Așa cum începe istorisirea biblică despre creație, în cartea Facerea, așa se și termină, în cartea Apocalipsa. Ambele viziuni sunt pline de contradicții, după cum vom vedea, și din această cauză ambele sunt incredibile. La prima vedere există o anumită potrivire între ele, dar această aparentă asemănare nu poate fi considerată o dovadă a coerenței lor sau a inspirației lor de către Dumnezeu, deoarece, analizând mai atent, se pot observa multe nepotriviri între elementele care le compun. Folosirea acelorași simboluri duce la impresia greșită că cele două cărți exprimă evenimente din trecut și din viitor care sunt în legătură unele cu celelalte.

Povestirile despre creație din Biblie plasează Grădina Eden pe Pământ, nu undeva în cer, și de asemenea raiul viitor se pare că se preconizează a fi tot pe Pământ, dar pe un Pământ nou, adică pe o nouă planetă care urmează să înlocuiască planeta noastră.

„1. Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este. 2. Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. 3. Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. 4. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 21; 1-4)

O primă asemănare între cartea Facerea și cartea Apocalipsa este prezența lui Dumnezeu atât în primul rai pământesc cât și în cel de al doilea. În cartea Facerea, Dumnezeu se plimba prin Grădina Eden și în cartea Apocalipsa, El va locui împreună cu cei aleși. Localizarea lui Dumnezeu într-un anumit spațiu fizic este o absurditate dacă El este Spirit și este Atotprezent. Dumnezeu nu poate să aibă o Împărăție la fel cum au oamenii, cu supuși și cu mijloace de constrângere. Dumnezeu se află pretutindeni, nu are limite spațiale și nu poate să fie localizat la fel ca o persoană fizică.

Ce înseamnă că cerul cel dintâi și Pământul cel dintâi au trecut? Prin cer se înțelege tot spațiul cosmic, cu tot ceea ce cuprinde acesta. Se vorbește despre un nou Pământ cu un alt spațiu cosmic, deci de un nou univers. Sfârșitul planetei noastre, în viziunea biblică, ar însemna și sfârșitul universului, adică crearea unui univers nou în care să fie plasați, pe o nouă planetă, cei aleși de Dumnezeu. Nu este ușor de imaginat ce schimbări ar presupune acel sfârșit al lumii și acel nou început. Ce se va întâmpla cu acest univers? Unde va dispare cerul cel vechi? Scriitorul cărții Apocalipsa face niște afirmații extraordinare fără să aibă nici cea mai mică idee despre ce ar presupune afirmațiile pe care le face. Înlocuirea unui univers cu un alt univers presupune miliarde de ani de expansiune înainte ca o planetă ca a noastră să apară pe cer. Dar mai întâi de toate, ar trebui ca universul nostru să dispară, poate într-un Big crash. Cât timp ar dura acel Big crash? Deocamdată nu se întrevede nici un fel de Big crash atâta vreme cât universul nostru este în expansiune. Universul nostru are 13,7 miliarde de ani vechime. Cât ar dura înlocuirea acestui univers cu un alt univers și apariția în noul univers a unei alte planete asemănătoare cu a noastră? Alte multe miliarde de ani.

Biblia presupune că întregul univers cu miliardele lui de stele va dispărea doar pentru că anumite ființe umane sunt mai ascultătoare de Dumnezeu decât altele.

„10. Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui. 11. Deci dacă toate acestea se vor desfiinţa, cât de mult vi se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă sfântă şi în cucernicie, 12. Aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi! 13. Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea. (A doua epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru 3; 10-13)

Un sfârșit al lumii provocat de Dumnezeu pentru că ființele umane se comportă conform naturii lor, este o doctrină foarte absurdă. Dacă civilizația umană evoluează tehnologic și înțelege mai bine nevoia de pace între națiuni, de ce ar trebui distrusă? Nu există nici un motiv ca cineva, oricine, să distrugă lumea, și să nu uităm că Biblia ne spune că după prima așa zisa distrugere a lumii, prin Potopul lui Noe, Dumnezeu a regretat ceea ce s-a întâmplat și a promis că nu va mai aduce încă o dată Potopul. Absurdul biblic însă a înlocuit Potopul cu un alt tip de sfârșit, prin dispariția Pământului, care ar urma să se întâmple în curând. După alte 4,5 miliarde de ani se presupune că soarele nostru își va epuiza rezerva de energie și o dată cu el, în mod inevitabil, va dispărea și Pământul. În același timp, 4,5 miliarde de ani nu reprezintă o perioadă de timp care să poată să fie numită „în curând”.    

