Aceasta este o constatare cu care mintea umană nu se poate obișnui decât foarte greu sau deloc, atâta vreme cât cauzalitatea este un element care este adânc înrădăcinat în mintea umană. Ne este foarte greu sau imposibil să acceptăm ideea că existența în sine pur și simplu există și că nu a fost creată sau cauzată de nimic.

Infinitatea existenței în sine nu este o dovadă a existenței lui Dumnezeu, chiar mai mult exclude existența Lui, înțeleasă ca fiind situată deasupra tuturor formelor de existență. Dacă existența în sine este infinită, atunci înseamnă că ea nu a fost creată de Dumnezeu, ci există dintotdeauna. De altfel, nu se poate întrevedea o altă posibilitate, atâta vreme cât existența în sine nu ar fi putut fi precedată de nonexistența absolută.

Dacă existența în sine este infinită, atunci ea poate fi infinită și în complexitate și această afirmație ne poate duce cu gândul la o Conștiință universală pe care noi o denumim Dumnezeu. Aceasta este doar o presupunere, nu este nicidecum o dovadă a existenței lui Dumnezeu.

În ceea ce privește conceptul de spațiu-timp descoperit de Einstein, nu există nici un motiv să credem că dintr-o non realitate, fără spațiu și fără timp, fără legi ale fizicii și fără particule elementare sau câmpuri ar fi apărut spațiu și timpul, așa cum le cunoaștem. Dacă existența în sine este infinită, ea nu putea să fie cauzată de nimic care să nu fie parte din aceea existență, înseamnă că și spațiul și timpul sunt de asemenea infinite, la nivelul existenței în sine.

Se poate presupune că orice lucru care există, fie ocupă spațiu în mod direct, fie depinde de un alt lucru care ocupă spațiu. De exemplu, o idee poate să existe în mintea unui om, iar creierul care o generează ocupă spațiu. Pentru a formula un principiu conform căruia spațiu poate fi creat de ceva care nu ocupă spațiu și nici nu depinde de altceva care ocupă spațiu, ar trebui demonstrat că un astfel de fenomen există. A ocupa spațiu înseamnă și a se propaga prin spațiu, căci fără spațiu, de exemplu, lumina nu se poate transmite.

Dumnezeu nu poate fi gândit ca fiind o Realitate spirituală deasupra existenței în sine, deoarece ceea ce s-ar afla deasupra existenței în sine, adică în afara ei, ar fi inexistent. Cu toate acestea, unii gânditori au încercat de a lungul timpului să promoveze ideea că Dumnezeu ar fi creat tot ceea ce există, aflându-se deasupra existenței în sine, într-o stare nedefinită de non existență. Aceștia au trebuit să recurgă la această stratagemă pentru ca să poată să explice cum se face că Dumnezeu ar fi creat tot ceea ce există, adică existența în sine, din interiorul existenței însăși, fenomen de altfel imposibil. Dumnezeu nu ar fi putut crea existența în sine dacă aceasta era deja o realitate din care făcea și El parte.

Avem de ales între două opțiuni. Prima, Dumnezeu există și aparține de tot ceea ce există, într-o relație cu restul existenței despre care nu avem nici un fel de revelație. Cea de a doua, dacă Dumnezeu este deasupra existenței, adică într-o stare de nonexistență, atunci putem să spunem că El nu există. Din punct de vedere logic este imposibil ca un anumit fenomen să fie în afara existenței și să existe, în același timp. Nu există nici o stare intermediară între existență și nonexistență, dacă considerăm că potențialul de a exista face parte tot din existență. Nonexistența relativă există doar în cadrul existenței în sine și în interdependență de ea. De exemplu, un spațiu vid are un conținut relativ inexistent. Nu este absolut inexistent, deoarece spațiul este deja o entitate care există.  

Existența și nu nonexistența este atributul fundamental a lui Dumnezeu. El există și cuprinde în Sine tot ce există. Dacă credem că El există, adevăratul Dumnezeu trebuie să fie foarte departe de prezentarea făcută de V.T. El nu ar fi ucis 99,99% din populația globului prin Potop, nu ar fi distrus mai multe popoare, pentru a face loc poporului evreu, și nu va aduce sfârșitul lumii. Dumnezeu îi cuprinde în Sine pe toți oamenii, indiferent de religia de care aceștia aparțin sau dacă nu aparțin de nici o religie. Dacă El va da viață veșnică tuturor oamenilor sau nu, aceasta depinde de judecata Lui și nu de cea a diverselor organizații religioase.

Toate speculațiile metafizice, precum și datele științifice, nu pot să dovedească existența lui Dumnezeu. Primele 11 capitole ale Bibliei nu sunt nici ele o probă a existenței Lui. Singura probă sigură și de neînlăturat o reprezintă revelația personală pe care Dumnezeu o trimite celor aleși. Această descoperire adresată unei anumite persoane nu poate fi transmisă de la un individ la altul și nici nu reprezintă o dovadă în sens științific, dar poate fi extrem de convingătoare pentru persoanele care o trăiesc.

În principiu, este posibil ca orice persoană să poată să primească o astfel de dovadă, dacă o cere de la Dumnezeu sau dacă îl caută pe El cu seriozitate. Să luăm un exemplu. Se poate observa că aproape orice persoană care a avut o experiență în afara corpului sau în moarte clinică a suferit un proces profund de transformare, în care a devenit o ființă cu o viață spirituală accentuată. Acele persoane nu au devenit, în mod necesar, adeptele anumitor dogme sau doctrine religioase, dar au realizat că cel mai important lucru în viața este modul cum ne comportăm cu semenii noștri. Aceia și acelea care au trecut prin moarte și au fost resuscitați povestesc că au văzut lucruri care nu ne sunt familiare aici pe Pământ și că au experimentat o dragoste greu de exprimat în cuvinte. Acea experiență poate fi povestită în cuvinte, dar nu poate fi înțeleasă cu desăvârșire decât de aceia și de acelea care o parcurg. Dacă cei și cele care au astfel de experiențe ar trebui să dovedească că le-au avut, le-ar fi foarte greu să o facă, dar persoanele respective sunt convinse de realitatea lor și dovada este chiar puterea lor transformatoare. Unii oameni pot să fie sceptici cu privire la existența unor astfel de experiențe, dar persoanele care le-au experimentat sunt convinse de validitatea lor. Putem să observăm că o credință personală în Dumnezeu, chiar dacă nu poate să fie dovedită științific, poate totuși să fie foarte convingătoare și să producă efecte importante în viețile celor care o au.

Prima sursă a cunoașterii lui Dumnezeu nu este bazată pe cartea facerea din Biblie, care este plină de contradicții și absurdități, ci este, așa cum a fost și pentru Isus (Iisus) o relație personală cu Tatăl ceresc și cu Hristos, care ne învață toate lucrurile.

 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  
Saturday, 01 December 2018 18:22

Problema iadului vesnic (2)

Written by
 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  

A suferi pentru eternitate ar depăși orice suferințe posibile care pot să existe pe Pământ și nimeni altcineva decât Dumnezeu nu va fi responsabil pentru suferințele din iad. Dacă ochii lui Dumnezeu sunt atât de curați încât El nu suferă să vadă răul, după cum ne spune Biblia, cum va putea El să vadă ceea ce se va întâmpla în iad? Oare va închide El ochii la atrocitățile care se vor petrece acolo? Ce fel de Dumnezeu, dacă este plin de dragoste pentru oameni, ar face așa ceva? Biblia, pur și simplu, prezintă imagini contradictorii a lui Dumnezeu și de aceea nu poate să fie considerată o sursă sigură pentru cunoașterea Lui:

„13. Ochii Tăi sunt prea curaţi ca să vadă răul, Tu nu poţi privi apăsarea. Pentru ce ai privi Tu, oare, pe cei vicleni şi ai tăcea, când cel nelegiuit sfâşie pe unul mai drept decât el?” (Avacum 1; 13)  

În Biblie avem un Dumnezeu care se presupune că își iubește dușmanii, dar care este necruțător și nemilos cu ei. Tot în Biblie avem un Dumnezeu care se spune că iubește dreptatea, dar care a dat ordin lui Saul să omoare pe toți locuitorii unei cetăți, inclusiv copii și femei, și chiar și animalele. Este genocidul scuzabil când este comis de Dumnezeu sau în serviciul Lui? În V.T. avem multe locuri unde Dumnezeu ar fi comis genocid în numele unor principii sau al unei dreptăți mai înalte, dar nu ni se arată nicăieri care sunt aceste principii și care este această dreptate. Indiferent care ar fi principiile care trebuie realizate, oricine folosește genocidul nu poate să aibă dreptate. 

Avea Stalin dreptul să se folosească de genocid împotriva propriului său popor? Chiar dacă ar fi urmărit idealuri sociale înalte, totuși genocidul l-a transformat într-un ucigaș. Dacă Dumnezeu a comis de mai multe ori genocid și chiar dacă ar fi săvârșit lucrul acesta o singură dată, El nu ar avea nici un drept moral să condamne pe nimeni la suferințe veșnice în iad. Orice păcate ar fi săvârșit cineva, ele nu au cum să fie mai grave decât a comite genocid. Un Dumnezeu Atotputernic ar putea să își realizeze propriile obiective fără a comite genocid și fără să condamne miliarde de oameni la suferințe veșnice în iad. 

Mulți comentatori biblici pornesc de la premisa că povestirile despre creație din Biblie sunt adevărate cuvânt cu cuvânt, prin urmare, Dumnezeu este Creatorul universului și al omenirii și pe această bază El are și dreptul să o distrugă, așa cum a făcut cu ocazia Potopului, distrugând 99,99% din populația Pământului. Cu alte cuvinte, autoritatea lui Dumnezeu se bazează pe calitatea Lui de Creator. În primul rând se pune întrebarea dacă calitatea de Creator generează și atributul de Distrugător. În al doilea rând, Dumnezeu nu a creat universul și omenirea aș cum spune Biblia. Nu avem nici un fel de revelație cu privire la modul în care Dumnezeu a intervenit în apariția universului și a omenirii sau dacă s-a implicat în vre-un fel în aceste procese. Universul a apărut prin Big bang și omenirea prin evoluția naturii. Ce a fost înainte de Big bang nu știm și nu avem nici o revelație în acest sens, Biblia nu face nici un fel de referire la acest eveniment.   

Autoritatea lui Dumnezeu de a distruge lumea și de stabili un iad veșnic nu se poate baza nici pe calitatea Sa de Creator, căci nu a creat lumea așa cum spune Biblia, și nici pe așa zisa neascultare a lui Adam și Eva deoarece acestea sunt personaje fictive. Dumnezeu nu ar avea nici o bază pentru a judeca natura umană, nici în cazul în care El i-ar fi creat pe oameni, deoarece El i-a creat cu această natură, nici în cazul în care aceștia ar fi apărut ca urmare a evoluției speciilor, deoarece ei au dobândit caracteristicile întregii naturi, așa cum există ea, la care în timp s-a adăugat rațiunea. Dumnezeu nu are motive să trimită oamenii în iad, dacă ei se comportă conform naturii lor și dacă nu sunt toți sfinți. Deoarece povestirile despre creație sunt doar legende și pentru că nu avem nici o revelație în care să ni se arate cum i-a creat Dumnezeu pe oameni, s-au dacă El i-a creat, atât condamnarea naturii umane, cât și sfârșitul lumii și iadul veșnic sunt lipsite de valoare morală.  

Scepticismul este ceva natural pentru ființele umane. Chiar dacă există o dimensiune spirituală a oamenilor, aceasta nu înseamnă că toată lumea crede aceleași lucruri despre divinitate. Credința sau necredința într-o divinitate depind de gradul de cultură, de educație și de știință a celui în cauză. Nu poate fi considerată vinovată și pedepsită cu iadul veșnic o persoană care este mai convinsă de tezele științei decât de cele ale religiei, atâta vreme cât știința argumentează în mod rațional ipotezele sale, iar religia nu. Lipsa de credință în Dumnezeu nu ar trebui să fie un motiv pentru care cineva să fie condamnat să sufere în iadul veșnic, dacă aceea persoană nu a fost convinsă de argumentele care i s-au adus în favoarea existenței Lui.  

Isus (Iisus) a spus că cei aleși vor fi în număr mic în rai, rezultă că cei mai mulți locuitori ai Pământului sunt destinați pentru iad:

„11. Iar intrând împăratul ca să privească pe oaspeţi, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă, 12. Şi i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut. 13. Atunci împăratul a zis slugilor: Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. 14. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.” (Sfânta Evanghelie după Matei 22; 11-14)

Pentru o populație ca cea a Pământului, dacă socotim și oamenii care au trăit deja pe Pământ și care vor mai trăi, ce înseamnă oare că aleșii sunt puțini? Nu știm numărul lor dar putem să afirmăm că cei care vor fi aleși sunt o minoritate. Cât de mare ar trebui să fie iadul ca să poată să găzduiască o populație de mai multe miliarde de oameni și ce suprastructură de mecanisme va fi necesară ca toți acești oameni să poată să fie chinuiți, în același timp? O altă planetă, de dimensiunile Pământului va fi necesară pentru ca mai multe miliarde de oameni să poată să fie chinuiți cu toții, în același timp. Despre o astfel de planetă însă, Biblia nu ne spune nimic. Pământul va dispare pur și simplu, deci planeta noastră nu va putea să fie locul unde va fi amplasat iadul. În același timp, pe noul Pământ nu va fi loc pentru iad, deoarece, conform textelor biblice, acolo se va afla cetatea eternă. Biblia ne spune, de asemenea, că pe noul Pământ nu va mai fi nevoie de lumina soarelui:

„5. Şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 22; 5)    

Raiul și iadul nu vor putea să coexiste pe aceeași planetă și nici chiar în același univers deoarece pe noul Pământ și în noul cer nu va mai exista nedreptate, cel puțin așa ne spune Biblia. De asemenea, despre perspectiva unui alt univers nici nu poate fi vorba devreme ce orice univers în care trăiesc păcătoși trebuie să piară.

„10. Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui. 11. Deci dacă toate acestea se vor desfiinţa, cât de mult vi se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă sfântă şi în cucernicie, 12.     Aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi!” (A doua Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru 3; 10-12) 

În corpurile umane pe care le cunoaștem ființele omenești nu pot să suporte decât o măsură limitată de suferință și de torturi și de aceea, pentru a rezista în iad, Dumnezeu va trebui să schimbe corpurile umane actuale cu unele indestructibile. După logica Bibliei, Dumnezeu va trebui ca mai întâi să transforme toate corpurile ființelor omenești în corpuri indestructibile și numai după aceea să le dea fie destinația rai, fie iad. Ce logică este însă aceasta? De ce ar trebui ca Dumnezeu să facă efortul de a învia și transforma atâția oameni când aceștia, odată ce sunt morți, nu mai pot să facă rău nimănui? Aceasta ar fi o logică a urii și a refuzului de a ierta și nu are cum să aparțină lui Dumnezeu, ci este expresia imaginației omenești. De aceea, trebuie să acceptăm că multe texte biblice nu ne vorbesc despre Dumnezeu, așa cum este El, ci despre o imagine contrafăcută a Lui. 

Dacă iadul ar fi real și Dumnezeu și-ar fi asumat riscul de a transforma țărâna într-o sursă de suferință eternă, această atitudine nu ar putea să fie numită dragoste. Cineva ar putea spune că standardele lui Dumnezeu sunt diferite de standardele umane și că El ne iubește, chiar și atunci când ne chinuie în iad. Cu toate acestea, dacă există o relație de dragoste între El și ființele umane, această dragoste trebuie să fie de așa fel încât ea trebuie înțeleasă de ambele părți. Existența iadului ar anihila orice pretenție că Dumnezeu este o ființă iubitoare și aceasta ar schimba complet sensul învățăturilor lui Isus (Iisus) despre El. 

În V.T. nu se vorbește despre rai și iad iar ființele umane sunt răsplătite sau pedepsite pe Pământ pentru comportamentul lor. (Deuteronomul – A cincea carte a lui Moise 28; 1-68)

Principala promisiune adresată oamenilor care erau ascultători de Dumnezeu, în V.T., era o viață îmbelșugată pe Pământ. Poporului evreu i s-a promis că va domni peste multe popoare dacă va asculta de Dumnezeu. Dacă Evreii nu ascultau, erau în situația ca anumite blesteme să se abată asupra lor. Nici vorbă de rai sau de iad.

Tora se concentrează pe felul în care Evreii trebuiau să își trăiască viața pe Pământ, nu pe posibilitatea ca cineva să primească o recompensă sau să fie pedepsit într-o altă lume, pentru felul în care a trăit în această lume:

„Cu toate că Iudaismul crede în rai, Tora vorbește foarte puțin despre el. Tora se concentrează mai puțin pe cum ajungem în rai și mult mai mult pe cum trăim viețile noastre. Noi practicăm mitzvot deoarece este privilegiul și obligația noastră sfântă să facem așa. Noi practicăm aceste obligații datorită unui sens de dragoste și datorie, nu din dorința de a primi ceva în schimb.” (ref. 256)

Dacă poporul evreu nu a așteptat o recompensă în cer, Evreii nu aveau nici un motiv să se aștepte la o pedeapsă veșnică în iad. Iadul veșnic nu este o doctrină în V.T. Aceasta este o contradicție fundamentală între V.T. și N.T. de vreme ce fiecare dintre cele două prezintă învățături diferite despre iad. Se presupune că în tradiția iudeo-creștină se vorbește despre același Dumnezeu, atât în V.T, cât și în N.T. dar în realitate, sunt două imagini foarte diferite care cu greu pot să fie atașate la aceeași Realitate. 

În tradiția evreiască, în afară de curățarea păcatelor în această viață, era prevăzută și o curățare in Sheol, care era un loc în care morții locuiau numai temporar, spre deosebire de iad care se presupune a fi veșnic. 

„Păcatele care nu erau curățate înaintea morții erau înlăturate printr-un proces denumit Sheol or Gehinom. Contrar concepției grecești sau creștine a pedepsei veșnice în hades sau în iad, pedeapsa în Sheol, așa cum este descrisă în Scripturile evreiești, este temporară.” (ref. 257)  

Se pare că tradiția creștină despre iadul veșnic este mai degrabă o moștenire a culturii grecești, decât a celei evreiești. Dacă Dumnezeu și-a propus să salveze câțiva aleși cu prețul suferinței a miliarde de oameni, atunci prețul plătit este disproporționat de mare, având în vedere că și unii și alții sunt ființe umane. Aleșii nu sunt perfecți în curățenia lor și cei condamnați la iad nu reprezintă răul absolut. Aceste două extreme, delimitate printr-o absolutizare absurdă a binelui și răului, nu au nimic a face cu dreptatea sau dragostea. Ce dragoste este aceasta atunci când trebuie să sacrifici, să spunem 90% din populația globului, pentru a salva 10%? Procentele acestea sunt relative, deoarece nimeni nu știe nici o cifră exactă, dar este vorba despre cei puțini, care sunt aleși, și cei mulți, care sunt pierduți.         

Ce pericol mai pot să prezinte pentru Dumnezeu, care este Atotputernic, niște oameni morți? De ce trebuie ei să fie înviați pentru a suferi o pedeapsă veșnică? Existența iadului ar putea să aibă o singură explicație logică și anume aceasta ar putea să reprezinte un mijloc de descurajare pentru cei aflați în rai, în cazul în care cineva își va propune să se revolte împotriva lui Dumnezeu. În acest caz, ar însemna că Dumnezeu va susține raiul prin frică nu prin dragoste. Dacă luăm ca explicație doar răzbunarea veșnică a lui Dumnezeu împotriva unor oameni muritori și imperfecți în natura lor, atunci ura Lui depășește cu mult dragostea care i se atribuie. Răzbunarea veșnică nu poate să servească cauza nici unei dreptăți, oricare ar fi aceasta, și exclude principiile iertării și ale compasiunii creștine. Învățăturile lui Isus (Iisus) sunt incompatibile cu existența unui iad veșnic, ca loc de suferințe nesfârșite.

De ce ar trebui ca un călugăr budist, de exemplu, care s-a detașat de dorințele și pasiunile sale și care duce o viață curată să sufere în iad, nefiind familiarizat cu religia creștină? Numai Dumnezeu îi poate judeca pe oameni și dogmele care susțin că instituțiile bisericești ar putea îndeplini o astfel de judecată sunt false. Aceste dogme susțin că pentru toți aceia și acelea care nu au credință în jertfa pe cruce a lui Isus (Iisus) nu există posibilitatea mântuirii. Idea este că toți oamenii trebuie să devină Creștini pentru a ajunge în rai. Unii Creștini, dintre Evreii creștinați, credeau și ei că pentru a fi mântuită o persoană trebuie mai întâi să respecte tradiția evreiască, dar apostolul Pavel a scris mai multe epistole care i-a contrazis. Mulți Creștini cred sincer că alți Creștini, care aparțin la alte denominațiuni creștine, decât aceea de care aparțin ei sau ele, vor fi pedepsiți cu iadul veșnic, deoarece nu respectă dogmele și doctrinele pe care le respectă ei sau ele. Astfel de păreri despre rai și iad reprezintă adevărate anomalii și dovedesc că dogmele și doctrinele care le susțin sunt absurde.  

Dacă Dumnezeu ar urma să instituie iadul ca loc de pedeapsă veșnică, atunci ar fi mai corect ca denominațiunile creștine să predice frica care trebuie să îi ghideze pe oameni în această viață, frica și numai frica, și să nu pervertească învățăturile religioase propovăduind o dragoste, care în realitate nu există. De ce se pune mai mult accent pe rai, dacă el va afecta viața a foarte puțini oameni, în raport cu iadul, care va determina viața a miliarde de ființe umane? Acest mod de predicare este unul ipocrit, deoarece ține ascunsă partea îngrozitoare a realităților religioase și prezintă doar o fațadă pe care încearcă să o facă cât mai atrăgătoare. Mă întreb însă, dacă cineva ar fi convins să urmeze calea religiei având în față doar frica? Cu toate acestea, chiar asta ne spun, în mod implicit, dogmele și doctrinele religioase că trebuie să facem. Ori alegem să ne supunem necondiționat lui Dumnezeu, ori ne vom chinui în iad pentru veșnicie. Aceste dogme și doctrine nu ne dau altă alternativă. Dacă lucrurile ar fi prezentate corect, probabil că ar urma o revoltă generală asupra religiilor care propovăduiesc iadul veșnic. În ceea ce mă privește, consider că dacă povestirile despre raiul din Grădina Eden sunt doar mituri este foarte probabil ca și narațiunile despre raiul viitor și despre iadul veșnic să fie tot mituri.

Cel mai mare egoism al unui om este să dorească să fie mântuit cu prețul ca 90% din populația globului să se chinuie veșnic în iad. Fericirea veșnică obținută cu prețul nenorocirii a miliarde de oameni nu merită nici o atenție.

Dacă apostolul Pavel ne spune că Dumnezeu ar fi creat unii oameni pentru o întrebuințare de cinste și alții pentru o întrebuințare de ocară, de ce mai sunt condamnați acei oameni care au fost creați pentru o întrebuințare de ocară, dacă acesta a fost modul în care au fost creați? (Romani 9; 20-23) A destina anumite persoane pentru iad, doar pentru a da câtorva șansa de a ajunge în rai nu poate să fie în nici un caz planul de acțiune a unui Dumnezeu bun și iubitor. Dacă Dumnezeu ar fi avut nevoie de întreaga istorie a omenirii, cu toate paradoxurile ei, doar pentru a mântui la finalul acesteia o minoritate de credincioși, cu prețul suferințelor a miliarde de oameni, atunci înseamnă că El nu este Atotputernic, deoarece planul Său presupune prea multe aspecte negative.

 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  
Saturday, 01 December 2018 18:18

Problema iadului vesnic

Written by
 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  

Dacă nu interpretăm literal primele 11 capitole din Biblie, avem tot dreptul să avem serioase îndoieli asupra multor altor texte biblice. Toate textele care sunt cuprinse de Biblie și în care ni se spune că Dumnezeu a creat cerul și Pământul în șase zile trebuie să fie puse la îndoială.

Cum putem să fim siguri că istoria poporului evreu, așa cum este descrisă de V.T., este reală, dacă povestirile privitoare la crearea universului contrazic realitatea? Nimic nu ne îndreptățește să acordăm credit povestirilor din V.T., atunci când observăm cât de contradictorii sunt narațiunile despre creație din Biblie.

O problemă majoră care discreditează în egală măsură toate religiile care cred în existența unui loc de pedeapsă veșnic este problema iadului. Cum ar putea Dumnezeu, dacă este generos și iubitor, să pedepsească veșnic o persoană muritoare care trăiește în niște condiții care sunt departe de a fi ideale pe Pământ? Cum ar putea să se potrivească o pedeapsă veșnică la condițiile vieții trecătoare de pe Pământ? Cei mai mulți oameni nu trăiesc în viața de zi cu zi cu conștiința că sunt veșnici, ei știu că sunt trecători. Coordonatele vieții umane pe Pământ nu permit aplicarea unei pedepse veșnice unei ființe umane, deoarece oamenii trăiesc într-un anumit context în care trebuie judecată responsabilitatea umană. Evoluția speciilor se bazează pe lupta pentru existență în care este inclus și omul. De aceea, legile omenești sunt concepute să funcționeze după condițiile în care oamenii trăiesc pe Pământ. Introducerea unui element extraneu, păcatul, care nu corespunde cu nimic naturii umane, atâta vreme cât sfințenia nu este specifică acestei naturi, nu poate să justifice aplicarea unor pedepse din altă lume, care contrazic substanța naturală a omului. Oamenii răspund doar în măsura în care au fost educați de societate să respecte legile acelei societăți, în limitele naturii lor. Tot ceea ce depășește aceste limite naturale, pe baza unor principii supranaturale, străine naturii umane, nu pot să atragă răspunderea veșnică a oamenilor.    

Orice pedeapsă care se aplică oamenilor care au trăit, trăiesc sau vor trăi pe Pământ trebuie să ia în considerare condiția umană și are ca limită sfârșitul vieții naturale a celor în cauză. O pedeapsă supranaturală pentru oamenii care trăiesc în natura lor pământească este un nonsens.

Dacă realitatea are atât o dimensiune finită cât și una infinită, cele două nu pot să fie confundate între ele, ca și cum între ele nu ar fi nici o diferență. Pe Pământ oamenii au corpuri biologice dar în veșnicie vor trebui să aibă o altă structură pentru a trăi veșnic. Trecerea de la o structură la altă structură este definitorie pentru comportamentul uman. Cu alte cuvinte, multe acțiuni umane sunt determinate de specificul corpurilor naturale omenești și dacă structura biologică ar fi înlocuită cu o alta atunci și comportamentul ar fi diferit.

Pedepsirea unor oameni cu o pedeapsă eternă pentru greșeli săvârșite într-o viață trecătoare este o absurditate. Încă nu s-a dovedit că oamenii sunt ființe nemuritoare, iar experiența umană pământească ne arată că suntem muritori. Construirea unor doctrine pornind de la premisa imortalității umane, fără nici o dovadă clară că suntem ființe nemuritoare, și pe această bază acceptarea principiului condamnării unor oameni la o pedeapsă veșnică, pentru greșelile lor pământești sau pentru necredința lor în Dumnezeu, sunt principii foarte primejdioase.

Așa zisa revelație a lui Dumnezeu despre creație nu poate decât să ne descurajeze de la acceptarea unei asemenea perspective, deoarece Pământul a apărut acum 13,7 miliarde de ani, după cum ne spune știința și nu acum aproximativ 6000 de ani, după cum afirmă reprezentanții doctrinei creaționiste a Pământului tânăr. Biblia nu ne oferă dovada că suntem ființe nemuritoare și nu are cum să facă acest lucru, atâta vreme cât afirmațiile sale despre creație nu reflectă realitatea, ci sunt doar mituri.   

Oamenii fac multe greșeli, câteodată cu bune intenții și sunt pedepsiți pentru ele, sau suferă efectele lor, în timpul vieții lor pe Pământ. După ce au suferit efectele negative ale faptelor lor aici pe Pământ, conform învățăturilor religioase, oamenii mai trebuie să fie supuși, încă o dată, pentru aceleași fapte, unei pedepse veșnice în iad. Aceasta ar duce la pedepsirea de două ori a ființelor umane pentru aceleași fapte și o astfel de ipoteză este profund imorală. Este ca și cum Dumnezeu nu ar recunoaște justiția omenească și i-ar judeca din nou pe oameni, de data aceasta cu maximă asprime, aplicând o pedeapsă maximă.

Se vorbește despre Împărăția lui Dumnezeu, ca și cum această Împărăție ar fi o altă formă de organizare statală, supranaturală, care anulează formele statale pământene. Aceasta este o viziune contrazisă chiar de textele biblice. Isus (Iisus) s-a referit la valabilitatea administrațiilor pământești atunci când a recomandat să dăm Cezarului ce este al Cezarului. (Matei 22; 15-22) Chiar și apostolul Petru a cerut oamenilor să fie supuși conducătorilor omenești, deci hotărârile lor în materie juridică nu pot să fie anulate printr-o nouă judecată și mai aspră. (1 Petru 2; 13-14)

Mai mult, există oameni care nu au încălcat niciodată legile societăților în care trăiesc, sau le-au încălcat într-o măsură cu totul nesemnificativă, și cu toate acestea, ei și ele vor trebui să ajungă în iad, printre altele, pentru că au crezut, pe bună dreptate, că povestirile biblice despre creație și Potop nu sunt adevărate. Aceste persoane au extrapolat această constatare corectă și au concluzionat, în mod incorect, că Dumnezeu nu există.

De fapt, credința în Dumnezeu este un dar personal primit de la El, deci oricine nu a primit acest dar, deci nu a avut posibilitatea să îl accepte sau să îl respingă, nu poate fi condamnat la iadul veșnic. (1 Corinteni 12; 9) Nu ar fi drept ca unii oamenii, care au primit darul credinței, prin revelație personală, să ajungă în rai și ceilalți oameni, care nu au primit acest dar să ajungă în iad, pe baza unei decizii care nu le aparține. 

Chiar și un copil născut în altă religie decât în religia creștină, sau într-o familie în care ambii părinți sunt ateiști, care a murit înainte de a atinge discernământul deplin și o deplină maturitate de gândire, conform învățăturilor instituțiilor bisericești, ar fi pedepsit cu iadul veșnic, dacă nu crede în jertfa mântuitoare a lui Isus (Iisus), și aceasta pentru doar 14 sau 15 ani trăiți pe Pământ. Pedeapsa acelui copil s-ar justifica prin neascultarea față de Dumnezeu a lui Adam și Eva, care neascultare s-ar fi transmis tuturor oamenilor de pe Pământ, deci și acelui copil. Adam și Eva nu au existat cu adevărat și fără capacitate de discernământ nimeni nu poate să răspundă cu o responsabilitate veșnică pentru faptele sale.  

