Argumente prezentate de Biblie care susţin teza că există o singură Biserică a lui Dumnezeu

Prezentarea şi discutarea argumentelor Biblice despre unicitatea Bisericii

Această teză, cu privire la Biserica celor născuţi din Spirit, se bazează pe două surse principale. Prima este constituită din textele Bibliei iar cea de-a doua este istoria Creştinismului. Întrucât în continuarea acestei lucrări voi face numeroase precizări istorice, care sunt convins că vor susţine părerile prezentate, îmi rămâne deocamdată misiunea de a preciza ce temeiuri Biblice există pentru afirmaţiile pe care le prezint. Întreaga dezvoltare porneşte de la textul din evanghelia după Ioan 17 în care ni se spune că înainte de a fi răstignit, Isus s-a rugat Tatălui ceresc. În rugăciunea Sa, Isus a cerut Tatălui ca toţi Creştinii să fie una.

„Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte în numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem şi noi.” [(Ioan 17: 11); ref. 15 în Biblia Ortodoxă]

Isus a pus un accent deosebit pe această unitate şi se poate observa că întregul conţinut al rugăciunii Sale se concentrează pe această temă. Unitatea dintre Tatăl şi Fiul reprezintă modelul pentru unitatea din interiorul Creştinismului. Mai mult decât atât, unitatea din interiorul Bisericii este condiţia de valabilitate a mărturiei pe care Biserica o adresează lumii.

„Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi eu în Tine; ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis. Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi suntem una, Eu în ei şi Tu în mine; - pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimes şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine. Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia, pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă, pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii. Neprihănitule Tată, lumea nu te-a cunoscut; dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimes. Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău şi li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu, să fie în ei şi Eu să fiu în ei” [(Ioan 17: 21-26); ref. 16 în Biblia Ortodoxă]

În interiorul Trinităţii se vorbeşte de consubstanţialitate între Fiul şi Tatăl, de o unitate în esenţă şi, aceeaşi unitate, o doreşte Isus să existe şi între Creştinii care fac parte din Biserica lui Dumnezeu. În realitate, această unitate de fond, de substanţă, există între membrii Bisericii Spirituale Unice. Afirm acest lucru bazându-mă tot pe cuvintele lui Cristos. Cu ocazia învierii prietenului Său Lazăr, Isus a făcut încă o dată proba puterii care i-a fost dată. L-a înviat pe mort, cu toate că trecuseră patru zile de la moartea sa, dar cel mai important lucru se află cuprins, de asemenea, în rugăciunea Sa făcută cu acea ocazie.

„Au luat dar piatra din locul unde zăcea mortul. Şi Isus a ridicat ochii în sus şi a zis: <<Tată îţi mulţumesc că m-ai ascultat. Ştiam că totdeauna Mă asculţi; dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimis>>.” [(Ioan 11: 41-42); ref. 17 în Biblia Ortodoxă]

Legătura dintre Tatăl şi Fiul este perfectă. Fiul nu are nevoie să pledeze în faţa Tatălui Ceresc, pentru a îl convinge să realizeze o anumită acţiune. Fiul şi Tatăl sunt una şi tot ce a spus sau a făcut Fiul, a fost în acord perfect cu voinţa Tatălui. Cu alte cuvinte, nici o iniţiativă nu a fost luată de Fiul fără să fi fost hotărâtă dinainte, împreună cu Tatăl. Pană şi cuvintele pe care Isus le-a spus cât a fost pe pământ, i-au fost date de Tatăl să le spună.

„Nu crezi că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine? Cuvintele, pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui.” [(Ioan 14: 10); ref. 18 în Biblia Ortodoxă]

Mai mult decât atât, se poate afirma, fără greşeală, că orice cuvânt pe care l-a spus Isus l-a spus de fapt Tatăl prin gura Lui. Fiul şi Tatăl sunt un singur Dumnezeu, chiar dacă, aflat în diferite „hipostasis,” în traducerea din limba română, cuvântul este ipostază, adică stare, situaţie, în care se găseşte cineva sau ceva, aspect, înfăţişare sau chip. În teologia creştină, acest cuvânt înseamnă fiecare entitate a Trinităţii.  Tatăl nu i-a cerut Fiului să îndeplinească anumite acţiuni sau să spună aumite cuvinte, ci însuşi Tatăl a realizat aceste lucruri, în Persoana Fiului, deoarece Tatăl este Fiul şi Fiul este Tatăl.

După cum a afirmat chiar Isus, toate rugăciunile Sale au fost ascultate şi nu avem nici un motiv să contestăm acest lucru. Biblia nu ne dă nici un singur exemplu de rugăciune formulată de Isus care să nu fi fost ascultată de Tatăl. A nu răspunde la rugăciunea lui Isus, în mod pozitiv, ar fi echivalat din partea lui Dumnezeu cu a nu se asculta pe Sine însuşi şi a nu îşi împlini propria voinţă. Când s-a rugat Isus, s-a rugat în acelaşi timp Tatăl, deoarece El era în Isus Cristos.

„Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine; credeţi cel puţin pentru lucrările acestea.” [(Ioan 14: 11); ref. 19 în Biblia Ortodoxă]

În ceea ce priveşte unitatea Creştinilor, constatăm însă că au trecut aproape 2000 de ani şi această rugăciune, se pare, că nu s-a împlinit. De ce, dacă toate rugăciunile lui Isus au fost ascultate şi au primit un răspuns pozitiv, tocmai această rugăciune, care este esenţială pentru Biserică, lasă impresia că nu a fost ascultată?  Este adevărat că dacă ne uităm în jurul nostru şi vedem diviziunea dintre instituţiile religioase am fi tentaţi să concluzionăm că rugăciunea lui Isus nu a fost ascultată, deoarece Creştinii nu sunt una. Dar poate nu ne uităm acolo unde trebuie. Dacă privim dincolo de aparenţe, vom observa că în spatele Bisericilor instituţionale se află o realitate spirituală, Mireasa lui Cristos, formată din Creştini renăscuţi spiritual, care nu se cunosc între ei şi sunt răspândiţi prin toate confesiunile creştine, iar unii dintre ei sunt în afara acestora. Când spun confesiuni creştine, mă refer la toate Bisericile confesionale existente. Când spun, în afara lor, fac trimitere la Creştinii  independenţi, în sensul că nu sunt membrii ai nici unei organizaţii sau instituii religioase creştine. Unitatea perfectă între Creştini a existat în trecut, există în prezent şi va exista şi în viitor, dar ea este o unitate spirituală şi nu instituţională. În mijlocul unor tensiuni şi al unor diviziuni evidente între Bisericile instituţionale, Biserica Spirituală Unică luminează calea către eternitate a celor care cred în Dumnezeu.

Unitatea între Creştinii spirituali este o unitate în Cristos. Am să încerc să clarific acest lucru. Biserica celor născuţi din Dumnezeu este trupul lui Cristos.

„El I-a pus totul supt picioare şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi.” [(Efeseni 1: 22-23); ref. 20 în Biblia Ortodoxă]

 Locul Creştinului renăscut spiritual este în Isus Cristos şi lucrul acesta se poate întâmpla numai atunci când El locuieşte prin Duhul Sfânt în fiinţa umană.

„... măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Cristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Cristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Cristos Isus.” [(Efeseni 2: 5-7); ref. 21 în Biblia Ortodoxă]

Relaţia care îi leagă pe Creştinii renăscuţi spiritual, adică născuţi din nou, între ei, nu este o legătură convenţională, care se bazează pe acordul unor indivizi de a realiza obiective comune şi nici măcar nu se fundamentează pe apartenenţa la valori, sau tradiţii comune. Voi încerca, mai degrabă, să descriu această relaţie printr-o parabolă. Acest tip de conexiune se poate asemăna cu situaţia unei întruniri organizate de o persoană influentă. Aceasta din urmă cunoaşte un mare număr de persoane, din comunităţi diferite, dar legături de prietenie are numai cu câteva. Pentru aceşti prieteni ai săi, persoana influentă trimite invitaţii, dar oaspeţii nu se cunosc între ei. Aceştia ajung să se cunoască şi să se împrietenească, dar lucrul acesta a fost posibil datorită persoanei influente, nu au hotărât ei, din propria lor iniţiativă, să facă acest lucru. Biblia ne spune despre Cristos că a creat această unitate, la care am făcut referire, prin sângele lui şi din acest motiv este vorba de o unitate în Cristos. Este o unitate creată de El, prin faptul că s-a jertfit pe cruce, în egală măsură pentru toţi cei pe care i-a chemat. Nimeni nu are mai multe merite faţă de ceilalţi, deoarece, în fapt, nimeni nu are niciun merit că are acces la tronul lui Dumnezeu, nimeni în afară de Cristos. Această stare de fapt oferă tuturor o poziţie egală în faţa lui Dumnezeu, o poziţie specială are numai Cristos. Cu toate că are o poziţie specială, El ne-a arătat o slujire exemplară. El a făcut pace, eliminând diversele bariere sociale, economice, naţionale, doctrinare şi instituţionale prin jertfa Sa pe cruce.

„Dar acum, în Cristos Isus, voi, cari odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Cristos. Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia... În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul.” [(Efeseni 2: 13-16, 21-22);  ref. 22 în Biblia Ortodoxă]

Reprezintă oare toţi Creştinii împreună un singur trup? Nu cumva Legea poruncilor pe care a înlăturat-o Isus Cristos, a reinstaurat-o oamenii prin nenumăratele regulamente introduse de Bisericile confesionale şi care îi împart pe oameni şi îi separă după doctrine? Răspunsul s-ar părea că reiese de la sine.

Unitatea în Cristos este o realitate care există de la începuturile Bisericii Spirituale Unice şi va exista atâta vreme cât va exista şi Creştinismul. Această unitate este bazată pe faptul că aceeaşi Fiinţă divină locuieşte şi inspiră aceleaşi sentimente şi gânduri în toţi aceia care sunt membri ai aceleiaşi comunităţi spirituale. Cei care sunt conduşi de acelaşi Duh sunt într-o unitate de spirit bazată pe acela care îi conduce.

„Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Cristos Isus.” [(Galateni 3: 28);  ref. 23 în Biblia Ortodoxă]

De remarcat este faptul că apostolul Pavel nu se exprimă la viitor, ci la prezent şi nu afirmă că toţi Creştinii vor fi cândva, una în Isus Cristos, ci afirmă că ei sunt deja una în El. El vorbeşte la prezent şi susţine, în acest text şi în altele, actualitatea unităţii credincioşilor în Cristos. Prin credinţa în Isus Cristos, toţi Creştinii devin fii şi bineînţeles fiice ai lui Dumnezeu. (Galateni 3: 26) De asemenea, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său care ne dă dreptul să îl numim pe Dumnezeu Tată. (Galateni 4: 6) Este limpede, dintr-o multitudine de texte ale Noului Testament, că prezenţa şi manifestarea Duhului Sfânt în mintea Creştinului este o condiţie pentru apartenenţa la Biserica celor născuţi din Dumnezeu. (Ioan 16: 5-15; Efeseni 2: 18) Prin Duhul Sfânt, Dumnezeu transformă fiinţa umană în mod profund şi o naşte din nou din punct de vedere spiritual. (Ioan 3: 6)

Biserica celor născuţi din Spirit este văzută de apostolul Pavel ca o asemănare a fiinţei umane, adică în mod organic. Este un organism viu, în care membrii ei sunt mădulare unii altora şi împreună formează o unitate.

„Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare şi după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Cristos. Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei fie Greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh. Astfel, trupul nu este un singur mădular, ci mai multe... pentru ca să nu fie nici o dezbinare în trup: ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele. Şi dacă sufere un mădular, toate mădularele sufăr împreună cu el; dacă este preţuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el. Voi sunteţi trupul lui Cristos şi fiecare în parte, mădularele lui. Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea învăţători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor şi vorbirii în felurite limbi.” [(1 Corinteni 12: 12-14; 25-28); ref. 24 în Biblia Ortodoxă]

 Din nefericire, la modul cum se prezintă Creştinismul în momentul de faţă, din punct de vedere instituţional, sunt mai multe trupuri şi nu doar unul singur. Şi pentru că, în aparenţă,  există atât de multe trupuri, fiecare pretinzând că este trupul lui Cristos, din această cauză apar şi conflictele şi competiţia. De fapt, Isus Cristos are un singur trup, o singură Biserică şi nu mai multe. Care este acest trup? Este Biserica instituţională Ortodoxă? Este cea Romano-catolică sau Greco-catolică? Este cea Baptistă sau cea Penticostală? Cea Evanghelistă, cea Luterană sau cea Metodistă e.t.c.? Răspunsul este că, în fapt, nici una dintre toate acestea luate separat şi nici toate luate împreună, ca instituţii bisericeşti, nu reprezintă adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Care este atunci adevărata Biserică a lui Dumnezeu? Aceasta este formată din toţi Creştinii născuţi din Spirit, adică născuţi din Duh, înregistraţi în cartea vieţii de la întemeierea lumii şi care sunt cunoscuţi de Isus pe nume, deoarece se află într-o relaţie personală cu El. Aceştia, din punct de vedere al situării lor în lumea noastră, s-au găsit de-a lungul timpului şi se găsesc şi în momentul de faţă şi se vor afla şi în viitor, dar numai până la un moment dat, ca membrii în toate instituţiile bisericeşti sau în afara lor. Creştinii „lumeşti” formează armate uriaşe care sunt ataşate mai mult de doctrina instituţiilor lor decât de persoana lui Isus Cristos. Creştinii născuţi din nou, indiferent la ce instituţie bisericească sunt înregimentaţi, în mod formal, în momentul de faţă şi acei credincioşi care nu au legătură directă cu nici o astfel de instituţie, dar sunt în strânsă legătură cu Cristos, reprezintă împreună trupul Lui, adevărata Biserică a lui Dumnezeu.