Dacă Potopul lui Noe nu este o poveste credibilă, de ce sfârșitul lumii, așa cum îl descrie Biblia, ar fi adevărat? Miturile despre Potop ale Bibliei sunt dublate de miturile despre sfârșitul lumii.

Cea mai mare absurditate însă este legată de absența soarelui în noul univers. Dumnezeu îi va lumina pe cei mântuiți în Împărăția cerurilor, în locul soarelui sau a altei surse de lumină. Ce univers este acela în care nu mai există corpuri cerești? Este un univers imposibil. Un univers format doar din spațiu neocupat, în care să plutească o nouă planetă, asemănătoare cu Pământul, și unde să locuiască Dumnezeu și cei mântuiți și unde nu există noapte pentru că El îi luminează tot timpul pe cei mântuiți este o idee care contrazice creația universului actual.   

O altă afirmație incredibilă a cărții Apocalipsa este aceea că pe noul Pământ nu va mai fi marea. Oare pe noul Pământ vor fi râuri? Dacă vor fi râuri, atunci unde se vor scurge ele? Dacă nu vor fi râuri care va fi circuitul apei în natură? Afirmația că pe noul Pământ nu va mai exista marea echivalează cu a spune că acolo nu va mai fi apă deloc. O lume fără apă este o lume greu de imaginat pentru oameni.

În baza Bibliei, nu avem nici un motiv să credem că trupurile celor mântuiți vor fi făcute dintr-un alt material decât cel biologic. Isus (Iisus) a spus că va bea vin cu noi în Împărăția cerurilor deci vom avea niște trupuri care pot să asimileze vinul.

„29. Şi vă spun vouă că nu voi mai bea de acum din acest rod al viţei până în ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou, întru împărăţia Tatălui Meu.” (Sfânta Evanghelie după Matei 26; 29)

  Mai mult, în Împărăția lui Dumnezeu va exista un pom al vieții din care vor mânca neamurile:

„2. Şi în mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii, făcând rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-şi rodul; şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 22; 2)

 Pomii au nevoie de apă ca să poată exista, dar pe noul Pământ nu va exista marea și în consecință nu va exista apă de loc, deoarece în lipsa mărilor și a oceanelor nu va fi posibil circuitul apei în natură. Ce rost ar avea ca un pom să dea roade de douăsprezece ori pe an dacă nu ar mânca nimeni din el? Biblia ne spune că și în Împărăția cerurilor oamenii se vor îmbolnăvii, dar că vor fi vindecați prin frunzele pomului vieții. Dacă ar avea în loc de trupuri biologice niște mecanisme ca cele ale roboților, atunci oamenii nu s-ar putea îmbolnăvii și nu ar putea să fie vindecați prin frunzele pomului vieții. Într-o astfel de situație, dacă oamenii s-ar „defecta”, așa cum se întâmplă cu roboții, ar fi recuperați prin mijloace mecanice, nu prin intermediul unor tratamente biologice, cum ar fi frunzele unui pom.

Un pom al vieții exista și în cartea Facerea, dar acolo el ar fi servit la dobândirea vieții veșnice nu la vindecarea lui Adam și Eva. Ar fi fost probabil suficient ca cineva să mănânce o singură dată din pomul vieții ca să dobândească viața veșnică, căci ce sens ar fi avut să trebuiască să mănânce periodic pentru a trăi veșnic? Dacă ar fi trebuit să mănânce periodic din pomul vieții, atunci înseamnă că nu ar fi dobândit viața veșnică, ci doar o amânare a morții până la următorul consum din pom.

Cum va arăta cetatea eternă? După afirmațiile biblice, Noul Ierusalim este cetatea care se va afla pe noul Pământ și în care va locui Dumnezeu împreună cu oamenii. Grădina Eden, despre care se afirmă că a existat pe Pământ, arăta diferit decât Cetatea Sfântă. În Grădina Eden, Adam trebuia să lucreze Pământul, dar pe noul Pământ străzile Cetății Sfinte vor fi de aur deci nu se va mai pune problema agriculturii. Raiul inițial, deci, era constituit dintr-o grădină, pe când raiul viitor, conform Bibliei, este reprezentat de o cetate care va fi situată pe o planetă nouă, fără apă și fără un cosmos în jurul ei.