În narațiunile din V.T. se povestește că mulți copiii nevinovați ar fi murit în urma acțiunilor lui Dumnezeu. Dacă toate povestirile din V.T. sunt la fel de adevărate ca primele 11 capitole din cartea Facerea, nu a fost Dumnezeu care a ucis acești copii, ci imaginația umană.

Numai Isus (Iisus) este considerat a fi Calea pentru mântuirea oamenilor. Este vorba despre numele Isus (Iisus), care deschide ușa mântuirii, sau despre practicarea învățăturilor Sale? Mulți oameni sunt lăsați să creadă că folosirea numelui lui Isus (Iisus) este suficientă pentru mântuire, dar există argumente serioase că numai practicarea învățăturilor Sale poate duce la viața veșnică. (Faptele Sfinților Apostoli 4; 10-12)  

Ce este mai bine pentru mântuire, a fi un Creștin numai cu numele sau a practica învățăturile lui Isus (Iisus), chiar fără a atașa numele de Creștin de persoana care practică aceste învățături? Învățăturile lui Isus (Iisus) au un mare grad de universalitate, putem găsi aceleași învățături în multe forme de spiritualitate. Aceste învățături devin efective numai atunci când cineva le pune în practică. Pentru a iubi oamenii, așa cum recomandă Isus (Iisus) și așa cum cer și alte învățături religioase nu este nevoie de apartenența la nici o instituție religioasă. În realitate cel sau cea care își iubește aproapele ca pe sine practică Creștinismul, chiar fără să se numească Creștin.  

Condamnarea oamenilor la pedeapsa cu iadul veșnic doar pentru că nu se numesc Creștini și pentru că nu profesează dogmele și doctrinele creștine este o învățătură problematică, dacă ceea ce contează mai mult este atitudinea morală a unei persoane și nu apartenența la o religie sau alta.

Există multe texte în Biblie care ne pot duce la concluzia că iadul nu este un loc real unde păcătoșii își vor petrece eternitatea. În Deuteronomul ni se spune că Dumnezeu a pus în fața poporului evreu viața și moartea, nu viața veșnică în rai și viața veșnică în iad:

„19. Ca martori înaintea voastră iau astăzi cerul şi pământul: viaţă şi moarte Ți-am pus eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi. 20. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să asculţi glasul Lui şi să te lipeşti de El; căci în aceasta este viaţa ta şi lungimea zilelor tale, ca să locuieşti pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău cu jurământ l-a făgăduit părinţilor tăi, lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov că îl va da lor”. (Deuteronomul – A cincea carte a lui Moise 30; 19-20) 

În N.T. apare un principiu nou și anume viața veșnică în rai și viața veșnică în iad. Nu mai moare nimeni, toți oamenii vor trăi veșnic, fie vor trăi în rai, fie vor suferi în iad. Principiul existenței eterne în iad ridică niște semne serioase de întrebare, care pun la îndoială valabilitatea lui.

Pentru ca cineva să sufere pentru eternitate în iad, el sau ea trebuie să fie înviată din morți, dacă a murit, și să primească un corp indestructibil care să îi permită să sufere chinurile veșnice. Ce fel de corp va fi acela care să permită suferința și în același timp să nu fie distrus? Suferința în corpul uman este un semn că ceva nu funcționează corespunzător și că dacă nu este remediat va duce la distrugerea acelui organism și instalarea morții. Suferința într-un corp indestructibil este un nonsens, deoarece, dacă nu moare, înseamnă că acel corp nu poate fi afectat într-un mod care va duce la distrugerea lui. Suferința într-un corp care nu moare niciodată își pierde rațiunea de a exista.  

Biblia nu este deloc clară în privința existenței iadului și există texte care pot fi interpretate în ambele sensuri. Un astfel de text este cel cuprins în cartea Apocalipsa:   

„7. Şi către sfârşitul miilor de ani, satana va fi dezlegat din închisoarea lui, 8. Şi va ieşi să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, şi să le adune la război; iar numărul lor este ca nisipul mării. 9. Şi s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită. Dar s-a pogorât foc din cer şi i-a mistuit. 10. Şi diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor. 11. Şi am văzut, iar, un tron mare alb şi pe Cel ce şedea pe el, iar dinaintea feţei Lui pământul şi cerul au fugit şi loc nu s-a mai găsit pentru ele. 12. Şi am văzut pe morţi, pe cei mari şi pe cei mici, stând înaintea tronului şi cărţile au fost deschise; şi o altă carte a fost deschisă, care este cartea vieţii; şi morţii au fost judecaţi din cele scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor. 13. Şi marea a dat pe morţii cei din ea şi moartea şi iadul au dat pe morţii lor, şi judecaţi au fost, fiecare după faptele sale. 14. Şi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta e moartea cea de a doua: iezerul cel de foc. 15. Iar cine n-a fost aflat scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iezerul de foc.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 20; 7-15)

Acest text biblic generează multe contradicții. În primul rând, cine este vinovat de răul din lume? Dacă numai Satana ar fi vinovat de răul din lume, atunci eliminarea lui ar duce automat la eliminarea răului și aceasta este exact cea ce spune textul respectiv. Alte texte biblice însă ne spun că natura umană este la ora actuală cauza păcatului, din cauza neascultării lui Adam și Eva. Prin urmare, dacă natura umană este decăzută din punct de vedere moral, atunci fie că Satana se află în închisoare sau nu, oamenii tot se vor lupta unii cu alții, datorită naturii lor, pe care dogmele și doctrinele creștine o consideră decăzută.

Sfinții creștini, la ora actuală nu reprezintă o singură tabără ci sunt împărțiți între mai multe denominațiuni creștine. De altfel sfinții nu sunt o armată combativă, dacă respectă învățătura lui Isus (Iisus) de a întoarce și obrazul celălalt când sunt loviți.

„Diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor” este o formulare care ne vorbește despre eternitatea iadului. În același timp, patru versete mai încolo, ni se spune că „moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta e moartea cea de a doua: iezerul cel de foc.” Dacă moartea a fost aruncată în iezerul de foc înseamnă că nu mai există moarte. Moartea totuși nu este o entitate separată, ca să poată să fie „aruncată în iezerul de foc” deoarece moartea este o fază a existenței biologice a unor ființe vii și nu o realitate independentă de acestea. Dacă iadul a fost aruncat în iezerul de foc, atunci înseamnă că iadul nu mai există, deci nimeni nu va mai suferi în iad. Prin urmare, moartea a doua despre care vorbește versetul 14, nu este compatibilă cu o viață eternă petrecută în iad, cu atât mai mult cu cât iadul a murit și el, prin moartea a doua. Ori oamenii vor fi chinuiți în iad ori iadul a fost aruncat în foc și a suferit moartea a doua, cele două se contrazic între ele.    

„Neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pământului” vor fi fost distruse de un foc care s-a coborât din cer. Acei oameni vor fi mistuiți de foc nu vor fi chinuiți veșnic în iad, cele două aspecte se contrazic între ele. 

Este iezerul de foc moartea a doua sau este un loc de suferință veșnică, unde cei care sunt chinuiți trebuie să fie vii pentru a suferi? Și în această privință Biblia este cât se poate de neclară, mai mult dă impresia că scriitorul sau scriitorii acestor texte nu au avut nici cea mai mică idee despre ceea ce au scris, zugrăvind o imagine fantastică, dar incoerentă a viitorului. Diavolul, fiara și prorocul mincinos vor fi chinuiți veșnic în iezerul de foc dar moartea, iadul și cei care nu sunt scriși în cartea vieții vor fi aruncați acolo spre distrugere nu pentru chinuri veșnice.

Apostolul Pavel ne vorbește despre moarte, ca finalitate a celor păcătoși, care nu au fost salvați, și nu de viață veșnică în iad:

„23. Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 6; 23)

După spusele lui Pavel, nu există viață veșnică în rai și viață veșnică în iad, ci există doar raiul și moartea. Cartea Facerea ne spune că Adam și Eva ar fi trebuit să fie pedepsiți cu moartea pentru neascultarea lor și nu cu o viață de suferință eternă în iad.

Existența iadului veșnic este o construcție religioasă care a avut ca scop să țină oamenii în ascultare prin apelul la frică. Dacă imaginația umană nu era pusă în mișcare de speranța unei vieți veșnice în rai, cel puțin groaza provocată de existența unui loc de suferințe veșnice trebuia să îi facă pe oameni să creadă în Dumnezeu. În felul acesta, oamenii au devenit prizonierii religiei deoarece aveau doar două opțiuni, fie să creadă în Dumnezeu de bună voie, fie să creadă forțați de gândul că dacă nu credeau și nu se supuneau perceptelor religioase ajungeau să sufere în iad pentru veșnicie. În această situație nu putea fi vorba de libertatea de a alege deoarece oamenii erau forțați să creadă ce doreau Bisericile instituționale ca ei să creadă. 

Existența unui loc de suferințe veșnice ridică multe semne de întrebare asupra dragostei necondiționate pentru omenire a lui Dumnezeu. Această dragoste nu mai este necondiționată dacă depinde de anumite condiții pe care ființele umane trebuie să le îndeplinească. Dragostea lui Dumnezeu deci depinde de locul unde s-a născut o anumită persoană, dacă s-a născut în aria de preponderență a Creștinismului sau nu. Mai depinde de condițiile de viață ale oamenilor, de deciziile lor mai bune sau mai rele și de întâmplări nefavorabile din viața lor, accidente, calamități naturale etc. Religiile, în majoritatea lor, nu propovăduiesc dragostea necondiționată a lui Dumnezeu, ci dragoste condiționată de ascultarea poruncilor lui Dumnezeu care în final sunt formulate și interpretate de către organizațiile religioase. 

Să luăm cazul unei persoane credincioase, care să presupunem că ajunge în rai. Nu toți membrii familiei acelei persoane au aceeași soartă de vreme ce nu toți sunt credincioși. Unii dintre membrii acelei familii pot să aibă cunoștințe științifice mai evoluate și de aceea nu cred că Adam și Eva au fost personaje reale sau că Dumnezeu a făcut lumea în șase zile. Pornind de la această bază, acele persoane care nu cred în interpretarea literală a primelor 11 capitole din cartea Facerea pot să respingă cu totul credința creștină și să ajungă în iad, nu pentru că sunt oameni răi, ci pentru că sunt necredincioși.

Cum ar putea cineva să fie fericit în rai în timp ce aceia care i-au fost apropiați în viața aceasta, soț sau soție, părinți sau copii suferă în iadul cel veșnic? Numai un egoism extrem ar permite așa ceva. În același timp, se presupune că în credința creștină egoismul este dat la o parte și că cei care o profesează sunt animați de compasiune. Putem presupune că o persoană care a iubit pe cei apropiați, nu poate fi fericită în rai, atâta vreme cât cei apropiați suferă în iad.  

Respingând cele mai multe din scrierile biblice, pe baza faptului că ele conțin nenumărate contradicții și absurdități, anumiți oameni pot să devină ateiști, dacă nu au o experiență personală cu Dumnezeu. Atâta vreme cât, orice experiență personală cu Dumnezeu se pornește la inițiativa Lui, dacă o persoană nu are o astfel de experiență și rămâne necredincios sau sceptic, atunci ateismul acelei persoane nu poate să fie considerat ca fiind o vină a sa, deci nu există nici o bază pentru ca aceea persoană să sufere veșnic în iad, doar pentru că este necredincioasă.  

Bucuria celor aleși, care se vor afla în rai după afirmațiile Bibliei, va fi întunecată pentru totdeauna de suferințele din iad ale rudelor și prietenilor lor. Doar cei mai egoiști indivizi pot să fie fericiți atunci când alte ființe umane suferă. Valorile creștine sunt profund incoerente, dacă fericirea în rai și suferințele în iad ar exista în același timp.

O altă problemă fundamentală este legată de nevoia unui iad care să se perpetueze pentru veșnicie. Un astfel de iad ar permanentiza răul în univers și ar influența negativ toate ființele umane, atât cele condamnate la iad cât și cele care se presupune că vor fi în rai. Iadul ar fi locul pentru răul din univers și răul acesta va fi etern. Dacă ar permanentiza răul atunci înseamnă că Dumnezeu nu a câștigat bătălia împotriva răului deoarece a câștiga o astfel de bătălie înseamnă eradicarea răului nu permanentizarea lui. 

O așa zisă răzbunare fără sfârșit a lui Dumnezeu împotriva păcătoșilor ar extinde suferința în toată existența universală, pentru totdeauna, și ar genera exact opusul a ceea ce încearcă El să realizeze adică triumful binelui asupra răului. În locul unei lumi pașnice și fericite va exista o lume în care strigătul răului se va auzi la nesfârșit.  

Raiul și iadul reprezintă două fațete ale aceleași monede. Problema este că a discerne între ele este foarte greu pentru o ființă umană care trăiește pe Pământ. Fără a avea experiența directă a raiului nimeni nu poate să își dea seama de importanța lui. Multă lume nu poate să creadă că, dacă există iadul, acesta poate să fie un loc atât de îngrozitor cum este prezentat de unele instituții bisericești. Nu se poate ca Dumnezeu să iubească oamenii, să aibă compasiune pentru ei, și să fie generos, și în același timp să îi tortureze pe unii dintre ei pentru veșnicie. Cum ar putea să fie Dumnezeu gata să își sacrifice Fiul pe cruce pentru salvarea oamenilor și în același timp să tortureze majoritatea omenirii pentru totdeauna? Nu are sens, atât de multă dragoste exclude atât de multă ură.      

În opinia mea personală și a altor comentatori creștini, Isus (Iisus) nu i-a învățat pe oameni că iadul este un loc de tortură veșnică, ci le-a spus acestora că iadul este un foc unde vor arde și astfel vor muri aceia și acelea care nu vor fi mântuiți. Există două alternative, viața veșnică în rai, alături de Dumnezeu, și moartea, pentru oricine nu este considerat potrivit pentru mântuire.

Ce fel de păcat, săvârșit într-o viață muritoare pe Pământ, poate să justifice aplicarea ca pedeapsă a unor suferințe veșnice în iad? Se pare că Biblia vorbește despre dușmanii lui Dumnezeu, care vor suferi o astfel de pedeapsă. „Şi diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor”. Ce ne spune această afirmație biblică? Ne spune că Dumnezeu își pedepsește aprig dușmanii, nu cu o pedeapsă trecătoare, ci cu una veșnică, deși ființele respective nu sunt ființe veșnice. Din nefericire, această constatare discreditează complet învățătura lui Isus (Iisus) despre Tatăl ceresc. Isus (Iisus) ne-a spus că Tatăl ceresc își iubește dușmanii și de aceea ne cere și nouă să facem al fel. Dacă Dumnezeu își pedepsește dușmanii cu pedeapsa iadului veșnic, atunci cu siguranță că nu se poate spune despre El că îi iubește pe aceștia: 

„43. Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău”. 44. Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, 45. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. 46. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? 47. Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? 48. Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Sfânta Evanghelie după Matei 5; 43-48)

Ce fel de perfecțiune este aceasta dacă cineva își urăște atât de mult dușmanii încât dorește să îi vadă suferind pentru veșnicie? Nici vorbă de perfecțiune. Pur și simplu Isus (Iisus) ne-a vorbit despre un alt Dumnezeu decât cel care este descris în cartea Facerea sau în cartea Apocalipsa din Biblie. Explicația poate să stea și în aceea că scriitorii biblici au avut păreri personale diferite despre Dumnezeu și povestirile inventate de ei nu sunt în acord unele cu celelalte. Acest lucru ne dovedește că Biblia nu are un autor unic, pe Dumnezeu, deci nu este o colecție de texte care au aceeași sursă, deci care au fost toate inspirate de El. 

Cea mai mare problemă pe care o ridică o pedeapsă veșnică este pierderea speranței. Pe Pământ, acela care execută o pedeapsă are speranța că la un moment dat aceasta va lua sfârșit, chiar dacă acel sfârșit este moartea persoanei în cauză. O pedeapsă veșnică în iad este cu atât mai îngrozitoare cu cât nu se întrevede un final pentru acea pedeapsă. Aplicarea ei nu se termină niciodată. Iubirea prea mare pentru omenire trezește o dezamăgire la fel de mare pentru cel care iubește, în cazul nostru Dumnezeu, și răzbunarea Lui este cruntă. Aceasta pare a fi descrierea unui om sau a unei ființe asemănătoare cu omul și nu descrierea lui Dumnezeu, care trebuie să fie cu totul detașat de aceste pasiuni umane, dacă este cu adevărat o Realitate Atotputernică. Scriitorul biblic s-a gândit probabil la ceea ce ar face el dacă ar fi Dumnezeu și nicidecum nu l-a perceput pe El ca fiind Întemeietorul a toată Existența, Acela care l-a creat pe Satana, pe fiară și pe prorocul mincinos. Dumnezeu este capabil să înțeleagă în profunzime motivele care animă pe fiecare din creaturile Sale, dacă El le-a creat cu adevărat, nu ar avea de ce să fie atât de supărat pe ele încât să dorească să le chinuie pentru veșnicie. Existența iadului anulează cu totul imaginea despre un Dumnezeu iubitor și drept care dorește binele oamenilor. Nimeni nu poate să fie iubitor și drept și în același timp să dorească să își tortureze dușmanii pentru veșnicie, mai mult să chinuie la nesfârșit chiar și pe cei care nu i-au fost dușmani, dar nu au crezut în El.   

Cine va fi persoana care va fi responsabilă de conducerea iadului și de executarea pedepselor celor găsiți vinovați? Mulți cred că Satana va fi responsabil cu conducerea iadului și el îi va chinui pe cei și pe cele care se vor afla acolo. De ce ar face Satana așa ceva? De ce i-ar chinui el pe adepții lui în iad? Până la urmă, Satana și toți oamenii care vor fi trimiși în iad vor fi colegi de suferință. Ar fi un nonsens să credem că Satana va chinui persoanele care s-ar afla în iad doar ca să îndeplinească voința lui Dumnezeu, deoarece se presupune că el este dușmanul Lui și de aceea nu se supune comenzilor Lui.

Dacă cineva crede că cel care va administra iadul va fi Satana trebuie să remarce că acesta nu se va simți obligat cu nimic să asculte cerințele lui Dumnezeu. Nu există nimic mai rău decât iadul, ceva care s-ar putea întâmpla lui Satana, dacă acesta s-ar revolta din nou împotriva lui Dumnezeu. Diavolul nu va fi interesat să aplice nici o sentință dată de Dumnezeu și nici să chinuie pe nimeni. Satana nu va avea dorința să îi chinuie pe cei păcătoși știind că Dumnezeu vrea acest lucru. Dacă Dumnezeu nu ar vrea ca oamenii să fie chinuiți atunci nu ar îngădui existența iadului în univers. Ar fi greu ca Dumnezeu să impună ceva diavolului care s-ar afla în iad, pe teritoriul lui. Este clar că dacă ar exista iadul ar trebui să fie coordonat direct de Dumnezeu pentru ca acesta să devină un loc de executare a pedepsei veșnice, cu atât mai mult cu cât și Satana ar fi printre cei pedepsiți.

Numai îngeri trimiși de Dumnezeu vor putea să supravegheze executarea pedepselor celor condamnați să sufere în iad, deoarece Satana și îngerii lui sunt printre cei pedepsiți. Ce îngeri sfinți sunt aceia care vor veghea la îndeplinirea suferințelor celor condamnați? Nu există sfințenie acolo unde se aplică o tortură, indiferent despre ce cauză este vorba. 

Dacă apologeți ai Bibliei consideră că Dumnezeu nu se face vinovat de răul din lume, cum se corelează acest lucru cu afirmația că El se va face responsabil de suferințele a miliarde de oameni în iad? Existența iadului, dacă aceasta ar fi reală, este doar responsabilitatea lui Dumnezeu și este una care depășește chiar răspunderea pentru răul care se manifestă în lume. Răspunderea pentru răul din iad este mai mare, deoarece ea ar putea fi evitată, dacă Dumnezeu ar decide eliminarea iadului. În Biblie ni se spune că iadul va fi aruncat în iazul de foc dar mulți comentatori susțin că va fi un loc efectiv de suferință. (Apocalipsa 20; 14) Oare tot povestea cu Adam și Eva, două personaje care nu au trăit niciodată pa Pământ, poate să justifice suferințele a miliarde de oameni în iad? Dacă Adam și Eva sunt doar eroii unui mit, deci nu au existat niciodată cu adevărat, atunci nu există nici un fel de justificare morală pentru existența iadului și aceasta este o învățătură care șterge orice valoare ar fi atribuită dogmelor și doctrinelor creștine care afirmă că Dumnezeu iubește omenirea. Dacă personal mai văd valoare în Creștinism este doar pentru că am convingerea că textele biblice despre iad sunt doar metafore și că învățăturile lui Isus (Iisus) despre acest subiect au fost interpretate în mod deliberat greșit de către instituțiile bisericești. Isus (Iisus) s-a referit la iad ca fiind o distrugere definitivă a celor nemântuiți, moartea a doua, și nicidecum ca un loc de suferință veșnică.

 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  
Saturday, 01 December 2018 16:50

Imaginea lui Dumnezeu in Biblie

Written by
 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  

Dacă Adam și Eva nu sunt personaje reale, nimeni nu poate să fie condamnat să sufere o pedeapsă eternă în iad pentru că nu crede în teologia care se desprinde din Biblie, aceea care este promovată de Bisericile instituționale. Cum ar putea cineva să fie condamnat pentru că nu crede o minciună? Din punct de vedere istoric, un mit nu ne spune adevărul despre felul cum s-au petrecut lucrurile în realitate, ci încearcă doar să reconstituie imaginativ situații la care scriitorului mitului nu a avut acces. Dacă dorim să avem un grad mai mare de certitudine asupra vieții reale, atunci avem nevoie de știință care se bazează pe observația realității și pe dovezi care susțin ipotezele pe care aceasta le avansează. Povestirile despre creație din Biblie nu sunt susținute de observațiile pe care știința le-a făcut asupra lumii și nu se bazează pe nici un fel de dovezi furnizate de modul cum se desfășoară lucrurile în universul de care aparținem. Mai mult, aceste povestiri sunt profund contradictorii, sunt absurde și prezintă o ordine inversată a creației, plasând efectele înaintea cauzelor, de exemplu, crearea luminii înaintea creației soarelui. 

Ni se spune câteodată, de către instituțiile bisericești, că dacă nu credem în toate dogmele și doctrinele creștine, vom fi condamnați să ardem în iad pentru totdeauna. Chiar și această pretenție a religiei organizate este suficientă ca cineva să respingă credința în Dumnezeu, așa cum ne este ea propusă de către Bisericile instituționale. Nimeni nu ar trebui să fie forțat să creadă o doctrină sau dogmă bazată pe o interpretare literală a miturilor creației din Biblie. 

Avem de ales între două posibilități. Fie Dumnezeu este așa cum îl descriu textele V.T. și atunci imaginea Lui este în contradicție cu ceea ce ne-a învățat Isus (Iisus) despre El, fie Dumnezeu nu seamănă deloc cu imaginea oferită de V.T. și El este așa cum l-a descris Isus (Iisus). Imaginea pe care Isus (Iisus) a prezentat-o despre Tatăl ceresc este foarte diferită față de cea pe care o regăsim în V.T. Isus (Iisus), în conformitate cu Biblia, ne-a spus că Tatăl ceresc este personificarea dragostei necondiționate și El nici nu judecă pe nimeni. (Ioan 5; 22) În V.T. îl găsim pe Dumnezeu ca fiind gelos și răzbunător și gata să verse sânge omenesc. (Amos 6; 8) În V.T. Dumnezeu este prezentat ca un stăpân suveran, dar în N.T. Isus (Iisus) Fiul lui Dumnezeu dă un exemplu personal despre ceea ce înseamnă dragostea de oameni.    

Dacă imaginea reală a lui Dumnezeu este aceea care poate să fie găsită în N.T. și dacă El este perfect și dacă El își iubește și dușmanii, așa după cum l-a descris Isus (Iisus), atunci în V.T. nu îl putem găsi pe El. În V.T. Dumnezeu își urăște dușmanii și caută să îi distrugă. (Cartea înțelepciunii lui Solomon 14; 9) Isus (Iisus), despre care se spune că este una dintre cele trei Persoane care formează Trinitatea, a fost extrem de pacifist, atunci când a trăit pe Pământ, dar în V.T. apare Dumnezeul oștirilor, care este un Dumnezeu al războiului, nu al păcii. Cum poate fi același Dumnezeu atât de războinic și atât de pacifist, în același timp, și cum poate să se transforme două atitudini atât de diferite în două repere morale care vin din aceeași sursă. Răspunsul este clar, marea majoritate a scrierilor biblice sunt de sorginte umană și ele nu au o logică internă care să le confere coerență, fiind niște scrieri eterogene.     

Spre exemplu, Biblia conține o povestire în care ni se spune că Saul a fost trimis să distrugă o întreagă națiune, chiar și animalele, și aceasta nu putea să fie o acțiune comandată de Dumnezeu, deoarece El își iubește dușmanii.

„2. Aşa zice Domnul Savaot: Adusu-Mi-am aminte de cele ce a făcut Amalec lui Israel, cum i s-a împotrivit în cale, când venea din Egipt. 3. Mergi acum şi bate pe Amalec şi pe Ierim şi nimiceşte toate ale lui. Să nu iei pentru tine nimic de la ei, ci nimiceşte şi dă blestemului toate câte are. Să nu-i cruţi, ci să dai morţii de la bărbat până la femeie, de la tânăr până la pruncul de sân, de la bou până la oaie, de la cămilă până la asin”. (Cartea întâia a Regilor 15; 2-3)
„46. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? 47. Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? 48. Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Sfânta Evanghelie după Matei 5; 46-48)  

Ori Tatăl nostru Cel ceresc nu este desăvârșit și de aceea l-a trimis pe Saul ca, împreună cu dușmanii Săi, să omoare femei și copii, familiile dușmanilor Săi, ori dacă este desăvârșit, atunci Biblia minte și El nu l-a trimis pe Saul să facă acest lucru. Care este răspunsul la această întrebare? Răspunsul nu îl putem afla studiind Biblia, căci ea prezintă imagini contradictorii ale lui Dumnezeu.   

În timpurile V.T. Dumnezeu nu a practicat genocidul doar o dată, cu ocazia Potopului, ci de mai multe ori. Scuza pe care au găsit-o anumiți apologeți ai Bibliei este acea că toate popoarele care au fost distruse au fost formate din păcătoși, prin urmare, acei oameni meritau să moară. Să nu uităm însă că așa zișii păcătoși erau oamenii ca toți ceilalți, care trăiau în acele vremuri. Dacă Dumnezeu nu s-a revelat acelor așa ziși păcătoși și nu le-a dat și lor legile Sale, atunci de ce au fost aceștia exterminați fără milă? Acei oameni nu puteau să fie altfel decât păcătoși în condițiile în care ei nu au primit revelația directă a lui Dumnezeu. Este vorba de mituri inventate de oameni, pentru a justifica anumite politici de cucerire, nu poate fi vorba de acțiunile lui Dumnezeu care nu are cum să iubească omenirea și, în același timp, să distrugă popoare întregi, prin acțiuni de genocid. Iată ce spune Biblia că s-ar fi întâmplat dacă Dumnezeu ar fi făcut minunile Sale și în mijlocul altor popoare, în afara poporului evreu:

„21. Vai ţie, Horazine, vai ţie, Betsaida, că dacă în Tir şi în Sidon s-ar fi făcut minunile ce s-au făcut în voi, de mult, în sac şi în cenuşă, s-ar fi pocăit.” (Sfânta Evanghelie după Matei 11; 21) 

Dacă Dumnezeu nu a făcut astfel de minuni în Tir și în Sidon, nici nu avea nici un motiv să se aștepte la pocăință din partea locuitorilor acelor locuri, deci distrugerea unor asemenea așezăminte umane nu ar fi avut nici o bază morală. Cu toate acestea, conform precizărilor făcute de Biblie, Tirul a fost o țintă pentru Dumnezeu și a suferit numeroase evenimente dezastruoase:

„5. Când Egiptul va prinde de veste, va tremura la auzul nenorocirilor Tirului.” (Isaia 23; 5)

Angajamentul lui Dumnezeu împotriva altor popoare, altele decât poporul evreu, pare a fi cu totul nejustificat. Chiar dacă poporul evreu a avut un acord cu Dumnezeu, totuși populația evreiască a fost de multe ori neascultătore față de El, la fel de mult poate ca și alte popoare, deci tratamentul special acordat Evreilor nu era justificat. În același timp, trebuie observat că și Evreii au fost pedepsiți pentru păcatele lor, deci în înțelepciunea Sa Dumnezeu ar fi trebuit să cunoască natura umană și să știe că distrugerea unor întregi popoare nu va realiza nimic. Toate aceste povestiri despre pedepse aplicate de Dumnezeu diferitelor popoare se bazează pe prezumția că Adam și Eva au fost personaje reale și că, prin urmare, El ar avea drepturi suverane asupra creației Sale.

Dacă Dumnezeu i-a făcut pe primii oameni, tot El are și dreptul de a îi distruge, dar dacă oamenii nu au fost creați așa cum ne spune Biblia, ci sunt produsul evoluției naturii, atunci El nu are nici o justificare de a distruge oamenii pentru că sunt păcătoși, deoarece păcatul este în natura umană. Oamenii nu pot să fie condamnați doar pentru că sunt păcătoși, dar poartă responsabilitatea pentru acțiunile sau inacțiunile lor concrete în fața legilor sociale. O persoană care nu a săvârșit nici o ilegalitate nu poate să fie anihilată doar pentru că are o natură imperfectă. Chiar dacă natura umană nu este desăvârșită din punct de vedere moral, totuși sunt mulți oameni care în natura lor respectă legile sociale și au un caracter bun și generos. A condamna acești oameni doar pentru că sunt urmașii lui Adam și Eva este o aberație, cu atât mai mult cu cât oamenii nu sunt urmașii acestor personaje imaginare.    

Care este obiectul salvării lui Dumnezeu? Este salvarea de moarte sau de iadul veșnic? Dacă există iadul veșnic, atunci moartea nu există, căci nu poți să suferi veșnic, dacă mori. Biblia ne spune că Dumnezeu acceptă existența iadului veșnic și tot El ne poate salva de iadul a cărui existență El o tolerează. Dacă Dumnezeu nu ar fi tolerat existența iadului noi nu am avea nevoie să fim salvați de la a ajunge în iad. Pare ciudat, Dumnezeu ne salvează de ceea ce chiar El a creat, adică iadul.

