La fel ca și alte aspecte ale creației și povestirile despre crearea omenirii sunt afectate de contradicții și nu reprezintă o bază sigură pentru a înțelege istoria raselor omenești. Cele două texte biblice din cartea Facerea, capitolul 1 și cartea Facerea, capitolul 2, dispută între ele momentul creației oamenilor. În cartea Facerea, capitolul 1, omenirea ar fi fost creată după crearea animalelor dar în capitolul 2, al aceleași cărți, bărbatul ar fi fost creat înainte de crearea animalelor și femeia după crearea acestora. Următoarele texte biblice se referă la acest subiect:

Facerea capitolul 1:

„26. Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” 27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.” (Facerea 1; 26-27)

Facerea capitolul 2:

„4. Iată obârşia cerului şi a pământului de la facerea lor, din ziua când Domnul Dumnezeu a făcut cerul şi pământul. 5. Pe câmp nu se afla nici un copăcel, iar iarba de pe el nu începuse a odrăsli, pentru că Domnul Dumnezeu nu trimisese încă ploaie pe pământ şi nu era nimeni ca să lucreze pământul. 6. Ci numai abur ieşea din pământ şi umezea toată faţa pământului. 7. Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. (Facerea 2; 4-7)

În cartea Facerea, capitolul 2, bărbatul ar fi fost creat la începutul creației dar în cartea Facerea, capitolul 1, bărbatul și femeia ar fi fost creați împreună la sfârșitul creației, în ziua a șasea. Chiar dacă povestirea creației din cartea Facerea, capitolul 2, nu este divizată pe zile se poate presupune că întreaga desfășurare prezentată de ea a luat ceva timp și nu s-a petrecut în doar o zi, dacă prin zi se înțelege o zi de 24 de ore. Dacă considerăm numărul uriaș al speciilor animale existente pe Pământ, numirea lor de către om ar fi luat mai mult decât o zi de 24 de ore. Există diferențe radicale între cartea Facerea, capitolul 1, și cartea Facerea, capitolul 2, în ceea ce privește momentul creației bărbatului și a femeii și a locului unde ei ar fi trebuit să trăiască imediat după crearea lor.  

Chiar dacă în cartea Facerea, capitolul 2, omul creat de Dumnezeu a fost plasat în Grădina Edenului imediat după crearea sa, în cartea Facerea, capitolul 1, omenirii i s-a dat stăpânire asupra animalelor care trăiau pe tot pământul. Cum ar fi putut oamenii să exercite stăpânirea asupra întregului pământ dacă ei erau sortiți să trăiască în Grădina Edenului? Cele două povestiri se contrazic între ele. Oamenii au fost sortiți să trăiască pe întregul Pământ imediat după crearea lor, în conformitate cu Facerea, capitolul 1, dar după descrierea din cartea Facerea, capitolul 2, aceștia trebuiau să trăiască în Grădina Edenului. 

Grădina Edenului ar fi fost locul pregătit de Dumnezeu pentru omenire și oamenii ar fi dăinuit în acel loc în mod nelimitat dacă ar fi ascultat de El. Dacă însă ar fi fost ascultători față de Dumnezeu și nu ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, atunci nu ar fi avut ocazia să își îndeplinească destinul anunțat în cartea Facerea, capitolul 1, adică acela de a lua în stăpânire întreg Pământul. Cu alte cuvinte, în contextul Bibliei, neascultarea față de Dumnezeu, în ceea ce privește pomul cunoștinței binelui și răului, ar fi fost o condiție necesară pentru ca oamenii să poată exercita stăpânirea asupra întregului Pământ, așa cum le-a cerut Dumnezeu să facă, în capitolul 1. Această constatare reprezintă proba că cele două povestiri ale creației se contrazic între ele.

În cartea Facerea, capitolul 1, stăpânirea întregului Pământ este prezentată ca o binecuvântare, dar în Facerea, capitolul 2, alungarea din Grădina Edenului și viața pe suprafața întregului Pământ apare ca un blestem. Această discrepanță devalorizează ambele povestiri ale creației din cartea Facerea. 

În capitolul 1 al Bibliei, oamenii au trebuit să mănânce „toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el”. Toate aceste plante se găseau necultivate de oameni în natură și cu toate acestea în cartea Facerea, capitolul 3, oamenii au trebuit să trăiască în urma cultivării pământului, în condiții foarte grele:

„17. Iar lui Adam i-a zis: „Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: „Să nu mănânci”, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! (Facerea 3; 17)

Dacă înainte de blestemul pământului oamenii mâncau ceea ce se găsea de a gata în natură, ce i-ar fi împiedicat să facă același lucru și după ce pământul ar fi fost blestemat. Chiar dacă solul ar fi fost blestemat din cauza neascultării oamenilor totuși știm din istoria naturală a Pământului că acest lucru nu a împiedicat ca pe el să crească nenumărate plante necultivate și pomi fructiferi. De ce s-ar fi apucat Adam să cultive pământul dacă existau doar două persoane pe pământ și atât de multe plante necultivate bune de a fi mâncate? Ar fi trebuit să facă acest lucru numai dacă ar fi dispărut plantele necultivate și pomii fructiferi de pe pământ, dar știm cu siguranță că nici unele nici celelalte nu au dispărut dintr-o dată de pe planeta noastră și se regăsesc și în zilele noastre pe întreaga suprafață a Pământului.

În concordanță cu Facerea, capitolul 1, pomii fructiferi au fost creați pe întreaga suprafață a Pământului, dar după Facerea, capitolul 2, ei au fost plantați în Grădina Eden. Blestemul din capitolul 3 al cărții Facerea are sens numai în legătură cu capitolul 2 din cartea Facerea dar nu și cu capitolul 1 din aceeași carte a Bibliei. Dacă pomii fructiferi ar fi fost plantați numai în Grădina Eden atunci după alungarea primilor oameni din această Grădină ei nu ar mai fi avut acces la ei și poate nici la alte plante din Grădină și atunci ar fi fost obligați să cultive pământul pentru a avea ce să mănânce. Această situație însă este contrazisă categoric de declarațiile din cartea Facerea, capitolul 1, conform cărora pomii fructiferi, împreună cu toate plantele, au fost cultivați de la început pe întreaga suprafață a Pământului.  