Noul Ierusalim va fi înconjurat cu un zid uriaș care va avea 12 porți constituite din pietre prețioase. Străzile cetății vor fi făcute din aur și dimensiunile ei var fi uriașe. De ce ar avea Noul Ierusalim nevoie un zid foarte înalt și de 12 porți dacă nu va exista nimic pe noul Pământ care să amenințe siguranța celor ce se vor afla în cetate? Cei aleși și cele alese vor fi salvate pentru viața veșnică și ceilalți oameni vor merge în moarte veșnică. Pe noul Pământ nu va fi decât Sfânta Treime, aleșii lui Dumnezeu și îngerii rămași credincioși Lui. În conformitate cu Biblia, Dumnezeu va dobândi o autoritate totală asupra întregului univers în urma înfrângerii lui Satan, prin urmare nu vor exista inamici pe noul Pământ împotriva cărora să fie nevoie de mijloace de apărare deosebite. Scriitorul cărții Apocalipsa a prezentat imaginea unei fortărețe uriașe pe un Pământ nou care se presupune că va fi un loc al păcii și al fericirii. Aceasta este fără îndoială o inadvertență care aruncă îndoiala asupra veridicității descrierilor din ultima carte a Bibliei. 

„9. Şi a venit unul din cei şapte îngeri, care aveau cele şapte cupe pline cu cele din urmă şapte pedepse, şi a grăit către mine zicând: Vino să-ţi arăt pe mireasa, femeia Mielului. 10. Şi m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu, 11. Având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era asemenea cu cea a pietrei de mare preţ, ca piatra de iaspis, limpede cum e cristalul. 12. Şi avea zid mare şi înalt şi avea douăsprezece porţi, iar la porţi douăsprezece îngeri şi nume scrise deasupra, care sunt numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel. 13. Spre răsărit trei porţi şi spre miazănoapte trei porţi şi spre miazăzi trei porţi şi spre apus trei porţi. 14. Iar zidul cetăţii avea douăsprezece pietre de temelie şi în ele douăsprezece nume, ale celor douăsprezece apostoli ai Mielului. 15. Şi cel ce vorbea cu mine avea pentru măsurat o trestie de aur, ca să măsoare cetatea şi porţile ei şi zidul ei. 16. Şi cetatea este în patru colţuri şi lungimea ei este tot atâta cât şi lăţimea. Şi a măsurat cetatea cu trestia: douăsprezece mii de stadii. Lungimea şi lărgimea şi înălţimea ei sunt deopotrivă. 17. Şi a măsurat şi zidul ei: o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura omenească, care este şi a îngerului. 18. Şi zidăria zidului ei este de iaspis, iar cetatea este din aur curat, ca sticla cea curată. 19. Temeliile zidului cetăţii sunt împodobite cu tot felul de pietre scumpe: întâia piatră de temelie este de iaspis, a doua din safir, a treia din halcedon, a patra de smarald, 20. A cincea de sardonix, a şasea de sardiu, a şaptea de hrisolit, a opta de beril, a noua de topaz, a zecea de hrisopras, a unsprezecea de iachint, a douăsprezecea de ametist. 21. Iar cele douăsprezece porţi sunt douăsprezece mărgăritare; fiecare din porţi este dintr-un mărgăritar. Şi piaţa cetăţii este de aur curat, şi străvezie ca sticla. 22. Şi templu n-am văzut în ea, pentru că Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, şi Mielul este templul ei. 23. Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul. 24. Şi neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor aduce la ea mărirea lor. 25. Şi porţile cetăţii nu se vor mai închide ziua, căci noaptea nu va mai fi acolo. 26. Şi vor aduce în ea slava şi cinstea neamurilor. 27. Şi în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea vieţii Mielului. (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 21; 9-27)

Care sunt forma și dimensiunile Cetății Sfinte? Este vorba despre un cub de dimensiuni uriașe. Este interesant că Cetatea Sfântă este descrisă pur și simplu în formă de cub, dar și mai interesante sunt dimensiunile acestui cub. Lungimea, lărgimea și înălțimea cubului sunt fiecare de 12000 de stadii. Care este mărimea unui stadiu transformată în metrii? O unitate de măsură numită stadiu echivalează cu 201,17 metrii. (ref. 258)

Pe această bază putem să știm că 12000 de stadii reprezintă 2414040 de metrii. Prin transformarea metrilor în kilometrii obținem 2414,40 de kilometrii. Noul Ierusalim va fi o cetate în formă de cub având laturile de aproximativ 2414 km.

Această cetate va fi înconjurată la rândul ei de un zid de 144 de coți, se poate deduce din textul biblic că este vorba de înălțimea zidului. Ce înseamnă 144 de coți? Cotul așa zis împărătesc are aproximativ 52 de centimetrii și codul obișnuit are cca. 45 de centimetrii. (ref. 259) 144 de coți înmulțiți cu un cot obișnuit ne dă 6480 centimetrii. La rândul lor acest număr de centimetrii se transformă în 64,80 de metrii.