 Se propovăduiește foarte mult iubirea lui Dumnezeu pentru omenire, dar cine citește anumite versete biblice nu poate să vadă în acțiune această iubire, poate chiar să fie frapat de o atitudine lipsită de iubire. Să luăm un exemplu care ar trebui să reflecte iubirea necondiționată a lui Dumnezeu, dar care nu seamănă deloc cu așa ceva: 

„1. Apoi a răsunat la urechile mele un glas mare şi a zis: „Apropiaţi-vă pedepsitorii cetăţii, având fiecare în mână unealta de nimicire!” 2. Şi iată dinspre poarta de sus, care dă spre miazănoapte, veneau şase bărbaţi, având fiecare în mână unealta sa ucigătoare; şi între ei se afla unul, îmbrăcat cu haină de în, care avea la brâu unelte de scris. Aceştia, venind, s-au oprit lângă jertfelnicul cel de aramă. 3. Atunci slava Dumnezeului lui Israel s-a pogorât de pe heruvimul pe care se afla la pragul casei. Şi a chemat Domnul pe omul cel îmbrăcat în haină de în, care avea la brâu unelte de scris, 4. Şi i-a zis Domnul: Treci prin mijlocul cetăţii, prin Ierusalim, şi însemnează cu semnul crucii (litera „tau” care în alfabetul vechi grec avea forma unei cruci) pe frunte, pe oamenii care gem şi care plâng din cauza multor ticăloşii care se săvârşesc în mijlocul lui”. 5. Iar celorlalţi le-a zis în auzul meu: „Mergeţi după el prin cetate şi loviţi! Să nu aveţi nici o milă şi ochiul vostru să fie necruţător! 6. Ucideţi şi nimiciţi pe bătrâni, tineri, fecioare, copii, femei, dar să nu vă atingeţi de nici un om, care are pe frunte semnul „+”! Şi să începeţi cu locul Meu cel sfânt!” Şi au început ei cu bătrânii, care erau înaintea templului. 7. Apoi le-a zis: „Întinaţi templul, umpleţi curţile cu ucişi şi ieşiţi!” Şi au ieşit şi au început să ucidă prin cetate. 8. Şi după ce i-au ucis, iar eu am rămas, am căzut cu faţa la pământ şi, strigând, am zis: „O, Doamne, Dumnezeule, vei pierde oare tot ce a mai rămas din Israel, vărsându-Ţi mânia asupra Ierusalimului?” 9. Iar El mi-a răspuns: „Nelegiuirea casei lui Israel şi a lui Iuda este mare, foarte mare şi ţara aceasta e mânjită cu sânge, iar cetatea e plină de nedreptate, că ei zic: „A părăsit Domnul ţara aceasta, Domnul nu mai vede! 10. De aceea ochiul Meu nu-i va cruţa şi Eu nu Mă voi îndura şi voi întoarce purtarea lor asupra capului lor”. 11. Şi iată omul cel îmbrăcat cu haină de în, care avea la brâu uneltele de scris, a dat răspuns şi a zis: ”Am făcut cum mi-ai poruncit”. (Iezechiel 9; 1-11)

Pentru că țara era mânjită de sânge, Dumnezeu nu a găsit un lucru mai bun de făcut decât să o mânjească de sânge și mai tare. Nu poate fi vorba despre Dumnezeu a cărui bunătate o apreciem așa de mult. Nu contează cât de mânjită de sânge era țara, Dumnezeu nu se poate comporta ca un om și dacă nu are altă soluție decât distrugerea extremă, atunci toate dogmele și doctrinele care susțin dragostea Lui pentru omenire au o problemă de consecvență cu textele biblice. Oamenii nu se închină în fața puterii de distrugere a lui Dumnezeu, ci în fața bunătății și dragostei Sale infinite pentru omenire, și dacă aceasta nu ar fi reală, atunci nu se știe câți oameni s-ar mai închina în fața Lui. În ceea ce mă privește, eu consider că textele biblice în care Dumnezeu este descris în culori atât de sumbre sunt falsuri sau prezintă o realitate inferioară, din punct de vedere moral, față de Tatăl ceresc, de exemplu, o civilizație extraterestră. Cu toate acestea, atrocitățile descrise par a fi străine chiar și unei civilizații extraterestre și de aceea ele înclină balanța către exagerări umane mai mult decât către fapte reale. 

Ce ticăloșii ar fi putut să săvârșească fecioarele, copiii și femeile ca să fie uciși fără milă pe străzile orașului? Întreaga poveste este profund absurdă. Poate că anumiți conducători sau oameni puternici ar fi putut săvârși ticăloșii, ca peste tot în lume, de ce trebuiau să sufere niște copii efectele ticăloșiilor lor? Aici este vorba de uciderea nediscriminată a tuturor oamenilor din cetate cu excepția unor victime care aveau înscris un anumit semn pe frunte. Ca și cum întreaga cetate s-ar fi împărțit în două părți, victime și călăi. Cine poate să înghită asemenea enormități? În nici o cetate din lume, populația nu se împarte în victime și călăi, există o majoritate neutră care nu sunt nici victime și nici călăi și în nici un caz copiii nu pot să fie incluși în rândul victimelor. Oricine a scris așa ceva nu a făcut decât să denigreze Persoana lui Dumnezeu și să facă pe mulți oameni să se depărteze de El.

Nu există nici o justificare pentru uciderea unor copilași și dacă Dumnezeu ar fi dat un astfel de ordin ne putem îndoi de dragostea Lui necondiționată. Dacă însă Dumnezeu ne iubește condiționat, atunci trebuie să știm exact care sunt condițiile dragostei Lui. Îi iubește Dumnezeu numai pe aceia și acelea care se supun orbește cerințelor Lui și cred tot ce scrie Biblia, indiferent cât ar fi de absurde situațiile prezentate de acele texte? Personal, cred că Dumnezeu poate învinge răul numai prin adevăr și orice exagerare sau neadevăr prezentat de Biblie nu poate decât să submineze credința în El. Chiar și o dragoste condiționată ar exclude masacrul unor copii nevinovați. Orice concluzii am trage despre caracterul lui Dumnezeu, nu putem să le bazăm pe majoritatea textelor din V.T. care prezintă o imagine deformată a Lui, contrazisă de altfel de Isus (Iisus).   

Textul citat din Iezechiel este în contradicție cu alt text, tot din Iezechiel:

„20. Sufletul care păcătuieşte va muri. Fiul nu va purta nedreptatea tatălui, şi tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socoti dreptatea sa, iar celui rău, răutatea sa. 21. Dar dacă cel rău se întoarce de la nelegiuirile sale pe care le-a făcut şi păzeşte toate legile Mele şi face ceea ce e bun şi drept, el va trăi şi nu va muri.” (Iezechiel 18; 20-21) 

Nu există deci nici o bază pentru uciderea copiilor atâta vreme cât „fiul nu va purta nedreptatea tatălui și tatăl nu va purta nedreptatea fiului”. Textele biblice transmit mesaje mixte și contradictorii și în privința răspunderii personale. Dacă facem o paralelă între învățăturile lui Isus (Iisus) și imaginea lui Dumnezeu în V.T. putem să observăm că este vorba despre două planuri total diferite. Cum am putea să ne imaginăm pe Isus (Iisus) dând ordin ca niște călăi să ucidă fecioare, copii și femei sau întreaga populație a unei cetăți? O astfel de ipoteză pare halucinantă. Isus (Iisus) ne-a învățat să ne iubim și dușmanii și să întoarcem și obrazul celălalt atunci când suntem loviți, cum și-ar fi călcat el propriile învățături, ucigând copii nevinovați? Nu poate fi vorba de una și aceeași Persoană și nici măcar de unul și același Dumnezeu. O Persoană care își schimbă atât de mult caracterul, un cameleon moral, nu poate să fie un ghid moral pentru omenire.       

În N.T. avem multe texte care se referă la caracterul iubitor a lui Dumnezeu, în așa măsură încât El este identificat cu dragostea:

„8. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.” ( Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan 4; 8)

Dacă Dumnezeu este dragoste, atunci de ce a ucis prin Potop 99,99% din populația globului pământesc? O asemenea dragoste seamănă mai mult cu ura. Crime săvârșite din dragoste săvârșesc numai persoanele care au probleme psihice, dar Dumnezeu este întruchiparea înțelepciunii. Singura explicație care pare a fi plauzibilă este aceea că multe texte biblice reprezintă o colecție de mituri, fără legătură cu realitatea.

 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  
Saturday, 01 December 2018 16:31

Moartea imortalitatea si mantuirea

Written by
 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  

În conformitate cu Biblia, oamenii ar fi fost creați muritori, nu au fost de la început nemuritori. Putem să știm acest lucru deoarece ni se spune că în Grădina Eden ar fi existat pomul vieții, care nu ar fi fost necesar dacă oamenii ar fi fost deja nemuritori. Știm despre plante că mureau, încă înainte ca Adam și Eva să devină neascultători față de Dumnezeu, deoarece acestea erau mâncate de oameni și de animale. Animalele de asemenea mureau, deoarece existau și animale care se hrăneau cu alte animale și oamenii mureau, dacă nu apucau să mănânce din pomul vieții.  

Dacă așa stau lucrurile, afirmația apostolului Pavel că moartea ar fi intrat în creație ca o consecință a neascultării primilor oameni de Dumnezeu, este o opinie greșită. Această observație este un motiv temeinic pentru a pune în discuție întreaga teologie a teismului clasic. Moartea nu a intrat în creație deoarece Adam și Eva nu au ascultat de Dumnezeu, ci pentru că El a creat ființe muritoare.

Ideea că omenirea ar fi fost creată nemuritoare, dar că a început să moară din cauza neascultării primilor oameni de Dumnezeu, este o invenție prin care s-a creat o teologie falsă:

„12. De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el. 13. Căci, până la lege, păcatul era în lume, dar păcatul nu se socoteşte când nu este lege. 14. Ci a împărăţit moartea de la Adam până la Moise şi peste cei ce nu păcătuiseră, după asemănarea greşelii lui Adam, care este chip al Celui ce avea să vină. 15. Dar nu este cu greşeala cum este cu harul, căci dacă prin greşeala unuia cei mulţi au murit, cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul Lui au prisosit asupra celor mulţi, prin harul unui singur om, Iisus Hristos.” (Romani 5; 12-15)

Dacă cei mulți nu au murit prin greșeala unuia, adică a lui Adam, atunci nici darul Lui nu era nevoie să prisosească asupra celor mulți, prin harul unui singur om, Iisus Hristos. Cu alte cuvinte, dacă premisa acestei afirmații este falsă, atunci și concluzia ei este tot falsă.

Contrar afirmației apostolului Pavel, moartea a fost în lume din totdeauna, de exemplu, regăsim fosile pe Pământ mult mai vechi decât apariția omului. Chiar din descrierea biblică ne putem da seama că moartea a existat încă de la început pe planeta noastră. Prezența animalelor carnivore, care au fost create înaintea oamenilor, morțile accidentale și existența pomului vieții sunt suficiente argumente care să ne arate că moartea a fost de la început prezentă în creație. 

Există pe Pământ insecte care trăiesc doar câteva ore, de exemplu, efemeropterele cuprind și astfel de insecte. Astfel de insecte, create de Dumnezeu, ar fi murit înainte de crearea oamenilor deci moartea lor nu ar fi avut nici o legătură cu neascultarea primilor oameni. Al doilea argument care demonstrează că moartea nu a intrat în lume prin așa zisa neascultare a lui Adam și Eva este acela că multe animale ar fi murit în mod inevitabil în morți accidentale. Insecte, viermi sau alte animale mici ar fi murit în morți accidentale, fiind înghițite sau strivite de dinozauri sau alte animale de mari dimensiuni. În ape, animale mari, de exemplu balenele, ar fi înghițit o mare cantitate de pește, omorându-i pe aceștia, înainte ca Adam și Eva să fie neascultători față de Dumnezeu. Virusurile și bacteriile ar fi provocat încă de la început boli mortale care să afecteze ființele vii care trăiau pe Pământ la aceea dată.

Păcatul nu a intrat în lume printr-un om și moartea nu a intrat în lume prin păcat. Păcatul a existat de când există lumea și moartea a existat și ea de când există viața, fără legătură cu păcatul. Dacă așa stau lucrurile, atunci înseamnă că principiul harului gratuit a lui Dumnezeu care să compenseze greșeala lui Adam și Eva, astfel încât oamenii să nu sufere nevinovați din cauza unei erori săvârșite de primii oameni, nu are nici o bază reală. Iertarea aceasta, care s-ar fi săvârșit în masă, doar în baza credinței celor în cauză, nu are nici un sens, atâta vreme cât nu există motivul pentru care oamenii ar fi trebuit să fie iertați.

Chiar ideea de păcat trebuie privită diferit decât este văzută de către dogmele și doctrinele oficiale creștine. Oamenii nu se nasc păcătoși, prin urmare păcatul nu este inerent naturii umane. Oamenii greșesc și trebuie să răspundă pentru greșelile lor, dar aceasta nu înseamnă că există vre-o bază ca mulți oameni să sufere pentru veșnicie în iad. 

În baza presupusului păcat a lui Adam și Eva toți oamenii sunt considerați păcătoși din naștere și de aceea sunt priviți cu dispreț în comparație cu Dumnezeu care este văzut ca fiind sfânt. Cu toate acestea, deși este considerat sfânt, Dumnezeu din Biblie care este altceva decât Dumnezeu din realitate, a ucis prin Potop 99,99% din populația globului, după care i-a părut rău și a promis că nu va mai săvârși o asemenea faptă.

Moartea nu a intrat în lume prin păcatul primilor oameni, ci o dată cu apariția vieții pe Pământ. Acolo unde este viață, există și moarte, începând cu cele mai simple microorganisme. Nu este adevărat că moartea provine din existența păcatului, ci mai degrabă relele de pe Pământ sunt generate de existența morții și a suferințelor care sunt înrudite cu ea. De exemplu, criminalii care ucid pentru a obține un beneficiu personal săvârșesc un rău care este posibil datorită existenței morții pe Pământ. 

Conform textelor biblice, Adam și Eva au fost încercați de Dumnezeu pe fundalul existenței morții, deoarece li s-a spus că dacă vor mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, în aceeași zi vor muri. Ce sens ar fi fost ca Dumnezeu să vorbească de moarte, dacă ea nu ar fi existat pe Pământ, la data când s-a făcut referire la ea? Dumnezeu a vorbit de moarte ca și cum ea exista deja pe Pământ.

Moartea face parte din procesul de evoluție al naturii. Atunci când moare un individ dintr-o specie un alt individ îi ia locul și cel mai recent individ poate să fie mai bine adaptat decât predecesorul său la condițiile de mediu.

Nemurirea se poate atinge printr-o legătură personală cu Dumnezeu, a fiecărui credincios și a fiecărei credincioase în parte. Pentru aceasta nu este nevoie să credem că Dumnezeu a creat lumea în șase zile sau că Adam și Eva au păcătuit împotriva Lui. Putem să atingem un standard spiritual înalt fără să credem în facticitatea povestirilor cuprinse în primele 11 capitole ale Bibliei.

În afara nivelului biologic, care este condiția fundamentală a existenței noastre pe Pământ, există și o altă treaptă, conștiința, care este locul unde ne întâlnim cu Dumnezeu. Afirmația că Dumnezeu este Spirit poate să însemne că El este Conștiința a tot ceea ce există, a tuturor entităților, care în grade diferite de relaționare, sunt legate între ele. Ce legătură poate să fie între un om și o galaxie foarte îndepărtată? Oamenii sunt constituiți din materie care este specifică și acelei galaxii și destinul uman depinde de evoluția întregului univers. Nu știm exact ce putere are întregul asupra părților și cum poate el să influențeze fiecare parte, iar rețeaua uriașă de conexiuni din univers este foarte departe de a fi înțeleasă.    

În experiența noastră umană, conștiința nu poate să existe fără baza ei biologică. Cu toate acestea, experiența noastră umană nu cuprinde toate posibilitățile și este posibil să existe și alte forme pe care să se bazeze conștiința. Poate să existe și o conștiință care funcționează într-un mediu anorganic, de exemplu un super calculator sau poate că întreaga existență are propria ei conștiință. Credința creștină și alte credințe religioase se bazează pe principiul că în afară de conștiința umană există o altă Conștiință mai bine informată decât conștiințele noastre pe care oamenii o numesc Dumnezeu.

Chiar și conștiința umană are un anumit grad de independență față de biologic. Oamenii pot să controleze propria lor natură biologică, de exemplu, în timpul unui post. Există și opinia că ceea ce numim conștiință umană nu este produsul direct al activității creierelor noastre, iar creierele omenești nu sunt decât niște receptoare care captează această conștiință. Fără îndoială însă că fiecare creier omenesc își aduce aportul său la modul de captare al conștiinței, dacă există atât de multe opinii în toate privințele.

Bazat pe experiențele înainte de moarte, mulți oameni cred că o dată cu partea materială nu moare și conștiința umană. Anumite persoane care au experimentat moartea clinică și care au fost resuscitate au povestit că în timpul stării lor de moarte clinică au avut experiențe care presupuneau un înalt nivel de conștiință.   

A fi o persoană spirituală presupune a fi condus de o filozofie de viață care depășește limitele înguste ale intereselor personale, bazate pe propria supraviețuire biologică. A fi o persoană care experimentează viața spirituală înseamnă a intra într-o relație personală cu Dumnezeu care este Conștiința supremă a întregii existențe. Religiozitatea dogmatică nu reprezintă cea mai elevată formă de spiritualitate, ea tinde să înlocuiască credința în Realitatea vie care este Dumnezeu, bazată pe experiența personală cu El.  

Întoarcerea la „paradisul” original a lui Adam și Eva este o dorință absurdă. În acel „paradis” primii oameni nu puteau să facă deosebirea dintre bine și rău și când au ajuns să deosebească binele de rău au fost izgoniți din „paradis”. În realitate, „paradisul” original nu a existat niciodată și nici Adam și Eva nu au fost ființe adevărate. 

Fără cunoașterea binelui și răului nimeni nu poate să ajungă în paradisul viitor, deoarece există un standard moral după care se presupune că se face deosebirea dintre cei care sunt mântuiți și cei care nu sunt. Cum ar fi putut Adam și Eva să rămână în „paradisul” pământesc, dacă nu ar fi cunoscut deosebirea dintre bine și rău? Ce paradis este acela în care cei care se află în el nu pot să facă această  deosebire esențială? Aceștia ar putea face rău fără să realizeze lucrul acesta. Prin urmare, există o inconsecvență evidentă între cerința morală care delimitează posibilitatea de a fi mântuit și povestirea biblică despre Adam și Eva.

Ideea conform căreia ascultarea de cerința lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului ar fi dus la o stare de fericire perpetuă a lui Adam și Eva, nu are nici un sens. Fără discernământul necesar care să permită cunoașterea binelui și al răului, Adam și Eva ar fi fost doar niște roboți biologici, care ar fi avut nevoie să fie ghidați în orice moment de o conștiință exterioară lor care să le indice dacă ceea ce făceau era bine sau era rău. O astfel de dependență de altcineva nu ar fi avut cum să ducă la o stare de fericire veșnică. Am putea să ne punem, fiecare din noi, într-o astfel de situație în care să fim nevoiți să cerem aprobarea pentru cea mai mică acțiune pe care o facem, neștiind dacă este bună sau rea. Dacă am face acest exercițiu mintal am vedea că nu este de loc o situație de dorit. 

Consumul fructului oprit a fost o necesitate pentru ca Adam și Eva să devină ființe umane cu discernământ și să aibă posibilitatea de a alege liber între bine și rău. Fără să încalce cerința lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului Adam și Eva, la fel ca oricine altcineva în locul lor, ar fi putut să facă rău fără să își dea seama sau ar fi fost dependenți în toate acțiunile lor de o conștiință exterioară lor. Să nu uităm că răul exista deja în „paradis” și era vehiculat de către Satan. Ce paradis este acela în care răul există, dar oricine trăiește în el nu poate să identifice acel rău? Un astfel de „paradis” nu poate fi locul de viață ideal. Dacă acest consum a fost o necesitate, atunci Adam și Eva nu pot să fie acuzați că au mâncat din pomul cunoașterii binelui și răului, deci întreaga teologie care se bazează pe acest principiu este falsă. 

Problema existenței morții, înainte de așa zisa neascultare a lui Adam și Eva, este o problemă teologică importantă și lucrul acesta este exprimat de diferiți reprezentanți ai teismului clasic. Următorul citat se referă la acest subiect:

„Există numeroase diferențe între perspectiva biblică a creației speciale și perspectiva teismului evoluționist. O diferență semnificativă privește viziunea lor asupra morții. Teismul evoluționist tinde să creadă că pământul are miliarde de ani vechime și coloana geologică care conține registrul de fosile reprezintă lungi perioade de timp. Deoarece omul a apărut doar târziu în registrul de fosile, teiștii evoluționiști cred că multe creaturi au trăit, au murit și au dispărut cu mult înainte de sosirea târzie a omului. Aceasta înseamnă că moartea a existat înaintea lui Adam și a păcatului său.” (ref. 255)   

Problema stabilirii momentului când a intrat moartea în lume schimbă complet teologia creștină. Teologia apostolului Pavel se bazează pe un mit și din această cauză ea nu poate să fie edificatoare pentru înțelegerea realității. Din acest motiv, se impune adoptarea unei noi înțelegeri a raportului dintre Dumnezeu și creația lui care să se bazeze pe realitate și nu pe mitologie.

Omenirea a apărut prin evoluția speciilor și întrucât oamenii au apărut mult mai târziu decât alte viețuitoare, multe ființe vii au murit înainte ca oamenii să apară pe Pământ. Nu este deci adevărat că păcatul lui Adam și Eva au adus moartea în lume și că înainte de păcatul lor exista o lume idilică în care nu se murea. Aceasta este o legendă care nu are și nu poate avea nici un impact asupra realității și care nu ne ajută să înțelegem cu nimic rostul vieții noastre pe Pământ.

 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  
Saturday, 01 December 2018 16:20

Eva si statutul femeii in societatea moderna

Written by
 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  

Atunci când considerăm că povestirile despre crearea primilor oameni din Biblie reprezintă descrierea unor fapte reale există pericolul ca să interpretăm greșit statutul femeilor în comunitățile creștine și în societate. Eva este văzută, în cartea Facerea capitolul 2, ca o ființă umană derivată din bărbat și într-un fel inferioară acestuia. Pentru acest motiv, în multe din Bisericile instituționale, femeilor nu le este permis să predice și nu sunt egale cu bărbații în serviciul lui Dumnezeu. Iată ce ne spune Biblia despre crearea femeii:

„21. Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. 22. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam. 23. Şi a zis Adam: „Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.” (Facerea 2; 21-23)

Acest text biblic generează multă confuzie în teologie. Există mai multe opinii în legătură cu statul femeilor în Bisericile instituționale și toate se bazează pe epistolele apostolului Pavel. Unele dintre epistolele care se atribuie lui Pavel sunt considerate a fi autentice, dar altele sunt apreciate de către cercetători ca fiind scrise de alte persoane sub pseudonimul Pavel. De exemplu, în epistola apostolului Pavel către Romani, care se consideră de către cei mai mulți cercetători că este autentică, găsim scrise următoarele: 

„10. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” (Romani 10; 10)

Din acest text rezultă că o credință personală este suficientă pentru mântuire, atât pentru bărbați cât și pentru femei, dar într-un alt text se cere femeilor și îndeplinirea altor condiții, pe lângă credință, pentru a fi mântuite:

„11. Femeia să se înveţe în linişte, cu toată ascultarea. 12. Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul, nici să stăpânească pe bărbat, ci să stea liniştită. 13. Căci Adam a fost zidit întâi, apoi Eva. 14. Şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia, amăgită fiind, s-a făcut călcătoare de poruncă. 15. Dar ea se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie.” (Epistola întâia către Timotei a Sfântului Apostol Pavel 2; 11-15)

În concordanță cu primul capitol din Biblie, omul a fost făcut din două părți egale, bărbat și femeie și ambele părți reprezintă chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Teoria conform căreia femeia a fost ispitită și de aceea ea este mai vinovată decât bărbatul este o aberație. Femeia a fost aceea care a văzut imediat că oamenii au nevoie de cunoașterea binelui și răului pentru a dobândi știința necesară care îi va transforma din roboți biologici în oameni adevărați și a înțeles valoarea acesteia și a apreciat-o:

„6. De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el.” (Facerea 3; 6)

Atitudinea femeii a fost una curajoasă și demnă de admirat. A riscat totul pentru a dobândi știință și a realizat că fără știință oamenii nu sunt întregi. De când dorința de a ști mai mult este un păcat? Această dorință a fost totdeauna criticată și condamnată de instituțiile bisericești, deoarece au văzut în ea o amenințare adresată lor. Cine știe să facă deosebirea între bine și rău nu mai poate să fie manipulat cu atât de multă ușurință.

Dacă ar fi vorba de înșelăciune, atunci Adam și Eva ar fi fost înșelați în egală măsură deoarece Biblia nu ne spune că Adam ar fi întreprins vre-un demers pentru a o opri pe Eva să mănânce din pom. 

Biblia nu ne spune că Eva a fost înșelată de șarpe, ci ne relatează că a constatat și ea, și-a format opinia că rodul pomului este vrednic de dorit pentru că dă știință. Șarpele nu a înșelat-o cu nimic pe Eva, dacă într-adevăr rodul pomului era capabil să dea știință, șarpele a spus adevărul și atunci când cineva spune adevărul nu poate să înșele pe altcineva. După ce au mâncat din pom Adam și Eva au devenit ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul, deci li s-au deschis ochii și au dobândit știință. S-a întâmplat exact cum a spus șarpele că urmează să se întâmple, deci șarpele nu i-a mințit cu nimic pe oameni.

„4. Atunci şarpele a zis către femeie: „Nu, nu veţi muri! 5. Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. (Facerea 3; 4-5)

Șarpele nu a existat niciodată în realitate și întreaga poveste este un mit, care ne spune că Dumnezeu ar fi împiedicat pe oameni să cunoască binele și răul și ar fi preferat să îi mențină într-o stare de ignoranță ca să lucreze și să păzească Grădina Eden. Prin urmare, aspectul cel mai important este acela că Adam și Eva sunt doar personaje de legendă, ei nu au existat niciodată cu adevărat. Dacă așa stau lucrurile, atunci toată demonstrația care se face în epistola 1 Timotei este una falsă. În realitate, Adam nu a fost zidit întâi și femeia nu a fost amăgită de șarpe. Nici unul din argumentele prin care scriitorul epistolei 1 Timotei stabilește primatul bărbatului asupra femeii nu are nici o bază temeinică. Sunt argumente false pentru că se bazează pe mituri nu pe fapte reale. Având în vedere acest aspect nu există nici un motiv ca femeile să fie tratate în mod discriminatoriu în raport cu bărbații, fie în organizațiile bisericești, fie în societate. 

Scriitorul epistolei 1 Timotei le cere femeilor să nască copii pentru a fi mântuite și pretinde ca femeile să nască băieți nu fete, ca și cum nașterea de fete ar avea o valoare secundară. Această doctrină este împotriva altor învățături ale apostolului Pavel care afirma că mântuirea vine doar prin credință, totuși se află scrisă într-o epistolă care este atribuită acestui apostol.  

Într-o altă epistolă, Pavel recomandă fetelor virgine să nu se căsătorească și este foarte greu de reconciliat această recomandare cu textul din prima epistolă către Timotei: 

„36. Iar de socoteşte cineva că i se va face vreo necinste pentru fecioara sa, dacă trece de floarea vârstei, şi că trebuie să facă aşa, facă ce voieşte. Nu păcătuieşte; căsătorească-se. 37. Dar cel ce stă neclintit în inima sa şi nu este silit, ci are stăpânire peste voinţa sa şi a hotărât aceasta în inima sa, ca să-şi ţină fecioara, bine va face. 38. Aşa că, cel ce îşi mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face.” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 7; 36-38)

Dacă o femeie este mântuită prin nașterea de copii, după cum ne spune epistola 1 Timotei, atunci fecioarele ar trebui să se mărite toate și să nască copii, pentru a fi mântuite. Sfatul apostolului Pavel ca fecioarele să rămână nemăritate duce la situația în care multe femei nu vor fi mântuite. Este vorba de o contradicție clară conținută de Biblie. 

În același timp, într-una dintre epistolele despre care majoritatea cercetătorilor cred că aparțin cu adevărat apostolului Pavel, acesta depășește deosebirea de gen și îi privește pe bărbați și pe femei ca fiind egali din punct de vedere spiritual:

„28. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus. 29. Iar dacă voi sunteţi ai lui Hristos, sunteţi deci urmaşii lui Avraam, moştenitori după făgăduinţă.” (Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel 3; 28-29)

Dacă nu mai există nici o diferență între bărbați și femei, pentru că ei și ele sunt una în Hristos de ce sunt condiționate numai femeile să nască fii dar bărbații nu sunt sub această condiție ca tați. Bărbații deci pot să fie mântuiți chiar dacă soțiile lor nasc numai fete dar femeile pentru a fi mântuite trebuie să nască băieți. Aceasta este o serioasă discriminare practicată de Biblie.

Multe inegalități împotriva femeilor, de a lungul mileniilor, se explică prin preluarea faptică a povestirii despre Adam și Eva, cu toate că primii oameni pe Pământ, după descrierea biblică, sunt doar personaje de legendă. Eva este văzută de Biblie ca având o importanță mai mică decât Adam, cel puțin la nivel spiritual: 

„7. Căci bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chip şi slavă a lui Dumnezeu, iar femeia este slava bărbatului. 8. Pentru că nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat. 9. Şi pentru că n-a fost zidit bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat. 10. De aceea şi femeia este datoare să aibă (semn de) supunere asupra capului ei, pentru îngeri. 11. Totuşi, nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, în Domnul. 12. Căci precum femeia este din bărbat, aşa şi bărbatul este prin femeie şi toate sunt de la Dumnezeu.” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 11; 7-12)  

Cine a apărut prima dată, oul sau găina? Este aceeași dilemă ca și cu bărbatul și femeia. Cine a apărut mai întâi, urșii sau ursoaicele, leii sau leoaicele etc.? Este o dilemă fără sens pe care o generează Biblia. Bărbații și femeile sunt două laturi ale aceleiași specii și au evoluat împreună fără să se poată stabili științific cine a apărut primul și cine al doilea. Nici nu este nevoie de stabilirea unei astfel de priorități pentru că nu trebuie să aflăm cine este superior celuilalt. Nici bărbatul și nici femeia nu sunt superiori unul altuia, chiar dacă fiecare are anumite particularități specifice. Aceste particularități sunt extensiile aceleași specii și împreună formează ființa umană.    