Dacă este adevărat că în afara Bisericii nu există mântuire, acest principiu nu se referă, bineînţeles, la nici o instituţie bisericească, ci la adevărata Biserică a lui Dumnezeu. În afara Bisericilor confesionale nu numai că există mântuire, dar cândva, în viitor, numai în afara lor va fi salvarea. Pe de altă parte, numai aceia care sunt înscrişi în cartea vieţii vor fi cu Dumnezeu în Ceruri, deci în afara Bisericii celor născuţi din Spirit, nu există mântuire. „Oricine n-a fost scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.” (Apocalipsa lui Ioan 20: 15) Nici o persoană care nu s-a născut din apă şi Duh Sfânt nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu. (Ioan 3: 5) Această Biserică, a celor înscrişi în Ceruri, adică în cartea vieţii, care este în Ceruri, este o mireasmă plăcută de viaţă veşnică. Parfumul său ceresc dă speranţă tuturor acelora care au contact cu ea. Orice Creştin renăscut spiritual, oricât de izolat ar părea, în mijlocul unor Biserici instituţionale, reprezintă o fereastră deschisă către infinit.

Adevărata Biserică a lui Dumnezeu, este o comunitate spirituală, formată din  membrii născuţi din apă şi din Duh, aparţinând formal de oricare confesiune creştină, adică de oricare Biserică confesională, dar aparţinînd spiritual direct de Persoana lui Cristos. Aceşti credincioşi sunt deci născuţi din nou, au o relaţie personală cu Dumnezeu şi sunt conduşi în desfăşurarea existenţei lor pe pământ de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Ultimele două condiţii se cuprind în prima şi toate împreună formează o perfectă unitate. Toţi aceşti credincioşi formează împreună trupul lui Cristos, în care El este Capul. Această Biserică este aceea care va fi răpită de către Cristos, o dată cu a doua Sa venire pe norii cerului, împreună cu sfinţii îngeri, în glorie şi slavă (1 Tesaloniceni 4: 17) „Şi Duhul şi Mireasa zic: <<Vino!>> Şi cine aude, să zică: <<Vino!>> Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa lui Ioan 22: 17)  

Chiar dacă membrii Bisericii celor născuţi din Dumnezeu nu se cunosc între ei, printr-o identitate omenească, adică în felul lumii, ei se cunosc între ei în mod spiritual prin Isus, care îi uneşte într-un singur trup (Efeseni 4: 4). Cristos este cel care face legătura între membre şi în nici un caz instituţiile religioase care îi organizează pe credincioşii creştini. Legăturile între credincioşii renăscuţi spiritual sunt acelea dintre oameni animaţi de aceeaşi spiritualitate. Aceşti credincioşi, consideraţi, fie în mod individual, fie colectiv, sunt astfel deasupra instituţiilor religioase, din punct de vedere spiritual, deoarece ei constituie adevărata Biserică Creştină. Din punct de vedere administrativ, orice încercare de a restricţiona activitatea acestor credincioşi este o acţiune îndreptată împotriva Bisericii lui Cristos. Bisericile instituţionale s-au luptat, se luptă şi se vor lupta împotriva adevăratei Biserici a lui Dumnezeu şi acest lucru se întâmplă ori de câte ori credincioşii născuţi din nou sunt persecutaţi, marginalizaţi sau eliminaţi. Lucrul acesta nu se va întâmpla pentru că aceşti credincioşi sunt născuţi din nou, pentru că acesta nu ar putea să constituie un motiv de persecuţie, ci pentru că aceste persoane au primit dragostea adevărului, pentru a folosi o formulă, folosită şi de apostolul Pavel şi aceia care iubesc adevărul nu pot să tacă şi adevărul este că lucrurile merg mai rău decât rău în mişcarea lui Isus instituţionalizată. (2 Tesaloniceni 2: 10)

Bisericile confesionale se prăbuşesc, din punct de vedere spiritual, sub ochii noştrii şi tot ce reuşesc să mai realizeze este să îi hrănească pe fidelii lor din propriile lor pendulări personale, nelinişti şi prejudecăţi, reflexe spirituale dobândite şi uzanţe împământenite. Masele de credincioşi şi-au format o rutină din a participa, din când în când, la spectacolele religioase creştine, în care se pun la bătaie ultimele resurse în domeniul relaţiilor publice, ale instituţiilor bisericeşti. Creştinismul instituţional este în derivă şi parcă este absorbit de o „gaură neagră,” care spaghetifică tot ce gravitează în jurul său, dar Creştinismul spiritual parcă naşte, el însuşi, din nou. Cea mai sigură dovadă că religia instituţională se află în cădere liberă, este atunci când se construiesc giganţi arhitecturali, monumente în piatră nu în spirit, care să îi atragă pe credincioşi, prin grandoare, acolo unde nu mai pot să o facă prin sinceritate şi sensibilitate. Singurele forme de religie, mai puţin instituţională, care prosperă, în condiţiile degringoladei generale a Bisericilor instituţionale, sunt mişcările carismatice unde vindecările bolnavilor se fac pe bandă rulantă şi adunarea de fonduri este preocuparea principală. În opoziţie cu toată această stare de fapt, cei scrişi în cartea vieţii de la începuturile lumii, sunt ţinuţi de Isus pe umerii, pe care a purtat crucea şi se transformă în vocea Lui, prin care El anunţă lumii viitorul. Vocile profetice răsună de multe ori în pustia indiferenţei, faţă de o mântuire care nu mai înseamnă nimic, pentru cei care au văzut cum cuvintele lui Cristos, au fost spintecate şi din ele au fost smulse bătăile de inimă ale Mântuitorului. Norii întunecoşi, care tind să acopere lumina lui Dumnezeu, sunt văzuţi de unii ca un semn pozitiv de ploaie aducătoare de belşug material, dar golirea de sens şi semnificaţie a Creştinismului instituţional, poate fi văzută cu un ochi spiritual.    

Începând cu oficializarea Bisericii, Creştinii nu au mai fost, de regulă, persecutaţi de autorităţile din afara instituţiilor bisericeşti, dar au fost distruşi şi călcaţi în picioare de multe ori de Biserica instituţională. A fost Jan Hus un infractor periculos pentru societate? Bineînţeles că nu, a fost doar un Creştin care nu putea să nu spună adevărul şi a fost ucis de Biserica instituţională. Au fost mulţi în situaţia aceasta. În zilele noastre, persecuţia este mai subtilă şi este îndreptată împotriva tuturora acelora care critică instituţiile bisericeşti, de multe ori cu motivaţii reale. Una dintre cele mai mari cuceriri ale civilizaţiei umane este separarea Bisericii de stat. Câtă vreme a avut influenţă asupra puterii de stat, Biserica instituţională a făcut ravagii prin Inchiziţie sau alte mijloace, dar când a pierdut această legătură, s-a mulţumit doar să lucreze în interiorul ei, lovind pe toţi aceia care s-au sustras autorităţii ei, prin aceea că au exprimat o spiritualitate provenită direct de la Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Dacă încearcă cineva să transmită mesajele critice, pe care Dumnezeu le are asupra stării de lucruri ne spirituale din Biserica instituţională, nu se poate aştepta decât la persecuţii. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu a fost şi va fi, până la sfârşit, purtătoarea adevărurilor Sale şi pentru aceasta va suferi. (2 Timotei 3: 12) Organizaţiile religioase creştine, în realitate, nu au nici o justificare pentru a exista, decât aceea de suport al Bisericii Spirituale Unice. Atunci când, în loc de susţinător, ele devin opresor, îşi pierd orice raţiune de a fi şi devin nu numai inutile dar şi periculoase. Acestea împiedică lumina spirituală, care vine de la Dumnezeu şi o înăbuşe prin nenumărate tradiţii şi obiceiuri omeneşti.

“El le-a mai zis: <<Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră>>.” [(Marcu 7: 9); ref. 25 în Biblia Ortodoxă]

Aceste Biserici instituţionale nu au, de drept, nicio autoritate, morală sau doctrinară, asupra celor care fac parte din adevărata Biserică a lui Cristos, pentru că aceştia se află sub autoritatea directă a lui Dumnezeu. Biserica celor născuţi din Dumnezeu este invizibilă din punct de vedere al formelor organizatorice şi este vizibilă numai din punct de vedere al manifestărilor spirituale ale membrilor ei. Ca trup al lui Cristos, această Biserică este formată din mădulare, pe care apostolul Pavel le-a descris amănunţit şi care funcţionează în cadrul tuturor confesiunilor creştine, sau în afara lor, dar în acelaşi timp, din punct de vedere spiritual, independent de ele. În fiecare dintre acestea sunt credincioşi care au darul minunilor, al vindecărilor, al învăţării, al ocârmuirilor, al prorociei, al vorbitului în limbi, al tălmăcirii limbilor, etc., dar de multe ori, aceştia nu sunt lăsaţi să se manifeste, în mod liber. (1 Corinteni 12: 28)

O menţiune este cât se poate de necesară. Din descrierea apostolului Pavel asupra Bisericii, care este prezentată prin comparaţie cu un corp uman, s-ar putea trage concluzia că nu avem acces la calităţile care, în mod obişnuit se atribuie capului, adică la gândire, la coordonare, la participare la decizii. Cred că analogia folosită de Pavel este, ca orice analogie, imperfectă, adică între cele două elemente de comparaţie există asemănări dar şi deosebiri. Aceasta nu trebuie luată în nici un caz literal. Creştinii nu reprezintă doar organe de execuţie, ci participă şi la activităţile Capului. Isus a spus clar că El nu îi mai consideră, pe ucenicii Săi, „robi”, adică simpli executanţi, ci îi numeşte prieteni, deoarece le spune tot ceea ce a auzit de la Tatăl Ceresc. (Ioan 15: 15) Creştinii sunt fraţii şi surorile lui Cristos, care sunt chemaţi să ajungă la înălţimea plinătăţii staturii Lui. Apostolii, prorocii, evangheliştii, păstorii şi învăţătorii acţionează pentru desăvârşirea membrilor Bisericii celor înscrişi în Ceruri, adică a sfinţilor, în vederea lucrării de slujire şi pentru zidirea trupului lui Cristos. Scopul este ca toţi să aibă aceeaşi credinţă şi aceeaşi cunoştinţă despre Fiul lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă aceeaşi cunoştinţă pe care Fiul o are despre Tatăl, adică despre Sine însuşi. Finalitatea este să ajungem la cel ce este Capul, adică Cristos. (Efeseni 4: 11-15) Să nu confundăm planurile, aici pe pământ el este Capul, adică Cel care ne conduce paşii către mântuire, dar în Ceruri vom fi ca el.

„Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” [(1 Ioan 3: 2); ref. 26 în Biblia Ortodoxă]

Pavel, la rândul lui, a vrut să scoată în evidenţă ideea de unitate în diversitate a Bisericii, în jurul persoanei lui Cristos, care nu o conduce ca pe o divizie militară, ci ca pe o familie care participă la tot ce face El. Suntem membrii ai familiei lui Dumnezeu, rudele Sale de gradul unu, copii Lui şi fraţi cu Isus Cristos. Comparaţia dintre capul unui individ şi membrele acestuia poate sugera ideea că Isus Cristos este deschizătorul de drumuri, este Calea care duce la viaţă, este Învăţătorul care ne arată speranţa, este un ghid care ne luminează drumul către nemurire. Cu alte cuvinte, Isus ne direcţionează pe o traiectorie cunoscută Lui, care este soluţia împlinirii spirituale. Nu ne tratează ca pe nişte supuşi, la dispoziţia Lui, ci ca pe nişte prieteni, pe care îi iniţiază în secretele universului.

“Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta: astfel se face că dragostea este desăvârşita în noi, pentru ca să avem deplină încredere în ziua judecăţii. În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste. Noi îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi.” [(1 Ioan 4: 17-19); ref. 27 în Biblia Ortodoxă]

 Se îndoieşte cineva de faptul că rugăciunea lui Isus Cristos a fost ascultată de Tatăl Ceresc şi că cei care practică cu adevărat Creştinismul şi sunt născuţi din nou, sunt cu adevărat una? Dacă da, acest lucru ar echivala cu o contestare a întregii învăţături creştine. Ar însemna că Tatăl şi Fiul nu sunt una, că între ei există divergenţe şi că Tatăl îl ascultă pe Fiul numai atunci când doreşte. Rugăciunea lui Isus nu a fost plasată sub nici o condiţie atunci când a fost exprimată şi întrucât Dumnezeu cunoaşte viitorul, ştia că între Creştini vor exista nenumărate diviziuni. Cu toate acestea, El ştia că unitatea nu numai că este posibilă, dar este determinantă pentru Biserica Sa. Această unitate există împotriva oricăror diviziuni, se referă la trupul spiritual unic a lui Cristos.

Deoarece toate rugăciunile lui Isus au fost ascultate de Tatăl Ceresc şi această rugăciune a fost ascultată şi Creştinii spirituali sunt într-adevăr într-o deplină unitate. Este vorba, desigur, de acei credincioşi care sunt în Cristos, adică sunt într-o legătură personală cu El. Este, de asemenea, vorba de credincioşii născuţi din nou, care au devenit oameni noi, aşa cum se exprimă apostolul Pavel. Întrucât expresia de om nou a fost abuzată de doctrine politice, în trecut, am o rezervă în a o folosi, dar, întrucât Pavel a folosit-o, cu mult înaintea acelor ideologii, o folosesc şi eu, însă de data aceasta avem de-a face cu originalul şi nu cu o copie prost făcută.

„Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înoieşte spre cunoştinţă, după chipul celui ce l-a făcut. Aici nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur, nici ne tăiere împrejur, nici Barbar, nici Schit, nici rob nici slobod, ci Cristos este totul şi în toţi” [(Coloseni 3: 9-11); ref. 28 în Biblia Ortodoxă]

„Căci, dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” [(2 Corinteni 5:17);  ref. 29 în Biblia Ortodoxă]

În epistola către Efeseni, Pavel vorbeşte din nou despre unitatea Bisericii şi precizează că această unitate este dată de legătura Duhului. Dar cred că cel mai bine este să apelez direct la citatul respectiv.

„... şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului, prin legătura păcii. Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai pe sus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi” [(Efeseni 4: 3-6); ref. 30 în Biblia Ortodoxă]

De ce este trupul lui Cristos dezbinat şi sfâşiat între instituţiile religioase voi arăta în capitolele următoare. Pe de altă parte, apostolul Pavel ne spune clar că există un singur trup, adică trupul Bisericii şi confirmă şi el că rugăciunea lui Cristos privitoare la unitatea Creştinilor a fost ascultată de Tatăl. Este indubitabil faptul că responsabilii Bisericilor instituţionale nu văd lucrurile în felul acesta. Între ele există o competiţie în care fiecare se declară pe sine adevăratul trup al lui Cristos. Dovada este că apartenenţa la o anumită Biserică instituţională exclude apartenenţa la celelalte şi că o persoană nu se poate declara în acelaşi timp, de exemplu, Ortodox şi Romano-catolic, sau Ortodox şi Penticostal, atâta vreme cât anumite doctrine fundamentale, cum ar fi, de exemplu, filioque, sunt diferite. Nici o combinaţie nu este posibilă pentru apartenenţa la două sau mai multe Biserici instituţionale, în acelaşi timp, şi dacă cineva devine membru la o nouă astfel de instituţie, nu mai este luat în serios, ca membru, la cea veche. Organizaţiile religioase creştine nu formează împreună trupul lui Cristos, pentru că se exclud reciproc. Botezul care se face într-o astfel de organizaţie nu este recunoscut de celelalte, aşa că dacă cineva se hotărăşte să treacă de la o Biserică confesională la alta, va trebui să se boteze din nou.

Nici cununiile nu sunt admise liber între credincioşii creştini, aparţinând de diverse Biserici instituţionale şi în cazul în care viitorii soţi aparţin de instituţii bisericeşti diferite, câteodată, au nevoie de aprobări speciale, dar în alte cazuri, cununia religioasă poate fi chiar imposibilă. De exemplu, căsătoria dintre un viitor soţ Penticostal şi o persoană care este Ortodoxă sau Romano-catolică ar întâmpina obstacole insurmontabile şi i-ar putea obliga pe candidaţi la diverse compromisuri. Ce trup unic este acesta unde mădularele sunt ţinute la distanţă unele de celelalte? Numai că acestea nu sunt mădularele trupului lui Cristos ci ale instituţiilor bisericeşti. Nu mă refer la credincioşii născuţi din Dumnezeu ci la marea masă de Creştini „lumeşti.”

Apostolul Pavel a vorbit la prezent atunci când a afirmat că există un singur trup al lui Cristos. Acesta este însă un trup spiritual, este Biserica Spirituală Unică, este o Biserică a celor născuţi din nou care trăiesc după îndemnurile Duhului Sfânt. Nu este o Biserică amestecată, care să conţină sfinţi şi păcătoşi şi este o Biserică în care toţi membrii sunt sfinţiţi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, adică prin prezenţa permanentă a lui Isus în fiinţa lor. Acest lucru este confirmat de Biblie.

„... ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” [(Efeseni 5: 27); ref. 31 în Biblia Ortodoxă]

 Dacă este fără pată şi fără zbârcitură, sau altceva de felul acesta, nu poate fi vorba de amestecul propriu Bisericilor instituţionale, acela între credincioşii renăscuţi spiritual şi cei „lumeşti,” cu atitudini care au fost atât de bine descrise de apostolul Pavel, în epistola către Corinteni. Adevărata Biserica a lui Cristos, este sfântă şi fără prihană şi cred că oricine este obligat să recunoască că nu este vorba despre instituţiile religioase pe care le frecventăm şi pe care ne-am obişnuit să le numim “biserică.” Dacă ne uităm în mod corect în jurul nostru, în legătură cu aceste “biserici”, va trebui să admitem că, pe lângă manifestări spirituale, sunt şi multe comportamente şi atitudini care nu au nimic de-a face cu sfinţenia şi nici cu morala creştină.  Sunt destui aceia care poartă numele de Creştin, nu cu responsabilitate, ci cu indiferenţă. Atunci când nepăsarea este generalizată, nu mai avem de-a face cu indivizi izolaţi ci cu principii instituţionale.

Mi se pare evident, că apostolul Pavel, nu a vorbit despre Biserică, ca şi trup a lui Cristos, referindu-se la aceasta ca la un conglomerat, alcătuit din toate instituţiile bisericeşti luate la un loc, în care fiecare în parte este o componentă a unei super-instituţii numite Biserică. Nu se poate contracara o reală unitate spirituală cu o unitate instituţională, care oricum nu există în realitate. Dacă ar fi să considerăm Biserica lui Cristos, ca un singur trup instituţional, sfâşiat de diviziuni, de doctrine şi opinii diferite, de conflicte latente, de separare şi câteodată de intoleranţă, această prezentare nu ar semăna deloc cu descrierea pe care Pavel o face trupului lui Cristos. Mai mult, această realitate contrazice categoric unitatea pe care Isus a dorit-o pentru Biserica Sa. Aceasta ar însemna, de asemenea, că Isus nu cunoştea viitorul şi nu a putut anticipa că cerinţa Sa cu privire la unitatea ucenicilor Săi nu va devenii realitate. De fapt, calitatea de ucenic a lui Isus, este dată de dragostea creştină, adică dragostea de natură divină, aceea care duce la unitatea Bisericii. (Ioan 13. 34-35) Aceasta este singura garanţie a unităţii între Creştini şi care nu poate fi suplinită de forme organizatorice instituţionale.

După părerea mea, o unitate instituţională, nu poate echivala cu unitatea spirituală, care este apanajul exclusiv al Bisericii celor născuţi din nou şi aceasta din mai multe motive. În primul rând, datorită faptului că cea dintâi este bazată în principal pe structuri instituţionale preexistente, a căror deficienţe le moşteneşte în mod necesar. O astfel de super instituţie bisericească, formată prin unirea multora, dacă nu a tuturor organizaţiilor religioase creştine, nu se va deosebi cu nimic, din punct de vedere al caracteristicilor şi naturii sale, faţă de instituţiile bisericeşti clasice. Ar fi vorba de aceeaşi structură umană, de tip religios şi nu o realitate divină. Aceeaşi autoritate, exercitată de unii credincioşi asupra altora, aceeaşi tendinţă de a domina şi controla conştiinţele individuale, ridicată însă la o nouă scară, aceaşi înclinaţie către coerciţie, acelaşi obscurantism şi bigotism, în raport cu ştiinţele moderne, vor face parte şi din definiţia super organizaţiei Bisericilor instituţionale. Ea se va numi biserică, dar nu va fi adevărata Biserică a lui Dumnezeu, ci va fi „femeia imorală,” despre care vorbeşte cartea Apocalipsa lui Ioan. Diferenţele doctrinare se vor menţine, dar se va încerca obţinerea de acorduri în diverse probleme conflictuale. Aceste acorduri vor transforma doctrinele confirmate la un nivel de autoritate, fără precedent, absolutizându-le şi impunându-le tuturor conştiinţelor individuale, în măsura vulnerabilităţii acestora. Membrii Bisericii celor născuţi din Dumnezeu, al căror nume a fost scris în cartea vieţii încă de la începutul lumii, îşi vor păstra independenţa de gândire, dar aceştia vor plăti un preţ.

Considerente filozofice, istorice şi morale

În decursul a două mii de ani, credinţa creştină a suferit transformări uriaşe, s-a îmbrăcat în tradiţii mai vechi sau mai noi şi, câteodată, a devenit de ne recunoscut. Creştinismul s-a îndepărtat mult de învăţătura curată a fondatorului său, Isus Cristos. Din acest motiv este nevoie să revenim continuu la sursa originală, pe care trebuie să o înţelegem în contextul zilelor noastre şi să vedem ce a rămas peren din valorile Creştinismului, într-o epocă în care, din ce în ce mai mulţi oamenii speră să devină nemuritori, nu prin credinţă ci prin ştiinţă.

Cercetările ştiinţifice, care de altfel sunt bine protejate, au evidenţiat o genă a îmbătrânirii şi mă întreb cât mai este până când oamenii vor declara că se poate trăi, eventual în cosmos, pentru sute de ani sau poate chiar veşnic. De altfel, distanţele uriaşe ale cosmosului presupun o viaţă îndelungată pentru cercetătorii care le vor străbate, întrucât într-o viaţă de om se poate ajunge a călători numai în limitele galaxiei noastre. După unele estimări, dacă cineva ar călători de la un capăt la celălalt al galaxiei Calea Lactee, cu viteza luminii, i-ar trebui 100000 de ani ca să termine călătoria. Nemurirea şi omul sunt legaţi prin fire extrem de sofisticate şi Creştinismul propune o soluţie a acestei probleme. Pentru însăşi supravieţuirea speciei umane, în viitor, s-ar putea ca omul să aibă nevoie să devină nemuritor. Cu alte cuvinte, ideea nemuririi nu este doar un vis utopic, ci este legată organic de substanţa omului.

Ce denumim cu adevărat atunci când folosim cuvântul Dumnezeu? Ce realităţi se află dincolo de această noţiune generală? Este, desigur, vorba de o experienţă umană, de un eveniment, în care omul atinge limitele posibilului. Este chiar mai mult decât atât, este experienţa umană, în care imposibilul devine posibil, în care imposibilul se estompează şi se transformă în realitate. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este cuvântul miraculos prin care intrăm într-o lume a imposibilului devenit posibil. Avem nevoie de o forţă supranaturală pentru a transforma imposibilul în posibil, sau va fi suficientă puterea umană asupra naturii, dobândită prin acumularea descoperirilor ştiinţifice? Prin această lucrare se încearcă a se dezvălui ceva din complexitatea unui posibil răspuns, pornind de la premisa că, în fapt, credinţa creştină, înţeleasă corect şi nu în mod dogmatic, rigid sau simplist şi în nici un caz strict literal, deţine răspunsurile la unele preocupări şi nelinişti umane care nu dispar odată cu evoluţia societăţii, ci chiar se accentuează. În acelaşi timp, Biserica este un concept fundamental pentru înţelegerea Creştinismului.

Dumnezeu este o realitate incomensurabilă şi, de aceea, greu de descris în cuvinte, chiar de către cei care, în decursul istoriei, au avut o mai mare apropiere de una din dimensiunile Lui. Avem însă, în câteva locuri din Biblie, încercările de a descrie realitatea lui Dumnezeu, desigur în acelaşi limbaj alegoric, întrucât Dumnezeu este o realitate infinită, care, din acest motiv nu poate avea nici o formă. Noţiunea de formă presupune o realitate finită, deoarece forma este o limită în care se închide conţinutul acelei realităţi.

„Deasupra capetelor făpturilor vii era ceva ca o întindere a cerului, care semăna cu cristalul strălucitor, şi se întindea în aer sus peste capetele lor... Deasupra cerului care era peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care şedea pe el. Am mai văzut iarăşi o lucire de aramă lustruită ca nişte foc, înăuntrul căruia era omul acesta, şi care strălucea de jur împrejur; de la chipul rărunchilor lui până sus şi de la chipul rărunchilor lui până jos, am văzut ca un fel de foc şi de jur împrejur era înconjurat cu o lumină strălucitoare. Ca înfăţişarea curcubeului, care stă în nor într-o zi de ploaie, aşa era şi înfăţişarea acestei lumini strălucitoare, care-L înconjura. Astfel era arătarea slavei Domnului. Când am văzut-o, am căzut cu faţa la pământ şi am auzit glasul Unuia care vorbea.” [(Ezechiel 1: 22; 26-28); ref. 11 în Biblia Ortodoxă]

„Am ridicat ochii, m-am uitat şi iată că acolo stătea un om îmbrăcat în haine de in, şi încins la mijloc cu un brâu de aur din Ufaz. Trupul lui era ca o piatră de hrisolit, faţa îi strălucea ca fulgerul şi ochii îi erau nişte flăcări ca de foc; dar braţele şi picioarele semănau cu nişte aramă lustruită şi glasul lui tuna ca vuietul unei mari mulţimi.” [(Daniel 10: 5-6); ref. 12 în Biblia Ortodoxă]

Ce au văzut profeţii Ezechiel şi Daniel? O formă asemănătoare cu omul, care se profila în universul în care Cristos încă nu venise pe pământ. Vedem amestecată forma umană cu nişte caracteristici de strălucire şi putere, care, în mod evident, lipsesc omului pe pământ. Îl vedem prin ochii profeţilor pe Cristos preexistent, adică înainte de a se întrupa pe pământ.

Ceea ce este extraordinar este, desigur, asemănarea dintre imaginea descrisă de Ezechiel şi Daniel şi aceea zugrăvită de Ioan, scriitorul cărţii Apocalipsa, după înălţarea lui Isus Cristos la cer.

„M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfetnice de aur. Şi în mijlocul celor şapte sfetnice pe cineva, care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare, şi încins la piept cu un brâu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă, şi arsă într-un cuptor; şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari.” [(Apocalipsa lui Ioan 1: 12-15); ref. 13 în Biblia Ortodoxă]

De asemenea,  trebuie menţionată asemănarea uimitoare în legătură cu o imagine pe care a văzut-o Ezechiel dar şi Ioan, pe care fiecare a descris-o cu cuvintele lui, atât de diferit dar, în mod evident, vorbind despre aceeaşi realitate. 

