Am început acest studiu prin a pune o întrebare, pe care o consider fundamentală: ce fel de modificări, dacă există, se produc asupra credinței în Dumnezeu a unei persoane, atunci când cineva este obligat să admită, pe baza argumentației oferite, că primele 11 capitole ale cărții Facerea nu descriu o situație de fapt și prezintă o imagine a lui Dumnezeu defavorabilă Lui, deci nu sunt rezultatul inspirației divine? Personal, consider că acest studiu dă un răspuns la această întrebare. Știind că primele 11 capitole ale Bibliei sunt doar mituri și nu fapte reale, întreaga fundație biblică a credinței unei persoane în Dumnezeu este îndepărtată.

Narațiunile cuprinse în cartea Facerea din Biblie sunt esențiale pentru credința religioasă ebraică, pentru cea creștină dar și pentru cea islamică, cea din urmă menționând și ea că întreaga omenire este urmașa primilor doi oameni, Adam și Eva, care, de fapt, nu au existat niciodată cu adevărat. Toate cele trei credințe monoteiste sunt afectate atunci când cineva își dă seama că povestirea despre Adam și Eva este un mit și nu are nimic a face cu realitatea.     

Dumnezeu nu a creat universul și omenirea în șase zile și înțelegerea acestui adevăr aruncă îndoiala asupra tuturor teologilor care se bazează pe acceptarea acestei supoziții false. O teologie care este clădită pe o fundație falsă nu poate fi decât greșită, atunci când își formulează concluziile.

Religiile nu sunt de încredere atunci când se referă la originile universului și ale omenirii. Singura paralelă ce se poate face este aceea privitoare la posibilitatea unor vizite a uneia sau mai multor civilizații extraterestre pe Pământ care au lăsat urme, atât ale unor construcții impresionante care au rămas din perioada antichității, cât și în diverse mituri, răspândite peste tot pe suprafața Pământului. Aceste mituri nu descriu în amănunt vizitele civilizațiilor extraterestre, ci oferă o formă transfigurată, exagerată a unor astfel de evenimente.

Schimbarea aceasta de paradigmă, care presupune că o credință în Dumnezeu nu se mai poate baza pe vechile supoziții, ci are nevoie de altele noi, are uriașe implicații teologice, dar acest studiu nu face decât să deschidă o discuție pe această temă, nicidecum nu își propune să epuizeze subiectul. Dacă Adam și Eva nu sunt personaje reale, originea omenirii trebuie să fie căutată în altă parte, decât în Biblie, și singurul loc unde poate să fie găsită se află în cuprinsul științelor moderne.

În momentul de față este mai corect să afirmăm că nu știm cum a creat Dumnezeu lumea și nici dacă a creat-o El. Nu avem nici un fel de revelație în acest sens. Primele 11 capitole din Biblie nu sunt inspirate de Dumnezeu, deci nu putem să le folosim ca bază pentru a afla cum a apărut universul și omenirea. Dacă însă acceptăm natura ca revelație a lui Dumnezeu, atunci, din cercetarea ei, putem să știm, în anumite limite, ce s-a petrecut la începuturile existenței universului și ale omenirii.

Presupunerea că Dumnezeu ar fi creat universul și omenirea nu se bazează pe nimic. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu există sau că El nu are calități excepționale. Științele moderne pot să explice apariția universului și a omenirii fără implicarea lui Dumnezeu în aceste explicații. Revelația în natură este interpretabilă, ea nu ne conduce direct la ideea existenței lui Dumnezeu și deci nu este o dovadă a existenței Lui. În aceste condiții, singura sursă pentru cunoașterea lui Dumnezeu este experiența personală a fiecărui individ cu El. Numai printr-o revelație și relație personală cu Dumnezeu cineva poate să știe că El există și că are calități excepționale.

Știința nu poate să dovedească nici existența și nici inexistența lui Dumnezeu, dacă El este o Realitate care există înainte de Big bang. S-ar putea dovedi existența unor ființe extraterestre care trăiesc în același univers cu noi. Astfel de ființe, pentru că fac parte din universul nostru, pot să fie cunoscute de noi. Ființele extraterestre însă, dacă aparțin de universul nostru, nu puteau crea universul și nici participa în nici un fel la crearea lui, deoarece ele trebuiau să apară cu necesitate la un interval oarecare de timp, după apariția lui. 

Dacă Dumnezeu nu a creat primul om din țărâna pământului, înseamnă că evoluția care a condus la apariția primului om, a început cu miliarde de ani în urmă, o dată cu apariția primelor forme de viață. Dumnezeu nu l-a creat pe primul om, dar El ar fi putut să influențeze apariția vieții pe Pământ, prin a genera condițiile potrivite pentru apariția vieții pe planeta noastră. Aceasta însă nu poate să fie decât o speculație, pur și simplu nu avem cum să știm dacă El s-a implicat sau nu în apariția universului nostru. 