În epistola întâia către Corinteni ni se spune că bărbatul este chip și slavă a lui Dumnezeu și că femeia este slava bărbatului. Această afirmație contrazice textul din cartea Facerea capitolul 1, care ne spune că atât bărbatul cât și femeia au fost creați de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa. 

„27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.” (Facerea 1; 27)

Omul nu este doar bărbat sau doar femeie, omul este bărbat și femeie. Această afirmație biblică contrazice toată teologia apostolului Pavel care privește relația dintre bărbați și femei. Chiar dacă îl numim sfânt, totuși apostolul Pavel a greșit grav atunci când a făcut diferențierea pe care a făcut-o între bărbați și femei. Bărbații și femeile reprezintă împreună chipul și asemănarea lui Dumnezeu și fiecare în parte este făcut după chipul Lui, în egală măsură. De fapt, apostolul Pavel a contrazis prevederea din capitolul 1 din Biblie, atunci când a afirmat că bărbatul este slava lui Dumnezeu și femeia este slava bărbatului. Femeile reprezintă jumătate din omenire deci afirmația că numai jumătate, adică numai bărbații, sunt chipul și slava lui Dumnezeu este o aberație. De altfel, dacă citim atent textul observăm că autorul său folosește o ambiguitate, nefiind nici el convins de ceea ce spune. Bărbatul este chipul și slava lui Dumnezeu, în timp ce despre femeie ni se spune că este doar slava bărbatului, nu și chipul lui. Din nefericire, în baza unor asemenea absurdități femeile au fost privite ca fiind o categorie inferioară de persoane, atât în Bisericile instituționale cât și în societate.

Învățătura biblică privitoare la locul și rolul femeilor în comunitățile creștine este foarte contradictorie și de aceea nu poate fi luată ca o bază serioasă pentru viața de zi cu zi. În primul capitol al Bibliei ni se spune că bărbatul și femeia sunt două laturi egale a ceea ce înseamnă să fi om, dar în multe texte care sunt atribuite apostolului Pavel se stabilește primatul bărbatului în comunitățile creștine, pe baza unor legende.

 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  
 pagina anterioara                        pagina urmatoare
  

Interpretarea gnostică a cărții Facerea, pare a fi mai aproape de intențiile scriitorilor acestei cărți, dacă ne gândim că șarpele este privit în mod pozitiv de către acei scriitori. Șarpele a spus adevărul, oamenii nu au murit în ziua când au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, nici fizic și nici spiritual, și oamenilor li s-au deschis ochii putând să deosebească binele de rău, la fel ca Dumnezeu. 

Mitologia cărții Facerea suportă ideea existenței unui creator, care este un dumnezeu mai mic ca putere decât Tatăl ceresc. Demiurgul i-a creat pe primii oameni fără aprobarea Tatălui ceresc iar cerul și Pământul au fost create după modelul pe care ni-l oferă științele moderne, cu totul altfel decât ne relatează Biblia. Acest Demiurg poate să fie o denumire generică pentru reprezentanții unei civilizații extraterestre. 

În același timp, trebuie să luăm în considerare că scrierile biblice despre creație și Potop sunt doar mituri, deci descrierea lui Dumnezeu pe baza unor mituri nu ne spune nimic despre realitate. Cu toate acestea, teoria astronauților antici încearcă să ne demonstreze că miturile despre creație, care se regăsesc la multe popoare din vechime, au ca bază vizita unei civilizații extraterestre pe Pământ. Această vizită sau aceste vizite au lăsat urme clare pe planeta noastră, cum ar fi construcții extraordinare care nu puteau să fie realizate cu tehnologia pe care o aveau oamenii pe Terra acum câteva mii de ani. 

Nu putem să îl cunoaștem pe Dumnezeu, atunci când citim primele 11 capitole din cartea Facerea deoarece textele nu sunt fidele Realității Sale. El nu poate să fie atât de meschin cum îl arată cartea Facerea, căci dacă ar fi așa, nu ar mai fi Dumnezeu. Dumnezeu nu putea să regrete crearea oamenilor, după ce a declarat, imediat după crearea lor, că aceea creație a fost foarte bună. Dumnezeu nu putea să omoare 99,99% din Populația globului, prin Potop, și după aceea să îi pară rău că a făcut acest lucru și să se hotărască să nu mai facă așa ceva niciodată. În atotștiința Lui, Dumnezeu ar fi regretat înainte de a face astfel de lucruri, deoarece cunoaște consecințele a ceea ce face înainte de a pune în practică o anumită hotărâre.  

Cine citește Biblia trebuie să aleagă între Dumnezeu care a ucis nediscriminat copii, bătrâni, femei, etc. sau Acela care l-a dat pe Fiul Său să moară pe cruce pentru salvarea oamenilor, deoarece nu este același Dumnezeu, dacă ne luăm după imaginile pe care le generează textele biblice. Dumnezeu nu putea să inspire mesajele absurde și contradictorii care se află scrise în primele 11 capitole ale Bibliei, deci ele nu spun nimic despre El. Aceste texte nu reprezintă o revelație a lui Dumnezeu, ci mai degrabă îl ascund pe El de ochii celor care îl caută.

Dacă însă miturile biblice despre creație ne fac trimitere, prin intermediul altor mituri, la o posibilă vizită a unei civilizații extraterestre pe Pământ, atunci, chiar dacă ele nu sunt descrieri exacte ale realității și sunt confuze și contradictorii, totuși ele indică o potențială explicație în ceea ce privește o parte din istoria omenirii. Cât privește însă originea cosmosului, miturile biblice nu spun absolut nimic.

Dacă lumea nu a început așa cum ne spune cartea Facerea, cel mai probabil, nici nu va sfârși așa cum descrie sfârșitul cartea Apocalipsa din Biblie. Cele două cărți se oglindesc una pe cealaltă și ambele conțin ideea unui rai pământesc. Cartea Apocalipsa, la rândul ei, este plină de absurdități și contradicții și reprezintă o propunere de viitor incredibilă.

Textele biblice despre creație, din cartea Facerea, reprezintă conținutul a două narațiuni care se contrazic între ele și care sunt în același timp în contradicție cu legile naturii și implicit cu orice demers rațional care încearcă să le clarifice. Există o discrepanță uriașă între raționalitatea care se poate verifica în studiul legilor naturii și evidenta iraționalitate a povestirilor biblice despre creație. Dumnezeu este Logos, deci pe lângă cuvânt este și rațiune, și de aceea nu poate să aibă nimic a face cu cele două povestiri din cartea Facerea, prin urmare afirmația că El ar fi inspirat acele scrieri este absurdă.  

Este cu mult mai credibilă varianta conform căreia lumea a apărut după modelele descrise de cosmologia modernă și de teoria darwinistă care se referă la originea speciilor. Toate observațiile pe care știința le-a făcut asupra naturii confirmă cele două modele, apariția universului prin Big bang și apariția oamenilor pe baza evoluției naturale, și infirmă cele două povestiri despre creație care se află scrise în Biblie.   

În viziunea teistă asupra lui Dumnezeu, El l-a creat pe Satana deși cunoștea binele și răul înainte de a îl crea pe acesta, deci El a acceptat răul ca fiind o consecință inevitabilă a creației Sale. În concepția teist evoluționistă, răul face parte inerentă din evoluția naturii, deci fără existența răului natura ar fi fost incompletă și în locul ei ar fi existat o realitate artificială. În concepția gnostică, răul se datorează unui dumnezeu inferior Tatălui ceresc, care i-a creat pe oameni fără acordul Lui. Fără îndoială că binele și răul sunt două laturi ale aceleași realități și că ele sunt rezultatul evoluției naturii. O lume paradisiacă, în care nu ar fi existat decât binele, este o invenție mitologică și nu are nici o legătură cu realitatea. Atât Adam și Eva cât și lumea lor sunt produse ale imaginației omenești, care însă, nu au fost scutite de prezența răului, cum s-ar putea crede la o citire neatentă. Să nu uităm că în așa zisul paradis pământesc exista și șarpele, care este considerat de unii, un agent al răului. Aceasta însă, deși este interpretarea oficială a Bisericilor instituționale, este una contradictorie, căci anihilează noțiunea de paradis, atâta vreme cât răul se afla inclus în acel tărâm imaginar. Răul a existat în natură, de exemplu șarpele, înainte de așa zisa cădere a primilor oameni în păcat, atâta vreme cât șarpele era și el o parte a naturii.  

Steve Lemke remarcă în articolul său:

„Aceste teodiceei sau apărări ale problemei răului în mod normal presupun viziunea standard a creației divine. Dacă cineva propune creația prin mijloacele teist evoluționiste, anumite presupoziții pentru aceste răspunsuri la problema răului nu mai funcționează. De aceea, susținând o anumită formă de teism evoluționist apar probleme pentru explicațiile standard ale problemei răului.” (ref. 251) 

Căderea primilor oameni în păcat reprezintă doar o legendă. Omenirea s-a dezvoltat treptat și a ajuns să conștientizeze gradual valorile care sunt importante pentru funcționarea în condiții bune a societății. Morala este o creație umană bazată pe observarea realității, ea nu are proveniență divină. Constituirea mai întâi a triburilor și apoi formarea națiunilor a impus definirea unor reguli precise pentru comportamentul indivizilor care aparțineau de acele colectivități, deoarece în lipsa unor astfel de reguli ar fi fost imposibilă administrarea unor grupări mari de oameni. Omorul, adulterul, furtul și alte fapte dăunătoare societății au fost încriminate în mai toate civilizațiile umane, evident și în cele care nu pretindeau că au o legătură directă cu Dumnezeu. Dacă numai Evreii ar fi condamnat în Legea lor, omorul, adulterul, furtul și altele, atunci am fi putut crede că ei au primit un set de norme obligatorii de la Dumnezeu care să îi ajute să se civilizeze. Este clar însă că toate civilizațiile antice, încă înaintea Evreilor, au avut legi care pedepseau o serie de fapte care sunt pedepsite și în zilele noastre de către societățile moderne. 

„7. Fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune legii lui Dumnezeu, că nici nu poate. 8. Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu.” (Romani 8; 7-8)

Dacă Legea celor zece porunci ar avea origine divină, atunci singura șansă a oamenilor de o putea respecta ar fi schimbarea naturii umane cu natura divină, adică nașterea din nou. (Ioan 3; 3-6) Cu toate acestea, Legea celor zece porunci nu poate să aibă o natură spirituală deoarece ea nu este inspirată de Dumnezeu. Lumea nu a fost creată în șase zile, așa cum pretinde Legea celor zece porunci.

Cartea Facerea ne arată că natura umană a fost de la început carne și nu spirit deoarece Adam a fost creat din pământ. Dacă natura lui Adam și Eva ar fi fost spirituală căderea lor în păcat ar fi fost greu de conceput deoarece oricine este născut din Dumnezeu, adică are o natură spirituală, nu mai păcătuiește. (1 Ioan 5; 18) Adam și Eva, conform implicațiilor generate de afirmațiile Bibliei, ar fi primit de la Dumnezeu o poruncă pe care nu o puteau respecta, deoarece era o poruncă spirituală, dar ei erau ființe naturale, de carne.  

„În primul rând, este obligația lui Dumnezeu care este bun să producă o lume bună. Nu am putea să așteptăm de la Dumnezeu, dacă ar fi rău sau cu o morală nesigură, să producă o lume bună, dar avem toate motivele să ne așteptăm ca Dumnezeu să fie bun și generos (Matei 5:48; 1 Ioan 1: 5, 4: 7-8) și să producă „cea mai bună dintre lumi” (având în vedere libertatea umană). În povestirile biblice, de aceea, răul și suferința pe care o observăm în natură și în experiența umană nu se pot pune pe seama lui Dumnezeu, din cauza unui proces defectuos de creație, dar mai degrabă sunt rezultatul unei căderi morale a primilor oameni și a păcatului subsecvent săvârșit de descendenții lor.” (ref. 252)    

Dacă Adam și Eva nu au existat în realitate, ceea ce rezultă cu claritate în urma unei analize temeinice a primelor 11 capitole din Biblie, înseamnă că răul și suferința din lume se explică prin modul cum a creat Dumnezeu universul și omenirea. Din nefericire, aceasta este doar o speculație atâta vreme cât nu știm care este modul în care a creat Dumnezeu universul. Nu avem nici o revelație în acest sens, iar povestirile biblice despre creație nu pot să fie considerate altceva decât mituri. De altfel, nu știm nici dacă universul a fost creat direct de Dumnezeu sau a apărut ca un rezultat al desfășurării legilor naturii. Nu știm nimic despre cum au apărut legile naturii și misterul devine și mai greu de elucidat, atunci când ne propunem să aflăm dacă există ceva veșnic în existența universală. Existența lui Dumnezeu este presupusă de mulți tocmai ca o explicație a existenței celorlalte realități, dar textele biblice nu sunt în nici un fel revelatoare despre relația dintre Dumnezeu și apariția lumii. 

Creaționiștii cred că păcatul neascultării de Dumnezeu al primilor oameni a împiedicat o relație bună dintre El și omenire. Următorul citat sintetizează acest punct de vedere:

„Unul dintre efectele imediate ale căderii a fost acela că omenirea a fost separată de Dumnezeu. În Grădina Eden, Adam și Eva au avut o comuniune perfectă și prietenie cu Dumnezeu. Atunci când s-au revoltat împotriva Lui, aceea prietenie a fost ruptă. Ei au devenit conștienți de păcatul lor și au fost rușinați înaintea Lui. Ei s-au ascuns de El (Facerea 3: 8-10), și omul se ascunde de Dumnezeu de atunci încoace. Numai prin Hristos poate să fie restaurată aceea prietenie, pentru că în El noi suntem făcuți atât de drepți și fără păcate în ochii lui Dumnezeu cum au fost Adam și Eva înainte de a păcătui. „Dumnezeu l-a făcut pe El care nu a avut păcat să fie păcat pentru noi, pentru ca în El noi să putem dobândi dreptatea lui Dumnezeu (2 Corinteni 5:21).” (ref. 253)     

Dumnezeu și omenirea nu au avut niciodată o relație perfectă de prietenie deoarece niciodată nu au existat pe Pământ Grădina Edenului sau Adam și Eva. Chiar dacă ar fi existat, Adam și Eva nu ar fi putut să aibă niciodată o relație perfectă cu Dumnezeu, în condițiile descrise de Biblie. Ce relație perfectă ar fi fost aceea dacă Adam și Eva nu cunoșteau diferența dintre bine și rău? Orice i-ar fi învățat Dumnezeu pe primii oameni ar fi trebuit să aibă ca bază discernământul lor care le-ar fi permis să facă deosebirea dintre bine și rău. Cum ar putea un părinte să își educe copiii dacă mai înainte de toate nu i-ar învăța să facă deosebirea dintre bine și rău? Fără îndoială că nu le-ar putea oferi nici un fel de educație. Legendele despre creație conținute de Biblie prezintă o frontieră de netrecut între Dumnezeu și primii oameni, cunoașterea binelui și a răului. 

Dacă primele 11 capitole din Biblie nu exprimă realitatea, ci sunt doar legende, atunci însemnă că și narațiunea cu privire la revolta împotriva lui Dumnezeu trebuie pusă la îndoială. Ce rămâne din construcția imaginară în care un înger căzut s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu? Unde mai este locul lui Satana, dacă el nu s-a folosit de nici un șarpe pentru a induce în eroare pe primii oameni? Ce fel de revoltă ar fi avut loc în ceruri, în lipsa lui Adam și Eva, dacă cei doi nu aveau cum să facă obiectul nemulțumirii lui Satana?  Dacă o astfel de revoltă a existat, ea nu a avut nimic a face cu descrierile biblice care se referă la crearea omului și la ispitirea primilor oameni.

„9. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el. 10. Şi am auzit glas mare, în cer, zicând: Acum s-a făcut mântuirea şi puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Său, căci aruncat a fost pârâşul fraţilor noştri, cel ce îi pâra pe ei înaintea Dumnezeului nostru, ziua şi noaptea. 11. Şi ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi nu şi-au iubit sufletul lor, până la moarte. 12. Pentru aceasta, bucuraţi-vă ceruri şi cei ce locuiţi în ele. Vai vouă, pământule şi mare, fiindcă diavolul a coborât la voi având mânie mare, căci ştie că timpul lui e scurt. 13. Iar când a văzut balaurul că a fost aruncat pe pământ, a prigonit pe femeia care născuse pruncul. 14. Şi femeii i s-au dat cele două aripi ale marelui vultur, ca să zboare în pustie, la locul ei, unde e hrănită acolo o vreme şi vremuri şi jumătate de vreme, departe de faţa şarpelui. 15. Şi şarpele a aruncat din gura lui, după femeie, apă ca un râu ca s-o ia apa. 16. Şi pământul i-a venit femeii într-ajutor, căci pământul şi-a deschis gura sa şi a înghiţit râul pe care-l aruncase balaurul, din gură. 17. Şi balaurul s-a aprins de mânie asupra femeii şi a pornit să facă război cu ceilalţi din seminţia ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Iisus. 18.     Şi a stat pe nisipul mării.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 12; 9-18)

Cum a fost aruncat pe Pământ șarpele de demult, care se cheamă Diavol și Satana dacă el nu a existat niciodată în realitate, ci doar în povestirile biblice? Fără balaur ce semnificație mai are simbolul femeii care născuse pruncul? Nu mai are nici o semnificație. Ce rămâne atunci din lupta dintre bine și rău? Dacă există, o astfel de luptă cosmică are cu totul alte coordonate decât cele oferite de Biblie. Șarpele de demult, adică șarpele care se presupune că i-ar fi indus în eroare pe Adam și Eva, este personajul unei legende, de ce ar fi considerat șarpele din cartea Apocalipsa că este un personaj real? Dacă șarpele de demult nu a existat în trecut, el nu are cum să existe nici în viitor.

Oamenii nu au fost creați de Dumnezeu după chipul și asemănarea Lui, ci ei poartă chipul și asemănarea naturii din care provin. Numai dacă oamenii au fost creați prin inginerie genetică de către o civilizație extraterestră care și-a folosit propriile gene pentru crearea lor, atunci suntem făcuți după chipul și asemănarea acelor extratereștrii, dar și după chipul naturii reprezentată de hominizii cu care genele respective au fost combinate. În felul acesta s-ar putea explica și de ce Biblia folosește expresia „să facem om după chipul și după asemănarea Noastră” cu toate că Dumnezeu, în viziunea dogmelor și doctrinelor creștine, este unul singur nu mai mulți. Extratereștrii ar fi fost mai mulți nu unul singur.

La fel ca toate mamiferele, oamenii au o gură, un nas, doi ochi etc. Dumnezeu este Spirit, așa cum ne-a spus Isus (Iisus), deci nu poate să fie nici o asemănare fizică între El și noi, deci idea că am fost creați după chipul și asemănarea Lui nu are sens. Doctrina Trinității nu are nici un amestec în această explicație deoarece Trinitatea nu este o învățătură a V.T.  

De ce ar fi creat Dumnezeu pe oameni atât de asemănători cu alte animale, inclusiv în ceea ce privește codul genetic, dacă oamenii sunt atât de speciali și diferiți de animale? Dacă Dumnezeu i-ar fi creat pe oameni după chipul și asemănarea Sa, atunci nu i-ar fi făcut după chipul și asemănarea animalelor, dar oamenii se aseamănă foarte mult cu animalele atât fizic cât și genetic. Această asemănare ne arată că în realitate ființele umane sunt o parte a naturii de pe Pământ și că provin din aceeași strămoși ca și alte ființe vii care trăiesc pe planeta noastră. 

Biblia ne spune că ceea ce îi separă pe oameni de Dumnezeu este cunoașterea. Prin cunoaștere și solidaritate umană oamenii pot să fie ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul, și pot avea mari realizări tehnologice care le permite să ajungă „până la cer”. Această afirmație nu este o revelație, ci este o constatare bazată pe o elementară observație a lumii, în care se vede cum tehnica contribuie la dezvoltarea umanității. Dezvoltarea civilizației nu are limite care se pot anticipa, ea poate să continue până la un grad foarte înalt.

Cunoașterea umană avansează cu pași grăbiți și deja se pune problema descoperirii secretului vieții veșnice. Oamenii pot mânca și din „pomul vieții” dacă gradul de cunoaștere al omenirii va crește tot atât de vertiginos ca și până acum.

Cunoașterea este elementul fundamental care îi deosebește pe oameni de alte ființe vii. Cunoașterea morală este o caracteristică esențială a ceea ce înseamnă umanitatea. Fără cunoașterea binelui și a răului, fundamentul cunoașterii morale, oamenii nu ar fi decât niște animale la fel ca toate celelalte animale. Rămânând în cadrul legendei biblice, Dumnezeu a creat niște animale pe care le-a numit oameni, niște roboți fără conștiință morală și i-a împiedicat să își formeze această conștiință. Lucrul acesta ar avea sens numai dacă ar fi să considerăm miturile biblice despre creație o prelungire a miturilor sumeriene care ne spun că anunnaki, o civilizație extraterestră, i-ar fi creat pe oameni pentru activități practice, nu fel de roboți inteligenți, capabili să îndeplinească munci grele, dar care au scăpat de sub controlul stăpânilor lor.

Învățătura lui Isus (Iisus) este cea care ne arată cum să deosebim binele de rău și cum să respingem starea de sclavie la care am fost destinați inițial de anunnaki. Omul are o natură spirituală la care poate să ajungă numai cunoscând binele și răul. Inițial, civilizația extraterestră care ne-ar fi creat, ar fi încercat să nege natura noastră spirituală, interzicând primilor oameni să cunoască diferența dintre bine și rău. Oamenii însă s-au răzvrătit împotriva acestei interdicții și au dezvoltat o civilizație care le permite să întrezărească atât posibilitatea existenței unor civilizații extraterestre cât și a unei Conștiințe universale, care este Dumnezeu Tatăl, și care încearcă să îi salveze pe oameni arătându-le adevărata lor natura spirituală.  

„13. Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. 14. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, 15. Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Sfânta Evanghelie după Ioan 3; 13-15) 

Dumnezeu cunoaște binele și răul din eternitate, deci această cunoaștere nu poate fi considerată ca fiind o sursă a răului. Principala cauză a răului în lumea noastră sunt ignoranța și nedreptatea și de asemenea fanatismul politic și religios. Lupta împotriva răului presupune lupta împotriva ignoranței și dezvoltarea cât mai accentuată a științelor moderne..

Trebuie observat că atât interpretarea teismului clasic, cea a teismului evoluționist, cât și cea gnostică se bazează pe miturile care sunt conținute de primele 11 capitole ale Bibliei. Dacă aceste texte sunt mituri, deci nu reflectă realitatea, nici concluziile care se pot desprinde din ele nu descriu exact situații de fapt. Singura legătură care mi se pare substanțială este aceea dintre miturile biblice și cele ale altor civilizații străvechi în care se vorbește despre vizita unei sau unor civilizații extraterestre pe Pământ. În acest sens, miturile biblice nu sunt inspirate de Dumnezeu, dar pot să fie ecoul unor fapte reale pe care le-a preluat din alte mitologii și le-a transformat imprimându-le o amprentă proprie. Este de la sine înțeles că nici o civilizație extraterestră nu putea să creeze universul fiind în interiorul lui, dar această exagerare este contribuția originală a povestirilor biblice la patrimoniul de mituri universal. În afara cunoștințelor pe care omenire le-a dobândit prin intermediul științelor moderne nu avem nici nu fel de alte informații despre originea universului, pe care oamenii le-ar fi obținut prin revelație. 

„Pe de o parte, Gnostici văd pe șarpele Lucifer ca pe un salvator, cineva care a venit să îl salveze pe om, un mesager al adevăratului Dumnezeu. Acest șarpe al iluminării care a adus gnoza, adevărul gnostic care permite să vedem adevărata natură a lucrurilor în această lume de confuzie, a venit să îl elibereze pe om. Lucifer este adevăratul eliberator al omului. El a venit să îl elibereze pe om de sub tirania lui Yahve, de sub tirania dumnezeului creator. El a adus adevărata cunoaștere care poate să îl elibereze pe om și îl poate ajuta să scape din această lume satanică și să se întoarcă în lumea din care a venit.” (ref. 254)

Privit într-o perspectivă proprie, consider că interpretarea gnostică a primelor 11 capitole ale Bibliei este mai aproape de intenția scriitorilor acelor texte decât interpretarea teistă clasică. Cu toate acestea, eliberatorul oamenilor, Acela care are o legătură cu șarpele pe care Moise l-a înălțat în pustie este Isus (Iisus) și nicidecum Lucifer. Despre Lucifer se poate spune că este un alt nume, al Demiurgului, de fapt al civilizației extraterestre, care i-a creat pe primii oameni, contestându-le libertatea pe care aceștia o meritau. Tatăl ceresc este Conștiința universală care veghează asupra oamenilor și care l-a împuternicit pe Isus (Iisus) să elibereze spiritual ființele omenești. 

Există un conflict între Tatăl ceresc și civilizația extraterestră care i-a creat pe primii oameni și mărul discordiei este fiecare individ care trăiește pe Pământ. În viziunea gnostică, Lucifer este dumnezeul acestei lumi, care poate fi înțeles ca fiind civilizația extraterestră care i-a creat pe oameni. Civilizația extraterestră creatoare a primilor oameni continuă să încerce să țină omenirea într-o ascultare oarbă, dar Tatăl ceresc se luptă să acorde oamenilor adevărata demnitate prin revărsarea asupra lor a dragostei Sale necondiționate.

 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  
 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  

Răul nu a intrat în lume la un anumit timp. Răul la fel ca și binele există dintotdeauna. Dumnezeu cunoaște binele și răul, după cum ne spune Biblia, rezultă că răul există în mintea lui Dumnezeu, împreună cu binele, din totdeauna. Dumnezeu nu a descoperit răul la un moment dat, pentru că El este veșnic și cunoașterea binelui și răului de către El nu poate fi decât tot veșnică. Dacă Dumnezeu este Atotștiutor, El nu a aflat ce înseamnă răul doar după revolta lui Satana. Dacă Satana ar fi inventat răul, fără ca Dumnezeu să anticipeze acest lucru, atunci El nu este Atotștiutor. Acest atribut divin care este atotștiința presupune și cunoașterea viitorului nu doar a trecutului și a prezentului.

Omenirea a învățat să discearnă între bine și rău de a lungul istoriei sale și acest proces nu s-a terminat. Cunoașterea binelui și răului nu a venit dintr-o dată, după ce primii oameni au mâncat dintr-un pom al cunoașterii binelui și răului și întreaga istorie a omenirii este o dovadă în acest sens. Oamenii au făcut nenumărate experiențe sociale, cum ar fi fascismul sau comunismul, fără să știe de la început ce este bine și ce este rău.   

Mitul conform căruia oamenii au devenit dintr-o dată înțelepți, cunoscând binele și răul, este o absurditate. Întreaga experiență umană aspiră la găsirea binelui și la identificarea răului. Pe lângă alte aspecte și această neconcordanță dintre cartea Facerea și realitate ne arată că povestirea cu Adam și Eva este o legendă. 

Răul din lume nu poate să fie explicat prin așa numita cădere în păcat a lui Adam și Eva. Nimeni nu poate să dovedească că natura umană a fost mai bună în trecut decât în prezent. Nu se poate vorbi despre o înrăutățire a naturii umane în timp. De exemplu, Cain l-ar fi ucis pe Abel la scurt timp după crearea primilor oameni, deci natura umană ar fi fost de la început ceea ce este și astăzi, dacă l-ar fi împins pe Cain la crimă. Nu putem să observăm, din studiul istoriei, că natura umană s-a înrăutățit treptat, ceea ce ar fi fost firesc să se întâmple, dacă inițial primii oameni ar fi avut o natură morală. Civilizațiile antice au fost la fel de brutale ca și cele moderne, mai mult, lor le-au lipsit multe din cuceririle civilizației moderne. Una dintre aceste cuceriri este accentul pus pe drepturile omului.

Dacă ar fi existat în realitate, putem deduce din Biblie că Adam și Eva ar fi avut o natură deficitară de la început. În loc să asculte de Dumnezeu, primii oameni au ascultat de șarpe. Idea de oameni cu o natură perfectă, pe care Adam și Eva ar fi avut-o înainte de căderea în păcat, este o absurditate, dacă este vorba de ființe reale care se adaptează continuu la mediu. Înclinația către neascultare a fost de la început înnăscută în natura umană, deci nu se poate spune că Adam și Eva ar fi fost creați cu o natură perfectă și că aceasta a decăzut, din cauza neascultării primilor oameni față de Dumnezeu.

În lume există multă suferință, multe necazuri și catastrofe. Dacă Dumnezeu este bun și generos, de ce acceptă să existe atât de mult rău în lume fără să facă nimic ca să îl oprească? Suntem puși în fața unei dileme. Fie Dumnezeu acceptă toate aceste suferințe umane și atunci El nu este chiar așa de bun și generos, fie nu le acceptă, dar nu poate să facă nimic împotriva lor și atunci înseamnă că El nu este Atotputernic. În primul caz, se pune în discuție caracterul lui Dumnezeu, iar în al doilea caz este pusă la îndoială puterea Lui. 

Care este adevărul despre relația dintre Dumnezeu și răul din lume? Acceptă El oare suferința umană sau nu poate să facă nimic împotriva ei? Prezumția de la care pleacă cartea Facerea este că întreaga vină pentru existența răului din lume aparține șarpelui și oamenilor și că Dumnezeu nu are nici o responsabilitate, în această privință.

Neascultarea față de Dumnezeu, conform cu Biblia, s-ar fi produs atunci când primii oameni nu cunoșteau diferența dintre bine și rău. Fără acest discernământ primii oameni nu ar fi fost responsabili pentru hotărârea de a mânca din pomul cunoașterii binelui și răului. Răspunderea pentru răul din lume nu ar fi putut aparține oamenilor, care nu erau încă în măsură să deosebească binele de rău. Dacă considerăm că toată răspunderea aparține șarpelui, trebuie să ne întrebăm cine l-a creat pe șarpe și în ce scop. Ce nevoie avea Dumnezeu de un înger păzitor al tronului Său, atâta vreme cât nimeni nu ar fi îndrăznit să pună în pericol acel tron? Tocmai îngerul creat să apere tronul lui Dumnezeu, adică Satana, ar fi atentat la acel tron, cu toate că înaintea lui nu a mai fost nimeni care s-ar fi gândit să pună tronul acesta în pericol, deci nu ar fi fost nevoie de nici un apărător. Este logica unui mit care nu are o justificare în realitate. Dacă Dumnezeu l-ar fi creat pe Satana, un înger deosebit, cu un scop, El cunoștea acel scop chiar din momentul creației acelui înger, deoarece El este Atotștiutor. Dumnezeu l-ar fi creat pe Satana știind că acesta se va revolta împotriva Lui și că va pune în pericol și omenirea care urma și ea să fie creată.     