Dacă plantele bune de mâncat creșteau peste tot necultivate, Adam nu avea nevoie să cultive plante pentru familia sa și blestemul din cartea Facerea, capitolul 3 este absurd cu excepția situației, la fel de absurde, în care toate plantele și fructele ar fi devenit otrăvitoare.

În Biblie nu ni se spune că după presupusa lor neascultare, Dumnezeu ar fi oprit oamenii să mănânce plante necultivate, pe care urmau să le mănânce imediat după crearea lor, deci oamenii puteau să le consume nestingheriți și Adam nu trebuia să se ostenească să cultive pământul pentru a își obține hrana, mai ales ținând cont că acesta era blestemat.  

Următoarele texte biblice se referă la felul în care Dumnezeu ar fi creat plantele:

„11. Apoi a zis Dumnezeu: „Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!” Şi a fost aşa. 12. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. 13. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia.” (Facerea 1; 11-13)

În aceste versete, întregul Pământ a dat „iarbă şi pomi roditori”. În contrast cu această situație, în capitolul 2 din cartea Facerea, Dumnezeu ar fi plantat o Grădină într-o zonă restrânsă a Pământului, adică în Eden:

„8. Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise. 9. Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.” (Facerea 2; 8-9)

Așa zisul blestem al pământului este absurd din multe puncte de vedere. În primul rând, Adam și-a păstrat aceeași ocupație și după ieșirea din Grădina Eden. Cultivarea pământului pentru hrană este văzută în cartea Facerea, capitolul 3, ca un blestem dar în capitolul 2 din aceeași carte, omul trebuia să facă tocmai acest lucru, să lucreze pământul și să păzească Grădina. Cu alte cuvinte, înainte și după presupusa neascultare față de Dumnezeu Adam avea aceeași ocupație.

„15. Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.” (Facerea 2; 15)

Ce sens putea să aibă pedeapsa lui Adam, dacă ea nu schimba nimic? Care a fost obiectul blestemului pământului, care pământ a fost blestemat, care zonă geografică? A fost tot pământul în Grădina Eden fertil și toată suprafața de pământ din afara Grădinii a fost blestemată ca să devină infertilă? Este foarte dificil de acceptat o supoziție atât de nerealistă. Valea Tigrului și valea Eufratului au fost fără îndoială foarte fertile dar nu sunt singurele zone fertile de pe pământ dacă socotim valea Nilului și a altor fluvii terestre. Nilul nu este situat în zona descrisă de Biblie ca fiind locul probabil unde s-ar fi aflat Grădina Eden, dacă aceasta ar fi existat cu adevărat pe Pământ, ci mult în afara acestei zone. Prin urmare, dacă ar fi ieșit din Grădina Eden, Adam și Eva ar fi găsit alte teritorii fertile, deci nu trebuiau să facă agricultură în condiții vitrege. În multe locuri de pe pământ oamenii s-au descurcat să ocolească efectele așa zisului blestem al pământului deci ei au folosit pământul într-un mod eficient.  

Mai mult decât atât, spinii și pălămida au fost create de Dumnezeu în ziua a treia a creației deoarece a existat o singură creație a plantelor și nu două, dacă avem în vedere cartea Facerea. Ori au existat întotdeauna spini și pălămidă pe pământ, după ziua a treia a creației, ori plantele au fost create de două ori, amândouă variantele nu funcționează împreună. Dacă spinii și pălămida au fost create de Dumnezeu ca să crească pe câmp în mod natural, atunci creșterea lor nu poate să fie efectul blestemului pământului în urma așa zisei neascultări a lui Adam și Eva. 

Se poate observa, o dată în plus, că în Biblie există două povestiri diferite ale creației. În prima povestire, cea din cartea Facerea, capitolul 1, Dumnezeu ar fi cerut oamenilor să umple întreg pământul și să îl stăpânească dar în cea de a doua povestire, cea din capitolul 2 al cărții Facerea, înmulțirea oamenilor pe Pământ este efectul alungării lor din Grădina Eden. În cel de al doilea caz, oamenii ar fi trebuit să trăiască în paradisul pământesc din Grădina Eden dacă l-ar fi ascultat pe Dumnezeu și nu ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului. Cu toate acestea, dacă ar fi trăit în acel presupus paradis oamenii nu ar fi avut cum să se înmulțească pe întregul Pământ și să îl stăpânească. Plecarea din paradis a fost o condiție absolut necesară pentru ca oamenii să se poată înmulți pe întreaga suprafață a Pământului și să îl stăpânească. În cartea Facerea, capitolul 1, oamenii trebuiau să trăiască pe suprafața întregului Pământ imediat după crearea lor, dar în aceeași carte la capitolul 2 oamenii au fost destinați să trăiască în paradis și acolo ar fi rămas dacă ar fi ascultat de Dumnezeu. Avem din nou o evidentă contradicție între primele două capitole ale Bibliei.

În capitolul 1 din cartea Facerea oamenii trebuiau să mănânce iarbă și fructe dar în cartea Facerea din capitolul 2 sunt menționate numai fructele ca hrană pentru oameni. Nu ni se spune dacă oamenii ar fi trebuit să mănânce și iarbă, pe lângă fructe, sau nu. În același capitol 1 oamenii se puteau hrăni cu plante care se aflau pe întreaga suprafață a pământului dar în capitolul 2 cu fructele care se aflau numai în Grădina Eden. În orice caz, din contextul biblic se poate înțelege că Adam se ocupa cu agricultura în Grădina Eden, căci ni se spune că el a fost pus acolo ca să lucreze și să îngrijească aceea Grădină.

Dacă Dumnezeu ar fi plasat omul în Grădina Eden, de la început, și această Grădină ar fi fost delimitată de restul suprafeței pământești de ce a dat omului drept hrană plantele de pe întreaga suprafața a pământului și nu doar cele din Grădină? Singura explicație plauzibilă ar fi aceea că cele două povestiri sunt într-un conflict de nereconciliat una cu cealaltă și că în cartea Facerea, capitolul 1, descrierea raiului pământesc nu își are nici un loc.  