„În faţa scaunului de domnie, mai este un fel de mare de sticlă, asemănătoare cu cristalul. În mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi.” [(Apocalipsa lui Ioan 4: 6);  ref. 14 în Biblia Ortodoxă]

Amândoi au văzut,  primul „ca o întindere a cerului care semăna cu cristalul strălucitor,” şi celălalt „un fel de mare de sticlă, asemănătoare cu cristalul.” Ambii au văzut şi nişte făpturi vii pe care le-au descris, folosindu-se de elemente existente pe pământ, dar, care realităţi, în ansamblul lor, nu există în lumea noastră. Să nu uităm că între perioada în care a trăit Ezechiel şi cea în care şi-a scris Ioan viziunile, prezentate în Apocalipsa, a trecut o lungă perioadă de timp, adică multe sute de ani. Arama lustruită, adică ceva care poate fi descris în aceşti termeni, este o constantă a tuturor acelora despre care Biblia ne spune că au privit realitatea lui Dumnezeu.            

 În Noul Testament, Dumnezeu îşi face o formă atunci când se întrupează în om pentru că forma umană cuprinde conţinutul lui Dumnezeu. Se poate pune întrebarea cum se poate cuprinde Existenţa infinită a lui Dumnezeu într-o formă finită? Răspunsul meu este că  aceasta se explică prin logica Trinităţii. Infinitul şi-a determinat o formă finită, în care s-a întipărit, creând, astfel, o lume a formelor din care prima „născută” a fost Isus Cristos. (Evrei 1: 3) Lucrul acesta nu se poate contrazice, atâta vreme cât admitem despre Cristos, că a existat în univers înainte de a se naşte pe pământ.

Lumea materială este o lume a diversităţii şi a formelor şi ea a fost creată de Dumnezeu pentru că acesta este un mediu potrivit, pentru ca El să îşi poată exprima calităţile de Creator şi Artist. Dumnezeu, care este un romantic, însufleţit, preocupat şi înnobilat de dragostea spirituală, El care este dragoste, ne oferă frumuseţea cerului înstelat, a florilor şi în general a naturii. El este Marele Artist care a creat însăşi frumuseţea, pe care artiştii mari pot să o reproducă doar prin prisma spiritualităţii lor.

A îl cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a fi capabili să oglindim aspiraţiile Lui către frumuseţe prin propria noastră înclinaţie către frumos şi armonie. Suntem oglinzile lui Dumnezeu în care El se priveşte cu plăcere, atunci când îl reflectăm cu adevărat. Dumnezeu nu este pasionat doar de dreptate, El este iubitor de armonie şi frumos. Prin Biblie putem, mai degrabă, să înţelegem prima dintre cele două laturi ale lui Dumnezeu, dragostea spirituală pentru oameni şi dorinţa de dreptate, dar în natură, pe cea de-a doua, dorinţa de frumos. Iată de ce avem nevoie, pentru a îl cunoaşte cu adevărat pe El, să înţelegem şi universul formelor care ne înconjoară.

Frumosul nu poate exista decât într-o lume a formelor. Dragostea înseamnă armonie şi simetrie şi Dumnezeu, care este dragoste, nu putea să nu se manifeste şi în dimensiunea esteticii. Dumnezeu are multe limbaje, limbajul formelor este unul dintre ele şi limbajul cuvintelor este altul. Există, de asemenea şi un limbaj al sunetelor, altul al matematicii, etc. (Apocalipsa 15: 3)

Dacă cineva se întreabă de ce am făcut aceste menţiuni, ar trebui să încerce să răspundă la următoarea întrebare: ce nevoie a avut Dumnezeu de materie, pe care unii o consideră un mod de existenţă inferior spiritului, pentru a crea un univers? El s-ar fi putut desfăşura şi ar fi putut crea un univers de spirite, în lumea considerată superioară a spiritului. Cu alte cuvinte, de ce s-a coborât Dumnezeu de la superior la inferior, pentru a îşi desfăşura puterea Sa creatoare? De ce a creat o lume la un nivel inferior, în care, în mod inevitabil, există atâta suferinţă? Lumea materiei este un univers al forţelor şi al particulelor aflate în coliziune. Chiar şi stelele sau galaxiile se nasc, trăiesc şi mor, transformându-se în gaze şi pulbere stelară.  Cred că Michelangelo a înţeles în mod magistral răspunsul la această întrebare, atunci când a pictat Capela Sixtină.

Viaţa, în formă umană, este canalul prin care iese la iveală, pentru noi, exuberanţa şi puterea dar şi sensibilitatea, gingăşia şi chiar fragilitatea nemuririi. Dragostea în forma ei spirituală este o extensie a naturii lui Dumnezeu în om. Dumnezeu ne vorbeşte despre dragoste, deoarece îl putem înţelege, întrucât avem în noi înşine această scânteie. Dumnezeu încearcă să adune toate lucrurile într-un univers spiritual, paralel cu cel material, printr-o energie numită agape, dragostea de natură divină, atributivă a sensului ultim. Dumnezeu este Viaţa inteligentă peste tot acolo unde aceasta se află şi care constituie o unitate bazată pe raţiune şi pe raţiuni superioare. Dumnezeu este gândul fondator, acela care trece dintr-o minte în alta, dintr-o conştiinţă în alta, dar a cărui origine nu se poate pune în discuţie. A iubi înseamnă a gândi. Atunci când cineva iubeşte, este profund preocupat de persona care este obiectul dragostei sale. Gândirea dobândeşte o altă turnură şi preocuparea se transformă într-o încercare de absorbţie mintală a fiinţei celui iubit. Cel iubitor devine una cu cel iubit în mintea sa, şi cel iubit locuieşte literalmente în conştiinţa celui iubitor. Aceasta este o unitate bazată pe dragostea convertită în raţiune, deoarece pentru om dragostea nu se reduce la instincte. Primul produs al dragostei sunt planurile de viitor, lucru firesc pentru că dragostea adevărată nu va muri niciodată. Dumnezeu a făcut planuri de viitor pentru oameni şi, din punctul meu de vedere, aceasta este dovada cea mai sigură că El ne iubeşte. Opusul iubirii nu este ura ci indiferenţa. Unii speră că nu există Dumnezeu şi că nu vor da niciodată socoteală pentru faptele lor nedrepte, iar alţii cred că El este indiferent. Numai aceia care iubesc, înţeleg că indiferenţa unui Dumnezeu atot puternic, ar fi adevărata pricină de îngrijorare pentru o planetă minusculă care pluteşte în infinit.

Vorbim despre Dumnezeu numai acolo unde putem să vorbim despre conştiinţă şi despre cuvânt. Căutarea particulei lui Dumnezeu, în fizica modernă, este o naivitate. Căutarea, în sine, a elementarului fundamental, adică a monadei, are un sens raţional dar Dumnezeu este o realitate complexă şi nu simplă. Animalele nu îl cunosc pe Dumnezeu şi nu sunt considerate egale cu oamenii, în faţa lui Dumnezeu, deoarece acestea nu au acces la cuvânt, cu toate că nu sunt lipsite de inteligenţă. Deci, realitatea lui Dumnezeu poate fi căutată numai de la cuvânt mai departe. Realitatea lui Dumnezeu implică raţiune şi conştiinţă de sine. Cine îşi imaginează un Dumnezeu înglobat în legile materiei, sau, în mod inerent, în mişcare, o inteligenţă implicită, dar ne conştientă de sine, nu merge destul de departe. De asemenea, cînd spunem că Dumnezeu este Spirit, nu ştim despre ce vorbim, pentru că nu ştim ce este, ce înseamnă, ce conţine cuvântul spirit, care este consistenţ sa. Totuşi cuvântul spirit are pentru noi un sens profund, ne conceptualizat dar intuit şi figurativ care răspunde la înţelegerea a ceea ce nu este material sau nu este numai material. Din acest motiv cuvântul spirit va rămâne un corolar care va reveni mereu atâta vreme cât vom pronunţa cuvântul materie.    

Ordinea universală, care guvernează universul, nu este suficientă pentru a îl defini pe Dumnezeu, din pespectiva Creştinismului. Există o strânsă legătură între ordinea universală şi Dumnezeu, dar El nu se reduce la aceasta. El este o inteligenţă, conştientă de Sine. Tot El este acela care vorbeşte cu noi direct şi care a creat mai mult decât o fiinţă superioară, inteligentă, adică pe om, a creat libertatea. Libertatea este creaţia supremă a lui Dumnezeu şi nu omul în sine. Omul, fără libertate,  nu este decât un sclav, o maşină, un automat. Dacă Dumnezeu avea nevoie de roboţi, ar fi creat roboţi, aşa cum oamenii creează maşini pentru necesităţile lor. Dumnezeu nu se mulţumeşte cu roboţi, El are nevoie de oameni liberi, care să îl aleagă în mod conştient şi să îl iubească pentru calităţile Sale. Dragostea şi libertatea sunt legate. Nimeni nu poate iubi decât atunci când este liber, deci pentru a putea fi iubit Dumnezeu a creat libertatea. Dragostea impusă sau supunerea de frică, nu au nicio valoare în ochii lui Dumnezeu. Fiecare decizie liberă îşi are motivaţiile în sine, în structura internă a celui care se auto defineşte pe sine, căutându-l pe Dumnezeu.

Nu puţini au fost aceia care au înţeles că Religia Creştină poate fi un duşman de temut pentru puterea unui stat, care se clatină, dar şi un aliat de nădejde care poate influenţa, în mod hotărâtor, soarta acestuia. Dar poate primul care a înţeles, ca nimeni altul, acest adevăr, a fost împăratul roman, Constantin. Religia a fost totdeauna un fenomen de interes pentru cei care au deţinut responsabilităţi majore, deoarece ea este expresia dimensiunii spirituale a omului  şi puterea ei de convingere este incomensurabilă. Pentru vechii Egipteni, care ofereau viaţă după moarte, prin credinţele lor religioase, religia era un fenomen atât de important pentru menţinerea stabilităţii societăţii, încât construirea unor simboluri extrem de costisitoare, cum ar fi piramidele, era o preocupare constantă.

Credinţa creştină s-a extins foarte bine atunci când Biserica era persecutată şi nu era încapsulată în instituţii politico religioase şi acest lucru s-a întâmplat chiar împotriva eforturilor şi măsurilor extreme de persecuţie ale puterii oprimante. În orice organizare există elemente şi grade diferite de instituţionalizare, dar atunci când acea organizaţie devine motorul ideologic al politicii unui stat, se atinge gradul cel mai înalt al acestei instituţionalizări. Lucrul acesta s-a întâmplat atunci când Biserica Creştină a devenit religie oficială a Imperiului Roman. Acesta a fost doar punctul culminant. Elemente de confruntare au apărut în Biserică chiar atunci când Isus se afla pe pământ şi doi dintre ucenici au început să se întrebe, care va fi cel mai mare dintre ei în Împărăţia Cerurilor (Marcu 9: 33-37) După înălţarea lui Isus Cristos la cer, a existat întotdeauna, în Biserica Sa, o latură administrativă specifică organizării oricărei colectivităţi umane şi în egală măsură, numeroase divergenţe doctrinare. Unitatea între Creştini a fost aproape totdeauna privită prin ochii diviziunii şi ai neînţelegerilor, caracteristici care au existat încă de la începuturile Bisericii şi, cu toate acestea, unitatea a existat, însă numai pe un plan spiritual şi de aceea se poate vedea numai cu o privire spirituală. Pe de altă parte, Bisericile confesionale ca şi organizaţii religioase creştine vor rămâne, în continuare, entităţi cu caracter religios, dar dacă nu vor asimila renaşterea spirituală cerută şi nu vor aborda esenţa Creştinismului, tratându-i „boala de inimă,” adică incapacitatea de a înţelege şi accepta  dragostea spirituală, vor deveni, din ce în ce mai mult, un chimval zăngănitor. (1 Corinteni 13: 1) 

O istorie ca cea europeană, sfâşiată de nenumărate războaie şi nenorociri, este de fapt o istorie alternativă a Creştinismului, atâta timp cât această învăţătură religioasă a fost dominantă în Europa pentru o foarte lungă perioadă de timp. Reforma şi Contrareforma îşi definesc locul în peisajul politic şi moral european şi prin reverberaţiile produse de acestea în plan politic şi militar. De asemenea, reacţiile faţă de Religia Creştină a Renaşterii şi Iluminismului au şi ele o importantă contribuţie în formarea configuraţiei istorice, sociale şi politice a continentului nostru. În acest context, decalajul uriaş dintre mesajul pacifist al Creştinismului şi violenţa şi agresivitatea devenită politică de stat a multor ţări europene, pentru o perioadă istorică semnificativă de timp, ridică, desigur, multe semne de întrebare. Cum a influenţat, practic şi concret, inima simbolică ţinută cu mâna întinsă, pe care Cristos a oferit-o lumii, cercurile politice şi economice care au hotărât soarta lumii? Efectul pozitiv ca şi cel negativ al Creştinismului asupra dezvoltării societăţii sunt greu de judecat şi ar fi nevoie de o lucrare dedicată exclusiv acestei tematici pentru a încerca luminarea, măcar parţială, a acestui aspect. Cum ar fi arătat societatea europeană dacă nu ar fi existat Creştinismul? Este greu de apreciat dacă ar fi fost mai umană sau mai puţin umană decât cea actuală, dar în orice caz, vidul existent ar fi fost ocupat de alte credinţe religioase. Când afirm acest lucru, mă bazez pe faptul că religia este o constantă a civilizaţiei umane şi că, după ştiinţa mea, nu există nici o formă de civilizaţie umană, în prezent, sau nu a existat în trecut, care să nu prezinte semnele unei credinţe religioase, de un anumit fel. Dacă nu ar fi existat cele trei mari religii monoteiste, locul lor ar fi fost, desigur, luat de alte religii cum ar fi cele existente în India sau în alte ţări Asiatice, Budismul, Hinduismul, Jainismul etc., sau poate diverse credinţe ale Grecilor sau Romanilor, a căror cultură a fost moştenită de civilizaţia europeană. Locul nu ar fi rămas gol. Dacă vrem să vedem cum ar fi arătat civilizaţia europeană fără Creştinism, trebuie să ne uităm la societăţi şi civilizaţii în care Creştinismul nu s-a manifestat sau a avut o foarte slabă influenţă, de exemplu Japonia. Cultul împăratului a fost ridicat la un rang foarte înalt, ceva asemănător, dar şi diferit, faţă de divinizarea împăraţilor Romani.