Chiar dacă nu l-ar fi creat pe om, Dumnezeu poate să intre în relație cu fiecare individ în parte și să ducă la schimbarea naturii acelei persoane, printr-o transformare profundă a gândirii sale. Atunci când conștiința noastră se conectează la Conștiința universală care este Dumnezeu, oamenii încep să vadă lumea prin ochii Lui și în acest fel se produce transformarea naturii umane, printr-un surplus de conștientizare.

Acest tip de experiență este o experiență similară cu o experiență în afara corpului, dar este trăită în corp. O astfel de relație cu Dumnezeu se îndepărtează de îndeplinirea ritualică a învățăturilor cuprinse de dogmele și doctrinele unei religii sau a alteia. Schimbarea naturii umane nu se realizează doar prin practicarea unor ritualuri, ci numai printr-o relație personală cu Dumnezeu care, trăind în ființa fiecărui credincios în parte, duce la o schimbare profundă a minții și inimii acelei persoane.

Experiența cu Dumnezeu se poate descrie în multe moduri, dar descrierea ei nu poate să înlocuiască trăirea ei. De aceea, instituțiile bisericești nu pot să ofere decât descrierea unor experiențe personale, ale unora dintre credincioșii sau credincioasele lor, dar nu și trăirea acestor experiențe. Trăirea acestor experiențe ține de credința fiecărui credincios și al fiecărei credincioase în parte. Regulile bazate pe dogmele și doctrinele religioase duc de obicei la o credință rigidă și rece și sunt străine unei vibrații spirituale autentice. Spiritualitatea, deci, se bazează pe o experiență trăită cu Dumnezeu și cu oamenii, experiență care nu poate fi transmisă, ci doar descrisă de altcineva persoanei care dorește să o experimenteze.    

Experiența spirituală nu presupune o ieșire obligatorie din corpul biologic, ci mai degrabă ea înseamnă o detașare de instinctele biologice prin care un om se adaptează la realitate. Creștinismul însă presupune chiar o negare a instinctelor biologice, de exemplu, Isus (Iisus) a spus că cine va vrea să își scape viața și-o va pierde, ceea ce ar putea fi interpretat ca o cerință de negare a instinctului de supraviețuire. Totuși cine își va pierde viața din pricina Lui și din pricina Evangheliei și-o va mântui.  (Marcu 8; 35)

Din punctul meu de vedere, dacă se ajunge la concluzia la care eu am ajuns și anume aceea că primele 11 capitole din Biblie sunt texte mitologice și nu o descriere a realității nu ne rămâne altceva de făcut decât să respingem cu totul ipoteza creaționistă cu tot ceea ce cuprinde ea. Lumea nu a fost creată în șase zile calendaristice și nici măcar în șase perioade mai lungi de timp și putem să știm lucrul acesta cu certitudine din faptul că primele 11 capitole din Biblie sunt doar născociri omenești, la care se pot atașa sensuri spirituale contradictorii. Nu doar că perioadele de timp care ne sunt propuse de către cartea Facerea sunt în totală lipsă de armonie cu descoperirile științifice, dar trebuie observat că ordinea creației stabilită de Biblie este contradictorie și absurdă și de aceea nu poate fi luată în serios. În mai multe locuri, efectele sunt amplasate înaintea cauzelor și a condițiilor care permit producerea lor. De exemplu, lumina zilei, care ar fi fost creată în ziua întâia, ar fi apărut înaintea cerului și a soarelui, care ar fi fost create în ziua a doua și respectiv în ziua a patra.

Deoarece Dumnezeu, în calitate de Creator, trebuie să se afle în afara creației Sale, este nevoie să operăm cu un concept mai cuprinzător decât acela de univers. Acest concept este conceptul de existență ca atare, care cuprinde toate entitățile existente din toate lumile sau toate universurile aflate în existență. Lumea noastră nu este tot ceea ce există deoarece înainte de Big bang a trebuit să existe o altă realitate care a făcut posibilă existența singularității care a generat universul nostru. Personal consider că existența ca atare este infinită, deoarece nonexistența absolută, fără spațiu, fără energie, fără particule și fără legi nu poate să producă nici un fel de efecte, deci nu are cum să existe.  

Știința nu deține un răspuns la întrebarea: ce a fost înainte de Big bang? Există desigur mai multe ipoteze, una dintre ele fiind aceea că totul a apărut din absolut nimic. Personal, resping această ipoteză deoarece absolut nimic nu poate să producă ceva anume. Existența a ceva real trebuie judecată după efectele pe care le produce și atunci când observăm anumite efecte înseamnă că există ceva anume care le produce, o anumită cauză. 