Grădina Eden ar fi fost creată, în conformitate cu Biblia, înainte de așa zisa cădere a primilor oameni în păcat. Dacă înainte de a săvârșii primele păcate natura nu ar fi suferit degradarea care se presupune că ar fi fost determinată de aceste păcate, atunci întregul Pământ ar fi fost o Grădină. În aceea perioadă, conform descrierii Bibliei, ar fi existat pe Pământ numai animale ierbivore și deci întreaga planetă ar fi fost un paradis. De ce ar fi plantat Dumnezeu o Grădină a Edenului într-o altă Grădină care ar fi fost întregul Pământ? Nu ar fi fost nevoie de Grădina Eden dacă Pământul și natura care îl populează ar fi fost cu adevărat create așa cum descrie cartea Facerea, capitolul 1. Aceasta este o altă discrepanță între primele două capitole ale Bibliei. 

Cineva ar putea spune că Dumnezeu știa dinainte că oamenii pe care i-a creat vor fi neascultători, la un moment dat, și că va trebui să îi alunge din Grădina Eden. Din acest motiv El a pregătit condițiile pentru aceea posibilitate, încă înainte de căderea oamenilor în păcat. Dacă așa stau lucrurile și neascultarea oamenilor ar fi fost inevitabilă atunci de ce a mai blestemat Dumnezeu pământul sau de ce a condamnat femeia să sufere durerile nașterii? Nu are nici un sens, deoarece nimeni nu poate să fie pedepsit de Dumnezeu pentru ceva ce este destinat să îndeplinească. La fel apostolul Pavel ne spune că Dumnezeu a creat unele vase de cinste și altele de ocară, cu referire la oameni. (Romani 9; 21-23)

O explicație cu mult mai rezonabilă decât cea oferită de Biblie este aceea pe care ne-o pune la dispoziție știința. Conform celei din urmă viața a apărut peste tot pe Pământ și poate și în alte locuri din univers acolo unde a găsit condițiile propice pentru existența sa. Formele biologice de viață au evoluat și au început să ocupe mediul marin, suprafețele uscate și atmosfera. Povestea despre Grădina Eden reprezintă gradul foarte redus de înțelegere al oamenilor din vremurile în care aceasta a fost scrisă.

Adam și Eva au fost creați de Dumnezeu având capacitatea de a avea copii, așa cum ne spune cartea Facerea. Existența copiilor și a urmașilor acestor copii și în același timp spațiul limitat al Grădinii Eden, la care se adaugă durata foarte lungă de viață a primilor oameni, creează o serioasă dificultate de interpretare a textelor biblice. Chiar dacă ar fi fost ascultători, mai devreme sau mai târziu, urmașii lui Adam și Eva ar fi trebuit să părăsească Grădina Eden și ar fi fost obligați să trăiască pe suprafața întregului Pământ, din cauza numărului prea mare de locuitori ai paradisului pământesc. Nu se întrevede nici o soluție pentru această dilemă. A trăi în afara Grădinii era o pedeapsă dar a trăi în interiorul Grădinii Eden pentru veșnicie ar fi fost imposibil pentru sute de milioane sau miliarde de ființe umane.   

Chiar fără a fi conduși de Dumnezeu în afara Grădinii, oamenii ar fi părăsit-o oricum, cel puțin o parte din aceștia, deoarece spațiul ar fi fost prea mic pentru întreaga populație care s-ar fi dezvoltat în timp. Acesta este un detaliu important pentru cine vrea să urmărească coerența povestirilor creației din Biblie. Prezumția că Adam și Eva nu s-ar fi multiplicat și ar fi trăit veșnic, dacă ar fi fost ascultători față de Dumnezeu, și în felul acesta Grădina Eden ar fi fost suficientă ca spațiu pentru ei, este contrazisă de Biblie.

„27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. 28. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” (Facerea 1; 27-28)

În cartea Facerea, capitolul 1, înmulțirea speciei umane era considerată o binecuvântare dar în cartea Facerea, capitolul 2, înmulțirea oamenilor echivala cu o pedeapsă deoarece în final ar fi condus la părăsirea Grădinii Eden de către multe ființe umane.

O altă diferență între cartea Facerea, capitolul 1, și capitolul 2 al acestei cărți, este aceea că în capitolul 2 femeia este privită ca fiind imaginea bărbatului, dar în capitolul 1 ea este creată după imaginea lui Dumnezeu.

„7. Căci bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chip şi slavă a lui Dumnezeu, iar femeia este slava bărbatului. 8. Pentru că nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat. 9. Şi pentru că n-a fost zidit bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat.” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 11; 7-9)

Dacă femeia a fost făcută de la început după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, așa cum spune cartea Facerea, capitolul 1, ea nu este imaginea bărbatului, ci imaginea lui Dumnezeu. Dacă femeia ar fi fost luată, așa cum spune cartea Facerea, capitolul 2, dintr-o coastă a bărbatului, atunci ea este doar un ajutor pentru bărbat și ea a fost creată în special pentru acesta. În realitate, atât bărbatul cât și femeia sunt ajutoare unul pentru celălalt și conceptul biblic potrivit căruia femeia este mai mult un ajutor pentru bărbat decât bărbatul pentru femeie este absurd. Aceasta este o inconsecvență a Bibliei care a generat incredibile inegalități în istoria omenirii. 

Conform cărții Facerea, capitolul 2, toate animalele au fost făcute în perechi numai omul a fost creat singur. Aceasta este o informație foarte ciudată. Dumnezeu a știut ce fel de ajutor avea nevoie fiecare animal și a creat ajutorul respectiv în concordanță cu știința Sa, dar El nu ar fi știut ce fel de ajutor avea nevoie omul. Dumnezeu ar fi încercat să găsească un ajutor pentru om numai după ce l-a creat pe acesta.