Să ne imaginăm acum Cetatea Sfântă. Un cub cu laturile de 2414,40 km este înconjurat cu un zid de 64 de metrii, zid în care se află 12 porți. Dacă cubul are înălțimea de 2414,40 Km, ce nevoie mai are să fie înconjurat de un zid de 64 de metrii? De regulă zidurile cetăților au fost construite ca să apere clădirile din interior, dar Cetatea Sfântă care oricum nu are nevoie de apărare are propriile ziduri pe care nimeni nu le poate escalada. Această imagine este pur și simplu incredibilă.

Biblia ne spune că „piaţa cetăţii este de aur curat, şi străvezie ca sticla.” Cum poate să fie piața cetății de aur curat și în același timp să fie străvezie ca sticla. Aurul nu este străveziu, adică nu se poate vedea prin el. Această atribuire a unei calități pe care aurul nu o are duce la concluzia că descrierii Cetății Sfinte nu este verosimilă.

 Un mare semn de întrebare ridică și înălțimea Cetății Sfinte. Știm că atmosfera este constituită din mai multe straturi: troposferă, stratosferă, mezosferă, ionosferă şi exosferă. Iată care sunt dimensiunile acestor straturi: Exosfera 640 km - 9600 km; Ionosfera 80 km - 640 km; Mezosfera 50 km - 80 km; Stratosfera 16 km - 50 km; Stratul de ozon 19 km - 48 km, Troposfera 0 km - 16 km.

Dacă înălțimea Cetății Sfinte ar fi cu adevărat de 2414,40 km atunci ea ar depășii cu mult exosfera și ar fi inutilă, deoarece ar fi o suprafață construită într-o zonă care este improprie vieții. De altfel, această înălțime este nejustificată având în vedere că locuitorii Cetății Sfinte nu vor putea să trăiască în condiții de confort la o altitudine mai mare de câteva mii de metrii. Cineva ar putea obiecta că Dumnezeu ne va oferi niște corpuri care nu au nevoie de aer pentru a supraviețui, dar o astfel de obiecție mi se pare neserioasă atâta vreme cât Biblia ne spune că în Împărăția cerurilor, adică în Cetatea Sfântă, vom sta la masă cu Avraam, Isaac și Iacov (Matei 8; 11). Dacă cei mântuiți vor mânca și vor bea, atunci vor avea nevoie și să respire pentru că digestia mâncării și a băuturii se face în organisme vii și nu în corpuri anorganice. 

     Marea problemă a acestor texte biblice este aceea că ele prezintă elemente absurde și contradictorii. Dimensiunile Cetății Sfinte rezultă mai degrabă din niște cifre care sunt folosite de Biblie cu sens simbolic și nu din considerente reale. Se folosește mereu cifra 12, atât la numărul porților, 12 porți, la temeliile zidului cetății, 12 pietre prețioase, cât și la dimensiunea laturilor acesteia 12000 de stadii.

➤

Am început acest studiu prin a pune o întrebare, pe care o consider fundamentală: ce fel de modificări, dacă există, se produc asupra credinței în Dumnezeu a unei persoane, atunci când cineva este obligat să admită, pe baza argumentației oferite, că primele 11 capitole ale cărții Facerea nu descriu o situație de fapt și prezintă o imagine a lui Dumnezeu defavorabilă Lui, deci nu sunt rezultatul inspirației divine? Personal, consider că acest studiu dă un răspuns la această întrebare. Știind că primele 11 capitole ale Bibliei sunt doar mituri și nu fapte reale, întreaga fundație biblică a credinței unei persoane în Dumnezeu este îndepărtată.

Narațiunile cuprinse în cartea Facerea din Biblie sunt esențiale pentru credința religioasă ebraică, pentru cea creștină dar și pentru cea islamică, cea din urmă menționând și ea că întreaga omenire este urmașa primilor doi oameni, Adam și Eva, care, de fapt, nu au existat niciodată cu adevărat. Toate cele trei credințe monoteiste sunt afectate atunci când cineva își dă seama că povestirea despre Adam și Eva este un mit și nu are nimic a face cu realitatea.     

Dumnezeu nu a creat universul și omenirea în șase zile și înțelegerea acestui adevăr aruncă îndoiala asupra tuturor teologilor care se bazează pe acceptarea acestei supoziții false. O teologie care este clădită pe o fundație falsă nu poate fi decât greșită, atunci când își formulează concluziile.

Religiile nu sunt de încredere atunci când se referă la originile universului și ale omenirii. Singura paralelă ce se poate face este aceea privitoare la posibilitatea unor vizite a uneia sau mai multor civilizații extraterestre pe Pământ care au lăsat urme, atât ale unor construcții impresionante care au rămas din perioada antichității, cât și în diverse mituri, răspândite peste tot pe suprafața Pământului. Aceste mituri nu descriu în amănunt vizitele civilizațiilor extraterestre, ci oferă o formă transfigurată, exagerată a unor astfel de evenimente.