Acolo unde nu există nici un fel de efecte, de nici un fel, acolo nu există absolut nimic. Cele mai multe entități care se regăsesc în universul cunoscut reprezintă, în același timp, și efecte ale altor entități, dar și cauze sau condiții care determină apariția unor realități. Dacă universul nostru este un efect al unor cauze, atunci cauza acestui efect nu poate să fie nonexistența absolută, deoarece această categoric nu poate să fie niciodată un efect.

Atunci când cineva afirmă că nonexistența absolută există, aceea persoană afirmă în același timp că ea nu există, deoarece dacă nonexistența absolută ar exista aceasta înseamnă că acolo nu există nimic. „Acolo” nu este cuvântul cel mai potrivit pentru că nonexistența absolută nu ocupă nici un fel de spațiu, nu este absolut nimic. O astfel de non realitate nu putea să producă universul nostru și nu putea să genereze nimic altceva.

 Se poate face deosebirea între existență și non existență atâta vreme cât existența are anumite atribute care o deosebesc de nonexistență, de exemplu, ceva care există se află totdeauna în interacțiune cu altceva care de asemenea există. Un aspect fundamental al existenței este deci interacțiunea. Dacă ajungem să definim ce este existența atunci putem să știm și ceea ce nu este existent.  

Universul nostru are un început, dar dacă excludem o stare de nonexistență absolută, care nu are decât o valoare teoretică și niciodată practică, atunci înainte ca universul nostru să apară, a existat întotdeauna o formă de existență care a generat alte forme de existență și care a dus și la apariția lumii noastre.

Marele mister, mult mai mare decât misterul apariției universului nostru, este misterul existenței ca atare. Întrebarea fundamentală a filozofiei este: de ce există ceva în loc de nimic? Această întrebare este mult banalizată de unii oameni de știință care au transformat-o într-o interogație cu mult mai pragmatică și anume în întrebarea: de ce există universul nostru? Cele două întrebări nu trebuie să se confunde între ele, dar câteodată se face o confuzie deliberată, atunci când unii militanți anti-teiști abordează problema existenței lui Dumnezeu. Universul nostru nu putea să apară din absolut nimic, ci a apărut dintr-o altă formă de existență, prin urmare, existența per se nu poate să fie altfel decât infinită.

Misterul existenței ca atare se află dincolo de orizonturile universului nostru și știința va trebuie să ne arate cum putem să scăpăm de limitele pe care ni le impune prezența noastră într-un anumit univers și astfel să ajungem să putem investiga ceea ce este cel mai important de știut și anume secretele existenței per se. Este naiv să credem că știința a descoperit deja cum a apărut existența per se întrucât nici nu poate fi vorba despre așa ceva deci dincolo de Big bang nu se știe exact ce se află nici dacă în aceea zonă se poate sau nu vorbi de Dumnezeu.

În ceea ce mă privește, consider că existența în sine nu poate să fie altfel decât infinită și dacă este așa nu se pune problema originii ei. Cum poate să existe ceva care nu are nici un început și nici un sfârșit este ceva care depășește logica de fiecare zi, dar alternativa este la fel de ciudată. Cum poate să apară ceva din absolut nimic? În orice caz, dacă îl plasăm pe Dumnezeu la originea tuturor lucrurilor, misterul nu este rezolvat deoarece rămâne neelucidată apariția unei Persoane, fără nici o cauză. Dacă Dumnezeu a creat toate lucrurile, pe El cine l-a creat? Dacă pornim de la premisa că toate lucrurile trebuie să aibă o cauză pentru existența lor atunci trebuie să respectăm această premisă și în cazul lui Dumnezeu. Dacă însă considerăm că existența în sine este infinită, deci nu are un început, atunci nu are nici o cauză pentru apariția ei. Oricum, dacă excludem nonexistența absolută, ca fiind o cauză pentru existența în sine, atunci rezultatul obținut este că existența în sine este infinită. 

Aceasta este o constatare cu care mintea umană nu se poate obișnui decât foarte greu sau deloc, atâta vreme cât cauzalitatea este un element care este adânc înrădăcinat în mintea umană. Ne este foarte greu sau imposibil să acceptăm ideea că existența în sine pur și simplu există și că nu a fost creată sau cauzată de nimic.

Infinitatea existenței în sine nu este o dovadă a existenței lui Dumnezeu, chiar mai mult exclude existența Lui, înțeleasă ca fiind situată deasupra tuturor formelor de existență. Dacă existența în sine este infinită, atunci înseamnă că ea nu a fost creată de Dumnezeu, ci există dintotdeauna. De altfel, nu se poate întrevedea o altă posibilitate, atâta vreme cât existența în sine nu ar fi putut fi precedată de nonexistența absolută.

Dacă existența în sine este infinită, atunci ea poate fi infinită și în complexitate și această afirmație ne poate duce cu gândul la o Conștiință universală pe care noi o denumim Dumnezeu. Aceasta este doar o presupunere, nu este nicidecum o dovadă a existenței lui Dumnezeu.