În conformitate cu Biblia, Dumnezeu nu ar fi știut de la început că omul avea și el nevoie de o pereche a lui. Dumnezeu l-ar fi creat pe om singur și după aceea ar fi încercat să găsească un ajutor potrivit pentru el în rândurile animalelor. Această descriere biblică este cât se poate de absurdă. Dacă cu adevărat Dumnezeu ar fi creat toate animalele în perechi și le-ar fi cerut să se înmulțească, El ar fi făcut același lucru și cu omul, deoarece și oamenii trebuiau să se înmulțească și să stăpânească Pământul. Oare nu ar fi știut Dumnezeu de la început că Adam avea nevoie de o parteneră pentru a se multiplica? Oare nu ar fi știut El că această parteneră nu putea să fie găsită în rândul animalelor? Bineînțeles că ar fi știut, dar povestirea biblică, conținută de cartea Facerea, capitolul 2, în legătură cu crearea bărbatului și a femeii, nu este decât un mit care încearcă să explice patriarhatul din societățile respective și care nu are nici o legătură cu realitatea.

Această mitologie a lui Adam și Eva este contrazisă chiar de către Biblie și putem să vedem că în capitolul 1 al cărții Facerea bărbatul și femeia au fost creați împreună, după crearea animalelor. Nu mai avea nici un rost căutarea unui ajutor în lumea animalelor, dacă animalele ar fi fost create înaintea oamenilor, fiecare specie de animale conținând o pereche și neexistând nici un animal în plus ca să poată servi ca ajutor pentru om. Este evident că Dumnezeu nu avea cum să caute o parteneră potrivită pentru om în rândul animalelor, deoarece așa ceva nu era posibil. 

În mod remarcabil, cartea Facerea, capitolul 5, folosește aceeași formulă folosită și de Dumnezeu atunci când a creat primii oameni, în capitolul 1:  

„26. Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!”

„3. Adam a trăit două sute treizeci de ani şi atunci i s-a născut un fiu după asemănarea sa şi, după chipul său şi i-a pus numele Set.” (Facerea 5; 3)

Repetarea acestei formule scoate la iveală mitologia din spatele ei. Dumnezeu nu este o Ființă transcendentală aflată departe de creația Lui ci El este Tatăl omenirii într-o mod similar cu felul în care Adam a fost tatăl lui Set. În această viziune mitologică, Dumnezeu este un Tată ceresc care a născut omenirea după chipul și asemănarea Sa. Probabil că Dumnezeu este văzut ca fiind de aceeași natură ca și omul dar având locuința în ceruri, spre exemplu, o civilizație extraterestră asemănătoare cu umanitatea. Nu se întrevede de aici că Dumnezeu ar avea o altă natură, de exemplu, că El ar fi Spirit. Concepția că Dumnezeu este Spirit a apărut mult mai târziu și nu are rădăcina în cartea Facerea. Teologii și filozofii au dezvoltat felul în care a fost înțeles Dumnezeu, de-a lungul veacurilor, dar descrierea biblică este una simplistă, construită prin extrapolarea ființei umane, în care El este privit ca un fel de om, dar fiind Atotputernic. De exemplu, Dumnezeu a luat țărână și la creat direct pe om:

„7. Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.” (Facerea 2; 7)

Aceasta este o inovație adusă de scriitorii cărții Facerea. Omul nu este creat de divinități ciudate, așa cum se întâmplă în alte religii, omul este creat de alt om, așa cum cere și natura, și acest Tată ceresc este Atotputernic. Acesta este un mesaj optimist și povestea lui Adam și Eva poate fi considerată o lansare a motivului fiului risipitor și a tatălui care face orice sacrificiu pentru a îl aduce înapoi. Acest motiv este reluat mai târziu în una din parabolele lui Isus (Iisus). Este însă important de observat că ne află pe teritoriul mitologiei și că povestea aceasta nu are nici o legătură cu realitate. Ne putem da seama de acest lucru, deoarece pe lângă logica inerentă unui mit, cartea Facerea conține și nenumărate contradicții și absurdități, deci ea nu este inspirată de Dumnezeu. Dacă nu este inspirată de Dumnezeu, această carte nu putea să fie scrisă de nici un om în cunoștință de cauză, deoarece nici un om nu ar fi putut să participe la evenimentele care s-au întâmplat înainte de apariția omenirii pe pământ.    

Cu toate acestea, chipul și asemănarea lui Dumnezeu le-ar fi fost interzise oamenilor, în conformitate cu textele din Cartea Facerea, capitolul 3. A fi ca și Dumnezeu, în contextul biblic, înseamnă a cunoaște binele și răul, așa cum și El cunoaște atât ceea ce este bine cât și ceea ce este rău. În capitolul 2, din cartea Facerea, oamenilor le-a fost interzis să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului și în acest fel au fost opriți să fie ca și Dumnezeu.

Contrar capitolului 1, din cartea Facerea, conform căruia oamenii ar fi fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, în capitolul 2, oamenilor li s-a interzis să fie ca El, cunoscând binele și răul. Oamenii au devenit ca și Dumnezeu, după chipul și asemănarea Lui, cunoscând binele și răul, contrar voinței Lui: 

„22. Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!...” (Facerea 3; 22)

În cartea Facerea, capitolul 2, dorința oamenilor de a fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul, este considerată un păcat. Interdicția de a mânca din pomul cunoștinței binelui și răului este lipsită de sens deoarece dorința de cunoaștere a omenirii este legitimă, având în vedere constituția psihică a ființelor umane. În același timp, cunoașterea este aceea care a permis evoluția și creșterea gradului de civilizație al omenirii. Fără cunoaștere, inclusiv cunoașterea morală a diferenței dintre bine și rău, omul nu este om în adevăratul înțeles al cuvântului. Un om fără cunoaștere este lipsit de rațiune și conștiință, de trăsăturile fundamentale care definesc umanitatea. De ce ar fi vrut Dumnezeu să păstreze în paradisul pământesc astfel de oameni? Acei oameni ar fi fost mai degrabă niște  roboți care ar fi avut nevoie să li se spună din exterior ce este bine și ce este rău. 

Dacă primii oameni ar fi fost creați de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, conform cărții Facerea, capitolul 1, de ce ar fost ei opriți să fie ca El, cunoscând binele și răul, după afirmația din capitolul 2, din cartea Facerea? Aceasta este o contradicție a Bibliei și demonstrează o diferență importantă de teologie între capitolul 1 și capitolul 2, din cartea Facerea.