Schimbarea aceasta de paradigmă, care presupune că o credință în Dumnezeu nu se mai poate baza pe vechile supoziții, ci are nevoie de altele noi, are uriașe implicații teologice, dar acest studiu nu face decât să deschidă o discuție pe această temă, nicidecum nu își propune să epuizeze subiectul. Dacă Adam și Eva nu sunt personaje reale, originea omenirii trebuie să fie căutată în altă parte, decât în Biblie, și singurul loc unde poate să fie găsită se află în cuprinsul științelor moderne.

În momentul de față este mai corect să afirmăm că nu știm cum a creat Dumnezeu lumea și nici dacă a creat-o El. Nu avem nici un fel de revelație în acest sens. Primele 11 capitole din Biblie nu sunt inspirate de Dumnezeu, deci nu putem să le folosim ca bază pentru a afla cum a apărut universul și omenirea. Dacă însă acceptăm natura ca revelație a lui Dumnezeu, atunci, din cercetarea ei, putem să știm, în anumite limite, ce s-a petrecut la începuturile existenței universului și ale omenirii.

Presupunerea că Dumnezeu ar fi creat universul și omenirea nu se bazează pe nimic. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu există sau că El nu are calități excepționale. Științele moderne pot să explice apariția universului și a omenirii fără implicarea lui Dumnezeu în aceste explicații. Revelația în natură este interpretabilă, ea nu ne conduce direct la ideea existenței lui Dumnezeu și deci nu este o dovadă a existenței Lui. În aceste condiții, singura sursă pentru cunoașterea lui Dumnezeu este experiența personală a fiecărui individ cu El. Numai printr-o revelație și relație personală cu Dumnezeu cineva poate să știe că El există și că are calități excepționale.

Știința nu poate să dovedească nici existența și nici inexistența lui Dumnezeu, dacă El este o Realitate care există înainte de Big bang. S-ar putea dovedi existența unor ființe extraterestre care trăiesc în același univers cu noi. Astfel de ființe, pentru că fac parte din universul nostru, pot să fie cunoscute de noi. Ființele extraterestre însă, dacă aparțin de universul nostru, nu puteau crea universul și nici participa în nici un fel la crearea lui, deoarece ele trebuiau să apară cu necesitate la un interval oarecare de timp, după apariția lui. 

Dacă Dumnezeu nu a creat primul om din țărâna pământului, înseamnă că evoluția care a condus la apariția primului om, a început cu miliarde de ani în urmă, o dată cu apariția primelor forme de viață. Dumnezeu nu l-a creat pe primul om, dar El ar fi putut să influențeze apariția vieții pe Pământ, prin a genera condițiile potrivite pentru apariția vieții pe planeta noastră. Aceasta însă nu poate să fie decât o speculație, pur și simplu nu avem cum să știm dacă El s-a implicat sau nu în apariția universului nostru. 

Chiar dacă nu l-ar fi creat pe om, Dumnezeu poate să intre în relație cu fiecare individ în parte și să ducă la schimbarea naturii acelei persoane, printr-o transformare profundă a gândirii sale. Atunci când conștiința noastră se conectează la Conștiința universală care este Dumnezeu, oamenii încep să vadă lumea prin ochii Lui și în acest fel se produce transformarea naturii umane, printr-un surplus de conștientizare.

Acest tip de experiență este o experiență similară cu o experiență în afara corpului, dar este trăită în corp. O astfel de relație cu Dumnezeu se îndepărtează de îndeplinirea ritualică a învățăturilor cuprinse de dogmele și doctrinele unei religii sau a alteia. Schimbarea naturii umane nu se realizează doar prin practicarea unor ritualuri, ci numai printr-o relație personală cu Dumnezeu care, trăind în ființa fiecărui credincios în parte, duce la o schimbare profundă a minții și inimii acelei persoane.

Experiența cu Dumnezeu se poate descrie în multe moduri, dar descrierea ei nu poate să înlocuiască trăirea ei. De aceea, instituțiile bisericești nu pot să ofere decât descrierea unor experiențe personale, ale unora dintre credincioșii sau credincioasele lor, dar nu și trăirea acestor experiențe. Trăirea acestor experiențe ține de credința fiecărui credincios și al fiecărei credincioase în parte. Regulile bazate pe dogmele și doctrinele religioase duc de obicei la o credință rigidă și rece și sunt străine unei vibrații spirituale autentice. Spiritualitatea, deci, se bazează pe o experiență trăită cu Dumnezeu și cu oamenii, experiență care nu poate fi transmisă, ci doar descrisă de altcineva persoanei care dorește să o experimenteze.    