 Adevărul este că omenirea arată la fel în toate colţurile lumii, atunci când o analizăm din perspectiva pacifismului ei. Războaiele, violenţa, intoleranţa sunt emblema oricărei societăţi umane. Ne-am fi aşteptat ca într-o societate inspirată de învăţătura celui care s-a lăsat omorât pentru omenire, dând proba supremă a sacrificiului de sine, acolo unde Religia Creştină a fost cea oficială, să găsim mai mult elan pacifist, dar, evident, istoria ne arată că nu a fost cazul. Obscurantismul religios a fost marca societăţii medievale, dar omenirea s-a descotorosit de el deoarece, în mod evident, era o frână pentru dezvoltare. O societate condusă de oamenii religiilor, în epoca de glorie a Papilor şi a regilor Creştini, nu a fost cu nimic mai paşnică sau mai liniştită, ci a fost frământată constant de conflicte sângeroase. Obscurantismul însă a rămas şi s-a strecurat prin uşa între deschisă a lipsei de educaţie şi de cultură a unor aşa zişi profeţi, care de multe ori pretind că pot să coboare foc din cer, dar nici măcar nu pot să aprindă focul în vatră.

Morala creştină poate, nu fără temei, să fie privită mai mult ca un cod format din simboluri care leagă două universuri paralele decât ca un set de reguli practice. Totul se reduce, în final, la ceva ce nu trebuie învăţat, deoarece este născut în fiinţa umană, dar care este necesar de a nu fi înăbuşit şi ucis, este vorba de dragoste. Odată anihilată, vocaţia aceasta trebuie regenerată şi lucrul acesta se poate face numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Dragostea nu trebuie eviscerată nici printr-o sinucidere generată de tăierea legăturilor cu substanţa spirituală universală, dar nici omorâtă prin negarea propriei existenţe umane în celălalt. Individul uman este o alternativă la propria sa umanitate şi cele mai bune alternative sunt acelea care găsesc o cale îngustă către eternitate. (Matei 7: 14) Dragostea spirituală, pentru fiinţa umană, este o deschidere, o concepţie, o stare de spirit şi o atitudine care face legătura între natura umană şi Dumnezeu. Pentru Dumnezeu dragostea este însăşi natura Lui. Ea este, în forma ei firească, o reflexie a propriei proiecţii în ceilalţi, adică o extensie a eu-lui propriu într-o lume de identităţi diverse, care stabilesc conexiunea între o viaţă limitată şi viaţa ca atare. Dragostea dă un sens oricărei existenţe, pentru că ea este direcţia în care fiecare pârâu se îndreaptă către marele fluviu.

În Creştinism, dragostea devine conştientă de sine, este ridicată la rang de principiu şi este transformată în religie. Pe de altă parte, din punct de vedere moral, Dumnezeu este o oază necesară de iertare, în care fiecare se poate odihni şi lăsa povara, la umbra eternităţii şi îşi poate spăla conştiinţa, curăţire asemănătoare cu cea fizică şi care dă fiecăruia dreptul la un nou început. Isus îi cheamă la El pe cei trudiţi şi împovăraţi. Creştinismul este acela care oferă o nouă demnitate omului, atât din cauza originii divine, care se atribuie fiinţelor umane, dar şi datorită calităţii de copil al lui Dumnezeu, pe care cei născuţi din Dumnezeu o dobândesc. Pericolul moral este mândria pe care acest statut elevat o poate stârni, dar cei ce sunt regeneraţi spiritual, ştiu că nu se pot mândri cu lucruri care nu provin de la ei, adică cu lucruri pe care le-au primit.

 Fapt este că puterea Creştinismului nu stă în forţa lui de a organiza masele şi a le direcţiona către un obiectiv asimilator şi globalizant cum a fost, de exemplu, cel propus de cruciade. Forţa de străpungere a Creştinismului stă în instrumentarea impulsului uman cu o nouă demnitate, ridicarea individului la o poziţie de sine stătătoare, cu propriile ei baze şi desprinderea fiinţei umane de orice legătură, care să îi impună un compromis moral. Fundamentul verticalităţii nu este o aprobare publică expresă, ci un acord cu sine însuşi, dat de pacificarea unei conştiinţe vii. A căuta să fii, mai degrabă, pe placul lui Dumnezeu decât pe placul oamenilor, este, de fapt, suprema condiţie a omului, care se conduce după principii şi nu după conjuncturi. „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!” (Faptele Apostolilor 5: 29) Mixtura de idei şi interese, specifică oricărei organizaţii, inclusiv a celor religioase creştine, nu are cum asigura armonie generală, datorită însăşi condiţiilor lor de funcţionare şi nu poate mulţumi conştiinţa aceluia care este însetat de puritate.

Creştinismul este atât de valoros, deoarece se adresează individului şi nu maselor. Nu masele sunt cele care vor fi mântuite, ci indivizi care urmează Calea mântuirii, adică pe Cristos. Creştinismul nu oferă o reţetă miraculoasă, valabilă pentru grupuri sau categorii sociale, ci el se adresează acelor indivizi, fără discriminare, care aleg să îşi îmbunătăţească viaţa şi să o permanentizeze după prescripţiile şi modelul arătat de Dumnezeu. Prin urmare, fiecare fiinţă umană, în mod individual, are un drum de parcurs pe calea propriei realizări spirituale şi nu poate lăsa această misiune personală pe seama unora care sunt „de meserie”. Experienţa personală cu Dumnezeu, experimentarea relaţiei cu El, nu poate fi înlocuită cu medierea unei instituţii religioase. Capul oricărui om este Cristos şi nu Biserica. Nicăieri în N.T. nu este precizat că Biserica este capul credinciosului, dar scrie că pentru Biserică, Capul este Cristos. (Efeseni 5: 23) Dacă înţelegem care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu înţelegem şi modul în care sunt legaţi credincioşii, de Capul lor, adică de Cristos. Dumnezeu nu poate fi cunoscut din practica vieţii, decât atunci când El este introdus de noi în exerciţiul propriei noastre existenţe.

 A accepta ideea că Dumnezeu nu a ascultat rugăciunea lui Isus Cristos, privitor la unitatea Creştinilor, ar fi o greşeală. Astfel de eşecuri pot apărea între oameni dar nu apar în relaţia dintre Tată şi Fiu, unde unitatea este desăvârşită. Care este atunci explicaţia existenţei acestui nivel înalt de diviziune? În realitate, rugăciunea lui Isus cu privire la unitatea Creştinilor a fost ascultată de Tatăl Ceresc, la fel ca toate celelalte rugăciuni şi, de fapt, această unitate există, dar ea este o unitate spirituală nu o unitate instituţională.

Scopul acestei lucrări este de a face această demonstraţie din care să reiasă că unitatea dorită de Isus între Creştini există din totdeauna şi că ea se reflectă în adevărata Sa Biserică, care este Biserica celor născuţi din Spirit. Luptele dintre denominaţiunile creştine vor continua, dar între cei care sunt legaţi, în mod personal, de Mântuitorul lumii nu au fost niciodată confruntări, deoarece între ei există unitate.

Adevărata Biserică a lui Dumnezeu este o „Biserică în Om,”adică este o realitate spirituală, care se manifestă în spiritele oamenilor, nu în afara lor şi orice formă de organizare, practicată de oameni, în numele lui Dumnezeu, este altceva decât această realitate divină, spirituală, care este condusă direct de El. Unde două sau trei persoane sunt adunate în numele lui Isus, acolo este şi El, dar Biserica nu este în mod necesar acolo. Oamenii pot fi adunaţi în numele lui Isus din diverse motive, de exemplu pentru a porni un „război sfânt,” sau pentru a pune pe picioare o nouă instituţie bisericească, dar Biserica nu este acolo. În adevărata Biserică a lui Dumnezeu oamenii se iubesc unii pe ceilalţi aşa cum au fost iubiţi de Cristos şi sunt gata să îşi dea viaţa unul pentru celălalt şi prin aceasta se poate vedea că ei sunt ucenicii Lui.

Aceasta este o problemă, conexă cu ceea anterioară şi care ocupă un loc de o importanţă capitală în interiorul fenomenului creştin. În propaganda anumitor confesiuni creştine, în mod explicit, sau implicit, se afirmă că numai aparteneneţa Creştinilor la aceste confesiuni le dă acestora legitimitatea necesară pentru a putea aspira la mântuire. De exemplu, aproape ca o regulă generală, Creştinii Penticostali, cei Baptişi, sau Evanghelişti, îi consideră pe Creştinii Ortodocşi, sau Romano Catolici ca fiind incompatibili cu salvarea care vine prin credinţă, din cauza ritualurilor religioase, pe care aceştia din urmă le practică şi a formelor lor de organizare cultică. Mai mult decât atâta, mulţi dintre creştinii Neo-protestanţi vorbesc despre faptul ‚transmutării,’ unui Creştin Ortodox sau Romano Catolic, de la confesiunile în care s-au născut la denominaţiunile Neo-protestante, ca la o adevărată „convertire la credinţa creştină,” expresia fiind „x s-a întors la credinţă, sau s-a întors la Dumnezeu.” Această carte îşi propune să stabilească dacă este cu adevărat necesar ca o persoană să schimbe confesiunea creştină de care aparţine, înainte de a putea aspira la salvare, sau, oricare confesiune creştină oferă aceeaşi posibilitate de lansare în ascensiunea spirituală personală, în mod absolut egal cu celelalte. Analiza mi se pare necesară deoarece se foloseşte multă energie pentru ‚convertirile’ între confesiunile creştine, efort care ar putea fi îndreptata într-o direcţie mai bună. Din păcate, după ce ‚convertirile’ respective s-au produs mulţi credincioşi consideră că au făcut „pasul cel mare” şi se rezumă să rămână la un stadiu incipient de evoluţie spirituală, în felul acesta pereclitând mântuirea lor pesonală. Lucrarea aceasta ne arată că evoluţia noastră spirituală are ca şi finalitate ca noi să ajungem la „înălţimea plinităţii staturii lui Cristos,” indiferent de confesiunea creştină de care aparţinem şi că lucrul acesta este posibil de a fi realizat pornind de la aparteneneţa nominală la oricare denominaţiune. De exemplu, Creştinii Ortodocşii, cei Romano Catolici, cei Baptişi, cei Penticostali, etc., pornesc de la aceaşi „linie de start,” în privinţa ‚alergării’ lor spirituale, folosesc un termen pe care l-a folosit şi apostolul Pavel’ şi nimeni nu pleacă cu ‚handicap’ în cursa mântuirii. Pe de altă parte, toţi au nevoie să fie născuţi din nou, adică să fie născuţi din apă şi din Duh, cu alte cuvinte să fie născuţi din Dumnezeu. Această din urmă condiţie este eliminatorie şi Biblia este fără echivoc, în această privinţă. Acesta este un adevăr atât de indiscutabil, ieşit din gura lui Isus, încât stă la temelia învăţăturii creştine din toate timpurile şi nu poate fi ocolit de nici o doctrină şi de nici o confesiune creştină. Oricine încearcă să ocolească nevoia naşterii din nou, adică a renaşterii spirituale individuale şi îi învaţă şi pe alţii că se poate face acest lucru, fără consecinţe, fie acesta Ortodox, Romano Catolic, Baptist, Penticostal, etc., propovăduieşte un Creştinism greşit şi îşi asumă o mare răspundere în faţa lui Dumnezeu. Îndrăznesc să afirm, cu toată convingerea, acest lucru, în baza cuvintelor extrem de explicite şi clare, rostite de Isus, în această direcţie şi în baza întregii Sale învăţături. Dacă asupra altor aspecte ale credinţei creştine se poate interpreta mult, am găsit, că în privinţa naşterii din nou nu este necesară nici o interpretare deorece această învăţătură este indiscutabilă, ea este fundamentul credinţei creştine. (Ioan 3; 3.5.)   