În ceea ce privește conceptul de spațiu-timp descoperit de Einstein, nu există nici un motiv să credem că dintr-o non realitate, fără spațiu și fără timp, fără legi ale fizicii și fără particule elementare sau câmpuri ar fi apărut spațiu și timpul, așa cum le cunoaștem. Dacă existența în sine este infinită, ea nu putea să fie cauzată de nimic care să nu fie parte din aceea existență, înseamnă că și spațiul și timpul sunt de asemenea infinite, la nivelul existenței în sine.

Se poate presupune că orice lucru care există, fie ocupă spațiu în mod direct, fie depinde de un alt lucru care ocupă spațiu. De exemplu, o idee poate să existe în mintea unui om, iar creierul care o generează ocupă spațiu. Pentru a formula un principiu conform căruia spațiu poate fi creat de ceva care nu ocupă spațiu și nici nu depinde de altceva care ocupă spațiu, ar trebui demonstrat că un astfel de fenomen există. A ocupa spațiu înseamnă și a se propaga prin spațiu, căci fără spațiu, de exemplu, lumina nu se poate transmite.

Dumnezeu nu poate fi gândit ca fiind o Realitate spirituală deasupra existenței în sine, deoarece ceea ce s-ar afla deasupra existenței în sine, adică în afara ei, ar fi inexistent. Cu toate acestea, unii gânditori au încercat de a lungul timpului să promoveze ideea că Dumnezeu ar fi creat tot ceea ce există, aflându-se deasupra existenței în sine, într-o stare nedefinită de non existență. Aceștia au trebuit să recurgă la această stratagemă pentru ca să poată să explice cum se face că Dumnezeu ar fi creat tot ceea ce există, adică existența în sine, din interiorul existenței însăși, fenomen de altfel imposibil. Dumnezeu nu ar fi putut crea existența în sine dacă aceasta era deja o realitate din care făcea și El parte.

Avem de ales între două opțiuni. Prima, Dumnezeu există și aparține de tot ceea ce există, într-o relație cu restul existenței despre care nu avem nici un fel de revelație. Cea de a doua, dacă Dumnezeu este deasupra existenței, adică într-o stare de nonexistență, atunci putem să spunem că El nu există. Din punct de vedere logic este imposibil ca un anumit fenomen să fie în afara existenței și să existe, în același timp. Nu există nici o stare intermediară între existență și nonexistență, dacă considerăm că potențialul de a exista face parte tot din existență. Nonexistența relativă există doar în cadrul existenței în sine și în interdependență de ea. De exemplu, un spațiu vid are un conținut relativ inexistent. Nu este absolut inexistent, deoarece spațiul este deja o entitate care există.  

Existența și nu nonexistența este atributul fundamental a lui Dumnezeu. El există și cuprinde în Sine tot ce există. Dacă credem că El există, adevăratul Dumnezeu trebuie să fie foarte departe de prezentarea făcută de V.T. El nu ar fi ucis 99,99% din populația globului prin Potop, nu ar fi distrus mai multe popoare, pentru a face loc poporului evreu, și nu va aduce sfârșitul lumii. Dumnezeu îi cuprinde în Sine pe toți oamenii, indiferent de religia de care aceștia aparțin sau dacă nu aparțin de nici o religie. Dacă El va da viață veșnică tuturor oamenilor sau nu, aceasta depinde de judecata Lui și nu de cea a diverselor organizații religioase.

Toate speculațiile metafizice, precum și datele științifice, nu pot să dovedească existența lui Dumnezeu. Primele 11 capitole ale Bibliei nu sunt nici ele o probă a existenței Lui. Singura probă sigură și de neînlăturat o reprezintă revelația personală pe care Dumnezeu o trimite celor aleși. Această descoperire adresată unei anumite persoane nu poate fi transmisă de la un individ la altul și nici nu reprezintă o dovadă în sens științific, dar poate fi extrem de convingătoare pentru persoanele care o trăiesc.

În principiu, este posibil ca orice persoană să poată să primească o astfel de dovadă, dacă o cere de la Dumnezeu sau dacă îl caută pe El cu seriozitate. Să luăm un exemplu. Se poate observa că aproape orice persoană care a avut o experiență în afara corpului sau în moarte clinică a suferit un proces profund de transformare, în care a devenit o ființă cu o viață spirituală accentuată. Acele persoane nu au devenit, în mod necesar, adeptele anumitor dogme sau doctrine religioase, dar au realizat că cel mai important lucru în viața este modul cum ne comportăm cu semenii noștri. Aceia și acelea care au trecut prin moarte și au fost resuscitați povestesc că au văzut lucruri care nu ne sunt familiare aici pe Pământ și că au experimentat o dragoste greu de exprimat în cuvinte. Acea experiență poate fi povestită în cuvinte, dar nu poate fi înțeleasă cu desăvârșire decât de aceia și de acelea care o parcurg. Dacă cei și cele care au astfel de experiențe ar trebui să dovedească că le-au avut, le-ar fi foarte greu să o facă, dar persoanele respective sunt convinse de realitatea lor și dovada este chiar puterea lor transformatoare. Unii oameni pot să fie sceptici cu privire la existența unor astfel de experiențe, dar persoanele care le-au experimentat sunt convinse de validitatea lor. Putem să observăm că o credință personală în Dumnezeu, chiar dacă nu poate să fie dovedită științific, poate totuși să fie foarte convingătoare și să producă efecte importante în viețile celor care o au.