Ar fi fost imposibil ca oamenii să fie creați, în același timp, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, conform capitolului 1 și să fie pedepsiți că au dorit să fie asemănători cu El, cunoscând binele și răul, în capitolul 3. Dumnezeu cunoaște diferența dintre bine și rău și această cunoaștere morală este decisivă pentru ca cineva să poată să fie asemănător cu El. Dacă primii oameni ar fi fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și li s-ar fi dat stăpânire asupra întregului pământ atunci ei nu ar mai fi avut nevoie să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului pentru a fi asemănători cu El. Faptul de a stăpâni asupra întregului pământ, conform cărții Facerea capitolul 1, presupunea cunoașterea binelui și a răului deoarece în lipsa acestui discernământ stăpânirea asupra pământului nu ar fi fost posibilă. Ori trebuia să administreze pământul ori nu trebuia să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului, cele două variante se contrazic între ele.

- 34 -

Read more!

Interpretarea gnostică a cărții Facerea, pare a fi mai aproape de intențiile scriitorilor acestei cărți, dacă ne gândim că șarpele este privit în mod pozitiv de către acei scriitori. Șarpele a spus adevărul, oamenii nu au murit în ziua când au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, nici fizic și nici spiritual, și oamenilor li s-au deschis ochii putând să deosebească binele de rău, la fel ca Dumnezeu. 

Mitologia cărții Facerea suportă ideea existenței unui creator, care este un dumnezeu mai mic ca putere decât Tatăl ceresc. Demiurgul i-a creat pe primii oameni fără aprobarea Tatălui ceresc iar cerul și Pământul au fost create după modelul pe care ni-l oferă științele moderne, cu totul altfel decât ne relatează Biblia. Acest Demiurg poate să fie o denumire generică pentru reprezentanții unei civilizații extraterestre. 

În același timp, trebuie să luăm în considerare că scrierile biblice despre creație și Potop sunt doar mituri, deci descrierea lui Dumnezeu pe baza unor mituri nu ne spune nimic despre realitate. Cu toate acestea, teoria astronauților antici încearcă să ne demonstreze că miturile despre creație, care se regăsesc la multe popoare din vechime, au ca bază vizita unei civilizații extraterestre pe Pământ. Această vizită sau aceste vizite au lăsat urme clare pe planeta noastră, cum ar fi construcții extraordinare care nu puteau să fie realizate cu tehnologia pe care o aveau oamenii pe Terra acum câteva mii de ani. 

Nu putem să îl cunoaștem pe Dumnezeu, atunci când citim primele 11 capitole din cartea Facerea deoarece textele nu sunt fidele Realității Sale. El nu poate să fie atât de meschin cum îl arată cartea Facerea, căci dacă ar fi așa, nu ar mai fi Dumnezeu. Dumnezeu nu putea să regrete crearea oamenilor, după ce a declarat, imediat după crearea lor, că aceea creație a fost foarte bună. Dumnezeu nu putea să omoare 99,99% din Populația globului, prin Potop, și după aceea să îi pară rău că a făcut acest lucru și să se hotărască să nu mai facă așa ceva niciodată. În atotștiința Lui, Dumnezeu ar fi regretat înainte de a face astfel de lucruri, deoarece cunoaște consecințele a ceea ce face înainte de a pune în practică o anumită hotărâre.  

Cine citește Biblia trebuie să aleagă între Dumnezeu care a ucis nediscriminat copii, bătrâni, femei, etc. sau Acela care l-a dat pe Fiul Său să moară pe cruce pentru salvarea oamenilor, deoarece nu este același Dumnezeu, dacă ne luăm după imaginile pe care le generează textele biblice. Dumnezeu nu putea să inspire mesajele absurde și contradictorii care se află scrise în primele 11 capitole ale Bibliei, deci ele nu spun nimic despre El. Aceste texte nu reprezintă o revelație a lui Dumnezeu, ci mai degrabă îl ascund pe El de ochii celor care îl caută.

Dacă însă miturile biblice despre creație ne fac trimitere, prin intermediul altor mituri, la o posibilă vizită a unei civilizații extraterestre pe Pământ, atunci, chiar dacă ele nu sunt descrieri exacte ale realității și sunt confuze și contradictorii, totuși ele indică o potențială explicație în ceea ce privește o parte din istoria omenirii. Cât privește însă originea cosmosului, miturile biblice nu spun absolut nimic.

Dacă lumea nu a început așa cum ne spune cartea Facerea, cel mai probabil, nici nu va sfârși așa cum descrie sfârșitul cartea Apocalipsa din Biblie. Cele două cărți se oglindesc una pe cealaltă și ambele conțin ideea unui rai pământesc. Cartea Apocalipsa, la rândul ei, este plină de absurdități și contradicții și reprezintă o propunere de viitor incredibilă.

Textele biblice despre creație, din cartea Facerea, reprezintă conținutul a două narațiuni care se contrazic între ele și care sunt în același timp în contradicție cu legile naturii și implicit cu orice demers rațional care încearcă să le clarifice. Există o discrepanță uriașă între raționalitatea care se poate verifica în studiul legilor naturii și evidenta iraționalitate a povestirilor biblice despre creație. Dumnezeu este Logos, deci pe lângă cuvânt este și rațiune, și de aceea nu poate să aibă nimic a face cu cele două povestiri din cartea Facerea, prin urmare afirmația că El ar fi inspirat acele scrieri este absurdă.  

Este cu mult mai credibilă varianta conform căreia lumea a apărut după modelele descrise de cosmologia modernă și de teoria darwinistă care se referă la originea speciilor. Toate observațiile pe care știința le-a făcut asupra naturii confirmă cele două modele, apariția universului prin Big bang și apariția oamenilor pe baza evoluției naturale, și infirmă cele două povestiri despre creație care se află scrise în Biblie.   