Ce s-a întâmplat cu toţi Creştini Ortodocşi, sau Romano Catolici care au trăit până în momentul în care au apărut, în istoria Creştinismului, denominaţiunile Neo-protestante, de exemplu, Baptistă sau Penticostală; care a fost soarta acestora timp de sute de secole? Sunt oare toţi aceştia pierduţi, pentru că nu au respectat doctrinele celor două confesiuni Neo-protestante, pe care, de altfel, nu aveau cum să le cunoască? După ce au apărut pe scena istoriei credincioşii Baptişti sau cei Penticostali, este oare nevoie, ca o condiţie a salvării lor, ca toţi Creştinii să îmbrăţişeze doctrinele acestor culte şi să devină membrii lor? Este obligatoriu să fim Ortodocşi, Romano Catolici, Geco Catolici, Protestanţi, Reformaţi sau Neo-protestanţi; trebuie să fim membrii a uneia dintre aceste diviziuni creştine, în mod special, sau putem fi membrii la oricare dintre ele? Ce se întâmplă dacă nu suntem membrii la nici una dintre respectivele confesiuni creştine şi totuşi profesăm şi practicăm Creştinismul? De ce nu putem să fim botezaţi, sau să ne botezăm, pur şi simplu, în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, fără ca prin aceasta, să devenim, în mod obligatoriu, membrii numai ai unei anumite denominaţiuni creştine şi nu al tuturor? Este foarte important să cunoaştem răspunsul la aceste întrebări, dacă de răspunsul dat lor atârnă mântuirea noastră. Această lucrare face tocmai acest lucru şi sunt convins că până la sfârşitul ei cititorul va găsi răspunsurile la respectivele întrebări.

Dacă vom ajunge la concluzia necesităţii de a deveni toţi membrii ai confesiunilor Neo-protetante, sau dacă trebuie să devenim toţi Ortodocşi, sau Romano Catolici, sau Greco Catolici, sau altceva, sunt sigur că vom face acest lucru, dacă de aceasta depinde mântuirea noastră, deoarece nici un preţ nu este prea mare pentru a dobândi ceea ce martirii credinţei creştine au dobândit, cu preţul vieţii lor. Dacă vom ajunge însă la concluzia că lucrul acesta nu este necesar şi fiecare se poate dezvolta spiritual, pe o bază echivalentă, pornind de la locul unde se află în prezent, atunci sunt sigur că nu vom schimba o confesiune creştină cu alta, chiar dacă le vom frecventa pe toate, fără discriminare, dacă vom considera că avem ceva de învăţat, de la fiecare, din punct de vedere spiritual. Dezbaterea aceasta trebuie făcută şi problema trebuie rezolvată, cu cât mai repede cu atât mai bine, deoarece în felul acesta se va evita multă confuzie, în aria Creştinismului. Prin urmare, problema care trebuie rezolvată este de a şti, cu un grad cât mai mare de siguranţă, dacă este o condiţie obligatorie, eliminatorie, sau nu, să trecem de la o denominaţiune creştină la alta, de exemplu, din Biserica instituţională Ortodoxă, sau din ceea Romano Catolică, la o confesiune Neo-protestantă, de exemplu ceea Baptistă, sau ceea Penticostală, sau de la acestea din urmă la primele, adică să ne transferăm instituţional la noua confesiune, prin practicarea din nou a botezului în apă? Legat de aceasta, o altă întrebare este: „Putem frecventa liber, oricare confesiune creştină, putem să luăm Euharistia, adică Cina, în oricare confesiune creştină şi dacă nu de ce? Nu este peste tot acelaşi trup şi acelaşi sânge a lui Cristos?” Este Cristos împărţit şi sunt tot atâtea trupuri câte confesiuni creştine sunt? Câte trupuri a jertfit Isus pentru salvarea oamenilor, unul singur sau mai multe? Dacă, aşa cum ştim cu toţi, a jertfit un singut trup, al Său, de ce sunt prezentate, la Euharist, sau Cină, în mod simbolic, mai mult trupuri, incompatibile între ele, de către confesiuni creştine diferite? Dacă Isus s-a jertfit pentru toată lumea, de ce atunci trupul Său este oferit cu ocazia Euharistiei, sau Cinei, de către Bisericile instituţionale numai la membrii lor şi la alţii nu??? Cum poate să îndeplinească ritualul botezului în apă un Creştin renăscut spiritual, care nu este membru formal în nici o confesiune creştină? Cum poate un astfel de Creştin să participe la Euharist, adică Cină?  Sunt întrebări esenţiale, cu care sunt confruntaţi mulţi Creştini, în momentul de faţă şi care nu se dezbat suficient, nici în mod public şi nici în studiile teologice. În cartea de faţă sunt ne numărate principii şi argumente, care analizate atent, pot evidenţia un rezultat la problemele în discuţie.

În ceea ce mă priveşte, am dezbătut această problemă, într-un mod, cât am putut, de neutru, deoarece eu nu pledez în favoarea nici unei instituţii bisericeşti creştine. Nu iau partea, de exemplu, doctrinelor sau tradiţiilor Bisericii instituţionale Ortodoxe, a celei Romano Catolice, sau Greco Catolice, în faţa denominaţiunilor Neo-protestante, reversul este de asemenea la fel de valabil, le consider pe toate, cu părţile lor bune şi cu cele mai puţin bune, afectate de aceeaşi eroziune specifică oricărei instituţii umane şi anume de o regresie dictată de interese umane specifice şi de o compromitere datorată abuzului contra libertăţii de conştiinţă individuală, adică de încercarea de a domina spiritul uman. Din punctul meu de vedere, adevărata Biserică a lui Dumnezeu este o realitate spirituală, o maternitate de conştiinţe, regenerate spiritual, în care oamenii sunt născuţi din nou, de data aceasta din Spirit şi unde uniunea între membrii acestui organism divin este perfectă. „Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duh este duh.” (Ioan 3; 6)  Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta şi după mine marea greşeală a instituţiilor bisericeşti a fost şi este aceea că ele încearcă să transforme lumea, să o modeleze după părerile lor să o transforme într-o ‚lume creştină.’ Acest lucru se face în detrimentul unei sarcini mult mai importante şi anume aceea de a contribui la schimbarea, la renaşterea conştiinţelor individuale, a celor chemaţi de Dumnezeu. În momentul în care încercăm să transformăm lumea noastră într-o lume creştină, intrăm în mod inevitabil în conflict unul cu celălalt, în luptă cu alte convingeri religioase, cu cei care au motivele lor să se declare atei, chiar dacă aceste motive nu sunt împărtăşite şi de noi şi chiar cu ceilalţi Creştini, aparţinînd de alte confesiuni creştine, decât cel în cauză. Încercarea de dominare a lumii, de către Creştinism, a fost o consecinţă a preluări sale ca patrimoniu ideologic al Imperiului Roman şi poate ar fi bine să conştietizăm lucrul acesta şi să nu repetăm greşelile trecutului. Lumea nu va fi niciodată creştină şi niciodată valorile Creştinismului nu vor fi îmbrăţişate de toţi oameni de pe pământ. Dimpotriva, având în vedere rata de creştere a populaţiilor ne creştine, în raport cu rata de creştere a populaţiilor din perimetrul geografic al Creştinismului, proporţia numerică a Creştinilor pe pământ se ve diminua pe viitor. Lumea nu va fi creştină, dar vor fi oare instituţiile bisericeşti creştine? Viitorul ne va răspunde la această întrebare, în orice caz Isus s-a întrebat dacă atunci când va reveni va mai găsi credinţă pe pământ.    

Încercarea de a transforma lumea într-o lume creştină a fost o catastrofă şi s-a soldat cu multă vărsare de sânge, de-a lungul istoriei, dar susţinerea celor care sunt într-un proces de transformare interioară este misiunea Bisericii.  Din cauza faptului că multe din Bisericile corporatiste nu îşi înţeleg misiunea, ci încearcă să dobândească influenţă politică, socială, etc., străină misiunii lor, acestea sunt în pericol să îşi piardă ‚sufletul.’ Întrebarea mea este un ecou a întrebării retorice pe care a pus-o Isus; ce folos este pentru cineva să cucerească toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? (Marcu 8; 36-37) Ceea ce este valabil pentru un om, este în aceaşi măsură valabil şi pentru o instituţie bisericească, în acest caz. Bisericile instituţionale s-au străduit şi unele se mai străduiesc încă, să dobândească putere şi influenţă asupra lumii uitând că Împărăţia lui Cristos nu este din lumea aceasta. În măsura în care Împărăţia lui Isus nu este din lumea aceasta, nici Biserica Lui nu este din lumea aceasta şi faptul că Bisericile instituţionale sunt atât de lumeşti, în aspiraţiile lor, nu face decât de servicii Creştinismului.

Nimeni nu trebuie să se îngrijore că eu, autorul acestei lucrări aş fi Ortodox, Romano Catolic, Greco Catolic, Protestant, Reformat, Neo-protestant sau membru al vreunei alte denominaţiuni creştine, dacă mai există altele, care nu pot fi încadrate în această enumerare şi că aş privi Creştinismul din această poziţie. În realitate, sunt numai Creştin şi atât şi sunt credincios nu în baza eforturilor făcute de vre-o instituţie bisericească, ci mai degrabă împotriva eforturilor făcute de ele, îndreptate într-o direcţie greşită. Pe de altă parte, trebuie să menţionez că nu vorbesc din afara Creştinismului, ci din adâncurile lui şi că nu îmi sunt străine doctrinele şi tradiţiile nici unei confesiuni creştine. Numai descoperind limitele acestora am putut vedea mai bine cât de departe şi cât de sus sunt aspiraţiile noastre spirituale faţă de cunoştinţele noastre despre Absolutul cunoaşterii şi despre infinitul existenţei. A îl cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a cunoaşte dimensiunea infintă a realităţii în faţa căreia lumina ştiinţelor moderne păleşte, ca o lumânare de ceară şi în faţa căreia doctrinele noastre sunt ca şi descrierea unui  ocean, de către un pumn de nisip aflat pe fundul său. Demersul cognitiv uman este mai mult decât necesar dar aroganţa celor care vor să deţină monopolul asupra lui, adică a funcţionarilor bisericeşti, trebuie respinsă cu toată vehemenţa. Pentru înţelegerea dimensiunii infinite a existenţei este necesar ca să se conjuge toate forţele, adică interpretarea revelaţiei pe care această realitate ne-a trimis-o şi continuă să ne-o trimită, descoperirile ştiinţelor moderne şi folosirea instrumentelor conceptuale ale metafizicii. Cultura umană în general dă un sens modului în care experienţa transcedentală cu infinitul Fiinţei afectează existenţa omului pe coordonate temporale şi eterne. Am primit un semnal din univers, există viaţă veşnică, există o Conştiinţă ne muritoare, de ce bagatelizăm acestă chemare, de ce o trivializăm prin simplificare, de ce o manipulăm în interes personal, atunci când aceasta poate constitui însăşi sensul existenţei nostre umane? Dacă luăm în serios semnele vremurilor de ce nu luăm în serios semnalele lui Dumnezeu?  Sunt de acord însă că suntem sătui să ne simţim sufocaţi de ignoranţa celor care vor să ne impună credinţele şi dogmele lor, fără să permită respiraţia liberă a spiritului.    

Credinţa este un dar care vine direct de la Dumnezeu şi dacă nu vine direct de la El, ci doar prin convingerile doctrinale, inoculate de instituţiile bisericeşti, atunci ajungem să credem în aceste instituţii mai mult decât în El şi în învăţăturile Lui. Bisericile instituţionale pot să fie o punte de legătură cu dimensiunea infinită a existenţei, dacă nu îşi pierd ‚sufletul,’ adică dacă nu îi ‚sufocă,’ din punct de vedere spiritual, pe aceeia care sunt născuţi din nou şi care sunt ‚sufletul,’ oricărei adunări creştine, în caz contrar ele pot să fie o prăpastie, care să ne despartă de Dumnezeu. Adunările creştine îşi au rostul numai dacă în mijlocul lor se află oameni renăscuţi spiritual; în caz contrar, ce pot să înveţe ele umanitatea?

Această lucrare este şi un răspuns la următoarea întrebare: „Atunci când Cristos va reveni, pe norii cerului, împreună cu sfinţii îngeri, în glorie şi slavă, adică la a doua Sa venire, va ridica la Ceruri numai Biserica instituţională Ortodoxă, numai pe cea Romano Catolică, sau pe cea Greco Catolică, numai Biserica instituţională Baptistă, sau numai pe cea Penticostală, sau va lua la El pe toţi credincioşii renăscuţi spiritual, din toate denominaţiunile enumerate şi desigur şi din altele, fără să ţină cont de apartenenţa lor la o anumită instituţie bisericească, sau alta?  Bibla descrie Mireasa Mielului, adică adevărata Biserică a lui Cristos, care va fi înălţată de El la Ceruri şi această realitate spirituală reprezintă centrul principal de preocupare al acestei cărţi. M-am referit desigur, în mod contextual şi l-a cei care vor rămâne pe pământ, cu ocazia celei de a doua veniri a lui Cristos, adică la toţi aceia care nu aparţin de El, chiar dacă sunt membrii la diverse instituţii bisericeşti.

Am fost preocupat de această întrebare, legată de identificarea Bisericii lui Cristos şi am încercat să găsesc un răspuns. Acest răspuns este dependent de identitatea religioasă a persoanei care este interogată. Dacă întrebi un credincios Ortodox o să-ţi răspundă că tradiţia lui este cea mai aproape de principiile creştine. Un Romano-catolic este profund ataşat de tradiţia sa, de care este mândru şi cel mai probabil, se va declara fericit că face parte din această tradiţie. Vor fi mari şanse să spună că Biserica Romano-catolică este cea mai veche tradiţie creştină şi este bazată pe desemnarea personală pe care a făcut-o Isus lui Petru de a fi „piatra” pe care este zidită Biserica. Protestanţii, Reformaţii, Metodiştii etc., sunt la fel de convinşi de adevărurile pe care le susţin. Neoprotestanţii, cum ar fi: Baptiştii, Penticostalii, Evangheliştii, Adventiştii, etc., cu care am stat de vorbă, de-a lungul anilor, mi-au spus totdeauna şi au încercat să îmi demonstreze, cu o multitudine de argumente, că ei şi numai ei au dreptate, şi că Biblia este aceea care le dă lor şi numai lor dreptate. Toţi ceilalţi sunt „rătăciţi”, într-un grad mai mic sau mai mare. Cu grija de a nu generaliza în mod fictiv, pot spune că fiecare confesiune creştină se promovează pe sine şi îşi scoate în evidenţă propria doctrină, fără de care nu ar avea nici o raţiune de a exista, în mod independent.