Prima sursă a cunoașterii lui Dumnezeu nu este bazată pe cartea facerea din Biblie, care este plină de contradicții și absurdități, ci este, așa cum a fost și pentru Isus (Iisus) o relație personală cu Tatăl ceresc și cu Hristos, care ne învață toate lucrurile.

➤

Dacă Adam și Eva nu sunt personaje reale, nimeni nu poate să fie condamnat să sufere o pedeapsă eternă în iad pentru că nu crede în teologia care se desprinde din Biblie, aceea care este promovată de Bisericile instituționale. Cum ar putea cineva să fie condamnat pentru că nu crede o minciună? Din punct de vedere istoric, un mit nu ne spune adevărul despre felul cum s-au petrecut lucrurile în realitate, ci încearcă doar să reconstituie imaginativ situații la care scriitorului mitului nu a avut acces. Dacă dorim să avem un grad mai mare de certitudine asupra vieții reale, atunci avem nevoie de știință care se bazează pe observația realității și pe dovezi care susțin ipotezele pe care aceasta le avansează. Povestirile despre creație din Biblie nu sunt susținute de observațiile pe care știința le-a făcut asupra lumii și nu se bazează pe nici un fel de dovezi furnizate de modul cum se desfășoară lucrurile în universul de care aparținem. Mai mult, aceste povestiri sunt profund contradictorii, sunt absurde și prezintă o ordine inversată a creației, plasând efectele înaintea cauzelor, de exemplu, crearea luminii înaintea creației soarelui. 

Ni se spune câteodată, de către instituțiile bisericești, că dacă nu credem în toate dogmele și doctrinele creștine, vom fi condamnați să ardem în iad pentru totdeauna. Chiar și această pretenție a religiei organizate este suficientă ca cineva să respingă credința în Dumnezeu, așa cum ne este ea propusă de către Bisericile instituționale. Nimeni nu ar trebui să fie forțat să creadă o doctrină sau dogmă bazată pe o interpretare literală a miturilor creației din Biblie. 

Avem de ales între două posibilități. Fie Dumnezeu este așa cum îl descriu textele V.T. și atunci imaginea Lui este în contradicție cu ceea ce ne-a învățat Isus (Iisus) despre El, fie Dumnezeu nu seamănă deloc cu imaginea oferită de V.T. și El este așa cum l-a descris Isus (Iisus). Imaginea pe care Isus (Iisus) a prezentat-o despre Tatăl ceresc este foarte diferită față de cea pe care o regăsim în V.T. Isus (Iisus), în conformitate cu Biblia, ne-a spus că Tatăl ceresc este personificarea dragostei necondiționate și El nici nu judecă pe nimeni. (Ioan 5; 22) În V.T. îl găsim pe Dumnezeu ca fiind gelos și răzbunător și gata să verse sânge omenesc. (Amos 6; 8) În V.T. Dumnezeu este prezentat ca un stăpân suveran, dar în N.T. Isus (Iisus) Fiul lui Dumnezeu dă un exemplu personal despre ceea ce înseamnă dragostea de oameni.    

Dacă imaginea reală a lui Dumnezeu este aceea care poate să fie găsită în N.T. și dacă El este perfect și dacă El își iubește și dușmanii, așa după cum l-a descris Isus (Iisus), atunci în V.T. nu îl putem găsi pe El. În V.T. Dumnezeu își urăște dușmanii și caută să îi distrugă. (Cartea înțelepciunii lui Solomon 14; 9) Isus (Iisus), despre care se spune că este una dintre cele trei Persoane care formează Trinitatea, a fost extrem de pacifist, atunci când a trăit pe Pământ, dar în V.T. apare Dumnezeul oștirilor, care este un Dumnezeu al războiului, nu al păcii. Cum poate fi același Dumnezeu atât de războinic și atât de pacifist, în același timp, și cum poate să se transforme două atitudini atât de diferite în două repere morale care vin din aceeași sursă. Răspunsul este clar, marea majoritate a scrierilor biblice sunt de sorginte umană și ele nu au o logică internă care să le confere coerență, fiind niște scrieri eterogene.     