Dumnezeu și-a asumat niște riscuri enorme, prin urmare, mari responsabilități, atunci când El l-a creat pe Satana și omenirea. Dumnezeu, deci, l-a creat cu bună știință pe Satana, știind că acesta îl va amăgi pe om. Tot Dumnezeu i-ar fi creat și pe primii oameni, fără capacitatea de a face deosebirea dintre bine și rău și tot El i-ar fi lăsat pe Adam și Eva la îndemâna lui Satana, știind că cei doi nu aveau cum să reziste ispitelor lui. Această situație îl transformă pe Dumnezeu în autorul principal al răului din lume, Satana și oamenii fiind doar uneltele acestui plan. 

Conform Bibliei, încă de la începutul existenței lor pe Pământ, primii oameni au ales cunoașterea și au respins autoritatea pe care nu au înțeles-o și de asemenea au refuzat supunerea oarbă. Această atitudine este specifică naturii umane care se desăvârșește prin cunoaștere și nu prin acceptarea unor norme rigide bazate pe autoritate.

Privit într-o anumită perspectivă, șarpele din cartea Facerea a fost prietenul oamenilor care a dorit să le deschidă mințile și să îi ajute să progreseze. Într-o altă perspectivă, șarpele ar fi fost dușmanul de temut al omenirii, deoarece i-a influențat pe oameni să nu se supună poruncii lui Dumnezeu.

Oamenii nu ar fi fost niciodată în măsură să deosebească binele de rău, dacă șarpele nu le-ar fi sugerat să mănânce din pomul cunoașterii. Fără capacitate de discernământ oamenii nu ar fi fost decât niște ființe subdezvoltate moral.

Dacă Adam și Eva ar fi existat, înainte de a mânca din pomul cunoașterii, ei ar fi trebuit să aleagă între ascultarea oarbă și știință, nu între bine și rău. Fără a mânca din pomul cunoașterii, cei doi nu aveau cum să facă deosebirea între ce este bine și ce este rău. Problema fundamentală a cărții Facerea este problema autorității, pe care primii oameni ar fi nesocotit-o. Autoritatea religioasă este văzută în conflict cu știința și de către cartea Facerea. Acest conflict rămâne unul deschis până în zilele noastre și are ca sursă și scrierile biblice.

O altă inconsistență evidentă care se află în povestirea despre Adam și Eva este cea a naturii pedepsei care urma să li se aplice primilor oameni, în cazul în care mâncau din pomul cunoștinței binelui și răului. Ei ar fi trebuit să moară chiar în ziua când ar fi mâncat din acel pom. Ideea este că moartea nu putea să însemne nimic pentru Adam și Eva, dacă moartea ar fi intrat în lume tocmai datorită neascultării lor, așa cum susțin textele biblice. Înainte de neascultarea primilor oameni, ni se spune de către comentatorii creștini, nu a existat moarte în creația lui Dumnezeu, prin urmare, afirmația Lui că cei doi vor muri, dacă vor mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, nu putea să fie înțeleasă de Adam și Eva. Se observă și aici o inversare a ordinii logice a desfășurării lucrurilor. O avertizare asupra unui lucru care nu exista în momentul avertizării este un nonsens.   

Cartea Facerea este cel mai adesea interpretată în sensul că ascultarea oarbă de Dumnezeu ar fi fost un lucru bun și cunoașterea binelui și răului ar fi fost ceva rău pentru Adam și Eva. Este ascultarea oarbă un lucru bun? Ascultarea oarbă este un lucru rău, dacă exclude discernământul și libertatea de alegere a celui care ascultă. Adam și Eva trebuiau să asculte de Dumnezeu fără să înțeleagă deosebirea dintre bine și rău și acesta este semnul distinctiv al ascultării oarbe. Oamenii nu aveau propriile lor convingeri, trebuiau să asculte ce li se spunea și tocmai acest lucru i-a permis șarpelui să își facă jocul lui. Dacă ar fi avut convingeri proprii, bazate pe cunoașterea binelui și răului, oamenii nu ar fi putut fi influențați așa de ușor de către șarpe. Nu există libertate de alegere acolo unde nu există cunoașterea binelui și a răului.      

Dacă povestirea despre Adam și Eva nu ar fi decât o simplă legendă, Dumnezeu ar fi responsabil pentru tot răul din lume, deoarece El l-ar fi creat pe Satana, cu toate că știa că urma să se răzvrătească și pentru că nu le-ar fi oferit primilor oameni, imediat după crearea lor, cunoașterea binelui și a răului, cu ajutorul căreia Adam și Eva ar fi putut să aleagă binele și să respingă răul.  

Răul din lume poate fi explicat mult mai bine prin prisma unei concepții evoluționiste decât a celei creaționiste. În perspectiva creaționistă, cu un Dumnezeu generos care controlează totul, atât de mult rău în lume nu poate să fie explicat prin neascultarea față de El, a două personaje imaginare.   

Atunci când cineva constată că Adam și Eva sunt personaje de ficțiune, problema răului din lume reapare cu și mai multă intensitate. Cum se poate explica răul din lume, dacă Adam și Eva nu sunt vinovați de nimic, deoarece nu au existat cu adevărat? Singurul care cunoaște din totdeauna atât binele cât și răul este Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a creat lumea, chiar dacă în alt mod decât cel descris de către cartea Facerea, atunci înseamnă că El a prevăzut tot ce va fi bun în lume, dar și tot ce va fi rău. Cu toate că știa că lumea va fi plină de suferință și moarte, totuși Dumnezeu a creat-o chiar cu acest risc, ceea ce înseamnă că lumea merita creată chiar cu un preț atât de ridicat. În același timp, dacă Dumnezeu și-a asumat riscul existenței păcatelor și suferințelor din lume, de ce mai condamnă El miliarde de oameni la iadul veșnic? La prima vedere, s-ar părea că Dumnezeu dă vina pe oameni pentru tot ceea ce există negativ în creația Lui. Oamenii ar fi fost creați, fără a fi întrebați de Dumnezeu, și tot ei sunt socotiți răspunzători pentru felul în care au fost creați. Aceasta este logica dogmelor și doctrinelor religioase, nu poate să fie modul de a gândi a lui Dumnezeu.    

Dacă Adam și Eva sunt doar rodul imaginației omenești, înseamnă că teza conform căreia Dumnezeu a creat lumea bună, dar din cauza neascultării primilor oameni aceasta a devenit decăzută, deci rea, este nefondată. Lumea a fost mereu la fel, fiindcă a avut mereu aceeași natură. Lumea nu a fost creată de Dumnezeu perfectă, din punct de vedere moral. O astfel de perfecțiune nu există în natură. Dumnezeu ar fi putut să așeze la locul lor cărămizile de bază ale evoluției și lumea să se desfășoare, în mod natural, fără o altă intervenție divină. Dumnezeu ar fi putut chiar să intervină în procesul de evoluție și să o influențe pe aceasta în modul dorit de El. Cu toate acestea, evoluția speciilor este explicată pe baze pur naturale, care deci nu implică nici un fel de intervenție divină pe parcursul ei.   

Dumnezeu nu poate să conducă omenirea decât din interiorul conștiințelor individuale, convingând oamenii de importanța anumitor valori. Încercarea de a impune niște principii, cum ar fi ascultarea oarbă, de către o autoritate bazată pe o putere superioară, este ceea ce omenirea a respins de multe ori în istoria ei. Dumnezeu trebuie să fie nu doar mai puternic decât omul, dar și mai iubitor și generos, pentru a fi convingător. Din nefericire, V.T. ne arată un Dumnezeu mult mai puternic decât noi, dar de multe ori mult mai puțin iubitor și generos, decât o ființă umană. Am dat exemplul lui Moise care l-a convins pe Dumnezeu să nu distrugă poporul evreu. Ar fi multe exemple de dat, dar este clar că cei mai mulți muritori nu ar fi ucis prin Potop 99,99% din populația globului, fără ca să rezulte nimic bun din această distrugere, având în vedere că după Potop lumea a fost tot atât de rea ca și înainte. Dacă un om obișnuit s-ar fi abținut de la o asemenea distrugere, cum se face că Dumnezeu, care este mai bun decât un om, a generat o asemenea catastrofă? Este vorba de înțelesul unui mit care are o logică deficitară.

Se pornește de la premisa că prețul vieții omenești este stabilit de Dumnezeu. Este ca și cum oamenii nu și-ar cunoaște propria lor valoare și nici nu ar avea dreptul să o stabilească. Omul ar fi complet dependent de Dumnezeu care, pentru că i-ar fi creat pe oameni, are toate drepturile asupra lor și îi poate distruge când dorește. Oamenii sunt priviți ca niște obiecte, de către multe dogme și doctrine religioase, ei au doar o valoare de întrebuințare și devin utili numai în măsura în care îl slujesc și îl laudă pe stăpânul lor, adică pe Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu nu este mai iubitor și mai generos decât un om, atunci El nu are nici o putere de convingere, prin mijloace morale, asupra oamenilor care încearcă să dea un sens lucrurilor. Dacă singurul mijloc de convingere este puterea lui Dumnezeu, care este superioară oamenilor, atunci mulți oameni nu se vor apleca în fața puterii Lui, ci doar în fața generozității Sale. În V.T. vedem pe  Dumnezeu că este puternic și autoritar și că ucide pe unii din oamenii care încă nu îl cunosc. În N.T. ni se vorbește de Dumnezeu care îi iubește pe oameni și care dorește să îi mântuiască prin credință.    

Îndoctrinarea religioasă încearcă să ne convingă că Adam și Eva ar fi avut libertatea de a își alege atitudinea pe care să o adopte față de Dumnezeu. Voința liberă a primilor oameni este un mit, la fel ca toate celelalte mituri din Biblie care povestesc despre creație. Fără a cunoaște binele și răul, primii oameni nu putea să discearnă realitatea și fără discernământ nu există voință liberă.

Adam și Eva au  dobândit capacitatea de a alege între bine și rău numai după ce au nesocotit cerința lui Dumnezeu și au mâncat din fructul oprit. Conform povestirii biblice, ei ar fi plătit cu viața veșnică dorința lor de cunoaștere. În același timp, o Împărăție a Cerurilor din care ar fi lipsit Adam și Eva, dacă ei ar fi existat cu adevărat, este o absurditate, deci chiar dacă primilor oameni nu li s-ar fi permis să mănânce din pomul vieții ei totuși vor fi în rai cu Dumnezeu, trăind veșnic, la fel ca toți cei mântuiți de El. Dacă așa ar fi stat lucrurile, atunci Adam și Eva nu ar fi murit nici temporar și nici veșnic, în ziua în care ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, cu toate că Dumnezeu le-ar fi zis că vor muri. Ei nu ar fi murit nici spiritual, deoarece Dumnezeu a continuat să aibă o legătură spirituală cu ei. Ce rost ar mai fi avut atunci alungarea din rai, dacă până la urmă Adam și Eva tot în rai vor ajunge? Ni se spune că Isus (Iisus) a murit pe cruce și pentru păcatele lui Adam și Eva și astfel a făcut posibilă prezența lui Adam și Eva în rai. Dacă însă Adam și Eva nu au trăit niciodată pe Pământ, atunci moartea lui Isus (Iisus) pe cruce nu are nici o legătură cu ei sau cu alte personaje mitologice.

Este foarte clar că natura lui Adam și Eva, dacă ei ar fi existat cu adevărat, nu avea cum să se schimbe în urma neascultării lor de Dumnezeu. Biblia ne spune că ei au fost neascultători în natura pe care au avut-o înainte de neascultarea lor, deci natura umană a fost mereu curioasă și nu a acceptat autoritatea fără să o chestioneze.

Cunoașterea binelui și răului este o necesitate vitală pentru om. Fără această cunoaștere, oamenii sunt incapabili să supraviețuiască în lumea în care trăiesc. De ce oare Dumnezeu le-ar fi interzis oamenilor această cunoaștere? Nu putem să punem pe seama lui Dumnezeu această absurditate, deoarece putem fi sigur că El nu ar fi putut să le ceară oamenilor să îndeplinească nici o sarcină sau să comunice cu ei în mod rațional, dacă ei nu ar fi putut să deosebească binele de rău.

În conformitate cu Biblia, Dumnezeu i-ar fi înzestrat pe oameni cu o natură curioasă și cu nevoia de a cunoaște binele și răul și după aceea i-ar fi testat împotriva naturii lor. O astfel de atitudine din partea Lui nu ar fi avut nici un sens, dacă lucrurile s-ar fi petrecut așa cum relatează textele biblice.  

Povestirea despre ispitirea lui Adam și Eva se aseamănă, într-o anumită măsură, cu mitul grecesc a lui Prometeu:

„Prometeu și Epimeteu au fost scutiți de închisoare în Tartar deoarece ei nu au luptat alături de camarazii lor Titani în timpul războiului cu Olimpienii. Lor li s-a dat sarcina de a îl crea pe om. Prometeu l-a format pe om din lut și Atena a suflat viață în aceea figurină de lut. Prometeu l-a delegat pe Epimeteu să dea creaturilor pământului calitățile lor diferite, cum ar fi viteza, abilitatea, forța, blana și aripile. Din nefericire, când a ajuns la om Epimeteu a dat toate calitățile și nu a rămas nimic pentru om. De aceea Prometeu a decis să îl facă pe om să stea drept așa cum o fac zeii și să îi dea focul.” (ref. 250)      

 Legenda lui Prometeu se aseamănă cu legenda șarpelui din cartea Facerea. Atât Prometeu cât și șarpele sunt figuri mitologice, având ambii scopul de a emancipa omenirea. O altă asemănare, între cele două legende, o reprezintă modul în care a fost creat omul. Prometeu l-a format pe om din lut și Atena a suflat viață în acea figurină de lut. În cartea Facerea, în interpretarea pe care o dau acesteia mulți comentatori, Dumnezeu este Creatorul și șarpele este adversarul Său, dar în mitologia greacă, Prometeu este creatorul omului, dar și suporterul său. La Greci, opoziția era stabilită între Prometeu și alte zeități.   

Modul de a îl forma pe om este similar în Biblie și în mitologia greacă. În cartea Facerea ni se spune că Dumnezeu l-a format pe om din țărâna pământului și i-a suflat în față suflare de viață. Anumite legende au circulat în lumea antică și putem să regăsim urmele lor la mai multe civilizații. Prometeu, la fel ca și șarpele, a fost văzut ca un prieten al omenirii.

Ce a făcut șarpele rău, din punct de vedere moral? Demersurile șarpelui au urmărit să dea oamenilor capacitatea de a discerne între bine și rău. Acest discernământ, o dată dobândit, i-ar fi făcut pe oameni să stabilească exact atât adevăratul caracter a lui Dumnezeu cât și caracterul șarpelui. Ce ar fi realizat șarpele pentru sine dacă oamenii ar fi putut să își dea seama că el este un agent al răului, după ce mâncau din pomul cunoștinței binelui și răului? Cunoașterea binelui și răului ar fi fost dezavantajoasă pentru șarpe, dacă el ar fi fost cu adevărat un factor al răului. Șarpele putea să își propună doar să îi ajute pe oameni să înțeleagă cine este Dumnezeu cu adevărat și lucrul acesta l-ar fi ajutat în confruntarea sa cu El. Această ipoteză pleacă de la premisa că, în viziunea șarpelui, Dumnezeu nu este un factor al binelui, ci este mai degrabă un element al răului. Cunoașterea binelui și răului, de către oameni, ar fi folosit la deconspirarea răului. Dacă șarpele ar fi reprezentat răul, cunoașterea binelui și răului nu i-ar fi servit lui, ci lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, demonizarea șarpelui de către dogmele și doctrinele bisericilor instituționale nu are nici un sens.  

Toată această istorie pleacă de la premisa că Dumnezeu ar fi vrut să se folosească de oameni ca sclavi și nu ar fi vrut ca ei să posede discernământ. Dumnezeu i-ar fi împiedicat pe oameni să aibă discernământ, pentru motive neclare, dar șarpele a vrut ca oamenii să cunoască adevărul. Cerința lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoașterii s-a bazat pe o ascultare oarbă din partea oamenilor, deoarece o ascultare conștientă ar fi presupus cunoașterea binelui și răului. Șarpele i-a ajutat pe oameni să înțeleagă că cerințele bazate pe ascultarea oarbă nu sunt un lucru bun.

Ideea că Dumnezeu i-ar fi creat pe oameni să îngrijească și să păzească Grădina Eden, dar fără să aibă capacitate de discernământ, provine din scrierile sumeriene, unde oamenii ar fi fost creați de extratereștrii pentru a fi folosiți ca instrumente de muncă. O tradiție atât de bogată, preluată de marile religii monoteiste, are ca origine această idee. Principiul respectiv a fost exprimat diferit și a fost transformat în moduri specifice de către fiecare religie în parte, dar esența este aceeași. Oamenii nu ar fi trebuit să poată să facă deosebirea între bine și rău pentru ca să rămână un fel de roboți biologici, utili pentru activități practice. 

Intervenția șarpelui ar fi împiedicat acest plan. Poate că șarpele ar fi vrut să provoace o revoltă împotriva lui Dumnezeu dar această revoltă putea să fie decisă numai de oameni, șarpele nu a făcut decât să le ofere acestora libertatea de a alege.

Trebuie remarcat că faptul de a cunoaște binele și răul, mai degrabă decât acceptarea ascultării oarbe, nu reprezintă o alegere a răului, ci este de fapt o decizie de a alege binele. Oamenii nu puteau să știe în mod conștient ce este bine și ce este rău înainte să mănânce din pomul cunoașterii, dar au ales în mod intuitiv ce este bine nu ce este rău, cunoașterea și nu ascultarea oarbă. Morala bazată pe cartea Facerea, în care ni se spune că oamenii au săvârșit o faptă condamnabilă în fața lui Dumnezeu, este o morală falsă.

Șarpele le-a dat oamenilor ceea ce aveau nevoie cu adevărat, cunoașterea, deci intervenția lui în viața oamenilor nu poate să fie considerată una dăunătoare. Fără cunoaștere, oamenii ar fi fost niște roboți și nu niște ființe conștiente, capabile să se integreze în realitate. Dumnezeu i-ar fi făcut pe oameni niște automate, dar șarpele le-ar fi oferit umanitatea. Este un mit care privește pozitiv atitudinea șarpelui și negativ situația lui Dumnezeu. 

Interpretarea acestei legende are sens numai dacă o raportăm la sursa din care provine, adică la scrierile sumeriene. În acele scrieri, Dumnezeu este reprezentantul unei civilizații extraterestre care a venit pe Pământ și i-a creat pe oameni prin inginerie genetică. Acele scrieri descriu și o revoltă care s-ar fi petrecut între cei care erau folosiți ca lucrători la muncile cele mai grele și conducătorii lor. Dacă Dumnezeu i-ar fi creat pe oameni doar ca să îi folosească la muncile cele mai grele și i-ar fi ținut în ignoranță, așa cum susțin scrierile sumeriene, atunci o revoltă din partea oamenilor, prin cunoașterea binelui și răului, ar fi fost plauzibilă.

Adam și Eva, dacă ar fi existat pe Pământ cu adevărat, ar fi avut dreptate atunci când ar fi dorit să cunoască diferența dintre bine și rău și ei ar fi făcut o alegere care i-ar fi transformat în ființe umane, având o conștiință morală.

Biblia ne spune că ființele umane nu ar fi putut să cunoască binele și răul și în același timp să trăiască veșnic. Această ipoteză este contrazisă chiar de textele biblice în care ni se spune că la sfârșitul lumii unii oameni, care cunosc binele și răul, vor trăi veșnic.

Dacă în Împărăția lui Dumnezeu nu îi vom întâlni pe Adam și Eva sau pe alte personaje biblice legendare, ne vom întreba cum de nu sunt acolo. Dumnezeu va trebui să ne explice că aceste personaje sunt doar ficțiuni și că universul și omenirea nu au fost create așa cum spune Biblia. Dumnezeu va trebui să ne explice și de ce a permis ca atât de mulți oameni să creadă că Adam și Eva au fost reali. Toate aceste explicații însă vor arunca o lumină deloc favorabilă asupra credinței creștine și vor putea să stârnească o nouă revoltă în ceruri.    

De ce există atât de multă suferință pe Pământ? Oare nu putea Dumnezeu să îi lase pe oameni să mănânce de la început din pomul cunoașterii binelui și răului? Ce rost avea ca Dumnezeu să îi supună pe oameni la un test, la care știa cu certitudine că vor cădea? Dumnezeu este Atotștiutor, deci știe dinainte tot ce se va întâmpla. Ce a dovedit acest test oamenilor? Cei mai mulți oameni sunt convinși că a cunoaște binele și răul este o necesitate pentru viața pe Pământ și au perfectă dreptate. Cum ar fi putut oamenii să cultive plante dacă nu ar fi știut că există răul provocat de insectele dăunătoare? Cum ar fi putut oamenii să vâneze animale dacă nu ar fi știut că există răul de a ucide o altă ființă vie? Binele și răul fac parte din viața pe Pământ, nu au fost dobândite prin consumul unui fruct din pomul cunoașterii. 

În conținutul mitului, Adam și Eva au preferat să își pună în pericol viața de dragul cunoașterii, dar au fost pedepsiți de Dumnezeu pentru asta. Acest act de eroism a fost interpretat în mod distorsionat de către religia organizată, care privește atitudinea lui Adam și Eva ca pe o mare crimă pentru care toată omenirea trebuie să sufere, până în zilele noastre.

De a lungul istoriei omenirii, multe ființe omenești și-au riscat viețile de dragul adevărului și al cunoașterii. Aceasta a fost considerată întotdeauna o atitudine curajoasă. În același timp, atât de mult promovata „valoare” a supunerii oarbe față de Dumnezeu nu reprezintă o valoare morală în sine. Putem să avem încredere în Dumnezeu bazați pe experiența personală pe care o avem cu El, dar supunerea oarbă de teama consecințelor este lipsită de valoare.

De ce ar fi ascultat Adam și Eva de cerința de a nu mânca din pomul cunoașterii? Dacă moartea nu putea să însemne nimic pentru ei, nici viața veșnică nu ar fi avut nici un înțeles. Viața veșnică este opusul morții și una fără cealaltă nu are sens. Alegerea oferită de Dumnezeu primilor oameni era una absurdă, între ascultarea oarbă și moarte. Ascultarea oarbă nu era specifică naturii umane și moartea nu însemna nimic pentru ei, deoarece încă nu murise nimeni pe Pământ. Aceasta ne arată că nu există un mesaj superior pe care să îl conțină povestirea despre Adam și Eva. Întreaga narațiune nu este decât o colecție de absurdități.

Ce valoare ar fi avut viața veșnică fără cunoașterea binelui și răului, pentru Adam și Eva? Viața veșnică fără cunoașterea binelui și răului ar fi însemnat ignoranță eternă. Dacă nu ar fi mâncat niciodată din pomul cunoașterii, primii oameni nu ar fi știut niciodată să facă deosebire dintre bine și rău. Aceasta ar fi însemnat trăirea unei vieți umane incomplete. Analizând cu atenție povestirea despre Adam și Eva putem să constatăm că toate liniile sale directoare sunt iraționale. Nimic din ceea ce se desprinde din această narațiune, ca o consecință logică a ei, nu are nici un sens. 

Pentru a da un sens acestei povestiri, dogmele și doctrinele religioase au inversat lucrurile și au generat un sens care însă este străin intenției care se desprinde din text. Dumnezeu ar fi făcut bine ținându-i pe oameni în ignoranță și oamenii ar fi săvârșit o mare crimă prin aceea că au dorit să cunoască binele și răul. Aceasta reprezintă o deturnare a ceea ce ne spune textul biblic. Dumnezeu nu avea nici o bază pentru a interzice cunoașterea binelui și răului, primilor oameni, dacă ei au fost creați după chipul și asemănarea Sa. Dumnezeu cunoaște atât binele cât și răul și oricine se aseamănă cu El trebuie să cunoască ambele elemente, așa cum le cunoaște și El. În ciuda interdicției, Adam și Eva au avut curajul de a își risca viețile și de a alege să cunoască binele și răul. Șarpele a devenit un personaj negativ, cu toate că el i-a ajutat pe oameni să cunoască binele și răul, condiție esențială a umanității lor.

Interdicția de a mânca din pomul cunoașterii binelui și răului, dacă ar fi fost un test, ar fi fost unul care s-ar fi desfășurat în niște condiții improprii. Oamenii nu aveau încă capacitatea de discernământ, deci din acest motiv nu puteau să treacă un astfel de test. Oamenii nu aveau cum să știe dacă a mânca din pomul cunoașterii era bine sau era rău. Șarpele era experimentat în modul de a folosi metodele de convingere, deci oamenii nu erau pregătiți să îl înfrunte și să treacă un astfel de test. În dragostea și generozitatea Lui, Dumnezeu nu ar fi încercat niciodată să testeze oamenii în acest fel neadecvat.

În viziunea creștin gnostică, Demiurgul ar fi creat omenirea fără aprobarea Lui Dumnezeu și șarpele ar fi încercat să avertizeze omenirea asupra acelei situații și să îi facă conștienți pe oameni de cea ce sunt ei în realitate, adică niște ființe care pot evolua către o conștiință superioară.

Cu ajutorul unor texte din V.T. Gnosticii au încercat să demonstreze că Dumnezeu în V.T. este Demiurgul și că are un caracter rău. În același timp, șarpele este văzut de către Gnostici ca fiind un personaj pozitiv, care a susținut oamenii în nevoia lor de cunoaștere. 

Demiurgul poate să fie reprezentantul unei civilizații extraterestre, care a intervenit în procesul de transformare a unor primate în ființe umane. Poate că această intervenție nu a fost apreciată de Dumnezeu care ar fi preferat un proces natural de evoluție, mai degrabă decât o intervenție din exterior sau care nu a apreciat motivele pentru care primatele au fost transformate în oameni.

 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  
 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  

Într-o formulare succintă, păcatul originar reprezintă starea în care au ajuns Adam și Eva din cauza neascultării de Dumnezeu, după ce au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului. Se vorbește despre natura decăzută a oamenilor care a fost moștenită de la primele ființe umane care au trăit pe Pământ. Dacă Adam și Eva nu au existat în realitate înseamnă că oamenii nu au moștenit nici un fel de natură decăzută și că ființele umane sunt ceea ce sunt, bune sau rele, în baza unei naturi proprii omului. Această natură umană este parte din întreaga natură care ne înconjoară și a apărut, prin evoluție, dintr-un strămoș comun al omului și al altor ființe vii. 

Opiniile comentatorilor creștini sunt împărțite în ceea ce privește cât de decăzută este natura umană. De la depravare totală la o depravare parțială, toți teologii creștini, cu excepția lui Pelagius, sunt de acord că avem nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a fi salvați de moartea eternă. În istoria Creștinismului opiniile au fost diferite. Fericitul Augustin a fost unul dintre primii teologi care au tratat problema păcatului originar: 

„În concepția lui Augustin (numită „Realism”), toată omenirea a fost cu adevărat în Adam atunci când a păcătuit. Păcatul originar, după Augustin, constă în vina lui Adam pe care o moștenesc toți oamenii. Ca și păcătoși, oamenii sunt total depravați în natura lor, le lipsește libertatea de a face binele și nu pot să răspundă voinței lui Dumnezeu fără harul divin.” (ref. 246)     

Pentru John Cassian, care a fost un alt teolog important, omul are nevoie de Dumnezeu pentru că el nu este capabil să atingă mântuirea în natura sa:

 „Cassian nu a acceptat ideea depravării totale, asupra căreia a insistat Martin Luther. El a învățat că natura umană este decăzută și depravată, dar nu în totalitate. Augustin Casiday susține că, în același timp, Casian „afirmă cu îndrăzneală că harul lui Dumnezeu, nu libertatea omului, este responsabil pentru ‚tot ce ține de mântuire’ – chiar credința.” (ref. 247)     

 Toate aceste idei pornesc de la acceptarea literală a povestirii biblice despre Adam și Eva în care cei doi au fost neascultători față de Dumnezeu. Acești teologi susțin că ceva este rău în natura umană, ceva ce nu poate să fie reparat doar prin efortul omenesc, ci numai prin intervenția lui Dumnezeu. Aceasta este o concepție care a persistat și în perioada Reformei:

 „Martin Luther (1483-1546) a afirmat că oamenii au moștenit vinovăția lui Adam și sunt într-o stare de păcat din momentul concepției. Al doilea articol din Mărturisirea de Credință de la Augsburg prezintă doctrina sa cu privire la păcatul originar într-o formă sumară: Este de asemenea predicat printre noi că de la căderea lui Adam toți oamenii care sunt născuți în conformitate cu cursul natural sunt concepuți și născuți în păcat. Aceasta înseamnă că toți oamenii sunt plini de răutate păcătoasă și înclinație către păcat din pântecele mamelor lor și sunt incapabili prin natura lor să aibă adevărată frică de Dumnezeu și adevărată credință în El. Mai mult, această boală înnăscută și păcat ereditar este cu adevărat păcat și condamnă la mânia eternă a lui Dumnezeu pe toți aceia care nu sunt născuți din nou prin Botez și Duhul Sfânt.” (ref. 248)    

 Toate ființele umane, indiferent de religia pe care o profesează sau chiar dacă nu au nici o religie, sunt condamnați la iadul veșnic deoarece, în conformitate cu Facerea, toți sunt urmașii lui Adam și Eva, care nu l-au ascultat pe Dumnezeu și au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului. Această doctrină este cu totul absurdă atâta vreme cât Adam și Eva nu sunt persoane reale, ci sunt personajele unui mit. De ce ar trebui să fie condamnați la iadul veșnic Budiștii, sau Hindușii sau membrii altor religii, dacă Adam și Eva nu au păcătuit împotriva lui Dumnezeu? O astfel de pedeapsă pentru un păcat imaginar este strigătoare la cer. 

Dacă toate religiile se bazează pe mituri, atunci nu există o religie „superioară” unei alte religii, o religie care să facă promisiuni mai bune pentru mântuire.