În viziunea teistă asupra lui Dumnezeu, El l-a creat pe Satana deși cunoștea binele și răul înainte de a îl crea pe acesta, deci El a acceptat răul ca fiind o consecință inevitabilă a creației Sale. În concepția teist evoluționistă, răul face parte inerentă din evoluția naturii, deci fără existența răului natura ar fi fost incompletă și în locul ei ar fi existat o realitate artificială. În concepția gnostică, răul se datorează unui dumnezeu inferior Tatălui ceresc, care i-a creat pe oameni fără acordul Lui. Fără îndoială că binele și răul sunt două laturi ale aceleași realități și că ele sunt rezultatul evoluției naturii. O lume paradisiacă, în care nu ar fi existat decât binele, este o invenție mitologică și nu are nici o legătură cu realitatea. Atât Adam și Eva cât și lumea lor sunt produse ale imaginației omenești, care însă, nu au fost scutite de prezența răului, cum s-ar putea crede la o citire neatentă. Să nu uităm că în așa zisul paradis pământesc exista și șarpele, care este considerat de unii, un agent al răului. Aceasta însă, deși este interpretarea oficială a Bisericilor instituționale, este una contradictorie, căci anihilează noțiunea de paradis, atâta vreme cât răul se afla inclus în acel tărâm imaginar. Răul a existat în natură, de exemplu șarpele, înainte de așa zisa cădere a primilor oameni în păcat, atâta vreme cât șarpele era și el o parte a naturii.  

Steve Lemke remarcă în articolul său:

„Aceste teodiceei sau apărări ale problemei răului în mod normal presupun viziunea standard a creației divine. Dacă cineva propune creația prin mijloacele teist evoluționiste, anumite presupoziții pentru aceste răspunsuri la problema răului nu mai funcționează. De aceea, susținând o anumită formă de teism evoluționist apar probleme pentru explicațiile standard ale problemei răului.” (ref. 251) 

Căderea primilor oameni în păcat reprezintă doar o legendă. Omenirea s-a dezvoltat treptat și a ajuns să conștientizeze gradual valorile care sunt importante pentru funcționarea în condiții bune a societății. Morala este o creație umană bazată pe observarea realității, ea nu are proveniență divină. Constituirea mai întâi a triburilor și apoi formarea națiunilor a impus definirea unor reguli precise pentru comportamentul indivizilor care aparțineau de acele colectivități, deoarece în lipsa unor astfel de reguli ar fi fost imposibilă administrarea unor grupări mari de oameni. Omorul, adulterul, furtul și alte fapte dăunătoare societății au fost încriminate în mai toate civilizațiile umane, evident și în cele care nu pretindeau că au o legătură directă cu Dumnezeu. Dacă numai Evreii ar fi condamnat în Legea lor, omorul, adulterul, furtul și altele, atunci am fi putut crede că ei au primit un set de norme obligatorii de la Dumnezeu care să îi ajute să se civilizeze. Este clar însă că toate civilizațiile antice, încă înaintea Evreilor, au avut legi care pedepseau o serie de fapte care sunt pedepsite și în zilele noastre de către societățile moderne. 

„7. Fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune legii lui Dumnezeu, că nici nu poate. 8. Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu.” (Romani 8; 7-8)

Dacă Legea celor zece porunci ar avea origine divină, atunci singura șansă a oamenilor de o putea respecta ar fi schimbarea naturii umane cu natura divină, adică nașterea din nou. (Ioan 3; 3-6) Cu toate acestea, Legea celor zece porunci nu poate să aibă o natură spirituală deoarece ea nu este inspirată de Dumnezeu. Lumea nu a fost creată în șase zile, așa cum pretinde Legea celor zece porunci.

Cartea Facerea ne arată că natura umană a fost de la început carne și nu spirit deoarece Adam a fost creat din pământ. Dacă natura lui Adam și Eva ar fi fost spirituală căderea lor în păcat ar fi fost greu de conceput deoarece oricine este născut din Dumnezeu, adică are o natură spirituală, nu mai păcătuiește. (1 Ioan 5; 18) Adam și Eva, conform implicațiilor generate de afirmațiile Bibliei, ar fi primit de la Dumnezeu o poruncă pe care nu o puteau respecta, deoarece era o poruncă spirituală, dar ei erau ființe naturale, de carne.  

„În primul rând, este obligația lui Dumnezeu care este bun să producă o lume bună. Nu am putea să așteptăm de la Dumnezeu, dacă ar fi rău sau cu o morală nesigură, să producă o lume bună, dar avem toate motivele să ne așteptăm ca Dumnezeu să fie bun și generos (Matei 5:48; 1 Ioan 1: 5, 4: 7-8) și să producă „cea mai bună dintre lumi” (având în vedere libertatea umană). În povestirile biblice, de aceea, răul și suferința pe care o observăm în natură și în experiența umană nu se pot pune pe seama lui Dumnezeu, din cauza unui proces defectuos de creație, dar mai degrabă sunt rezultatul unei căderi morale a primilor oameni și a păcatului subsecvent săvârșit de descendenții lor.” (ref. 252)    

Dacă Adam și Eva nu au existat în realitate, ceea ce rezultă cu claritate în urma unei analize temeinice a primelor 11 capitole din Biblie, înseamnă că răul și suferința din lume se explică prin modul cum a creat Dumnezeu universul și omenirea. Din nefericire, aceasta este doar o speculație atâta vreme cât nu știm care este modul în care a creat Dumnezeu universul. Nu avem nici o revelație în acest sens, iar povestirile biblice despre creație nu pot să fie considerate altceva decât mituri. De altfel, nu știm nici dacă universul a fost creat direct de Dumnezeu sau a apărut ca un rezultat al desfășurării legilor naturii. Nu știm nimic despre cum au apărut legile naturii și misterul devine și mai greu de elucidat, atunci când ne propunem să aflăm dacă există ceva veșnic în existența universală. Existența lui Dumnezeu este presupusă de mulți tocmai ca o explicație a existenței celorlalte realități, dar textele biblice nu sunt în nici un fel revelatoare despre relația dintre Dumnezeu și apariția lumii. 