Experiența spirituală nu presupune o ieșire obligatorie din corpul biologic, ci mai degrabă ea înseamnă o detașare de instinctele biologice prin care un om se adaptează la realitate. Creștinismul însă presupune chiar o negare a instinctelor biologice, de exemplu, Isus (Iisus) a spus că cine va vrea să își scape viața și-o va pierde, ceea ce ar putea fi interpretat ca o cerință de negare a instinctului de supraviețuire. Totuși cine își va pierde viața din pricina Lui și din pricina Evangheliei și-o va mântui.  (Marcu 8; 35)

Din punctul meu de vedere, dacă se ajunge la concluzia la care eu am ajuns și anume aceea că primele 11 capitole din Biblie sunt texte mitologice și nu o descriere a realității nu ne rămâne altceva de făcut decât să respingem cu totul ipoteza creaționistă cu tot ceea ce cuprinde ea. Lumea nu a fost creată în șase zile calendaristice și nici măcar în șase perioade mai lungi de timp și putem să știm lucrul acesta cu certitudine din faptul că primele 11 capitole din Biblie sunt doar născociri omenești, la care se pot atașa sensuri spirituale contradictorii. Nu doar că perioadele de timp care ne sunt propuse de către cartea Facerea sunt în totală lipsă de armonie cu descoperirile științifice, dar trebuie observat că ordinea creației stabilită de Biblie este contradictorie și absurdă și de aceea nu poate fi luată în serios. În mai multe locuri, efectele sunt amplasate înaintea cauzelor și a condițiilor care permit producerea lor. De exemplu, lumina zilei, care ar fi fost creată în ziua întâia, ar fi apărut înaintea cerului și a soarelui, care ar fi fost create în ziua a doua și respectiv în ziua a patra.

Deoarece Dumnezeu, în calitate de Creator, trebuie să se afle în afara creației Sale, este nevoie să operăm cu un concept mai cuprinzător decât acela de univers. Acest concept este conceptul de existență ca atare, care cuprinde toate entitățile existente din toate lumile sau toate universurile aflate în existență. Lumea noastră nu este tot ceea ce există deoarece înainte de Big bang a trebuit să existe o altă realitate care a făcut posibilă existența singularității care a generat universul nostru. Personal consider că existența ca atare este infinită, deoarece nonexistența absolută, fără spațiu, fără energie, fără particule și fără legi nu poate să producă nici un fel de efecte, deci nu are cum să existe.  

Știința nu deține un răspuns la întrebarea: ce a fost înainte de Big bang? Există desigur mai multe ipoteze, una dintre ele fiind aceea că totul a apărut din absolut nimic. Personal, resping această ipoteză deoarece absolut nimic nu poate să producă ceva anume. Existența a ceva real trebuie judecată după efectele pe care le produce și atunci când observăm anumite efecte înseamnă că există ceva anume care le produce, o anumită cauză. 

Acolo unde nu există nici un fel de efecte, de nici un fel, acolo nu există absolut nimic. Cele mai multe entități care se regăsesc în universul cunoscut reprezintă, în același timp, și efecte ale altor entități, dar și cauze sau condiții care determină apariția unor realități. Dacă universul nostru este un efect al unor cauze, atunci cauza acestui efect nu poate să fie nonexistența absolută, deoarece această categoric nu poate să fie niciodată un efect.

Atunci când cineva afirmă că nonexistența absolută există, aceea persoană afirmă în același timp că ea nu există, deoarece dacă nonexistența absolută ar exista aceasta înseamnă că acolo nu există nimic. „Acolo” nu este cuvântul cel mai potrivit pentru că nonexistența absolută nu ocupă nici un fel de spațiu, nu este absolut nimic. O astfel de non realitate nu putea să producă universul nostru și nu putea să genereze nimic altceva.

 Se poate face deosebirea între existență și non existență atâta vreme cât existența are anumite atribute care o deosebesc de nonexistență, de exemplu, ceva care există se află totdeauna în interacțiune cu altceva care de asemenea există. Un aspect fundamental al existenței este deci interacțiunea. Dacă ajungem să definim ce este existența atunci putem să știm și ceea ce nu este existent.  

Universul nostru are un început, dar dacă excludem o stare de nonexistență absolută, care nu are decât o valoare teoretică și niciodată practică, atunci înainte ca universul nostru să apară, a existat întotdeauna o formă de existență care a generat alte forme de existență și care a dus și la apariția lumii noastre.