John Calvin, un foarte renumit teolog, s-a referit și el la păcatul originar: 

 „Păcatul originar, deci, pare să fie o depravare și o corupție a naturii noastre, răspândită în toate părțile sufletului, care mai întâi ne fac responsabili față de mânia lui Dumnezeu și de asemenea aduce în noi acele fapte pe care Scriptura le numește „fapte ale cărnii” (Gal 5; 19). Și aceasta este ceea ce în mod corect Pavel adesea numește păcat. Faptele care rezultă din el – cum ar fi adulterul, curvia, furtul, ura, crimele, bețiile – el le numește „fructe ale păcatului” (Gal 5; 19-21), cu toate că ele sunt în mod obișnuit numite „păcate” în Scriptură, și chiar de Pavel.” (ref. 249)     

 Dacă cartea Facerea nu este o descriere fidelă a ceea ce s-a întâmplat la începutul istoriei și Adam și Eva nu sunt persoane reale, ci personaje de ficțiune, nu există nici un fel de păcat originar. Aceasta este o doctrină falsă, susținută de mai multe Biserici instituționale. Dacă rasele umane au evoluat de a lungul unei perioade lungi de timp din alte ființe mai puțin dezvoltate, natura umană nu este rezultatul neascultării față de Dumnezeu a lui Adam și Eva, ci este produsul evoluției speciilor. De asemenea, este posibil ca, pe parcursul evoluției lor, unii hominizi să fi fost supuși unor intervenții de inginerie genetică, de către reprezentanții unei civilizații extraterestre, și astfel să fi apărut oamenii, așa cum îi cunoaștem astăzi, adică după chipul și asemănarea indivizilor care formează acea civilizație. Natura umană este similară cu natura celorlalte animale, dar ne deosebim prin gândire, ceea ce ne aseamănă poate cu alte ființe inteligente din univers, adică cu cele care ar fi putut să intervină în evoluția noastră. Dacă nu există păcatul originar, natura umană nu este grav afectată, deci ea le permite oamenilor să devină mai buni prin eforturi proprii și o astfel de transformare se produce permanent în oamenii care doresc acest lucru. Dovada acestui fapt o reprezintă creșterea gradului de civilizație al omenirii în ultimele secole.

În conformitate cu Biblia, moartea a intrat în lume deoarece Adam și Eva nu au ascultat porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului.     

„12. De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el. 13. Căci, până la lege, păcatul era în lume, dar păcatul nu se socoteşte când nu este lege. 14. Ci a împărăţit moartea de la Adam până la Moise şi peste cei ce nu păcătuiseră, după asemănarea greşelii lui Adam, care este chip al Celui ce avea să vină.” (Romani 5; 12-14)

Dacă Adam și Eva nu au nesocotit porunca lui Dumnezeu, deoarece nu au existat niciodată pe Pământ, nici nu aveau cum să fie pedepsiți de El. Moartea nu a intrat în creație din cauza comportamentului primilor oameni, ci ea a existat din totdeauna în lumea naturală, viața și moartea fiind nedespărțite.

Biblia încearcă să acrediteze ideea că nu Dumnezeu se face vinovat de faptul că există moartea, El nu a creat oamenii muritori, ci oamenii sunt vinovați că sunt ființe trecătoare. Deoarece păcatul nu este recunoscut fără o lege, nu ar fi existat nici un motiv ca oamenii care au trăit între Adam și Moise să moară, în aceea perioadă neexistând nici o lege, dar ei totuși au murit deoarece au moștenit păcatul lui Adam. Aceasta este o doctrină falsă, deoarece se bazează pe o premisă greșită și anume că Adam și Eva au trăit cu adevărat pe Pământ.

Dumnezeu a avut nevoie să îl trimită pe Fiul Său să moară pe cruce pentru a împăca lumea cu Sine. Cu alte cuvinte, păcatul lui Adam și Eva ar fi fost răscumpărat de moartea lui Hristos pe cruce, dar păcatul respectiv nu a existat. Fiecare persoană răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru ce face el sau ea, dar nu pentru ceea ce a făcut personajele mitologice Adam și Eva.  

Omul are o existență materială care îl împiedică să se comporte exclusiv pe o bază spirituală, atâta vreme cât nu este născut din nou, adică născut din Dumnezeu. 

În viziunea dogmelor și doctrinelor oficiale creștine, nu contează cât de pur în caracter este cineva, datorită presupuselor păcate ale lui Adam și Eva, persoana respectivă nu poate să fie mântuită de Dumnezeu, dacă nu crede în jertfa pe cruce a lui Isus (Iisus). El a venit în lume ca să plătească păcatele primilor oameni. Datorită povestirii cu Adam și Eva, Creștinii sunt tentați să îi considere pe credincioșii altor religii ca fiind excluși de la mântuire datorită necredinței lor in jertfa mântuitoare a lui Hristos. Aceștia rămân condamnați pentru păcatul adamic, chiar dacă săvârșesc numai fapte bune. Dacă însă Adam și Eva sunt personaje imaginare, atunci credincioșii altor religii, nu au de ce să răspundă pentru fapte care nu s-au petrecut niciodată în realitate. 

Moartea nu este o pedeapsă venită de la Dumnezeu, ci un lucru natural. Cu toate acestea, pentru a scăpa de moarte și pentru a dobândi viață veșnică fiecare om are nevoie de puterea lui Dumnezeu. Condiția de a trăi după standardele Lui o reprezintă regenerarea spirituală, pe care fiecare persoană trebuie să o parcurgă pentru a fi în acord cu Dumnezeu. Numai acele persoane care parcurg procesul nașterii din nou, au perspectiva de a trăi conform cerințelor Sale. Nașterea din nou presupune transformarea naturii umane prin contactul cu natura divină, care este dăruită omului de Dumnezeu. Fără această transformare, oamenii sunt doar ființe naturale, deci acționează conform naturii lor.

Nimeni nu este vinovat pentru natura sa, ci doar pentru modul cum își folosește această natură. În realitate, natura umană nu este decăzută atâta timp cât legile sociale, izvorâte din natura umană și cerințele societății sunt similare cu cele zece porunci, cu toate că primele nu sunt direct inspirate de Dumnezeu. Este o greșeală să credem că toate legile din lume sunt inspirate de Legea celor zece porunci. Crima a fost, de exemplu, pedepsită și în Japonia sau alte țări asiatice, care nu aveau nimic a face cu Decalogul. 

Având în vedere învățătura creștină, trebuie remarcat că păcatele oamenilor nu sunt pur și simplu iertate de Dumnezeu, ele sunt răscumpărate prin jertfa pe cruce a lui Isus (Iisus) Hristos. Toate păcatele oamenilor sunt pedepsite de Dumnezeu, dar pedeapsa cade asupra Fiului Său și nu direct asupra acelei persoane care a săvârșit păcatul respectiv.

În V.T. se practica jertfirea animalelor și în N.T. jertfa este Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului, Isus (Iisus). Marea problemă cu pedepsirea păcatelor este că de fapt păcatele sunt un lucru natural pentru oameni deci pedepsirea unui om pentru că este om nu are sens. Atâta vreme cât oamenii trăiesc conform naturii lor ei răspund doar în limitele acestei naturi și nu în conformitate cu o natură spirituală care nu le este proprie. Singurele persoane care pot să nu mai păcătuiască sunt acelea care sunt născute din Dumnezeu. Cine este născut din El, acela nu mai păcătuiește. (1 Ioan 3; 9)

A pedepsi o persoană care păcătuiește în mod natural și care nu recunoaște valabilitatea legilor divine nu poate să fie o atitudine rațională. Acea persoană poate să fie trasă la răspundere în baza legilor sociale cu care are o relație directă, dar nu are cum să dea socoteală în fața lui Dumnezeu dacă nu crede în El. Dacă cineva nu crede că Legea celor zece porunci a fost inspirată de Dumnezeu și că i se adresează lui sau ei personal, atunci nu există nici o bază ca acea lege să aibă autoritate asupra lui sau asupra ei.  

Apare și problema dublei pedepse. Dacă o persoană este pedepsită prin legile societății în care trăiește și care legi trag acea persoană la răspundere juridică, de ce mai trebuie pedepsit acel om și de Dumnezeu, încă o dată, pentru aceeași faptă? În principiu, nici o persoană nu ar trebui să fie pedepsită de două ori pentru aceeași faptă. Lucrurile se schimbă atunci când un om care săvârșește o fărădelege reușește să scape de consecințele pe care legile sociale le generează și rămâne nepedepsit pentru acea faptă. Pedeapsa lui Dumnezeu într-o asemenea situație este bine meritată, dar și în acest caz o pedeapsă veșnică în iad pare disproporționat de mare pentru o faptă săvârșită pe Pământ de un om care acționează conform naturii sale. În toate cazurile o pedeapsă trebuie să fie proporțională cu fapta comisă. Pe Pământ există pedepse care diferă ca durată, dar în iad nu ni se spune că pedepsele au termene diferite, în funcție de gravitatea faptei săvârșite. O pedeapsă veșnică pentru orice faptă, indiferent de gravitatea acesteia, pare să fie o situație absurdă.     

Standardul moral de viață pentru un om credincios este foarte înalt, în Creștinism, și îl are ca model pe Isus (Iisus). Acest standard depășește cu mult morala unui om care se conformează naturii sale și care își bazează morala pe cutumele societății în care trăiește. Oamenii nu sunt, prin natura lor sfinți, dar unii oameni au dorința sfințeniei chiar în natura lor. Foarte multe religii își bazează învățăturile pe principii de perfecțiune morală. Dacă știm că nu toate aceste religii au fost inițiate de Dumnezeu trebuie să ne întrebăm cum se face că oamenii naturali sau firești au aceste aspirații către perfecțiune morală? Există deci în natura umană o aspirație către perfecțiune morală ceea ce ne demonstrează că această natură umană nu este decăzută, chiar dacă în trăsăturile ei generale ea nu este perfectă.  

Ascultarea de Dumnezeu este considerată a fi cea mai importantă valoare creștină și acest mesaj vine direct de pe paginile cărții Facerea. Atât V.T. cât și N.T. sunt concentrate în primul rând pe această valoare.

Dacă ființele umane au apărut prin evoluție și nu sunt urmașii lui Adam și Eva putem să spunem că Dumnezeu nu a creat direct pe oameni, din țărâna Pământului. Dumnezeu ar fi putut să îi creeze pe oameni indirect adică prin crearea tuturor condițiilor necesare pentru ca ființele umane să apară, dar ei ar fi putut să apară  prin evoluția naturii fără nici o intervenție din partea Lui. Există o dinamică internă a naturii care se face responsabilă se schimbările continue care au loc în interiorul ei.

Nu există nici un motiv pentru care ar trebui să credem că natura nu ar fi putut evolua fără intervenția lui Dumnezeu. Este probabil ca viața să apară oriunde găsește condițiile necesare pentru existența sa, cu sau fără acțiunea directă a lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nimeni nu poate să excludă existența lui Dumnezeu pe baze științifice. Chiar dacă natura poate să progreseze singură, fără intervenția lui Dumnezeu, acest lucru nu înseamnă că El nu există. Cu alte cuvinte, este foarte greșit să credem că evoluționismul poate să demonstreze că Dumnezeu nu există, el nu face decât să respingă creația directă a Lui asupra naturii. De exemplu, evoluționismul nu poate exclude existența unei civilizații extraterestre care i-ar fi creat pe oameni folosindu-se de metode tehnologice foarte avansate cum ar fi ingineria genetică. O astfel de civilizație ar fi fost considerată divină de către primii oameni, chiar dacă ea ar fi fost o existență naturală, nu supranaturală. 

Povestirile despre creație din cartea Facerea nu reprezintă niște revelații venite de la Dumnezeu deoarece ele nu pot să explice în mod credibil cum a apărut universul și viața pe Pământ. Pentru a găsi răspunsuri la întrebările fundamentale legate de originea universului și a umanității trebuie să studiem natura, deoarece studiul Bibliei nu ne ajută în această privință. În același timp, studiul naturii nu ne îndreaptă atenția în mod necesar către Dumnezeu pentru că natura conține în ea toate ingredientele necesare pentru existența vieții. Existența naturii nici nu implică, dar nici nu exclude existența lui Dumnezeu.   

Teoria numită „design inteligent” pare a fi o abordare rațională. Această teorie susține că există prea multe concordanțe care au permis apariția vieții pe Pământ. Corelarea atât de multor condiții în același timp nu ar putea să fie o coincidență. Ar fi fost nevoie de un Designer care să fi așezat fiecare lucru la locul lui pentru ca viața să poată să apară pe Pământ. Acest Designer a organizat toate lucrurile în așa fel încât viața să fie posibilă pe planeta noastră. De fapt, în lipsa cunoștințelor despre câte universuri există nu știm nici câte feluri de ființe inteligente există, deci condiții diferite pot să dea naștere la forme de viață inteligente diferite. Acestea pot să aibă în comun inteligența, dar nu și forma în care aceasta există. Teoria „designului inteligent” propune o variantă interesantă, dar există și argumente împotriva ei.

Prin urmare, nu există nici un argument serios în baza căruia să devalorizăm natura umană. Dacă natura umană ar fi fost atât de decăzută, Dumnezeu nu s-ar fi întrupat într-un Om și nu ar fi unit în Acel Om natura divină cu natura umană. Cum s-ar fi putut amesteca sfințenia lui Dumnezeu cu o natură umană decăzută pentru ca din cele două să rezulte o Persoană divină, Isus Hristos? Dumnezeu a decis să devină om pentru că ființele umane au potențialul de a fi ființe extraordinare atunci când sunt în relație cu El. Acest potențial dovedește că natura umană nu este decăzută, după cum susțin unii comentatori biblici, ci este prețuită chiar de Dumnezeu.

De fapt, în natura umană, ca să luăm un exemplu, călugării budiști reușesc să atingă o înaltă spiritualitate. Acești călugări și reprezentanții altor religii își trăiesc viața lor după niște principii spirituale foarte înalte, chiar dacă ei funcționează pe baza naturii lor umane, fără să aibă pretenția că sunt părtași la natura divină.

Conform învățăturii creștine, Dumnezeu este Duh. Această afirmație ne duce la concluzia că El comunică cu oamenii în forul lor interior și le conferă revelații personale (Ioan 4; 24). Dumnezeu Tatăl vorbește oamenilor din interiorul conștiințelor lor și nu într-un mod exterior omului, așa cum fac autoritățile din lumea în care trăim. Dumnezeu nu poate să fie un fel de Monarh absolut care și-a propus să conducă universul cu un sceptru de fier. Aceasta este imaginea umană despre ceea ce înseamnă un conducător, dar nu poate să facă dreptate complexității unei Realități spirituale, pe care noi o numim Dumnezeu. Apostolul Ioan ne informează că nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu, El este dragoste (1 Ioan 4; 12)  

Înclinația către păcat a omului nu este nimic altceva decât instinctele sale naturale, fără de care nu ar putea să supraviețuiască într-o lume complicată. Oamenii au instincte puternice de supraviețuire și natura umană nu se bazează pe principii idealiste, dar nici nu le exclude existența. Ceea ce caracterizează însă natura umană și o deosebește de natura din jurul nostru este faptul că oamenii își pot nega propriile lor instincte, în anumite limite, și pot să creadă în principii superioare și chiar să le considere pe acestea mai importante decât viața lor. De exemplu, mulți oameni și-au învins propriu lor instinct de supraviețuire și și-au dat viața pentru libertate sau alte idealuri sociale.

Atunci când Adam și Eva, pe bună dreptate, sunt scoși din ecuație, nu mai rămâne nimic care să justifice condamnarea naturii umane, în relația sa cu Dumnezeu. Nu mai avem de ce să ne simțim vinovați atâta vreme cât natura umană este așa cum este firesc să fie, adică așa cum s-a dezvoltat prin evoluția întregii naturi. Fără legenda lui Adam și Eva, nu mai avem nici un motiv să fim rușinați că suntem ființe umane și că natura noastră nu este perfectă. Nu există nici o vinovăție în ceea ce suntem și nu există nimic greșit în modul cum este constituită natura noastră umană, aceasta din urmă fiind sursa progresului omenirii. Orice om poate să fie născut din Dumnezeu dacă se deschide prezenței Lui în persoana sa. 

Nu există nici o legătură între Adam și Isus (Iisus) dacă Adam nu a existat niciodată în realitate. Când a venit pe Pământ, Isus (Iisus) a fost un om ca oricare dintre noi, dar care a avut o legătură mai puternică decât oricare alt om cu Dumnezeu. Isus (Iisus) a afirmat că oricare credincios poate să facă lucruri mai mari decât a făcut El pe Pământ. (Ioan 14; 12)

 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  
 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  

Refuzul de a crede veridicitatea creației în șase zile duce în mod necesar la respingerea afirmației că Legea celor zece porunci este inspirată de Dumnezeu. Această Lege pornește de la premisa că lumea a fost creată în șase zile, dar realitatea contrazice această afirmație. În conformitate cu Biblia, Dumnezeu nu poate minți:

„1. Pavel, robul lui Dumnezeu şi apostol al lui Iisus Hristos, după credinţa aleşilor lui Dumnezeu şi după cunoştinţa adevărului cel întocmai cu dreapta credinţă, 2. - Întru nădejdea vieţii veşnice, pe care a făgăduit-o mai înainte de anii veacurilor Dumnezeu, Care nu minte, 3. Şi Care, la timpul cuvenit, Şi-a făcut cunoscut cuvântul Său, prin propovăduirea încredinţată mie, după porunca Mântuitorului nostru Dumnezeu – ” (Epistola către Tit a Sfântului Apostol Pavel 1; 1-3)

 Dacă Dumnezeu nu poate să mintă, El nu ar fi putut afirma în Decalog că ar fi creat lumea în șase zile și că s-ar fi odihnit în ziua a șaptea. Aceste afirmații nu au cum să corespundă adevărului din motivele arătate în capitolele anterioare. Universul a apărut acum aproximativ 13,7 miliarde de ani nu acum aproximativ 6000 de ani, așa cum afirmă creaționiștii. Următorul text biblic este locul unde se pretinde că Dumnezeu ar fi creat lumea în șase zile:

„8. Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. 9. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, 10.   Iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine, 12.          Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie. 13. Să nu ucizi! 14. Să nu fii desfrânat! 15. Să nu furi! 16. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău! 17. Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău!” 18. Şi tot poporul a auzit fulgerele şi tunetele şi sunetul trâmbiţelor, şi a văzut muntele fumegând; şi văzând, tot poporul s-a dat înapoi şi a stat departe, temându-se. 19. Apoi a zis către Moise: „Vorbeşte tu cu noi şi vom asculta, dar Dumnezeu să nu grăiască cu noi, ca să nu murim”. 20. Zis-a Moise către popor: „Cutezaţi, că Dumnezeu a venit la voi, să vă pună la încercare pentru ca frica Lui să fie în voi, ca să nu greşiţi”. 21. Că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o.” (Ieșirea 20; 8-21)

Dacă Dumnezeu nu a creat „cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt” în șase zile, atunci înseamnă că nici nu putea să afirme că le-a creat. Deoarece Dumnezeu nu minte, înseamnă că aceste afirmații sunt doar invenții omenești. Cu alte cuvinte, Legea celor zeci porunci nu are origine divină, ci este de proveniență umană. Dacă esența Legii mozaice este de origine pământească, nu divină, înseamnă că toată Legea lui Moise este un produs uman și trebuie înțeleasă în acest fel. 

Există și posibilitatea ca cele zece porunci să fi fost date de cineva care poate minți, de exemplu, de reprezentanții unei civilizații extraterestre. Contextul în care Biblia ne spune că Dumnezeu ar fi dat cele zece porunci poporului evreu este foarte ciudat și ne îndreaptă atenția către o civilizație extraterestră care ar fi vizitat în trecut Pământul:

„16. Iar a treia zi, când s-a făcut ziuă, erau tunete şi fulgere şi nor des pe Muntele Sinai şi sunet de trâmbiţe foarte puternic. Şi s-a cutremurat tot poporul în tabără. 17. Atunci a scos Moise poporul din tabără în întâmpinarea lui Dumnezeu şi au stat la poalele muntelui. 18. Iar Muntele Sinai fumega tot, că Se pogorâse Dumnezeu pe el în foc; şi se ridica de pe el fum, ca fumul dintr-un cuptor, şi tot muntele se cutremura puternic. 19. De asemenea şi sunetul trâmbiţei se auzea din ce în ce mai tare; şi Moise grăia, iar Dumnezeu îi răspundea cu glas. 20. Deci, fiind pogorât Domnul pe Muntele Sinai, pe vârful muntelui, a chemat Domnul pe Moise în vârful muntelui şi s-a suit Moise acolo. 21. Atunci a zis Domnul către Moise: „Pogoară-te şi opreşte poporul, ca să nu năvălească spre Domnul, să vadă slava Lui, că vor cădea mulţi dintre ei. 22.        Iar preoţii, care se apropie de Domnul Dumnezeu, să se sfinţească, ca nu cumva să-i lovească Domnul”. 23. Zis-a Moise către Domnul: „Nu se poate ca poporul să se suie pe Muntele Sinai, pentru că Tu ne-ai oprit din vreme, şi ai zis: Trage hotar împrejurul muntelui şi-l sfinţeşte!” 24. Iar Domnul i-a răspuns: „Du-te şi te pogoară şi apoi te vei sui împreună cu Aaron; iar preoţii şi poporul să nu îndrăznească a se sui la Domnul, ca să nu-i lovească Domnul”. 25. Şi s-a pogorât Moise la popor şi i-a spus toate.” (Ieșirea 19; 16-25)

Unii comentatori afirmă fără temei că Isus (Iisus) este același Dumnezeu cu Acela care s-a revelat în V.T. Dacă însă facem comparație între învățăturile lui Isus (Iisus) și textele din V.T. care îl prezintă pe Dumnezeu vedem că între acestea există o diferență uriașă. Dumnezeu, așa cum îl prezintă cartea Ieșirea 19; 16-25, nu este de loc așa cum ne-a spus Isus (Iisus) că este. În primul rând, Isus (Iisus) ne-a revelat că Tatăl este Spirit, dar forțele care s-au adresat poporului evreu pe Muntele Sinai erau forțe având o prezență materială și care au impus poporului o distanță față de ele, pe care poporul nu o putea parcurge. (Ioan 4; 24)

„Tunete şi fulgere şi nor des pe Muntele Sinai şi sunet de trâmbiţe foarte puternic” în timp ce „Muntele Sinai fumega tot, că Se pogorâse Dumnezeu pe el în foc; şi se ridica de pe el fum, ca fumul dintr-un cuptor, şi tot muntele se cutremura puternic” este descrierea potrivită pentru aterizarea unei nave cosmice pe munte. Întreaga poveste vorbește despre întâlnirea dintre o civilizație extraterestră și poporul evreu prin multe din detaliile sale. Indicația că poporul trebuia să își spele hainele și interdicția de a atinge marginea muntelui ar fi putut să însemne o precauție pe care vizitatorii extratereștrii ar fi putut să o ia împotriva germenilor. Interdicția era extrem de drastică și aceasta se explică prin sensibilitatea pe care reprezentanții unei civilizații extraterestre ar fi putut să o aibă față de microorganismele care se aflau pe Pământ.

„12. Să-i tragi poporului hotar împrejurul muntelui şi să-i spui: Păziţi-vă de a vă sui în munte şi de a vă atinge de ceva din el, că tot cel ce se va atinge de munte va muri. 13. Nici cu mâna să nu se atingă de el, că va fi ucis cu pietre sau se va săgeta cu săgeata; nu va rămâne în viaţă, fie om, fie dobitoc. Iar dacă se vor îndepărta tunetele şi trâmbiţele şi norul de pe munte, se vor putea sui în munte”. (Ieșirea 19; 12-13)

Cel ce se va fi atins de munte trebuia să moară. De ce așa o normă drastică? Explicația ar fi că ființele extraterestre, fără să dorească, ar fi putut să transmită oamenilor niște germeni patogeni care ar fi putut să pună în pericol existența întregului popor evreu și chiar și a altor popoare, existente la aceea dată pe Pământ. Cine se atingea de munte trebuia ucis cu pietre sau cu săgeți, nu trebuia atins sau atinsă cu mâna de alți oameni. Vedem aici posibilitatea unei epidemii datorate întâlnirii dintre o civilizație extraterestră și omenire și nu îl vedem pe Dumnezeu care este descris de Biblie ca fiind  Creatorul cerului și a al Pământului.   

Atât în cartea Ieșirea cât și în cartea profetului Ezechiel ni se vorbește despre experiența pe care oamenii au avut-o cu forțe materiale care ne duc cu gândul către ființe venite din alte lumi. Aceste ființe nu sunt existențe spirituale, deoarece ele reprezintă o desfășurare cu aspect tehnologic superior celui cunoscut de omenire. Apare deci o extrapolare în textul biblic de la o posibilă întâlnire între extratereștrii și oameni la o Ființă supranaturală care ar fi creat universul în șase zile. Nu trebuie însă să facem confuzia între o civilizație extraterestră și Dumnezeu care pentru a crea universul se impune să fie situat în afara lui. O civilizație extraterestră nu ar fi putut crea universul din interiorul lui, dar ar fi putut crea primii oameni prin inginerie genetică. Pentru o astfel de creație însă ar fi fost nevoie ca pe Pământ să existe deja niște hominizi, care să poată să fie transformați genetic.  

Dacă Dumnezeu nu a creat lumea în șase zile, atunci toate textele biblice care pornesc de la această premisă, pornesc de la o ipoteză falsă. Pornind de la o presupunere falsă, se ajunge în mod inevitabil la o concluzie greșită. 

Dacă Dumnezeu a creat universul prin Big bang, nu știm cum a procedat în detaliu. Nu știm ce a existat înainte de crearea universului nostru, nu știm cum a realizat El singularitatea din care s-a produs acel Big bang. Nu avem nici o revelație scrisă despre originea universului, avem numai revelația în natură, care vine din studiul lumii înconjurătoare, dar care poate fi interpretată în sensuri diferite, chiar opuse unul altuia.

Trebuie să recunoaștem că Biblia nu reprezintă o revelație asupra modului cum a apărut universul și omenirea. Aceasta este premisa corectă de la care trebuie plecat în cunoașterea lui Dumnezeu. Atâta vreme cât confuzia dintre miturile biblice și revelația lui Dumnezeu va continua să existe și chiar va fi promovată de instituțiile bisericești nu vom putea să așezăm cunoașterea Lui pe baze reale.

Povestirile biblice despre creație contrazic vehement tot ceea ce cunoaștem despre univers. Cu toate acestea, dacă Dumnezeu a creat legile naturii, El nu a făcut acest lucru doar pentru ca tot El să contrazică aceste legi, prin modul în care Biblia descrie creația Sa. 

La acest punct, se poate trage o concluzie rațională care pune în discuție valabilitatea anumitor învățături ale Bisericilor instituționale. Dacă Dumnezeu nu a creat lumea în șase zile și nu s-a odihnit în ziua a șaptea, atunci înseamnă că ținerea zilei de odihnă de către credincioși nu are nici un sens. Oamenii se pot odihni, după munca lor, dar ținerea unei anumite zile de odihnă, pe baze religioase, este o tradiție sterilă, care are ca sursă un mit.

Dacă Dumnezeu nu a creat lumea în șase zile, ținerea sabatului este o invenție omenească și de asemenea și toată teologia care presupune că cele zece porunci au fost inspirate de Dumnezeu.    

Dumnezeu nu a creat în șase zile cerul și Pământul, marea și toată natura și nici nu s-a odihnit în ziua a șaptea, așa cum spune Biblia. Din acest motiv, Dumnezeu nu a binecuvântat ziua a șaptea și nu a sfințit-o. Nici Isus (Iisus) nu a considerat ținerea sabatului ca fiind o cerință absolută: 

„7. Dacă ştiaţi ce înseamnă: Milă voiesc iar nu jertfă, n-aţi fi osândit pe cei nevinovaţi. 8. Că Domn este şi al sâmbetei Fiul Omului.” (Sfânta Evanghelie după Matei 12; 7-8)

Ținerea sabatului biblic a fost relativizată și de apostolul Pavel, care a legat această cerință de convingerea personală a fiecărui credincios și a fiecărei credincioase:

„5. Unul deosebeşte o zi de alta, iar altul judecă toate zilele la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui. 6. Cel ce ţine ziua, o ţine pentru Domnul; şi cel ce nu ţine ziua, nu o ţine pentru Domnul. Şi cel ce mănâncă pentru Domnul mănâncă, căci mulţumeşte lui Dumnezeu; şi cel ce nu mănâncă pentru Domnul nu mănâncă, şi mulţumeşte lui Dumnezeu.” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 14; 5-6)

Nivelul de cunoștințe despre originea universului și a omenirii, din vremea apostolului Pavel, era acela care este exprimat în miturile biblice. Totuși Pavel a înțeles că ținerea sabatului este mai degrabă o tradiție decât o cerință importantă a lui Dumnezeu, altfel nu și-ar fi permis să relativizeze această cerință.

Cele zece porunci sunt o creație omenească și nu divină și prevederile lor nu sunt unice între normele existente în alte culturi. Porunca ținerii sabatului se bazează pe concepția falsă că Dumnezeu a creat întreaga natură și omenirea în șase zile și că El s-a odihnit în ziua a șaptea. În același timp, este evident că dacă Dumnezeu nu a creat lumea în șase zile nici nu avea de ce să se odihnească în ziua a șaptea.
 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  
 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  

În Creștinism, există câteva posibilități de interpretare care privesc relația dintre Dumnezeu și lume și de asemenea calitatea Lui de Creator. 

Punctul de vedere teist creaționist

Conform acestui punct de vedere, Dumnezeu este Creatorul a tot ce există. El a creat direct universul cu toate corpurile cerești și Pământul cu tot ceea ce conține acesta. Dumnezeu a creat toate aceste lucruri fie în șase zile calendaristice, conform adepților unui Pământ tânăr, fie în șase perioade lungi de timp, idee susținută de adepții teoriei zilelor-ere. Dumnezeu nu este răspunzător pentru răul din lume și tot răul vine de la îngerul decăzut Satana și de la oamenii care nu au ascultat de El. 

Punctul de vedere teist evoluționist

Această interpretare susține că Dumnezeu nu a fost direct implicat în originea vieții. El a creat „cărămizile” creației și legile naturii dar la un moment dat El s-a dat înapoi și a lăsat creația să își desfășoare dinamica ei, conform legilor create. (ref. 234)

Odată ce au fost create, legile naturii au determinat apariția vieții din materie anorganică și prin evoluție au dus la apariția oamenilor pe Pământ. Această viziune nu exclude intervenția lui Dumnezeu de a lungul istoriei sau miracolele, dar implicarea Lui este redusă la cazuri excepționale. Preponderența în desfășurarea istoriei o are naturalul. 

Dumnezeu nu este direct responsabil pentru răul din lume, dar indirect El răspunde pentru că a creat lumea. Nu există nici o autoritate în fața căreia Dumnezeu să răspundă și, cu toate acestea, mintea umană este îndreptățită să își pună probleme, chiar dacă oamenii nu au autoritatea de a îl trage la răspundere pe El. Principial, calitatea de Creator aduce nu doar drepturi, Dumnezeu este suveran și face ce vrea cu oamenii, dar implică și răspunderi pentru răul care există în lume. Moartea și suferința sunt prețul care trebuie plătit pentru existența vieții inteligente pe Pământ. Dumnezeu a fost afectat direct de moartea și suferința umană prin torturile și moartea pe cruce a lui Isus (Iisus).  