Pentru a compara diferite doctrine între ele avem nevoie de un etalon cu care să le comparăm şi acesta nu poate fi altul decât Biblia. Istoria Creştinismului joacă un rol important atunci când dorim să observăm impactul practic între dogme şi realitate iar teologia şi filozofia sunt instrumentele de lucru. Paradoxul este că nici una dintre doctrinele diferitelor Biserici instituţionale nu se calchiază exact pe susţinerile Bibliei, o posibilă explicaţie fiind aceea că Biblia este vie pe când învăţătuirle sale, odată ‚mumificate’ în doctrine nu pot fi cuprinse într-o singură doctrină, în acelaşi timp. Aceasta se întâmplă deoarece o doctrină nu poate cuprinde contradicţii pe când viaţa le presupune şi tocmai acest lucru îi dă o dinamică specifică. Suntem pe drumul către infint, nu ne putem opri şi după ce am aruncat o privire să rămănem pironiţi pe loc, fascinaţi dar paralizaţi, consemnându-ne uimirea într-o doctrină fixă care are funcţia de „a ne aminti” că putem să fim nemuritori şi nu de a ne face să ne simţim, la modul prezent, ca atare. Biblia este vie şi la fel ca tot ceea ce este viu se desfăşoară prin acomodarea cu realităţile de fiecare zi şi dacă nu poate face acest lucru se dovedeşte a fi sanctuarul unei utopii. Cu toate acestea, tocmai respectul care se acordă celor care i-au aplicat principiile în practică dovedeşte că ea nu se poate defini ca o propunere utopică ci este o sugestie de viaţă pe care „o altă lume” o transmite lumii noastre. Probabil că aplicarea ei generalizată este mai degrabă o caracteristică a viitorului şi la fel de probabil este şi faptul că în lumea noastră niciodată nu va exista o majoritate care să practice principiile Creştinismului. Va fi un pământ nou şi un cer nou şi lucrurile care sunt acum vor trece. (Apocalipsa lui Ioan 21; 1) Ar fi un exerciţiu de gândire remarcabil dacă ne-am putea imagina cum ar fi dacă fiecare ar da întâietate celuilalt, dacă fiecare ar căuta mai întâtîi interesele celor din jur şi apoi interesele sale proprii, dacă fiecare i-ar iubi pe cei din jur ca pe sine însuşi, în fapt, mai mult decât pe sine însuşi, dacă ar fi gata să se sacrifice pentru ei, în orice moment, dacă bucuria fiecăruia ar fi, în primul rând,  aceea de a da şi nu, în primul rând, aceea de a primi. (Faptele Apostolilor 20; 35;        Filipeni 2; 1-5) Lumea în care trăim nu este construită în acest mod şi la baza ei nu stă dreptatea socială ci dreptul celui mai puternic. Din acest motiv, morala creştină pare a fi o utopie şi este înlocuită treptat şi pe ne simţite cu un surogat în care a face „şi bine” în jurul nostru este o condiţie apreciată ca fiind acceptabilă pentru cei care doresc să se considere Creştini. Deocamdată Creştinii sunt mai preocupaţi de a stabili cine are dreptate, în probleme doctrinale, decât a pune în practică principiile Creştinismului. Dacă un Creştin află despre un altul că aparţine unei alte Biserici instituţionale, decât celei a propriei sale apartenenţe, primul lucru pe care îl face, încearcă să schimbe opţiunea celuilalt şi pentru aceasta face orice efort pentru a convinge şi dacă nu reuşeşte îl lasă pe celălalt „în grija lui Dumnezeu,” iar între cei doi se aşterne suspiciunea generată de ne cunoscut. Excepţie face situaţia în care cei doi Creştini sunt născuţi din Dumnezeu şi amândoi au acelaşi Tată, chiar dacă au fost crescuţi de ‚părinţi’ omeneşti diferiţi. Dacă doi fraţi gemeni au fost adoptaţi de două familii diferite şi crescuţi în baza unor tradiţii diferite, atunci când se întâlnesc ei se văd legaţi de ceva cu mult mai puternic decât tradiţiile lor şi anume de o relaţie indistructibilă, sufletească. Dogmele şi doctrinele, oricât de necesare ar fi, îi separă pe oameni, dar ceea ce îi uneşte este apartennenţa de acelaşi Tată Ceresc. Lucrarea de faţă nu îşi propune, probabil voi repeta această precizare şi într-un alt context, să compare doctrine cu doctrine şi să recomande pe „ceea mai bună,” pentru că nu există „cea mai bună,” sau una „mai bună” decât cealaltă. Prin compararea a ceea ce este parţial cu altceva, care este tot parţial, sau prin compararea a ceva ce este relativ, cu altceva, care este tot relativ, nu se ajunge la absolut. Se poate trage totuşi concluzia relativităţii tuturor termenilor de comparaţie şi căutarea absolutului în altă parte, decât în doctrine, în cazul nostru printr-o deschidere personală către căutarea absolutului.            

Toate diviziunile între creştini sunt, în primul rând, deosebiri de păreri şi de dogme, deosebiri de doctrine şi de tradiţii. Toate aceste adevăruri sunt însă parţiale. Adevărata învăţătură creştină, aceea care stă la temelia Bisericii celor născuţi din Spirit, este tocmai recunoaşterea relativităţii şi parţialităţii oricărei cunoaşteri teoretice, pur intelectuale, despre Dumnezeu şi refuzul obligativităţii oricăror doctrine sau dogme. Singura cunoaştere completă, care este posibilă aici pe pământ, este cunoaşterea dragostei de natură divină, care l-a animat pe Isus. Pe aceasta bază se evidenţiază relaţiile inter-umane, care să aibă ca fundament dragostea spirituală creştină, agape.

Tentativa de a introduce reguli noi are menirea să îi încurajeze pe mulţi, ca prin respectarea acestora să îşi ofere garanţii privitoare la viaţa veşnică. Acelaşi lucru au făcut şi Evreii, care au introdus atât de multe reguli şi tradiţii, încât în spatele lor nu se mai vedea nici urmă de spiritualitate. Este vorba, desigur, despre încercarea de a se îndreptăţi pe sine, în faţa lui Dumnezeu, printr-o religiozitate construită artificial şi a face orice altceva, dar a evita, cu tot dinadinsul, respectarea unei cerinţe de bază a Creştinismului şi anume practicarea iubirii spirituale. Această dragoste de natură divină este un angajament profund şi nu se rezumă la forme ritualice sau la respectarea unor reguli instituite de oameni, în numele lui Dumnezeu.

Multe din învăţăturile Bisericilor confesionale se contrazic între ele şi este evident că nu există o viziune unitară, asupra multor aspecte ale credinţei creştine. Deoarece nu se poate ca toţi să aibă dreptate, în condiţiile în care părerile sunt atât de diferite, consider că este interesant de sondat cauzele acestui fenomen, în care credinţa într-un singur Dumnezeu produce o gamă cu adevărat bogată de opinii contradictorii. Dacă există un singur Dumnezeu şi El inspiră pe toţi aceia care cred în El, de ce părerile nu concordă aşa cum ar fi de aşteptat? Dacă există o singură sursă, un singur izvor al cunoaşterii lui Dumnezeu, o singură colecţie de texte canonizate, adică Biblia, de ce unii credincioşi creştini susţin anumite doctrine, iar alţii doctrine destul de diferite? Este adevărat că Biblia însăşi este o carte complexă, în care se pot găsi, câteodată, doar în stare incipientă, premisele unor interpretări diferite. Este, de asemenea, adevărat că interpretarea fiecărui text în parte presupune cunoaşterea temeinică a ansamblului şi a semnificaţiei generale, a ideii de principiu pe care textele Biblice o exprimă. Cu toate acestea, astfel de argumente sunt doar contextuale, deoarece pentru cei care se declară inspiraţi ar trebui să fie lămurite şi textele, dar şi interpretarea lor.

Câteodată, eticheta de inspirat se aplică forţat şi ne discriminat, dar aceia care au avut curiozitatea de a pune, verset lingă verset, textele evangheliilor, pe de o parte pe cele trei numite evanghelii sinoptice, comparându-le între ele, Matei, Marcu şi Luca, iar pe de altă parte evanghelia după Ioan, au constatat nepotriviri în interiorul primului grup şi o teologie destul de diferită între primele trei şi cea de-a patra. Factorul uman receptor al unor mesaje divine trebuie luat negreşit în considerare. Este multitudinea de interpretări posibile ale textele Bibliei motivul existenţei atâtor confesiuni creştine sau absolutizarea acestor interpretări şi încercarea de a le impune celorlalţi printr-o autoritate umană? Sper că, pe măsură ce această lucrare îşi desfăşoară argumentaţia, cititorul să poată desprinde un răspuns la această întrebare.

Cineva greşeşte, dar cine? Care sunt deci motivele pentru care, deşi există un singur Dumnezeu, există în acelaşi timp o multitudine de instituţii religioase, care se revendică fiecare a fi adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu? Orice adevăr are multiple faţete şi dacă este privit din unghiuri diferite, poate duce la păreri diverse. Care este adevărul? Instituţiile religioase se prevalează de mandate şi delegaţii de reprezentare din partea lui Dumnezeu şi îşi apropriază adevărul ca pe ceva ce ţine de însăşi raţiunea lor de a fi. Ele se prezintă pe ele însele ca adevărate bănci, în care se depozitează, în siguranţă, adevăruri fundamentale şi în voltele cărora nu pot pătrunde decât aceia care cunosc parola.

În realitate, atunci când este vorba de inspiraţie, sau de legătura directă cu Dumnezeu, acestea nu pot fi decât apanajul conştinţelor individuale şi în nici un caz monopolul unor organizaţii religioase. Armatele de funcţionari, în slujba lui Dumnezeu, îl ascund de multe ori pe El de privirile curioase şi cercetătoare ale indivizilor, care şi-au desfăşurat ultimele speranţe ca pe nişte pânze de catarg, ce încearcă să sesizeze cele mai mici unduiri ale vântului salvator. Există o cale lungă şi ocolită de a ajunge la Dumnezeu, dar există, de asemenea, o cale scurtă prin care Dumnezeu ajunge la noi, la fiecare din noi.

La fel ca mulţi alţi semeni ai mei, am observat şi eu decalajul vizibil şi nefericit dintre ceea ce se predică de la amvoanele instituţiilor religioase şi ceea ce se practică în realitate şi am început să studiez cauza acestui fenomen. Lucrarea pe care o prezint cititorului este, de asemenea şi rodul acestor căutări şi sper să facă lumină într-un teritoriu aflat într-o zonă crepusculară, la intersecţia dintre idealuri înălţătoare, formulate de Creştinism şi a practicilor de conduită umană, personală sau de grup, de multe ori dezamăgitoare.

Creştinismul este divizat, fiecare susţine că are dreptate şi astfel s-au format adevărate bariere doctrinale între oameni, pe care de-a lungul timpului, unii au încercat să le rezolve prin luptă. Mai grav este faptul că, dintr-o învăţătură menită să îi unească pe oameni, Creştinismul a devenit o învăţătură gata să îi dezbine, să îi despartă definitiv şi să îi învrăjbească de moarte. Cred că un important rol pentru aceasta l-a avut înţelegerea greşită a noţiunii de Biserică şi amestecul nefericit dintre factorul uman, social şi economic cu cel spiritual şi divin.

Isus Cristos a fost condus de alte raţiuni decât cele ale omului obişnuit. El nu a reacţionat la situaţiile de viaţă aşa cum face oricare alt om pus în situaţii asemănătoare, ci într-un mod total diferit. Instituţiile religioase, însă, aflate în aceleaşi situaţii ca şi Isus, au reacţionat totdeauna într-o manieră umană, obişnuită, scoţând sabia din teacă şi vărsând sânge. Aşa au făcut în timpul Cruciadelor, al Inchiziţiei, al Războaielor religioase etc. Reprezentanţii unor organizaţii religioase creştine vor spune că participarea instituţiilor lor la masacre a fost mică sau chiar nulă, le voi răspunde însă, că participarea lor la reprimarea adevărului ştiinţific şi la configurarea unui fanatism religios modern este totuşi determinantă.

În zilele noastre, represiunea a luat alte forme, mai moderne, de anatemizare a celor care gândesc liber, atât în interiorul instituţiilor religioase creştine, cât şi în afara lor. Învăţăturile şi doctrinele instituţiilor bisericeşti, după părerea mea, nu pot fi evaluate doar după atractivitatea şi frumuseţea principiilor pe care le avansează, dar şi după impactul concret asupra comportamentului uman, atât la nivel individual cât şi social.

Nesfârşitele diviziuni şi lupte între grupurile care s-au revendicat de la învăţătura Mântuitorului dovedesc, cu tărie, un singur lucru, faptul că nu există unitate între Creştini. Acest lucru se opune rugăciunii lui Isus Cristos, care, înainte de a fi răstignit, s-a rugat Tatălui Ceresc ca toţi Creştinii să fie una. A se vedea pentru aceasta Ioan 17: 21.  La prima vedere s-ar părea că Dumnezeu nu a ascultat ruga lui Isus pentru că, în mod evident, Creştinii nu sunt uniţi.