Spre exemplu, Biblia conține o povestire în care ni se spune că Saul a fost trimis să distrugă o întreagă națiune, chiar și animalele, și aceasta nu putea să fie o acțiune comandată de Dumnezeu, deoarece El își iubește dușmanii.

„2. Aşa zice Domnul Savaot: Adusu-Mi-am aminte de cele ce a făcut Amalec lui Israel, cum i s-a împotrivit în cale, când venea din Egipt. 3. Mergi acum şi bate pe Amalec şi pe Ierim şi nimiceşte toate ale lui. Să nu iei pentru tine nimic de la ei, ci nimiceşte şi dă blestemului toate câte are. Să nu-i cruţi, ci să dai morţii de la bărbat până la femeie, de la tânăr până la pruncul de sân, de la bou până la oaie, de la cămilă până la asin”. (Cartea întâia a Regilor 15; 2-3)

„46. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? 47. Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? 48. Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Sfânta Evanghelie după Matei 5; 46-48)  

Ori Tatăl nostru Cel ceresc nu este desăvârșit și de aceea l-a trimis pe Saul ca, împreună cu dușmanii Săi, să omoare femei și copii, familiile dușmanilor Săi, ori dacă este desăvârșit, atunci Biblia minte și El nu l-a trimis pe Saul să facă acest lucru. Care este răspunsul la această întrebare? Răspunsul nu îl putem afla studiind Biblia, căci ea prezintă imagini contradictorii ale lui Dumnezeu.   

În timpurile V.T. Dumnezeu nu a practicat genocidul doar o dată, cu ocazia Potopului, ci de mai multe ori. Scuza pe care au găsit-o anumiți apologeți ai Bibliei este acea că toate popoarele care au fost distruse au fost formate din păcătoși, prin urmare, acei oameni meritau să moară. Să nu uităm însă că așa zișii păcătoși erau oamenii ca toți ceilalți, care trăiau în acele vremuri. Dacă Dumnezeu nu s-a revelat acelor așa ziși păcătoși și nu le-a dat și lor legile Sale, atunci de ce au fost aceștia exterminați fără milă? Acei oameni nu puteau să fie altfel decât păcătoși în condițiile în care ei nu au primit revelația directă a lui Dumnezeu. Este vorba de mituri inventate de oameni, pentru a justifica anumite politici de cucerire, nu poate fi vorba de acțiunile lui Dumnezeu care nu are cum să iubească omenirea și, în același timp, să distrugă popoare întregi, prin acțiuni de genocid. Iată ce spune Biblia că s-ar fi întâmplat dacă Dumnezeu ar fi făcut minunile Sale și în mijlocul altor popoare, în afara poporului evreu:

„21. Vai ţie, Horazine, vai ţie, Betsaida, că dacă în Tir şi în Sidon s-ar fi făcut minunile ce s-au făcut în voi, de mult, în sac şi în cenuşă, s-ar fi pocăit.” (Sfânta Evanghelie după Matei 11; 21) 

Dacă Dumnezeu nu a făcut astfel de minuni în Tir și în Sidon, nici nu avea nici un motiv să se aștepte la pocăință din partea locuitorilor acelor locuri, deci distrugerea unor asemenea așezăminte umane nu ar fi avut nici o bază morală. Cu toate acestea, conform precizărilor făcute de Biblie, Tirul a fost o țintă pentru Dumnezeu și a suferit numeroase evenimente dezastruoase:

„5. Când Egiptul va prinde de veste, va tremura la auzul nenorocirilor Tirului.” (Isaia 23; 5)

Angajamentul lui Dumnezeu împotriva altor popoare, altele decât poporul evreu, pare a fi cu totul nejustificat. Chiar dacă poporul evreu a avut un acord cu Dumnezeu, totuși populația evreiască a fost de multe ori neascultătore față de El, la fel de mult poate ca și alte popoare, deci tratamentul special acordat Evreilor nu era justificat. În același timp, trebuie observat că și Evreii au fost pedepsiți pentru păcatele lor, deci în înțelepciunea Sa Dumnezeu ar fi trebuit să cunoască natura umană și să știe că distrugerea unor întregi popoare nu va realiza nimic. Toate aceste povestiri despre pedepse aplicate de Dumnezeu diferitelor popoare se bazează pe prezumția că Adam și Eva au fost personaje reale și că, prin urmare, El ar avea drepturi suverane asupra creației Sale.

Dacă Dumnezeu i-a făcut pe primii oameni, tot El are și dreptul de a îi distruge, dar dacă oamenii nu au fost creați așa cum ne spune Biblia, ci sunt produsul evoluției naturii, atunci El nu are nici o justificare de a distruge oamenii pentru că sunt păcătoși, deoarece păcatul este în natura umană. Oamenii nu pot să fie condamnați doar pentru că sunt păcătoși, dar poartă responsabilitatea pentru acțiunile sau inacțiunile lor concrete în fața legilor sociale. O persoană care nu a săvârșit nici o ilegalitate nu poate să fie anihilată doar pentru că are o natură imperfectă. Chiar dacă natura umană nu este desăvârșită din punct de vedere moral, totuși sunt mulți oameni care în natura lor respectă legile sociale și au un caracter bun și generos. A condamna acești oameni doar pentru că sunt urmașii lui Adam și Eva este o aberație, cu atât mai mult cu cât oamenii nu sunt urmașii acestor personaje imaginare.    