Dacă Dumnezeu este iubitor, El nu ar fi generat niciodată o lume care conține atâta suferință, deoarece dragostea nu i-ar fi permis să contemple această suferință. Prin urmare, sau Dumnezeu nu este iubitor sau nu a creat El lumea și aceasta a apărut prin evoluția elementelor naturale. Cu alte cuvinte, dacă am pune în balanță dragostea lui Dumnezeu cu toată suferința care există în lume ne-am putea întreba în ce parte va trage balanța. După părerea mea, nu se poate afirma că Dumnezeu nu este iubitor, dar se poate concluziona că multe din povestirile biblice care îl prezintă pe El sunt rezultatul imaginației umane care a luat forma unor mituri.

Dumnezeu nu a creat direct animalele carnivore, ci acestea au apărut pe Pământ prin evoluție. Uciderea unui animal de către un alt animal nu a fost planificată de Dumnezeu, ci a fost o condiție naturală, impusă de evoluția speciilor, determinată de necesitatea existenței unui ecosistem al Pământului care a fost în măsură să genereze și să susțină viața inteligentă. Este extraordinar că natura nu a creat doar ființele umane prin evoluție, ci a generat ceva la fel de complicat și anume un ecosistem care să permită ca oamenii să supraviețuiască și să prospere în această lume. Apariția pe cale naturală a unor ființe atât de complicate cum sunt oamenii este o realizare excepțională, dar planificarea unui ecosistem care să se autoregleze și să permită supraviețuirea raselor umane presupune o forță interioară a naturii care trebuie bine analizată. Nu aven nici un motiv să subestimăm natura, dacă ne uităm în jurul nostru la realizările ei. Unde se află Dumnezeu în această ecuație? Aceasta este o întrebare complicată care presupune cunoașterea relației dintre El și natură. În același timp, povestirile despre creație din Biblie nu pot să fie considerate că dețin răspunsul la această întrebare. Rămâne știința care se află într-un proces continuu de aflare a informațiilor necesare care pot să genereze răspunsul la întrebarea la care fac referire.

Punctul de vedere deist

Interpretarea deistă, conține și ea ideea că Dumnezeu a generat elementele de bază ale creației și legile naturii dar nu a creat direct universul sau omenirea. O dată constituită, natura lucrează în mod independent și, prin evoluție, a apărut omenirea. Diferența față de punctul de vedere teist evoluționist este aceea că în concepția deistă orice intervenție din partea lui Dumnezeu este exclusă, nu există miracole sau revelație. Tot ceea ce putem să știm despre Dumnezeu vine prin raționalitate și prin studiul naturii. Aceasta este o religie naturală care nu are nici un loc pentru supranaturalul care intervine în desfășurarea naturii. După ce a creat elementele constitutive ale naturii, Dumnezeu s-a retras complet din creația Sa și a lăsat-o pe aceasta să evolueze liber.        

Creștinii deiști cred că nu este voia lui Dumnezeu ca ceva rău să se întâmple oamenilor. Lucrurile rele se întâmplă accidental sau determinate de oameni, dar nu sunt niciodată cauzate de Dumnezeu. De exemplu, o boală poată să fie cauzată de o infecție accidentală sau de acțiunea unei persoane care ingerează alimente sau lichide nesănătoase. Dumnezeu nu face pe oameni bolnavi sau sănătoși, intervenind în starea lor de sănătate. (ref. 235)      

Punctul de vedere panenteist

Dumnezeu este una cu universul dar este mai mult sau mai complex decât acesta. Este o situație similară cu cea a raportului dintre creier și conștiință, aceasta din urmă fiind mult mai mult decât suma celulelor creierului. Următoarea cotație sintetizează foarte bine ce este panenteismul:

„Panenteismul în esență este o combinație între teism (Dumnezeu este Ființa supremă) și panteism (Dumnezeu este totul). În timp ce panteismul spune că Dumnezeu și universul sunt co-existente, panenteismul susține că Dumnezeu este mai mare decât universul și că universul este conținut în Dumnezeu. Panenteismul susține că Dumnezeu este „efectul suprem” al universului. Dumnezeu este tot ceea ce conține universul, dar Dumnezeu de asemenea este mai mare decât universul. Evenimentele și schimbările  din univers îl afectează și îl schimbă pe Dumnezeu. În timp ce universul crește și învață, Dumnezeu de asemenea crește în cunoaștere și în existență.” (ref. 236)     

Întregul este mai mare decât suma părților. Dumnezeu este responsabil pentru răul din lume numai în măsura în care este implicat în dezvoltarea acesteia. Dumnezeu fiind o realitate complexă și nu una simplă, El influențează lumea de la înălțimea Sa și în acest fel este Creator. Componentele universului reprezintă elemente ale Sale pe care le poate influența așa cum dorește. Dacă Dumnezeu reprezintă Conștiința întregii realități El poate să influențeze materia și energia.

Când cineva în mod legitim respinge facticitatea primelor 11 capitole din cartea Facerea, aceea persoană nu poate să se armonizeze cu punctul de vedere teist creaționist și se vede nevoit sau nevoită să se orienteze către o altă viziune asupra lui Dumnezeu, fie teist evoluționistă, deistă, panenteistă etc. Punctul de vedere teist creaționist se bazează pe interpretarea literală a primelor 11 capitole ale Bibliei. În Biblie, Dumnezeu este Creatorul Atotputernic al universului, al cerului, al Pământului, al omenirii, al animalelor și al plantelor. În cartea Facerea, suntem informați că Dumnezeu ar fi creat totul în mod direct, nu în mod indirect, prin evoluție, adică fără să folosească natura ca un intermediar.

În ceea ce privește capitolul 2 din cartea Facerea, din Biblie, acesta se opune categoric științelor moderne, deoarece exclude posibilitatea apariției omenirii prin evoluție, așa cum ne propune știința. Evoluția presupune existența unui strămoș comun al plantelor animalelor și oamenilor dar în cel de al doilea capitol al Bibliei plantele și animalele ar fi fost create după crearea omului. Ordinea creației, din capitolul al doilea al Bibliei este irațională și absurdă și este contrazisă de realitate.

Cartea Facerea nu este o carte de știință sau de istorie și, în cel mai bun caz, ar putea să fie considerată o colecție de parabole. Ca și parabole, narațiunile conținute în primele 11 capitole ale Bibliei au un mesaj care se opune de multe ori dogmelor și doctrinelor creștine, care sunt bine înrădăcinate și promovate de instituțiile bisericești. De exemplu, în narațiunea despre Adam și Eva, șarpele nu este privit, de către textele biblice, ca un personaj malefic, ci ca unul care spune mereu adevărul, spre deosebire de Dumnezeu, ale căror afirmații nu se îndeplinesc. După cum a afirmat șarpele, oamenii nu au murit în ziua în care au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, nici fizic și nici spiritual, și li s-au deschis ochii, ajungând să cunoască binele și răul, la fel ca Dumnezeu.    

Șarpele a vrut să aducă cunoaștere omenirii, contrar voinței lui Dumnezeu, care a dorit să împiedice omenirea să dobândească cunoașterea binelui și a răului. Ne întoarcem la scrierile sumeriene în care ni se spune că extratereștrii care au vizitat Pământul au dorit să creeze o rasă de sclavi care să le servească interesele. O rasă de sclavi nu trebuia să dobândească prea multe cunoștințe, deoarece acestea i-ar fi adus în situația de a nu se mai supune stăpânilor lor. Sclavii trebuiau să se supună stăpânilor lor, fără să aibă conștiința morală a situației lor.

Dacă suntem atenți, putem să observăm că povestirile biblice despre creație păstrează în conținutul lor logica internă a scrierilor sumeriene. Conform Bibliei, oamenii au fost creați de Dumnezeu să lucreze și să păzească Grădina Eden, dar șarpele i-a învățat că pot să devină ființe conștiente de potențialul lor. Conform scrierilor sumeriene, annunaki ar fi creat o rasă de oameni care să lucreze în interesul lor, în minele de aur de pe Pământ. 

Consider că adevărata cheie pentru a înțelege povestirile din primele 11 capitole ale cărții Facerea o reprezintă scrierile sumeriene, care se referă la vizita unei civilizații extraterestre pe Pământ. Dogmele și doctrinele oficiale ale Bisericilor instituționale dau un cu totul alt înțeles conținutului povestirilor despre creație din Biblie decât acela care reiese din contextul în care au fost scrise.

Dacă Dumnezeu, așa cum este prezentat în primele 11 capitole ale Bibliei, se referă la vizita unei civilizații extraterestre pe Pământ, atunci se pot explica anumite detalii ale textelor, care altfel nu au nici un înțeles. Se poate explica de ce Dumnezeu se referă la Sine folosind pluralul. Oamenii din vechime nu aveau noțiuni despre Trinitate, deci folosirea pluralului pentru Dumnezeu nu ar putea să fie explicată prin prezența Trinității. Singura explicație rămâne deci că, atunci când au fost creați primii oameni, prin inginerie genetică, la această creație, au participat mai mulți reprezentanți ai unei civilizații extraterestre și nu Dumnezeul unic.

Un alt detaliu care nu poate să fie explicat decât în lumina textelor sumeriene, care au stat la baza textelor biblice, este descrierea mineralelor și a metalelor prețioase care se aflau în Grădina Eden:

„10. Şi din Eden ieşea un râu, care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe. 11. Numele unuia era Fison. Acesta înconjură toată ţara Havila, în care se află aur. 12. Aurul din tara aceea este bun; tot acolo se găseşte bdeliu şi piatra de onix. 13. Numele râului al doilea este Gihon. Acesta înconjură toată ţara Cuş. 14. Numele râului al treilea este Tigru. Acesta curge prin fata Asiriei; iar râul al patrulea este Eufratul. 15. Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.” (Facerea 2; 10-15)      

În textele sumeriene se vorbește despre faptul că civilizația extraterestră care a vizitat Pământul a fost interesată de aur, deoarece acesta ar fi putut ajuta la refacerea atmosferei planetei de unde veneau. Ce sens ar fi avut prezentarea existenței aurului în Grădina Eden, dacă povestirea respectivă nu ar fi fost inspirată din textele sumeriene? În viziunea dogmele și doctrinelor Bisericilor instituționale, Dumnezeu i-a creat pe primii oameni ca să trăiască fericiți în raiul pământesc și în nici un caz să lucreze în minele de aur sau să extragă diverse minerale din pământ. În același timp, nu acesta este mesajul din Biblie.

Un alt exemplu de text, care nu are nici un înțeles, așa cum apare în Biblie, dacă nu îl raportăm la textele sumeriene, este cel privitor la „fiii lui Dumnezeu” care ar fi venit pe Pământ și care s-ar fi căsătorit cu „fetele oamenilor” (Facerea 6; 1-2). În legătură cu această situație trebuie menționați și uriașii despre care vorbește Biblia și care și ei puteau să apară în contextul vizitei unor extratereștrii pe Pământ. (Facerea 6, 3-4)

Se pare că o parte din reprezentanții acelei civilizații extraterestre nu a privit cu ochi buni emanciparea primilor oameni și le-a interzis să încerce să dobândească anumite cunoștințe. O altă parte însă, printre care se numără și persoana care este descrisă folosindu-se de alegoria cu șarpele, a încercat să îi ajute pe oameni să obțină cunoștințele la care aveau dreptul, conform statutului lor de ființe raționale.  

Parabola cu privire la pomul cunoștinței binelui și răului poate fi interpretată prin aceea că ea ne descrie conflictul dintre primii oameni și reprezentanții civilizației extraterestre, la care ne referim, în legătură cu nevoia oamenilor de a își mări cunoștințele, cerință bazată pe curiozitatea lor naturală.

Căutarea cunoașterii, chiar și împotriva voinței lui Dumnezeu, este ceea ce le conferă oamenilor o dimensiune eroică și un statut special și este ceea ce îi diferențiază pe aceștia față de animale, deoarece acestea din urmă nu ar putea să săvârșească în mod conștient acte de neascultare față de El. 

Adam și Eva, dacă ar fi existat cu adevărat, ar fi fost mai puțin decât oameni, în sensul complet al acestui termen, atunci când au fost creați de Dumnezeu. Cauza acestei situații ar fi reprezentat-o lipsa capacității primilor oameni de a discerne binele de rău. Primele ființe cu formă umană de pe Pământ ar fi devenit cu adevărat oameni, numai atunci când ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului. Deoarece Dumnezeu s-ar fi opus ca cei doi să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului înseamnă că Adam și Eva au devenit oameni adevărați împotriva voinței Lui.   

Aceste mituri au fost interpretate de către dogmele și doctrinele creștine ca fiind dovada celui mai mare păcat pe care l-ar fi săvârșit primii oameni, păcatul de neascultare împotriva lui Dumnezeu. Cu toate acestea, dacă Dumnezeu a fost înțeles de către scriitorii cărții Facerea ca un nume generic, pentru reprezentanții unei civilizații extraterestre, sau ca un lider al acestora, atunci revolta oamenilor împotriva acelor extratereștrii ar fi fost justificată, având în vedere că aceștia doreau să îi folosească pe oameni doar ca sclavi. Această conexiune poate oricând să fie făcută, atâta vreme cât există suficiente elemente care ne permit să contrazicem imaginea idilică, dar greșită pe care Bisericile instituționale o promovează despre raiul pământesc, care ar fi fost Grădina Eden. Primii oameni au fost puși să lucreze și să păzească grădina în care se afla aur și alte materiale folositoare, fără să li se permită să acumuleze suficiente cunoștințe pe baza cărora să poată să facă deosebirea dintre bine și rău. Acesta nu era un rai, ci un fel de lagăr forțat de muncă, din care oamenii ar fi avut tot dreptul să încerce să evadeze. Numai cunoscând binele și răul, oamenii ar fi avut posibilitatea să recunoască propriul lor statut care le permitea să ajungă să fie egali ca valoare cu aceia care i-au creat.  

În textul biblic care se referă la neascultarea lui Adam și Eva, Dumnezeu este prezentat ca o divinitate autoritară care a dorit să păstreze cunoașterea binelui și răului doar pentru El, pentru motivul că, dacă oamenii ar fi avut și ei cunoașterea aceasta, ar fi ajuns ca El. În final, după ce au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, Biblia ne spune că Adam și Eva au și ajuns ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul.

În realitate, textul biblic critică atitudinea lui Dumnezeu față de oameni, deoarece îl prezintă pe El ca pronunțând o condamnare, care nu s-a realizat în practică. Dumnezeu nu a făcut ceea ce a spus, conform Bibliei, pe când în cazul șarpelui, tot ce a spus acesta s-a întâmplat întocmai:

„16. A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, 17. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facerea 2; 16-17) 

„4. Atunci şarpele a zis către femeie: „Nu, nu veţi muri! 5. Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. (Facerea 3; 4-5)

„22. Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!...” (Facerea 3; 22)

După cum poate să observe oricine, oamenii nu au murit, nici fizic și nici spiritual, în ziua când au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, așa cum a spus Dumnezeu, în schimb l-i s-au deschis ochii și au ajuns să cunoască binele și răul la fel ca și El.  

Biblia ne spune că Dumnezeu ar fi creat pe oameni după chipul și asemănarea Sa. Această afirmație, la fel ca și alte detalii din cartea Facerea, nu are nici un sens, dacă Dumnezeu este Spirit, așa cum a spus Isus (Iisus) (Ioan 4; 24). Dacă privim însă scrierile biblice, din primele 11 capitole ale cărții Facerea, prin prisma scrierilor sumeriene, atunci vizitatorii extratereștrii ar fi putut să realizeze oameni după chipul și asemănarea lor dacă ar fi combinat propriile lor gene cu genele hominizilor care trăiau pe Pământ. 

Dacă Dumnezeu este așa cum îl descriu dogmele și doctrinele creștine, atunci apare o contradicție de nereconciliat între două principii. Pe de o parte, ni se spune că Dumnezeu i-ar fi creat pe oamenii după chipul și asemănarea Sa, iar pe de altă parte ni se comunică că atunci când oamenii au ajuns să poarte chipul și asemănarea Lui, cunoscând binele și răul ca și El, Dumnezeu s-ar fi supărat de acest lucru. Dumnezeu ar fi fost nemulțumit că oamenii au ajuns să fie ca El, dar textul folosește pluralul. Dacă Dumnezeu i-a creat pe oameni după chipul și asemănarea Sa, atunci de ce s-a supărat când aceștia au ajuns să semene cu El? Este vorba de o contradicție creată de un mit. Dacă însă creatorii oamenilor ar fi fost reprezentanții unei civilizații extraterestre, atunci ei puteau să îi creeze pe oameni după chipul și asemănarea lor genetică însă fără dorința de a le oferi și toate cunoștințele pe care le aveau ei. Dumnezeul unic, iubitor și generos, nu ar fi comis niciodată o astfel de meschinărie.  

Narațiunile biblice nu sunt atât de originale, cum s-ar putea crede. Acestea conțin simboluri care se regăsesc și în miturile altor civilizații străvechi, cum ar fi motivul șarpelui, pomului vieții, oceanul primordial, haosul sau numărul șapte. Povestirile biblice folosesc multe din aceste simboluri într-o perspectivă relativ nouă, dar ele nu apar pentru prima dată în Biblie. Contradicțiile interne și asemănările cu alte religii ne arată că povestirile despre creație și Potop, din cartea Facerea, nu reprezintă o revelație unică, care vine de la Dumnezeu.   

Șarpele are un simbolism mixt în narațiunile biblice. Pe de o parte, el este simbolul răului, al diavolului care este șarpele cel vechi, dar pe de altă parte, Dumnezeu i-a cerut lui Moise să înalțe un șarpe în deșert ca un simbol pentru salvarea poporului evreu, deci el reprezintă binele: 

„În evanghelia după Ioan 3; 14-15, Isus (Iisus) face o comparație directă între înălțarea Fiului Omului și acțiunea lui Moise în înălțarea șarpelui ca un semn, folosindu-l ca un simbol asociat cu salvarea: „Așa cum Moise a ridicat șarpele în deșert, la fel trebuie să fie înălțat Fiului Omului, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (ref. 237)        

În multe religii ale lumii șarpele este un simbol important al înțelepciunii:

„Datorită cunoștințelor despre ierburi și asocierii cu substanțe psihotrope, șarpele a fost adesea considerat unul dintre cele mai înțelepte animale, fiind (aproape) divin. Aspectul său divin combinat cu habitatul său în pământ, printre rădăcinile plantelor, a făcut din el un animal cu proprietăți din lumea de sub pământ conectat cu viața de dincolo și imortalitatea. Asclepius, zeul medicinii și al vindecării, ducea un băț cu un șarpe încolăcit pe el, care a devenit simbolul medicinii moderne.” (ref. 238)  

Câteodată simbolul șarpelui este amestecat cu un alt simbol mitic, care este copacul:

„În multe mituri șarpele (câteodată o pereche) trăiește în sau este încolăcit în jurul unui Pom al Vieții situat într-o grădină divină. În povestea despre geneză din Torah și Vechiul Testament biblic, pomul cunoașterii binelui și răului este situat în Grădina Eden împreună cu pomul vieții și șarpele. În mitologia Greacă Ladon este încolăcit în jurul unui copac în grădina Hesperidelor protejând merele de aur ... În mod similar Nidhogg Nagar dragonul din mitologia Norse mănâncă din rădăcinile lui Yggdrasil, Pomul Lumii. Sub un alt copac (copacul Bodhi al Iluminării), Buddha a stat în meditație extatică. Când s-a pornit o furtună, marele șarpe rege Mucalinda s-a ridicat din locul lui deasupra pământului și la înconjurat pe Buddha cu șapte încolăciri pentru șapte zile, pentru a nu își întrerupe starea extatică.” (ref. 239)         

În legătură cu Buddha, simbolismul șarpelui și al copacului este completat cu simbolul numărului șapte care și el se regăsește în cartea Facerea. O altă referință la numărul simbolic șapte este aceea pe care o face Joseph Campbell:

„A fost sugerat de către Joseph Campbell că simbolul șarpelui încolăcit în jurul unui băț este o reprezentare străveche a fiziologiei Kundalini. Bățul reprezintă coloana vertebrală cu șarpele care simbolizează canalele de energie. În cazul a doi șerpi încolăciți de regulă ei se intersectează unul cu celălalt de șapte ori, o posibilă referință la cele șapte centre care se numesc chakre.” (ref. 240)    

În alte religii din Orientul Apropiat, cum ar fi cea Egipteană, șarpele este de asemenea foarte prezent: 

„În Egiptul antic, șarpele apare de la începutul și până la sfârșitul mitologiei lor. Ra și Atum („cel care face complet sau perfectează”) a devenit același zeu, Atum, „împotriva lui Ra,” a fost asociat cu animalele pământului, inclusiv șarpele: Nehebkau („acela care înhamă sufletele”) a fost șarpele cu două capete care reprezenta o zeitate care păzea intrarea în lumea de sub pământ. El este văzut adesea ca fiul zeiței șarpe Renenutet.” (ref. 241)  

În Gnosticism, simbolul șarpelui este important, dar în alt sens decât în Creștinismul clasic:

„Imaginea șarpelui ca și întruchipare a înțelepciunii transmisă de Sofia a fost o emblemă folosită de gnosticism, în mod special de acele secte pe care cei mai ortodocși le-au caracterizat ca „Ophites” („Oamenii Șarpelui”). Șarpele a fost unul din animalele asociate cu cultul lui Mithras. Basilicul, veninosul „rege al șerpilor” cu o privire care ucide, a fost clocit de un șarpe, Pliniu cel Bătrân și alții cred, din oul unui cocoș.” (ref. 242)    

Așa cum am menționat deja, Pomul Vieții este un simbol care se regăsește în cartea Facerea dar și în alte mitologii ale lumii:

„Un copac stilizat cu o evidentă semnificație religioasă apare ca un motiv artistic în mileniul patru în Mesopotamia, și, în mileniul al doilea Î.Hr., se regăsește peste tot în orbita vechilor colectivități umane din Orientul Apropiat, inclusiv Egipt, Grecia, și civilizația indusă. Înțelesul acestui simbol nu este clar, dar compoziția sa generală amintește izbitor de Pomul Vieții al artei târzii creștine, iudaice, musulmane și budiste. Întrebarea dacă conceptul de Pom al Vieții a existat în antica Mesopotamie a fost obiect de dezbatere și de aceea mulți cercetători din zilele noastre preferă termenul mai neutru de „pom sacru” atunci când se referă la copacul mesopotamian.” (ref. 243)  

Simbolul care este Pomul Vieții nu este original sau unic și nu se regăsește doar în Biblie. Prezența lui în textele biblice este o dovadă că narațiunile din cartea Facerea aparțin unei tradiții culturale vaste.    

Numărul șapte este de asemenea un simbol important care este folosit și de cartea Facerea. Numărul șapte se regăsește în multe texte religioase ca un număr special. Babilonienii au separat săptămâna în șapte zile. Având o relație atât de strânsă cu calendarul, numărul șapte a dobândit o semnificație religioasă de a lungul timpului. (ref. 244)

„Șapte a fost întotdeauna un număr foarte special. Cartea cea mai veche sanscrită, Rig Vega, descrie șapte stele, șapte continente concentrice, și șapte surse de soma, băutura zeilor. În conformitate cu V.T. evreu și creștin, lumea a fost creată în șapte zile și porumbelul lui Noe s-a întors după șapte zile după Potop. În mod similar, Egiptenii au descris șapte cărări către rai, Allah a creat un cer și un pământ islamic cu șapte nivele, și noul născut Buddha a făcut șapte pași mari.” (ref. 245)       

Cartea Facerea nu este în nici un fel originală atunci când folosește numărul șapte în una din povestirile despre creație. Oceanul primordial și haosul inițial sunt alte două simboluri la care s-a făcut deja referire și care se găsesc nu doar în povestirile biblice despre creație, dar și în alte texte religioase. Este limpede că Biblia, atunci când descrie creația universului și a umanității, nu reprezintă o revelație pe care ar fi dat-o Dumnezeu oamenilor, ci generează o mitologie asemănătoare cu cele care rezultă din zone geografice apropiate.    

Cu alte cuvinte, cartea Facerea folosește aceleași simboluri ca și cele folosite de alte culturi ale căror scrieri nu au pretenția că sunt inspirate de Dumnezeu.

 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  
 pagina anterioara                        pagina urmatoare
  

Ordinea în care a apărut universul, Pământul și omenirea, așa cum este prezentată de științele moderne, este una rațională și credibilă, spre deosebire de cea prezentată de Biblie. Nu există nici un motiv pentru ca cineva să creadă că Dumnezeu ar fi creat universul, Pământul și omenirea în felul în care spune Biblia că le-ar fi creat și să respingă în schimb motivațiile științifice. Credința în Dumnezeu nu trebuie confundată cu manipularea și condiționarea, prin intermediul unor dogme și doctrine religioase. Prin urmare, singura teologie acceptabilă este aceea care se bazează pe descrierea științifică a creației universului, deoarece aceasta ne permite să cunoaștem în mod rațional adevărul despre originea universului și a omenirii.

Ce ne spune această teologie? Oamenii sunt o parte a naturii și de asemenea sunt elementele constitutive ale societății. Din acest considerent, natura umană reflectă întreaga natură, iar aceasta din urmă nu se bazează pe criterii morale, ci există pe baza principiului supraviețuirii. Societatea, la rândul ei, își desfășoară dinamica sa pe baza unor norme impuse de către autoritățile diferitelor structuri sociale. Prin urmare, oamenii sunt ceea ce sunt datorită unor considerente legate de natura cu care se nasc și de normele societății în care trăiesc.

Spre deosebire de celelalte forme de viață, oamenii dispun de conștiință, care face posibilă deosebirea bazată pe criterii morale. Această conștiință morală nu este înnăscută în natura umană, ci este dobândită printr-un proces de educație datorat civilizației. Conștiința umană nu este un dat care vine dintr-o altă lume, ea este produsul societăților în care trăim. Dovada este că oamenii urmează norme morale diferite în funcție de societatea de unde provin. Dacă ar fi fost să vedem ce morală exprima conștiința unor tineri naziști, în timpul regimului național socialist din Germania, am putea să vedem că aceasta reflecta educația acelor tineri din lumea în care trăiau și nicidecum o conștiință morală general valabilă pentru întreaga umanitate. Conștiința morală a acelor tineri a fost foarte diferită de conștiința morală a altor tineri, care au fost educați în alte condiții istorice.

Dacă oamenii se nasc cu o anumită natură, de exemplu, sunt egoiști și tentați să abuzeze de semenii lor, există norme sociale care urmăresc să controleze natura umană prin impunerea unor reguli, dictate de fiecare comunitate umană în parte. Aceste norme nu neagă și nu blamează natura umană și privesc tendințele acesteia ca pe ceva normal. Oamenii sunt ceea ce sunt datorită modului în care a evoluat natura și nu pot fi considerați vinovați pentru natura lor. Aceasta însă nu exclude principiul responsabilității personale în fața legilor deoarece se presupune că oamenii au capacitatea mintală necesară pentru a își controla propria natură.

În teologia creștină, care se bazează pe primele 11 capitole ale Bibliei, se susține ideea că Dumnezeu i-ar fi creat pe Adam și Eva, niște ființe având o natură perfectă, dar ei și-au pierdut această natură, prin neascultarea de El. În momentul de față, natura umană este considerată ca fiind decăzută, în grade care diferă de la o mișcare creștină la alta. Oamenii trebuie să se rușineze de natura lor umană și sunt considerați toți că sunt păcătoși, și atunci când nu au făcut nimic pentru care să fie condamnați. În teologia creștină oamenii sunt considerați toți un fel de vinovați fără vină și această vinovăție înnăscută trebuie plătită sau răscumpărată prin sacrificiu. Orice ar face cineva nu poate scăpa singur de această vinovăție deoarece nimeni nu poate să își schimbe singur natura. Oamenii vor putea să fie iertați de Dumnezeu numai dacă cred că Isus (Iisus) a murit pe cruce în locul lor și în felul acesta a plătit pentru păcatele lor.

În sine, moartea pe cruce a lui Isus (Iisus) nu schimbă natura umană, care rămâne tot înclinată către păcat, în ciuda sacrificiului Lui. De asemenea, moartea simbolică a lui Isus (Iisus) pe cruce nu compensează vinovățiile lui Adam și Eva, dacă cei doi nu au existat și sunt doar personaje de legendă. Atâta vreme cât oamenii trăiesc în natura lor umană ei nu pot să nu păcătuiască și ca să nu mai păcătuiască ei au nevoie să își schimbe natura, adică să dobândească natura morală a lui Dumnezeu. Această schimbare a naturii, în învățătura creștină se numește nașterea din nou. (Ioan 3; 3-6)

Fără păcatul original, fără ca natura umană să fie considerată degradată de păcat, așa cum susține teismul clasic că ar fi, fără teoria conform căreia oamenii nu pot să discearnă singuri binele de rău și fără Dumnezeu, prezentat ca fiind Creatorul direct al omenirii, toată teologia creștină apare foarte diferită de ceea ce se cunoaște până acum.    

Dumnezeu nu a creat primii oameni pe Pământ, dacă universul a apărut prin Big bang și nu așa cum susține cartea Facerea. În cel mai bun caz, El a creat condițiile necesare pentru apariția vieții pe Pământ și în final pentru existența umană. Chiar și în acest caz, viața pe Pământ a luat forme particulare, conform evoluției naturale și nu în conformitate cu voința lui Dumnezeu, exprimată în fiecare caz în parte. Formele de viață au evoluat de a lungul milioanelor de ani și au dus la apariția primilor oameni pe planeta noastră.  

Iertarea de păcate nu poate să schimbe direct natura umană, dar poate să îi convingă pe oameni că Dumnezeu are înțelegere pentru ei și că le dorește binele, oferindu-le posibilitatea unui nou început. Oricât de mult ar fi iertați, oamenii nu pot să se comporte radical diferit decât dacă își schimbă natura.

„9. Oricine este născut din Dumnezeu nu săvârşeşte păcat, pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în acesta; şi nu poate să păcătuiască, fiindcă este născut din Dumnezeu.” (Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan 3; 9)    

„18. Ştim că oricine e născut din Dumnezeu nu păcătuieşte; ci cel ce s-a născut din Dumnezeu se păzeşte pe sine, şi cel rău nu se atinge de el.” (Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan 5; 18)

O a doua variantă de înțelegere a lui Dumnezeu este aceea în care El este reprezentantul unei civilizații extraterestre care se află în interiorul universului nostru. Această posibilitate generează o teologie interesantă și foarte diferită de teologia bazată pe acceptarea facticității narațiunilor despre creație din Biblie.