Marele mister, mult mai mare decât misterul apariției universului nostru, este misterul existenței ca atare. Întrebarea fundamentală a filozofiei este: de ce există ceva în loc de nimic? Această întrebare este mult banalizată de unii oameni de știință care au transformat-o într-o interogație cu mult mai pragmatică și anume în întrebarea: de ce există universul nostru? Cele două întrebări nu trebuie să se confunde între ele, dar câteodată se face o confuzie deliberată, atunci când unii militanți anti-teiști abordează problema existenței lui Dumnezeu. Universul nostru nu putea să apară din absolut nimic, ci a apărut dintr-o altă formă de existență, prin urmare, existența per se nu poate să fie altfel decât infinită.

Misterul existenței ca atare se află dincolo de orizonturile universului nostru și știința va trebuie să ne arate cum putem să scăpăm de limitele pe care ni le impune prezența noastră într-un anumit univers și astfel să ajungem să putem investiga ceea ce este cel mai important de știut și anume secretele existenței per se. Este naiv să credem că știința a descoperit deja cum a apărut existența per se întrucât nici nu poate fi vorba despre așa ceva deci dincolo de Big bang nu se știe exact ce se află nici dacă în aceea zonă se poate sau nu vorbi de Dumnezeu.

În ceea ce mă privește, consider că existența în sine nu poate să fie altfel decât infinită și dacă este așa nu se pune problema originii ei. Cum poate să existe ceva care nu are nici un început și nici un sfârșit este ceva care depășește logica de fiecare zi, dar alternativa este la fel de ciudată. Cum poate să apară ceva din absolut nimic? În orice caz, dacă îl plasăm pe Dumnezeu la originea tuturor lucrurilor, misterul nu este rezolvat deoarece rămâne neelucidată apariția unei Persoane, fără nici o cauză. Dacă Dumnezeu a creat toate lucrurile, pe El cine l-a creat? Dacă pornim de la premisa că toate lucrurile trebuie să aibă o cauză pentru existența lor atunci trebuie să respectăm această premisă și în cazul lui Dumnezeu. Dacă însă considerăm că existența în sine este infinită, deci nu are un început, atunci nu are nici o cauză pentru apariția ei. Oricum, dacă excludem nonexistența absolută, ca fiind o cauză pentru existența în sine, atunci rezultatul obținut este că existența în sine este infinită. 

Aceasta este o constatare cu care mintea umană nu se poate obișnui decât foarte greu sau deloc, atâta vreme cât cauzalitatea este un element care este adânc înrădăcinat în mintea umană. Ne este foarte greu sau imposibil să acceptăm ideea că existența în sine pur și simplu există și că nu a fost creată sau cauzată de nimic.

Infinitatea existenței în sine nu este o dovadă a existenței lui Dumnezeu, chiar mai mult exclude existența Lui, înțeleasă ca fiind situată deasupra tuturor formelor de existență. Dacă existența în sine este infinită, atunci înseamnă că ea nu a fost creată de Dumnezeu, ci există dintotdeauna. De altfel, nu se poate întrevedea o altă posibilitate, atâta vreme cât existența în sine nu ar fi putut fi precedată de nonexistența absolută.

Dacă existența în sine este infinită, atunci ea poate fi infinită și în complexitate și această afirmație ne poate duce cu gândul la o Conștiință universală pe care noi o denumim Dumnezeu. Aceasta este doar o presupunere, nu este nicidecum o dovadă a existenței lui Dumnezeu.

În ceea ce privește conceptul de spațiu-timp descoperit de Einstein, nu există nici un motiv să credem că dintr-o non realitate, fără spațiu și fără timp, fără legi ale fizicii și fără particule elementare sau câmpuri ar fi apărut spațiu și timpul, așa cum le cunoaștem. Dacă existența în sine este infinită, ea nu putea să fie cauzată de nimic care să nu fie parte din aceea existență, înseamnă că și spațiul și timpul sunt de asemenea infinite, la nivelul existenței în sine.

Se poate presupune că orice lucru care există, fie ocupă spațiu în mod direct, fie depinde de un alt lucru care ocupă spațiu. De exemplu, o idee poate să existe în mintea unui om, iar creierul care o generează ocupă spațiu. Pentru a formula un principiu conform căruia spațiu poate fi creat de ceva care nu ocupă spațiu și nici nu depinde de altceva care ocupă spațiu, ar trebui demonstrat că un astfel de fenomen există. A ocupa spațiu înseamnă și a se propaga prin spațiu, căci fără spațiu, de exemplu, lumina nu se poate transmite.