Care este obiectul salvării lui Dumnezeu? Este salvarea de moarte sau de iadul veșnic? Dacă există iadul veșnic, atunci moartea nu există, căci nu poți să suferi veșnic, dacă mori. Biblia ne spune că Dumnezeu acceptă existența iadului veșnic și tot El ne poate salva de iadul a cărui existență El o tolerează. Dacă Dumnezeu nu ar fi tolerat existența iadului noi nu am avea nevoie să fim salvați de la a ajunge în iad. Pare ciudat, Dumnezeu ne salvează de ceea ce chiar El a creat, adică iadul.

 Se propovăduiește foarte mult iubirea lui Dumnezeu pentru omenire, dar cine citește anumite versete biblice nu poate să vadă în acțiune această iubire, poate chiar să fie frapat de o atitudine lipsită de iubire. Să luăm un exemplu care ar trebui să reflecte iubirea necondiționată a lui Dumnezeu, dar care nu seamănă deloc cu așa ceva: 

„1. Apoi a răsunat la urechile mele un glas mare şi a zis: „Apropiaţi-vă pedepsitorii cetăţii, având fiecare în mână unealta de nimicire!” 2. Şi iată dinspre poarta de sus, care dă spre miazănoapte, veneau şase bărbaţi, având fiecare în mână unealta sa ucigătoare; şi între ei se afla unul, îmbrăcat cu haină de în, care avea la brâu unelte de scris. Aceştia, venind, s-au oprit lângă jertfelnicul cel de aramă. 3. Atunci slava Dumnezeului lui Israel s-a pogorât de pe heruvimul pe care se afla la pragul casei. Şi a chemat Domnul pe omul cel îmbrăcat în haină de în, care avea la brâu unelte de scris, 4. Şi i-a zis Domnul: Treci prin mijlocul cetăţii, prin Ierusalim, şi însemnează cu semnul crucii (litera „tau” care în alfabetul vechi grec avea forma unei cruci) pe frunte, pe oamenii care gem şi care plâng din cauza multor ticăloşii care se săvârşesc în mijlocul lui”. 5. Iar celorlalţi le-a zis în auzul meu: „Mergeţi după el prin cetate şi loviţi! Să nu aveţi nici o milă şi ochiul vostru să fie necruţător! 6. Ucideţi şi nimiciţi pe bătrâni, tineri, fecioare, copii, femei, dar să nu vă atingeţi de nici un om, care are pe frunte semnul „+”! Şi să începeţi cu locul Meu cel sfânt!” Şi au început ei cu bătrânii, care erau înaintea templului. 7. Apoi le-a zis: „Întinaţi templul, umpleţi curţile cu ucişi şi ieşiţi!” Şi au ieşit şi au început să ucidă prin cetate. 8. Şi după ce i-au ucis, iar eu am rămas, am căzut cu faţa la pământ şi, strigând, am zis: „O, Doamne, Dumnezeule, vei pierde oare tot ce a mai rămas din Israel, vărsându-Ţi mânia asupra Ierusalimului?” 9. Iar El mi-a răspuns: „Nelegiuirea casei lui Israel şi a lui Iuda este mare, foarte mare şi ţara aceasta e mânjită cu sânge, iar cetatea e plină de nedreptate, că ei zic: „A părăsit Domnul ţara aceasta, Domnul nu mai vede! 10. De aceea ochiul Meu nu-i va cruţa şi Eu nu Mă voi îndura şi voi întoarce purtarea lor asupra capului lor”. 11. Şi iată omul cel îmbrăcat cu haină de în, care avea la brâu uneltele de scris, a dat răspuns şi a zis: ”Am făcut cum mi-ai poruncit”. (Iezechiel 9; 1-11)

Pentru că țara era mânjită de sânge, Dumnezeu nu a găsit un lucru mai bun de făcut decât să o mânjească de sânge și mai tare. Nu poate fi vorba despre Dumnezeu a cărui bunătate o apreciem așa de mult. Nu contează cât de mânjită de sânge era țara, Dumnezeu nu se poate comporta ca un om și dacă nu are altă soluție decât distrugerea extremă, atunci toate dogmele și doctrinele care susțin dragostea Lui pentru omenire au o problemă de consecvență cu textele biblice. Oamenii nu se închină în fața puterii de distrugere a lui Dumnezeu, ci în fața bunătății și dragostei Sale infinite pentru omenire, și dacă aceasta nu ar fi reală, atunci nu se știe câți oameni s-ar mai închina în fața Lui. În ceea ce mă privește, eu consider că textele biblice în care Dumnezeu este descris în culori atât de sumbre sunt falsuri sau prezintă o realitate inferioară, din punct de vedere moral, față de Tatăl ceresc, de exemplu, o civilizație extraterestră. Cu toate acestea, atrocitățile descrise par a fi străine chiar și unei civilizații extraterestre și de aceea ele înclină balanța către exagerări umane mai mult decât către fapte reale. 