Creaționiștii cred că păcatul neascultării de Dumnezeu al primilor oameni a împiedicat o relație bună dintre El și omenire. Următorul citat sintetizează acest punct de vedere:

„Unul dintre efectele imediate ale căderii a fost acela că omenirea a fost separată de Dumnezeu. În Grădina Eden, Adam și Eva au avut o comuniune perfectă și prietenie cu Dumnezeu. Atunci când s-au revoltat împotriva Lui, aceea prietenie a fost ruptă. Ei au devenit conștienți de păcatul lor și au fost rușinați înaintea Lui. Ei s-au ascuns de El (Facerea 3: 8-10), și omul se ascunde de Dumnezeu de atunci încoace. Numai prin Hristos poate să fie restaurată aceea prietenie, pentru că în El noi suntem făcuți atât de drepți și fără păcate în ochii lui Dumnezeu cum au fost Adam și Eva înainte de a păcătui. „Dumnezeu l-a făcut pe El care nu a avut păcat să fie păcat pentru noi, pentru ca în El noi să putem dobândi dreptatea lui Dumnezeu (2 Corinteni 5:21).” (ref. 253)     

Dumnezeu și omenirea nu au avut niciodată o relație perfectă de prietenie deoarece niciodată nu au existat pe Pământ Grădina Edenului sau Adam și Eva. Chiar dacă ar fi existat, Adam și Eva nu ar fi putut să aibă niciodată o relație perfectă cu Dumnezeu, în condițiile descrise de Biblie. Ce relație perfectă ar fi fost aceea dacă Adam și Eva nu cunoșteau diferența dintre bine și rău? Orice i-ar fi învățat Dumnezeu pe primii oameni ar fi trebuit să aibă ca bază discernământul lor care le-ar fi permis să facă deosebirea dintre bine și rău. Cum ar putea un părinte să își educe copiii dacă mai înainte de toate nu i-ar învăța să facă deosebirea dintre bine și rău? Fără îndoială că nu le-ar putea oferi nici un fel de educație. Legendele despre creație conținute de Biblie prezintă o frontieră de netrecut între Dumnezeu și primii oameni, cunoașterea binelui și a răului. 

Dacă primele 11 capitole din Biblie nu exprimă realitatea, ci sunt doar legende, atunci însemnă că și narațiunea cu privire la revolta împotriva lui Dumnezeu trebuie pusă la îndoială. Ce rămâne din construcția imaginară în care un înger căzut s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu? Unde mai este locul lui Satana, dacă el nu s-a folosit de nici un șarpe pentru a induce în eroare pe primii oameni? Ce fel de revoltă ar fi avut loc în ceruri, în lipsa lui Adam și Eva, dacă cei doi nu aveau cum să facă obiectul nemulțumirii lui Satana?  Dacă o astfel de revoltă a existat, ea nu a avut nimic a face cu descrierile biblice care se referă la crearea omului și la ispitirea primilor oameni.

„9. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el. 10. Şi am auzit glas mare, în cer, zicând: Acum s-a făcut mântuirea şi puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Său, căci aruncat a fost pârâşul fraţilor noştri, cel ce îi pâra pe ei înaintea Dumnezeului nostru, ziua şi noaptea. 11. Şi ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi nu şi-au iubit sufletul lor, până la moarte. 12. Pentru aceasta, bucuraţi-vă ceruri şi cei ce locuiţi în ele. Vai vouă, pământule şi mare, fiindcă diavolul a coborât la voi având mânie mare, căci ştie că timpul lui e scurt. 13. Iar când a văzut balaurul că a fost aruncat pe pământ, a prigonit pe femeia care născuse pruncul. 14. Şi femeii i s-au dat cele două aripi ale marelui vultur, ca să zboare în pustie, la locul ei, unde e hrănită acolo o vreme şi vremuri şi jumătate de vreme, departe de faţa şarpelui. 15. Şi şarpele a aruncat din gura lui, după femeie, apă ca un râu ca s-o ia apa. 16. Şi pământul i-a venit femeii într-ajutor, căci pământul şi-a deschis gura sa şi a înghiţit râul pe care-l aruncase balaurul, din gură. 17. Şi balaurul s-a aprins de mânie asupra femeii şi a pornit să facă război cu ceilalţi din seminţia ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Iisus. 18.     Şi a stat pe nisipul mării.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 12; 9-18)

Cum a fost aruncat pe Pământ șarpele de demult, care se cheamă Diavol și Satana dacă el nu a existat niciodată în realitate, ci doar în povestirile biblice? Fără balaur ce semnificație mai are simbolul femeii care născuse pruncul? Nu mai are nici o semnificație. Ce rămâne atunci din lupta dintre bine și rău? Dacă există, o astfel de luptă cosmică are cu totul alte coordonate decât cele oferite de Biblie. Șarpele de demult, adică șarpele care se presupune că i-ar fi indus în eroare pe Adam și Eva, este personajul unei legende, de ce ar fi considerat șarpele din cartea Apocalipsa că este un personaj real? Dacă șarpele de demult nu a existat în trecut, el nu are cum să existe nici în viitor.

Oamenii nu au fost creați de Dumnezeu după chipul și asemănarea Lui, ci ei poartă chipul și asemănarea naturii din care provin. Numai dacă oamenii au fost creați prin inginerie genetică de către o civilizație extraterestră care și-a folosit propriile gene pentru crearea lor, atunci suntem făcuți după chipul și asemănarea acelor extratereștrii, dar și după chipul naturii reprezentată de hominizii cu care genele respective au fost combinate. În felul acesta s-ar putea explica și de ce Biblia folosește expresia „să facem om după chipul și după asemănarea Noastră” cu toate că Dumnezeu, în viziunea dogmelor și doctrinelor creștine, este unul singur nu mai mulți. Extratereștrii ar fi fost mai mulți nu unul singur.

La fel ca toate mamiferele, oamenii au o gură, un nas, doi ochi etc. Dumnezeu este Spirit, așa cum ne-a spus Isus (Iisus), deci nu poate să fie nici o asemănare fizică între El și noi, deci idea că am fost creați după chipul și asemănarea Lui nu are sens. Doctrina Trinității nu are nici un amestec în această explicație deoarece Trinitatea nu este o învățătură a V.T.  

De ce ar fi creat Dumnezeu pe oameni atât de asemănători cu alte animale, inclusiv în ceea ce privește codul genetic, dacă oamenii sunt atât de speciali și diferiți de animale? Dacă Dumnezeu i-ar fi creat pe oameni după chipul și asemănarea Sa, atunci nu i-ar fi făcut după chipul și asemănarea animalelor, dar oamenii se aseamănă foarte mult cu animalele atât fizic cât și genetic. Această asemănare ne arată că în realitate ființele umane sunt o parte a naturii de pe Pământ și că provin din aceeași strămoși ca și alte ființe vii care trăiesc pe planeta noastră. 