Povestirile biblice despre creație nu sunt decât o reproducere a povestirilor babiloniene pe această temă. Povestirile sumeriene vorbesc cu claritate despre faptul că primii oameni pe Pământ ar fi fost creați prin inginerie genetică de către reprezentanții unei civilizații extraterestre.

Narațiunile biblice despre creație duc mai departe mesajul povestirilor sumeriene și într-un mod cu totul lipsit de abilitate extind crearea omului la crearea întregului univers. Dacă a creat omul, de ce nu ar fi creat Dumnezeu, al cărui nume apare la plural în primul capitol al cărții Facerea, și întregul univers? Este o întrebare pe care și-au pus-o probabil scriitorii cărții Facerea și la care s-au grăbit să dea un răspuns desprins de realitate și foarte confuz. Acei scriitori nu cunoșteau adevărul și nici nu aveau acces la o sursă divină care să le arate cum a apărut universul și omenirea. Tot ce aveau la dispoziție erau miturile altor popoare pe care le puteau adapta după propria lor imaginație.

O civilizație extraterestră putea să creeze omul, așa cum profesează povestirile sumeriene, dar nu ar fi putut să creeze universul din interiorul lui. Dacă scriitorii biblici care s-au ocupat de povestirile despre creație au avut ca punct de plecare narațiunile sumeriene, atunci atribuirea creării universului unei civilizații extraterestre este o exagerare. Acea civilizație putea să creeze primii oameni prin inginerie genetică, dar ar fi fost și ea o parte din universul în care locuia, deci problema originii universului nu este rezolvată.   

Oare de ce au folosit scriitorii cărții Facerea pluralul dacă există un singur Dumnezeu? Singura explicație plauzibilă este aceea că acei scriitori au avut în vedere mai multe persoane și nu doar o singură Persoană, deci s-au referit la reprezentanții unei civilizații extraterestre, nu au avut în vedere un Dumnezeu unic.      

Dacă acceptăm că povestirile din cartea Facerea se referă la o civilizație extraterestră atunci întreaga teologie a Bibliei este una care se deosebește foarte mult de modul în care este înțeles Dumnezeu de către instituțiile bisericești.  

Putem să fim siguri că Dumnezeu nu este așa cum îl descrie cartea Facerea, deci că nu este un Creator care zice și tot ce zice El se transformă imediat în realitate în mod miraculos. Dacă a creat universul, Dumnezeu nu l-a făcut dintr-o dată așa cum este în zilele noastre, ci a folosit evoluția ca mijloc de transformare în timp a materiei. Timpul este ingredientul esențial care stă la baza creației. Dumnezeu a avut nevoie de 13,7 miliarde de ani pentru a aduce universul la nivelul la care se află astăzi. Aceasta înseamnă că El nu folosește mijloace supranaturale pentru a crea, ci se folosește de forțele naturii.

Este ușor de presupus că Dumnezeu ar fi creat forțele naturii care transformă materia și o determină să evolueze către forme din ce în ce mai complexe, dar nu avem nici cea mai vagă idee, nici un om pe Pământ nu are, ce înseamnă această creație.      

Dacă Dumnezeu a creat universul nu avem nici o revelație credibilă în acest sens. Povestirile despre creație din Biblie nu reprezintă o revelație și nu ne rămâne decât să credem că universul a fost creat și nu a părut doar în baza legilor naturii. Sunt multe lucruri pe care nu le cunoaștem, de exemplu, cum au apărut legile naturii. Personal, sunt un om credincios, pe lângă alte motive, și pentru că plec de la premisa că nimic nu poate să apară din nonexistența absolută, deci suntem obligați să credem că o formă de existență sau alta, în orice caz, existența ca atare este infinită în timp. Nu a existat niciodată o situație în care nu a fost absolut nimic, în locul cosmosului. Cred că există Dumnezeu ca Persoană bazat pe experiența mea personală cu El, dar nu cred că a creat universul așa cum spune Biblia.

Dacă admitem că divinitatea, la care se referă scrierile sumeriene, și sub influența lor și Biblia, este o civilizație extraterestră, atunci imaginea Lui este foarte diferită decât aceea oferită de către dogmele și doctrinele instituțiilor bisericești. Dacă reprezentanții acelei civilizații au fost priviți în scrierile sumeriene ca niște dumnezei, acesta înseamnă că au ajuns la o evoluție foarte accentuată din punct de vedere științific și tehnologic, dar nu pot să facă tot ceea ce ne spune Biblia că poate să facă El. O civilizație extraterestră foarte evoluată ar putea să reconstruiască o ființă umană plecând de la informația completă despre aceea ființă. Chiar și pe Pământ, reconstruirea personalității unor oameni se încearcă a se realiza, de către unii oameni de știință, cu ajutorul unor computere.

O civilizație extraterestră ar fi trebuit să apară și să se dezvolte, prin evoluție, din alte forme mai simple de viață. O astfel de civilizație extraterestră dispune de o cunoaștere științifică și de o capacitate tehnologică mult mai avansate decât omenirea.   

Mai există desigur și viziunea Gnostică. Dumnezeu este unic dar pe lângă El există și o civilizație extraterestră care a creat primii oameni, fără acordul Lui. Acea civilizație extraterestră i-a creat pe oameni ca sclavi pentru a lucra la extracția unor minereuri, așa cum relatează scrierile sumeriene. Conștiința infinită a întregii Existențe, care este Tatăl ceresc, l-a ales pe Isus (Iisus) pentru ca El să le redea oamenilor demnitatea și să îi învețe că pot să devină una cu Dumnezeu.

Este foarte important de observat că în această concepție Dumnezeu în V.T. și în N.T. nu este același. În V.T. descrierea lui Dumnezeu este constituită din prezentarea civilizației extraterestre care a creat primii oameni pe Pământ. În N.T. Dumnezeu este Conștiința universală care a locuit în Omul Isus (Iisus), Fiul lui Dumnezeu și care locuiește și în noi dacă îl primim în ființele noastre.

Identificarea lui Dumnezeu din N.T. cu cel din V.T. creează probleme teologice foarte dificile. Învățăturile lui Isus (Iisus) sunt diferite față de cele ale V.T. De exemplu, legea talionului a fost schimbată de Isus (Iisus). Cea mai mare deosebire însă este iubirea vrășmașilor. Isus (Iisus) ne-a spus că Tatăl ceresc își iubește și dușmani și aceasta este o latură a perfecțiunii Sale (Matei 5; 44). În același timp, în V.T. Dumnezeu și-a urât dușmanii și i-a distrus când a socotit de cuviință. Dumnezeu a considerat dușmani pe toți aceia și acelea care nu s-au supus voinței Sale. Cu toate acestea, Dumnezeu care îi consideră pe oameni dușmani este o contradicție în termeni. Dumnezeu nu poate să dușmănească dacă El este sursa vieții. Dumnezeu poate să își retragă bunăvoința Sa de la oameni, dar ca să ajungă să îi dușmănească, aceasta reprezintă un nonsens.

O civilizație extraterestră poate să fie binevoitoare sau ar putea să fie răuvoitoare față de omenire și poate să urmărească alte scopuri decât cele care decurg din proiectul de viitor care este propriu oamenilor. Biblia ne arată că între Dumnezeu și oameni au existat multe confruntări generate de faptul că El vede lucrurile diferit decât noi.

Una din cele mai interesante probleme teologice este aceea a suveranității lui Dumnezeu. Are Dumnezeu dreptul de viața și de moarte asupra oamenilor, în cazul în care El i-a creat? La această problemă se răspunde diferit în funcție de modul în care este înțeleasă existența Lui. Dacă Dumnezeu nu ar fi creat omenirea direct, din țărâna Pământului, atunci pe ca bază i-ar judeca pe oameni sau i-ar arunca în iad? Mulți cred că Dumnezeu este suveran și face ce vrea cu oamenii deoarece El ar fi creat primii oameni, pe Adam și Eva. În același timp, dacă Dumnezeu ar face ce ar vrea cu oamenii asta înseamnă că nu i-ar iubi. Cine iubește trebuie să țină cont de ce vrea cel iubit, îi respectă libertatea. Chiar Isus (Iisus) a spus că cine îl iubește respectă poruncile Lui, adică ține cont de ce vrea El (Ioan 14; 15). Cine iubește respectă deci dorințele celui pe care îl iubește. Dacă Dumnezeu îi iubește pe oameni, trebuie să respecte dorința unora de a trăi departe de El. În acest caz, dușmănia, pedeapsa sau condamnarea nu au nici un sens.

 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  
 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  

Trebuie să precizez încă de la început că nu am nici pe departe pretenția că dețin răspunsuri definitive la marile probleme ale spiritualității. Cea ce se poate face în condiții bune este analiza diverselor alternative și posibilități în legătură cu existența lui Dumnezeu și desprinderea unor concluzii raționale în legătură cu aceste alternative.

Credința nu poate să fie oarbă. Dacă până în urmă cu câteva secole oamenii credeau, în baza datelor biblice, că soarele se învârte în jurul Pământului, când s-a demonstrat că, de fapt, Pământul se învârte în jurul soarelui, cei mai mulți oameni și-au schimbat credința. Cu alte cuvinte, de a lungul timpului, credințele oamenilor au urmat rațiunea lor. În același timp, deoarece nimeni nu poate să demonstreze că nu există Dumnezeu, pe baza unor argumente raționale, mulți oameni consideră credința lor în El ca fiind rațională. Credința într-o Realitate conștientă, mult mai puternică decât omul nu este irațională. Trăim într-o lume extrem de complexă și încărcată de multe necunoscute și de aceea nimeni nu poate avea certitudinea că nu există Dumnezeu.

Prezentul studiu nu contestă raționalitatea credinței în Dumnezeu în general, ci doar concordanța dintre descrierile despre creație prezentate de Biblie și datele care pot să fie confirmate de rațiunea umană. 

Cu alte cuvinte, credința nu are motive să se opună cu încăpățânare rațiunii și acolo unde există argumente raționale convingătoare, care contrazic anumite credințe religioase, acestea din urmă pot să fie revizuite. De exemplu, foarte puțini oameni mai cred astăzi în Zeus sau alte zeități grecești, presupunând că mai există cineva gata să accepte o astfel de credință, deci această credință și-a pierdut valoarea sub influența generată de dezvoltarea culturii și civilizației.

În același timp, trebuie menționat că cea ce numim astăzi Creștinism nu mai este același lucru cu ceea ce se înțelegea cu aproximativ 2000 de ani în urmă prin această noțiune. Creștinismul de astăzi îmbracă multe forme și toți mai mulți Creștini sunt convinși de importanța noilor descoperiri științifice și își revizuiesc concepția asupra credinței lor. Există și Creștini care acceptă evoluționismul ca sursă pentru crearea omului, dar îl privesc pe Dumnezeu ca fiind Acela care ghidează procesele evolutive. Cu toate acestea, evoluționismul nu presupune în mod necesar intervenția lui Dumnezeu pe parcursul acestor procese.       

Credința în narațiunile biblice despre creație și despre Potop însă nu este o credință rațională datorită contradicțiilor și absurdităților pe care acestea le conțin. Din acest motiv, mulți consideră că Dumnezeu, așa cum este descris de cartea Facerea din Biblie, nu există. Aceste persoane merg mai departe și trag concluzia că dacă Dumnezeu, așa cum este descris în primele 11 capitole ale Bibliei, nu are cum să existe ca divinitate supremă deoarece îi lipsesc atributele unei astfel de divinități, atunci înseamnă că El nu există de loc și credința în El este o pierdere de timp. După părerea mea, concluzia că Dumnezeu nu există, doar pentru că anumite mituri ale creației îl prezintă greșit, nu este o construcție rațională. Cel mult se poate afirma că Dumnezeu din primele 11 capitole ale Bibliei nu există, dar asta nu înseamnă că El nu există în realitate. Cu alte cuvinte, imaginea lui Dumnezeu, prezentată în primele capitole ale Bibliei, este o imagine falsă și adevărul despre El trebuie căutat în altă parte.  

Dumnezeu nu trebuie căutat în cartea Facerea din Biblie, ci mai degrabă în experiența personală, directă cu El, a fiecărui credincios și a fiecărei credincioase și, de asemenea, în învățăturile lui Isus (Iisus). În zilele noastre există milioane de oameni care mărturisesc că au avut experiențe personale extraordinare și care indică existența unor realități spirituale. Experiențele înainte de moarte, ale unor persoane care au trecut prin moarte clinică, sunt un exemplu în acest sens.

Se impune însă să remarcăm că există mari deosebiri între experiențele spirituale dinainte de moarte și învățăturile conținute de dogmele și doctrinele religioase. Lumina care se arată celor care trec prin situația de stop cardiac este o Realitate pe care mulți o identifică cu Dumnezeu, dar care nu apare ca fiind o autoritate gata să pedepsească pe păcătoșii care mor, așa cum El este descris de către dogmele și doctrinele bisericile instituționale. Dumnezeu apare acelora care trec prin moarte clinică ca o Ființă care oferă o dragoste infinită și necondiționată celor care trec printr-o astfel de experiență. Experiențele dinainte de moarte ale multor oameni nu se potrivesc cu dogmele și doctrinele religioase și probabil de aceea mulți dintre aceia care parcurg acele experiențe nu devin în mod necesar mai religioși, ci doar mai spirituali.

Fundamental pentru orice experiență spirituală este puterea transformatoare a acesteia, pentru ființele umane. Există mulți oameni care profesează o credință religioasă sau alta, dar care nu au parcurs o transformare profundă în sens spiritual.

Biblia sau alte cărți, așa numite sfinte, nu sunt nici pe departe cele mai bune surse pentru a avea o viață spirituală profundă, dar scrierile biblice nu se pot exclude în totalitate din patrimoniul universal al spiritualității. Biblia conține multe scrieri și, pe lângă miturile despre creație, ea conține și învățăturile încărcat cu o înaltă spiritualitate ale lui Isus (Iisus).     

După cum cred că am arătat în capitolele precedente, este imposibil ca narațiunile cuprinse în primele 11 capitole ale Bibliei să ne arate adevărul despre originile universului și ale omenirii. Această imposibilitate este determinată de numărul mare de contradicții și absurdități cuprinse în textele biblice respective. Aceste texte au un caracter pronunțat mitologic, nu sunt scrieri cu caracter științific sau istoric, chiar dacă prin științific nu trebuie să înțelegem cuprinderea pe care o are astăzi această noțiune.  

În cea ce mă privește, nu mi-am pierdut credința în Dumnezeu, dar consider că această credință, a mea și a celorlalți credincioși, trebuie reconsiderată și pusă pe o cu totul altă bază decât pe cea care este considerată a fi cartea Facerea din Biblie. Universul a apărut acum aproximativ 13,7 miliarde de ani și nicidecum acum câteva mii de ani, așa cum rezultă din datele oferite de Biblie. Universul a apărut prin Big-bang și nu a fost făcut direct de Dumnezeu, pe parcursul a șase zile de creație.

Bazat pe această premisă, singura rațională și fundamentată pe dovezi științifice, rămâne să ne imaginăm locul lui Dumnezeu în această desfășurare. Oare locul lui Dumnezeu este în existența care a permis apariția acelui Big-bang, adică este El o Ființă infinită care precede începutul universului nostru? Convingerea mea personală este că universul nostru nu este singurul care există și că existența ca noțiune generală, nu are un început și un sfârșit. Universul nostru este doar o parte din existența infinită dar, cu toate că știința a ajuns să cunoască câte ceva despre universul în care trăim, știm extrem de puțin despre existența ca atare. 

Există și posibilitatea ca Dumnezeu să reprezinte denumirea generică pentru o civilizație extraterestră, care face parte din universul nostru și care i-a creat pe primii oameni, prin inginerie genetică, așa numiții anunnaki.

Mai există și o altă posibilitate, Dumnezeu este o Ființă spirituală, Conștiința universală a tot ceea ce există, cu care orice om poate să intre într-o relație personală, dacă cere acest lucru de la El. 

De un lucru putem să fim siguri. Dumnezeu nu a creat lumina înaintea soarelui și a cerului, El nu a creat prima zi în mijlocul apelor, unde lumina nu putea să ajungă la mai mult de 200 de metrii adâncime, nu a creat plantele înaintea creației soarelui, și nu a făcut cosmosul și Pământul, așa cum spune Biblia.

Dacă vrem să știm cum a apărut universul avem la dispoziție revelația prin natură care este studiată de științele moderne. Dacă vrem să îl cunoaștem pe Dumnezeu, ne putem baza pe revelația în natura umană, prin Isus (Iisus) și pe revelația personală, dată fiecăruia dintre noi de El.

Din perspectiva mea personală, consider că Dumnezeu se află pretutindeni, în afara și în interiorul universului nostru. De asemenea, este posibilă și vizita unei civilizații extra-terestre pe Pământ, cu multe mii de ani în urmă. Despre această vizită ne vorbesc toate dovezile acumulate cu multă grijă de către susținătorii teoriei astronauților antici. Cele două ipoteze nu se exclud reciproc. Despre Dumnezeu, ca și Conștiință universală cu care putem să devenim una, ne vorbește Isus (Iisus), iar despre vizita extratereștrilor ne vorbesc textele sumeriene, preluate în mare parte de Biblie. Textele biblice au transformat și exagerat povestirile sumeriene, așa încât este nevoie să ne întoarcem la originalul lor sumerian dacă vrem să înțelegem ce conțin ele cu adevărat.

O civilizație extraterestră, care i-a creat pe primii oameni ca sclavii, care să lucreze în minele de extracție a aurului, așa cum ne spun textele sumeriene este o civilizație autoritară care vrea să domine omenirea prin intermediul religiei. Oamenilor li se cere să se supună necondiționat, acestui dumnezeu, care este acela care se regăsește pe paginile V.T. Această civilizație extraterestră joacă rolul unui dumnezeu civilizator, într-un anumit sens, pentru omenire. Felul cum încearcă să îi civilizeze pe oameni este unul autoritar, și este descris în multe din povestirile cuprinse în V.T.

Relația dintre noi și Conștiința universală este una directă, deci nu este mediată sau condiționată de respectarea dogmelor sau doctrinelor vreunei religii. Isus (Iisus) este exemplu pe care îl avem pentru această relație, care în cazul Lui a fost una deosebit de bună. Isus (Iisus) a depășit religia ebraică și a fost într-o relație nemijlocită cu Dumnezeu și ne învață și pe noi să facem același lucru. Religiile se bazează pe Biblie și alte texte scrise, care se contrazic între ele și care în mod evident nu reflectă adevărul despre originea universului.

Dacă cineva nu crede că narațiunile din cartea Facerea sunt exacte din punct de vedere științific, ce rămâne din învățăturile creștine despre mântuire? Ce se întâmplă cu o credință creștină autentică dacă cineva acceptă că universul a apărut prin Big bang și că ființele umane au evoluat din alte forme de viață? Dacă Adam și Eva nu sunt personaje reale și dacă, prin urmare, ei nu au nesocotit porunca lui Dumnezeu, totul se schimbă în doctrinele creștine.

 Dacă Adam și Eva nu au existat, cum au apărut oamenii pe Pământ? Oamenii au o origine comună cu toate formele de viață și datorează situația biologică în care se află evoluției naturii. Apariția oamenilor pe Pământ are o cauză naturală nu supranaturală.    

 Afirmația că oamenii se trag din maimuțe care este folosită pentru a denigra concepția științifică despre originea omenirii nu are nici o bază atâta vreme cât și maimuțele și oamenii au un strămoș comun. Corect este să spunem că și oamenii și maimuțele și alte viețuitoare, toate au o origine comună. Între ființele umane și cele mai evoluate primate există multe puncte comune și asemănările genetice sunt uimitoare, de aceea se poate afirma că toate ființele vii de pe Pământ au evoluat din forme primitive de viață.    

Trebuie să privim religia creștină în contextul celorlalte religii ale omenirii. La fel ca și celelalte religii, religia creștină se bazează pe idea de sacrificiu adus lui Dumnezeu pentru a îi câștiga bunăvoința și în cazul Creștinismului iertarea. Creștinismul este totuși singura religie în care sacrificiul nu mai este adus de oameni, ci este adus chiar de Dumnezeu, și este închinat Lui. Cu alte cuvinte, sacrificiul în Creștinism este chiar Fiul lui Dumnezeu Isus (Iisus) și acesta este adus de El. Creștinismul se bazează pe sacrificiul uman, adică sacrificiul vieții lui Isus (Iisus), care a murit pe cruce, pentru ca oamenii să poată să fie iertați de păcatele lor. Trebuie reținut totuși că, din acest punct de vedere, Creștinismul nu se deosebește radical de alte religii care și ele pretind sacrificii pe care oamenii le aduc divinității. 

Principiul care stă la baza multor religii rămâne același și se regăsește și în Creștinism. Dumnezeu este supărat pe oameni, care au greșit împotriva Lui și ca aceștia să poată să fie iertați este nevoie ca ceva să fie sacrificat pentru El. În religia ebraică oamenii trebuiau să sacrifice animale pentru ca să poată să fie iertați de păcatele lor.

Aztecii sacrificau și ei oameni din motive religioase:

„Una dintre trataturile distincte ale culturii aztece a fost predilecția lor pentru sacrificiu. Miturile aztece îndrumau populația sa hrănească zeul „Soare” cu sânge uman, pentru a avea putere sa se ridice in fiecare zi pe cer. Prin urmare, sacrificiile umane se efectuau la o scara inimaginabila, câteva mii de oameni sacrificați intr-o zi, nu era ceva ieșit din comun la azteci.” (ref. 232) 

Sacrificiile umane se petreceau și la geți:

„În ceea ce priveşte sacrificiile religioase, Herodot afirmă că geţii trimiteau o dată la cinci ani un mesager lui Zamolxis. Herodot descrie amănunţit acest ritual (Herodot, Istorii, IV, 94). Solul era tras la sorţi şi urma a fi aruncat în suliţele ţinute cu vârful în sus de către alţi războinici geţi. Dacă solul murea, însemna că zeul era binevoitor şi dorea să asculte cerinţele acestora. Dacă solul scăpa cu viaţă era un semn de rău augur şi solul era învinuit pentru că era necinstit şi de aceea nu i se permitea să intre în împărăţia zeilor. În această situaţie, procesul se repeta şi geţii trăgeau la sorţi un alt sol care avea aceleaşi însărcinări ca şi predecesorul.” (ref. 233)

Ce legătură există între religia aztecilor, cea a geților și Creștinism? Cu toate că cele trei religii se deosebesc foarte mult între ele, totuși toate au ceva în comun, care este esențial și care ne vorbește despre o tradiție străveche, toate trei includ idee de sacrificiu adus divinității. Să nu uităm că în V.T. Avraam ar fi trebuit să îl aducă ca sacrificiu lui Dumnezeu pe fiul său. Chiar dacă sacrificiul nu s-a produs, totuși gestul său a cântărit greu asupra felului în care Avraam a fost apreciat de Dumnezeu. 

Oare Dumnezeu are nevoie de sacrificiile oamenilor sau aceasta este o prejudecată adânc înrădăcinată în psihologia umană, de genul, pentru a primi ceva, trebuie să dai altceva în schimb, chiar și de la El. Cu alte cuvinte, pentru a primii bunăvoința zeilor oamenii au nevoie să îi răsplătească pe aceștia sau să plătească o compensație pentru propriile lor greșeli. Prezența sacrificiului în foarte multe din religiile lumii poate fi o dovadă că religiile sunt o creație umană, deci ele nu au fost generate de Dumnezeu. Modul în care Dumnezeu este perceput de oameni este diferit deoarece religiile sunt o creație a oamenilor, dar ele reflectă existența Lui reală în moduri subiective. În alți termeni, Dumnezeu există dar oamenii înțeleg foarte diferit datele existenței Lui. 

Cine a creat religiile pe Pământ, Dumnezeu sau oamenii? Există foarte multe religii, care se contrazic între ele și nu avem nici un motiv să credem că Dumnezeu ar fi creat toate aceste religii. Trebuie însă să admitem că oamenii sunt creatori de religii, ceea ce răspunde unei dimensiuni umane care ar putea să fie numită „dimensiunea spirituală a omului”. Această dimensiune poate să fie un fel de compensare pentru condiția umană muritoare, o continuare a vieții prin imaginația nemuririi. Pentru ca viața umană să aibă un sens, aici pe Pământ, mulți cred că ea trebuie să continue dincolo de moarte, dar pentru aceasta este nevoie de forțe care stăpânesc acel teritoriu spiritual, este nevoie de divinitate. Foarte multe aspirații umane, care nu se pot îndeplinii în viața pământească tind să fie proiectate asupra unei vieți viitoare. Dreptatea care se va face la o judecată viitoare sau dragostea perfectă care ne așteaptă într-o altă lume reprezintă aspirații umane care nu sunt realizate în această viață.

În lumea de dincolo sunt proiectate, din nefericire, și multe sentimente negative. De exemplu, dorința de răzbunare, ura, setea de pedeapsă etc. Propovăduirea iadului veșnic este un exemplu în acest sens.

Dacă Dumnezeu ar fi creat universul prin Big bang, atunci teoria conform căreia întreaga existență a apărut din absolut nimic, este falsă. Pentru existența acelui Big-bang era nevoie să existe ceva anterior și acea existență anterioară ar trebui să fie veșnică, căci altfel nu s-ar putea explica apariția ei din absolut nimic. Apariția acelui Big bang a necesitat, dacă nu energie sau materie preexistentă, cel puțin anumite condiții, fără de care existența lui nu ar fi fost posibilă. Dacă ar putea să apară asemenea evenimente, cum a fost acel Big-bang în orice moment, adică fără nici un fel de condiționare sau cauzalitate, atunci nu ar exista nici un motiv ca astfel de evenimente Big-bang să apară tot timpul, inclusiv în universul nostru. Pentru ca teoria despre Big bang să fie completă trebuie să știm cum a apărut și în ce condiții apar astfel de fenomene. Necunoașterea acestor informații, nu înseamnă că teoria este falsă, ci doar că este incompletă.

Dacă se presupune că Big-bangul respectiv nu poate să apară decât atunci când apare starea de nonexistența absolută, care în realitate, prin definiție, nu poate să existe, atunci înseamnă că a existat un singur Big-bang, deoarece, ipotetic, dacă ar fi fost posibil să existe, nu ar fi putut să existe decât o singură dată o stare de nonexistență absolută. De unde o astfel de concluzie? Lumea în care existăm nu va putea să fie redusă niciodată la o stare de nonexistență absolută, deci condițiile care se presupun că ar fi existat în momentul Big-bangului nu vor mai exista niciodată nicăieri, atâta vreme cât universul nostru există. 

Dacă teoria Big-bangului este corectă, atunci înseamnă că universul a apărut cu aproximativ 13.7 miliarde de ani în urmă și că oamenii au apărut pe Pământ în urma unui proces de evoluție, nu au fost creați direct de Dumnezeu. De la singularitatea inițială a trebuit să treacă 13, 7 miliarde de ani până când universul a ajuns să fie ceea ce este în zilele noastre și acesta este un proces de evoluție în timp. A fost nevoie de evoluție pentru ca universul să parcurgă toate etapele necesare pentru ca viața să fie posibilă pe Pământ. Mai întâi s-a format Pământul, ca parte a sistemului solar, dintr-un conglomerat de gaze și praf, și apoi au apărut treptat condițiile care au permis apariția vieții. Din formele mai simple de viață, au apărut cele mai complicate, apoi și-au făcut apariția oamenii pe Pământ, și în final s-au constituit civilizațiile.

Care ar fi fost rolul lui Dumnezeu în acest proces de durată? Dumnezeu nu a creat universul, Pământul și omenirea, așa cum ne spune Biblia, în mod spontan, în șase zile calendaristice, și nici măcar în șase perioade mai mari, mii sau zeci de mii de ani. Putem să știm acest lucru deoarece descrierea creației pe care o face Biblia prezintă o ordine a creației care este absurdă. Aflăm din scrierile biblice că Dumnezeu ar fi creat Pământul fără să existe cerul, că ar fi creat lumina sub apele unui ocean primordial și că ar fi creat soarele după ce a creat lumina.

 

Read more!

- 43 -

 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  
Wednesday, 31 October 2018 18:35

Contact

Written by

Pentru comentarii și sugestii punem la dispoziție

adresa de e-mail

This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.

  

Aceasta este o prezentarea unor fragmente din cartea Secretele Bibliei.

Anumite subcapitole din carte lipsesc. Cartea "Secretele Bibliei" va fi disponibilă

începând cu data de 01. Noiembie 2018, pe Amazon.Co.UK 

 

 

previous-page NEXT-PAGE
Thursday, 20 September 2018 12:42

Profil al autorului

Written by

 

profile Gabriel Baicu

   

   Gabriel Baicu s-a născut în anul 1954 în Brașov, România. El a urmat cursurile Universității București, Facultatea de Drept, pe care a absolvit-o în anul 1974.  În anul 2006 s-a mutat în Irlanda, unde a studiat teologia și filosofia, obținând  diploma de licenta. Ulterior, a urmat cursurile UCD Irlanda, obținând masteratul în filosofie. Momentan, se pregătește pentru a finaliza studiile necesare în vederea doctoratului în filosofie. El este interesat în domenii legate de relația dintre filosofie și religie, filosofie și știință, religie și știință și teologie.

    A scris alte trei cărți cu titlurile:

 - Biserica Celor Născuţi Din Spirit şi Bisericile Corporatiste - Creştinism Spiritual şi Religie Instituţională  

- God's False Mirror

   - Contradictions In The Bible Authenticated

  

   Gabriel Baicu was born in 1954 in Brasov, Romania. He followed the Bucharest University / Faculty of Law and he finished the studies in 1974. He moved in Ireland in 2006, where he studied theology and philosophy, getting a B. A. degree. He then studied in UCD Ireland, where he got a master degree in philosophy. At the moment, he is preparing for doctoral degree in philosophy. He is interested in topics linked to the relations between philosophy and religion, philosophy and science, religion and science and theology.

    He has written other three books under the titles:

-  Christian Spirituality And Religious Institutions

-  Contradictions In The Bible Authenticated 

-  God’s False Mirror

 
Wednesday, 19 September 2018 14:18

Notă privind Capitolul 2

Written by

Aceasta este o prezentarea unor fragmente din cartea Secretele Bibliei.

Anumite subcapitole din carte lipsesc. Cartea "Secretele Bibliei" va fi disponibilă

începând cu data de 01. Noiembie 2018, pe Amazon.Co.UK 

 

 

 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  

Cuprins

Cartea Biserica Spirituală Unică

 

Vizitați site-ul

www.credintacrestina.com

Downloads

CARTEA SECRETELE BIBLIEI

Read the books!

 Gods false mirror

Contradictions in the Bible

12296576
Today
Yesterday
This Week
All days
2449
4403
11238
12296576

Your IP: 44.204.164.147
2024-03-19 07:37