Dumnezeu nu poate fi gândit ca fiind o Realitate spirituală deasupra existenței în sine, deoarece ceea ce s-ar afla deasupra existenței în sine, adică în afara ei, ar fi inexistent. Cu toate acestea, unii gânditori au încercat de a lungul timpului să promoveze ideea că Dumnezeu ar fi creat tot ceea ce există, aflându-se deasupra existenței în sine, într-o stare nedefinită de non existență. Aceștia au trebuit să recurgă la această stratagemă pentru ca să poată să explice cum se face că Dumnezeu ar fi creat tot ceea ce există, adică existența în sine, din interiorul existenței însăși, fenomen de altfel imposibil. Dumnezeu nu ar fi putut crea existența în sine dacă aceasta era deja o realitate din care făcea și El parte.

Avem de ales între două opțiuni. Prima, Dumnezeu există și aparține de tot ceea ce există, într-o relație cu restul existenței despre care nu avem nici un fel de revelație. Cea de a doua, dacă Dumnezeu este deasupra existenței, adică într-o stare de nonexistență, atunci putem să spunem că El nu există. Din punct de vedere logic este imposibil ca un anumit fenomen să fie în afara existenței și să existe, în același timp. Nu există nici o stare intermediară între existență și nonexistență, dacă considerăm că potențialul de a exista face parte tot din existență. Nonexistența relativă există doar în cadrul existenței în sine și în interdependență de ea. De exemplu, un spațiu vid are un conținut relativ inexistent. Nu este absolut inexistent, deoarece spațiul este deja o entitate care există.  

Existența și nu nonexistența este atributul fundamental a lui Dumnezeu. El există și cuprinde în Sine tot ce există. Dacă credem că El există, adevăratul Dumnezeu trebuie să fie foarte departe de prezentarea făcută de V.T. El nu ar fi ucis 99,99% din populația globului prin Potop, nu ar fi distrus mai multe popoare, pentru a face loc poporului evreu, și nu va aduce sfârșitul lumii. Dumnezeu îi cuprinde în Sine pe toți oamenii, indiferent de religia de care aceștia aparțin sau dacă nu aparțin de nici o religie. Dacă El va da viață veșnică tuturor oamenilor sau nu, aceasta depinde de judecata Lui și nu de cea a diverselor organizații religioase.

Toate speculațiile metafizice, precum și datele științifice, nu pot să dovedească existența lui Dumnezeu. Primele 11 capitole ale Bibliei nu sunt nici ele o probă a existenței Lui. Singura probă sigură și de neînlăturat o reprezintă revelația personală pe care Dumnezeu o trimite celor aleși. Această descoperire adresată unei anumite persoane nu poate fi transmisă de la un individ la altul și nici nu reprezintă o dovadă în sens științific, dar poate fi extrem de convingătoare pentru persoanele care o trăiesc.

În principiu, este posibil ca orice persoană să poată să primească o astfel de dovadă, dacă o cere de la Dumnezeu sau dacă îl caută pe El cu seriozitate. Să luăm un exemplu. Se poate observa că aproape orice persoană care a avut o experiență în afara corpului sau în moarte clinică a suferit un proces profund de transformare, în care a devenit o ființă cu o viață spirituală accentuată. Acele persoane nu au devenit, în mod necesar, adeptele anumitor dogme sau doctrine religioase, dar au realizat că cel mai important lucru în viața este modul cum ne comportăm cu semenii noștri. Aceia și acelea care au trecut prin moarte și au fost resuscitați povestesc că au văzut lucruri care nu ne sunt familiare aici pe Pământ și că au experimentat o dragoste greu de exprimat în cuvinte. Acea experiență poate fi povestită în cuvinte, dar nu poate fi înțeleasă cu desăvârșire decât de aceia și de acelea care o parcurg. Dacă cei și cele care au astfel de experiențe ar trebui să dovedească că le-au avut, le-ar fi foarte greu să o facă, dar persoanele respective sunt convinse de realitatea lor și dovada este chiar puterea lor transformatoare. Unii oameni pot să fie sceptici cu privire la existența unor astfel de experiențe, dar persoanele care le-au experimentat sunt convinse de validitatea lor. Putem să observăm că o credință personală în Dumnezeu, chiar dacă nu poate să fie dovedită științific, poate totuși să fie foarte convingătoare și să producă efecte importante în viețile celor care o au.

Prima sursă a cunoașterii lui Dumnezeu nu este bazată pe cartea facerea din Biblie, care este plină de contradicții și absurdități, ci este, așa cum a fost și pentru Isus (Iisus) o relație personală cu Tatăl ceresc și cu Hristos, care ne învață toate lucrurile.

➤