Biblia ne spune că ceea ce îi separă pe oameni de Dumnezeu este cunoașterea. Prin cunoaștere și solidaritate umană oamenii pot să fie ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul, și pot avea mari realizări tehnologice care le permite să ajungă „până la cer”. Această afirmație nu este o revelație, ci este o constatare bazată pe o elementară observație a lumii, în care se vede cum tehnica contribuie la dezvoltarea umanității. Dezvoltarea civilizației nu are limite care se pot anticipa, ea poate să continue până la un grad foarte înalt.

Cunoașterea umană avansează cu pași grăbiți și deja se pune problema descoperirii secretului vieții veșnice. Oamenii pot mânca și din „pomul vieții” dacă gradul de cunoaștere al omenirii va crește tot atât de vertiginos ca și până acum.

Cunoașterea este elementul fundamental care îi deosebește pe oameni de alte ființe vii. Cunoașterea morală este o caracteristică esențială a ceea ce înseamnă umanitatea. Fără cunoașterea binelui și a răului, fundamentul cunoașterii morale, oamenii nu ar fi decât niște animale la fel ca toate celelalte animale. Rămânând în cadrul legendei biblice, Dumnezeu a creat niște animale pe care le-a numit oameni, niște roboți fără conștiință morală și i-a împiedicat să își formeze această conștiință. Lucrul acesta ar avea sens numai dacă ar fi să considerăm miturile biblice despre creație o prelungire a miturilor sumeriene care ne spun că anunnaki, o civilizație extraterestră, i-ar fi creat pe oameni pentru activități practice, nu fel de roboți inteligenți, capabili să îndeplinească munci grele, dar care au scăpat de sub controlul stăpânilor lor.

Învățătura lui Isus (Iisus) este cea care ne arată cum să deosebim binele de rău și cum să respingem starea de sclavie la care am fost destinați inițial de anunnaki. Omul are o natură spirituală la care poate să ajungă numai cunoscând binele și răul. Inițial, civilizația extraterestră care ne-ar fi creat, ar fi încercat să nege natura noastră spirituală, interzicând primilor oameni să cunoască diferența dintre bine și rău. Oamenii însă s-au răzvrătit împotriva acestei interdicții și au dezvoltat o civilizație care le permite să întrezărească atât posibilitatea existenței unor civilizații extraterestre cât și a unei Conștiințe universale, care este Dumnezeu Tatăl, și care încearcă să îi salveze pe oameni arătându-le adevărata lor natura spirituală.  

„13. Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. 14. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, 15. Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Sfânta Evanghelie după Ioan 3; 13-15) 

Dumnezeu cunoaște binele și răul din eternitate, deci această cunoaștere nu poate fi considerată ca fiind o sursă a răului. Principala cauză a răului în lumea noastră sunt ignoranța și nedreptatea și de asemenea fanatismul politic și religios. Lupta împotriva răului presupune lupta împotriva ignoranței și dezvoltarea cât mai accentuată a științelor moderne..

Trebuie observat că atât interpretarea teismului clasic, cea a teismului evoluționist, cât și cea gnostică se bazează pe miturile care sunt conținute de primele 11 capitole ale Bibliei. Dacă aceste texte sunt mituri, deci nu reflectă realitatea, nici concluziile care se pot desprinde din ele nu descriu exact situații de fapt. Singura legătură care mi se pare substanțială este aceea dintre miturile biblice și cele ale altor civilizații străvechi în care se vorbește despre vizita unei sau unor civilizații extraterestre pe Pământ. În acest sens, miturile biblice nu sunt inspirate de Dumnezeu, dar pot să fie ecoul unor fapte reale pe care le-a preluat din alte mitologii și le-a transformat imprimându-le o amprentă proprie. Este de la sine înțeles că nici o civilizație extraterestră nu putea să creeze universul fiind în interiorul lui, dar această exagerare este contribuția originală a povestirilor biblice la patrimoniul de mituri universal. În afara cunoștințelor pe care omenire le-a dobândit prin intermediul științelor moderne nu avem nici nu fel de alte informații despre originea universului, pe care oamenii le-ar fi obținut prin revelație. 

„Pe de o parte, Gnostici văd pe șarpele Lucifer ca pe un salvator, cineva care a venit să îl salveze pe om, un mesager al adevăratului Dumnezeu. Acest șarpe al iluminării care a adus gnoza, adevărul gnostic care permite să vedem adevărata natură a lucrurilor în această lume de confuzie, a venit să îl elibereze pe om. Lucifer este adevăratul eliberator al omului. El a venit să îl elibereze pe om de sub tirania lui Yahve, de sub tirania dumnezeului creator. El a adus adevărata cunoaștere care poate să îl elibereze pe om și îl poate ajuta să scape din această lume satanică și să se întoarcă în lumea din care a venit.” (ref. 254)

Privit într-o perspectivă proprie, consider că interpretarea gnostică a primelor 11 capitole ale Bibliei este mai aproape de intenția scriitorilor acelor texte decât interpretarea teistă clasică. Cu toate acestea, eliberatorul oamenilor, Acela care are o legătură cu șarpele pe care Moise l-a înălțat în pustie este Isus (Iisus) și nicidecum Lucifer. Despre Lucifer se poate spune că este un alt nume, al Demiurgului, de fapt al civilizației extraterestre, care i-a creat pe primii oameni, contestându-le libertatea pe care aceștia o meritau. Tatăl ceresc este Conștiința universală care veghează asupra oamenilor și care l-a împuternicit pe Isus (Iisus) să elibereze spiritual ființele omenești. 

Există un conflict între Tatăl ceresc și civilizația extraterestră care i-a creat pe primii oameni și mărul discordiei este fiecare individ care trăiește pe Pământ. În viziunea gnostică, Lucifer este dumnezeul acestei lumi, care poate fi înțeles ca fiind civilizația extraterestră care i-a creat pe oameni. Civilizația extraterestră creatoare a primilor oameni continuă să încerce să țină omenirea într-o ascultare oarbă, dar Tatăl ceresc se luptă să acorde oamenilor adevărata demnitate prin revărsarea asupra lor a dragostei Sale necondiționate.

➤