Ce ticăloșii ar fi putut să săvârșească fecioarele, copiii și femeile ca să fie uciși fără milă pe străzile orașului? Întreaga poveste este profund absurdă. Poate că anumiți conducători sau oameni puternici ar fi putut săvârși ticăloșii, ca peste tot în lume, de ce trebuiau să sufere niște copii efectele ticăloșiilor lor? Aici este vorba de uciderea nediscriminată a tuturor oamenilor din cetate cu excepția unor victime care aveau înscris un anumit semn pe frunte. Ca și cum întreaga cetate s-ar fi împărțit în două părți, victime și călăi. Cine poate să înghită asemenea enormități? În nici o cetate din lume, populația nu se împarte în victime și călăi, există o majoritate neutră care nu sunt nici victime și nici călăi și în nici un caz copiii nu pot să fie incluși în rândul victimelor. Oricine a scris așa ceva nu a făcut decât să denigreze Persoana lui Dumnezeu și să facă pe mulți oameni să se depărteze de El.

Nu există nici o justificare pentru uciderea unor copilași și dacă Dumnezeu ar fi dat un astfel de ordin ne putem îndoi de dragostea Lui necondiționată. Dacă însă Dumnezeu ne iubește condiționat, atunci trebuie să știm exact care sunt condițiile dragostei Lui. Îi iubește Dumnezeu numai pe aceia și acelea care se supun orbește cerințelor Lui și cred tot ce scrie Biblia, indiferent cât ar fi de absurde situațiile prezentate de acele texte? Personal, cred că Dumnezeu poate învinge răul numai prin adevăr și orice exagerare sau neadevăr prezentat de Biblie nu poate decât să submineze credința în El. Chiar și o dragoste condiționată ar exclude masacrul unor copii nevinovați. Orice concluzii am trage despre caracterul lui Dumnezeu, nu putem să le bazăm pe majoritatea textelor din V.T. care prezintă o imagine deformată a Lui, contrazisă de altfel de Isus (Iisus).   

Textul citat din Iezechiel este în contradicție cu alt text, tot din Iezechiel:

„20. Sufletul care păcătuieşte va muri. Fiul nu va purta nedreptatea tatălui, şi tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socoti dreptatea sa, iar celui rău, răutatea sa. 21. Dar dacă cel rău se întoarce de la nelegiuirile sale pe care le-a făcut şi păzeşte toate legile Mele şi face ceea ce e bun şi drept, el va trăi şi nu va muri.” (Iezechiel 18; 20-21) 

Nu există deci nici o bază pentru uciderea copiilor atâta vreme cât „fiul nu va purta nedreptatea tatălui și tatăl nu va purta nedreptatea fiului”. Textele biblice transmit mesaje mixte și contradictorii și în privința răspunderii personale. Dacă facem o paralelă între învățăturile lui Isus (Iisus) și imaginea lui Dumnezeu în V.T. putem să observăm că este vorba despre două planuri total diferite. Cum am putea să ne imaginăm pe Isus (Iisus) dând ordin ca niște călăi să ucidă fecioare, copii și femei sau întreaga populație a unei cetăți? O astfel de ipoteză pare halucinantă. Isus (Iisus) ne-a învățat să ne iubim și dușmanii și să întoarcem și obrazul celălalt atunci când suntem loviți, cum și-ar fi călcat el propriile învățături, ucigând copii nevinovați? Nu poate fi vorba de una și aceeași Persoană și nici măcar de unul și același Dumnezeu. O Persoană care își schimbă atât de mult caracterul, un cameleon moral, nu poate să fie un ghid moral pentru omenire.       

În N.T. avem multe texte care se referă la caracterul iubitor a lui Dumnezeu, în așa măsură încât El este identificat cu dragostea:

„8. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.” ( Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan 4; 8)

Dacă Dumnezeu este dragoste, atunci de ce a ucis prin Potop 99,99% din populația globului pământesc? O asemenea dragoste seamănă mai mult cu ura. Crime săvârșite din dragoste săvârșesc numai persoanele care au probleme psihice, dar Dumnezeu este întruchiparea înțelepciunii. Singura explicație care pare a fi plauzibilă este aceea că multe texte biblice reprezintă o colecție de mituri, fără legătură cu realitatea.

➤