Lipsa de unitate se vede cel mai bine în numărul mare de confesiuni creştine şi în tendinţa acestora de a îşi aroga fiecare posesia adevărului despre Dumnezeu, respingând, în acelaşi timp, pretenţiile similare ale celorlalţi. Desigur, sunt conştient că orice generalizare poate duce la deformarea adevărului, dar, în acelaşi timp, tema de faţă trebuie urmărită plecând de la nişte noţiuni generale, cum ar fi cea de Biserică a celor născuţi din Spirit, sau a celor născuţi din nou, sau născuţi din Dumnezeu, Biserică Spirituală Unică, sau Biserica celor înscrişi în Ceruri, pe de o parte, toate cele enumerate exprimînd unul şi acelaşi lucru şi, pe de altă parte, cea de Biserică corporatistă, Biserică instituţională, sau Biserică confesională, instituţie bisericească, sau organizaţie religioasă creştină, care de asemenea sunt sinonime, în accepţiunea acestui cadru de referinţă. Vor exista negreşit şi aspecte de detaliu, care vor putea fi mai degrabă intuite de cititor decât minuţios analizate, în cadrul acestei lucrări.

Am încercat însă, să fundamentez acest demers pe fapte istorice, în aşa fel încât afirmaţiile pe care le fac, să îmbrace materialitatea unor realităţi, pentru mulţi devenite fapte de conştiinţă. O constatare ne confortabilă, desprinsă din desfăşurarea existenţei umane în matca istoriei, este şi acea că sunt mulţi credincioşi de o remarcabilă valoare spirituală peste tot dar, în acelaşi timp, sunt şi mulţi indivizi care se revendică spiritual din Religia Creştină dar se menţin la o atitudine formală, convenţională faţă de aceasta. În lucrarea de faţă mă refer la credincioşii născuţi din Spirit, născuţi din Dumnezeu, născuţi din nou, sau renăscuţi spiritual şi credincioşii ne renăscuţi spiritual sau „lumeşti”, ca să folosesc o terminologie folosită de Biblie. În ambele sensuri, expresiile sunt purtătoare a aceloraşi denotaţii.

„...pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni?” [(1 Corinteni 3: 3); ref. 10 în Biblia Ortodoxă]

Este vorba, desigur, despre certurile şi dezbinările care au loc între instituţiile bisericeşti, dar şi în interiorul lor. Este vorba, de asemenea, într-un sens mult mai particular, despre dezacordurile, discrepanţele sau chiar incompatibilităţile între doctrinele şi dogmele creştine, care sunt susţinute de diferite Biserici instituţionale. Creştinii „lumeşti” sunt credincioşii care nu au fost născuţi din Dumnezeu, adică nu au fost născuţi din nou, ei fiind doar purtătorii de etichetă. Aceştia din urmă au vocaţia majorităţii pentru că mulţi sunt chemaţi şi puţini sunt aleşi. (Matei 22: 14) Regula majorităţii din instituţiile religioase pune în pericol viaţa spirituală a acestora. În cazul nostru “vox populi” nu este “vox dei” deoarece morala creştină nu este o construcţie de masă, ci înălţimea la care ajunge spiritul uman edificat.

Întreaga istorie a Creştinismului ne arată faptul că cei puţini sunt adevăraţii deschizători de viziuni spirituale şi nu marile mulţimi. Isus Cristos a fost singur împotriva unei lumi întregi, atunci când a venit pe pământ, ucenicii lui au fost o minoritate în Israel şi înţelegerea învăţăturilor Lui le era explicată, în particular, numai lor. Isus s-a adresat la o „turmă mică”, căreia i-a recomandat să nu îi fie frică (Luca 12: 32) Isus a spus că nu toţi cei care vor zice “Doamne, Doamne...” vor intra în împărăţia lui Dumnezeu (Matei 7: 21)

Creştinismul a devenit un fenomen de masă, dar cu această ocazie a scăzut standardul lui spiritual. Desigur că orice om este chemat de Dumnezeu pentru mântuire, dar nu toţi oamenii preţuiesc la fel această chemare. De fapt, nici chemarea nu îmbracă mereu aceeaşi formă. Există o chemare generală dar şi o chemare specială. Mulţimile sunt chemate prin modulaţiile glasurilor care transmit neîncetat vibraţia eternă, dar cei aleşi sunt cunoscuţi dinainte şi sunt chemaţi personal. (Efeseni 1: 1-14)

Nimeni nu poate trece printr-o experienţă spirituală personală prin intermediul unui înlocuitor, adică nimeni nu ne poate suplini în ceea ce trebuie să facem chiar noi, din punct de vedere spiritual. Nici un alt credincios, indiferent de poziţia pe care o are, fie acesta preot, pastor sau chiar patriarh, nu poate face ceea ce fiecare din noi trebuie să facem pentru noi. Nici un om nu s-a născut şi nu se poate naşte, în locul altui om, pe pământ, şi, în aceeaşi măsură, nici un alt individ uman nu poate parcurge procesul naşterii spirituale din apă şi din Duh, înlocuind pe altcineva. Aşa cum botezul în apă se practică cu fiecare bebeluş în parte, sau cu fiecare credincios matur în parte, tot aşa este şi cu botezul cu Duh Sfânt şi cu naşterea din nou. Acestea sunt evenimente care privesc fiecare individ în parte şi nu pot fi săvârşite prin reprezentant. Mântuirea este un proces individual şi nu colectiv, care nu depinde decât de Dumnezeu şi nu de ceilalţi oameni.

Există un colectiv al tuturor celor care sunt înfiaţi de Dumnezeu, numit Biserică, dar acest colectiv se formează după ce fiecare individ în parte a fost înfiat şi nu înainte. Voi folosi un exemplu. Există familii care adoptă mai mulţi copii. Fiecare trece, în mod independent, printr-un proces de adopţie şi fiecare a fost ales după criteriile proprii ale celor care i-au adoptat. Cei adoptaţi nu s-au cunoscut între ei înainte, dar după adopţie au devenit toţi membrii aceleaşi familii. În cazul respectiv există un singur cuplu de părinţi, un singur proces de adopţie şi o singură familie şi în cazul copiilor lui Dumnezeu  este El, Cel care alege pe cine să adopte şi familia Sa se numeşte Biserică. (Efeseni 1:5) Orice persoană devine membră în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, numai după ce a fost adoptată de El şi nu înainte şi nimeni nu devine membru în această Biserică, prin simpla înscriere în registrul vreunei Biserici confesionale, sau doar prin botezul în apă.

Noul Testament este un complex de relatări despre Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat, adică despre Isus Cristos, deci Cuvântul lui Dumnezeu, nu reprezintă în primul rând, relatările despre El ci este chiar Isus. Se face deosebirea între Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat şi Cuvântul lui Dumnezeu scris, dar cuvântul scris nu este decât expresia istorică şi teologică a Cuvântului lui Dumnezeu Întrupat. Adică ceea ce este scris este numai exprimarea imperfectă a ceea ce este realitate vie. Întâi vine evenimentul şi după aceea naraţiunile care îl conţin. Evenimentul este continuu, în sensul că Isus din istorie trăieşte şi astăzi la fel ca şi în trecut şi îi însoţeşte în pelerinajul lor pământesc pe toţi aceia care sunt ai Lui. Trăieşte pentru că a înviat şi nu a rămas în mormântul care nu putea să îl cuprindă.

Nu este de ajuns să citim sau să auzim despre Isus Cristos, pentru a îl putea înţelege. Este nevoie ca El să locuiască în noi şi numai în acest mod naraţiunile cuprinse în evanghelii, prind cu adevărat viaţă. Un text din N.T. care vorbeşte foarte elocvent despre prezenţa lui Dumnezeu în om este Apocalipsa lui Ioan 3: 20. Cristos se întrupează în conştiinţele noastre, atunci când cuvintele pe care El le-a spus, şi pe care le citim în Biblie, încep să trăiască în noi, animate de Duhul Sfânt. Isus ne vorbeşte cu glasul Său, adică vocea Duhului Sfânt, din interiorul conştiinţelor noastre şi ne aduce aminte, de tot ce a spus El pe pământ, dar şi alte lucruri legate de Împărăţia Sa.

Relatările cuprinse în evanghelii pot conţine nepotriviri, deoarece s-au transmis pe cale orală, timp de aproximativ 40 de ani, au fost influenţate de opiniile şi teologia celor care le-au scris şi au încercat să răspundă unor nevoi ale comunităţilor cărora s-au adresat. Cuvântul lui Dumnezeu, care este Persoana lui Cristos, nu conţine nici un fel de nepotriviri. Trebuie să înţelegem corect lucrurile, Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, în sensul că este cuvântul sau cuvintele despre Cuvântul Lui. Biblia nu s-a făcut trup şi nici nu a locuit printre noi, plină de har şi de adevăr. Cuvântul lui Dumnezeu este Isus Cristos, este o Persoană vie şi nu doar o carte despre această Persoană. Această afirmaţie nu este o încercare de a diminua importanţa Bibliei, ci de a restabili primatul prezenţei Persoanei lui Isus Cristos în persoana credinciosului, prin Duhul Sfânt.

Biblia este cuvântul scris care conţine informaţii deosebit de preţioase despre Cuvântul lui Dumnezeu. N.T. este format din texte scrise de oameni care au fost inspiraţi de Dumnezeu şi dedicaţi credinţei creştine. Nu este nimic ‚greşit’ în N.T. dar se face simţită, în mod inevitabil, într-o măsură ne determinantă, dar este greu de precizat cât de importantă, prezenţa factorului subiectiv, adică a receptorului uman al mesajelor şi al imperfecţiunii percepţiei celor care le-au scris. Litera poate fi câteodată alunecoasă dar spirtul Creştinismului este inconfundabil şi cine se lasă ghidat de acesta nu are cum greşi. Orice copil trebuie să ştie, în primul rînd, că este iubit de părinţii sau părintele său şi toate celelalte lucruri şi mai ales modul de a înţelege viaţa al părinţilor, urmează să şi le însuşească ulterior. Aşa este şi în Creştinism, pornim de la premisa că Dumnezeu ne iubeşte şi apoi primim celelalte învăţături, în mod treptat, dar motivul pentru care ni se dau aceste poveţe, este acelaşi şi anume dragostea Sa pentru noi. Spiritul Creştinismului este dragostea de natură divină, care presupune dăruire de sine, dezinteres şi dreptate, este crucea Lui Isus şi crucea noastră, a fiecăruia dintre noi. A iubi nu înseamnă, în primul rând, a face, sau a nu face ceva concret, ci înseamnă a experimenta unirea cu Dumnezeu şi cu aproapele nostru, înseamnă a trăi pentru cei din jur şi a fi chiar gata să murim pentru ei, a simţi ce simt şi ei, a ne bucura împreună cu ei şi a ne întrista împreună cu ei.  Iubirea nu este o ‚faptă în sine’ şi de aceea suntem informaţi că mântuirea nu vine prin fapte. Dragostea generează fapte sau abstenţiuni, dar nu trebuie confundată cu acestea, deoarece este deasupra lor, este motorul acestora. Nu există iubire fără fapte bune, dar există fapte bune fără dragoste. Ca să „ne punem bine” cu Dumnezeu putem să facem fapte bune şi vom aştepta o răsplată cuvenită pentru gesturile noastre. Apostolul Pavel ne avertizează că salvarea nu se poate dobândi în felul acesta; nu prin fapte ca să nu se laude nimeni.  Cristos însă ne spune că va separa „oile de capre,” în funcţie de faptele lor. El ştia însă foarte bine că nimeni nu îmbracă, nu hrăneşte, nu vizitează pe bolnavi sau pe deţinuţi, pe care nu îi cunoaşte, decât dacă este animat de dragostea Sa. Acest tip de trăire, despre care vorbea El, vine tot de la Dumnezeu, deoarece în mod obişnit, nu este ceva specific naturii umane.          Faptele bune au valoare în faţa lui Dumnezeu, dar numai dacă sunt generate de dragoste, în caz contrar sunt doar elementele unui comerţ. Dăm ca să ni se dea, oferim ca să primim. Mila este atunci când dai, fără să te aştepţi la nimic în schimb. Pentru intenţii există unitate de măsură, dar pentru sentimente nu. Mântuirea creştină se face prin credinţă şi dragoste.   

Biblia este foarte importantă pentru că ea este o sursă autorizată pentru cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu, adică a lui Isus Cristos, dar nu trebuie confundată, în nici un caz, cu Persoana lui Dumnezeu, adică nu trebuie suprapusă, în totalitate, peste această Persoană, aşa cum luna eclipsează cîte odată soarele. Ea este aceea care ne spune cum este acest Cuvânt, dar nu ne arată decât într-o mică proporţie infinita complexitate a lui Dumnezeu. De altfel, Biblia este de remarcat pentru economia şi lapidaritatea relatărilor sale şi pentru exprimările sale extrem de rezumative şi concentrate. Pe două pagini din Geneza este cuprinsă întreaga istorie a universului.

Revenind la originalul Cuvântului lui Dumnezeu.

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu... El era în lume şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” [(Evanghelia după Ioan 1: 1-2; 10-14); ref. 6 în Biblia Ortodoxă]

Întreaga lucrare de faţă se referă, în principal, la această naştere, nu din sânge, nici din voia firii umane, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. Copii lui Dumnezeu sunt aceia care sunt născuţi din El şi acesta este singurul motiv pentru care li se atribuie calificarea de copii ai Lui, tocmai pentru că sunt născuţi din El. Aceştia, fii şi fiice, sunt născuţi din nou, nu din carne, de această dată, ci din Duhul Sfânt. (Ioan 3: 6)

De ce nu l-au primit ai Săi pe Isus Cristos? Pentru că nu au înţeles Scripturile, de care făceau mare caz şi care reprezentau numai o fracţiune a adevărului, pe care îl reprezintă Persoana lui Dumnezeu. În V.T. se revelează mai mult aspectul dreptăţii divine şi manifestările sale iar în N.T. mai mult dragostea de natură divină. Nu susţin că Scripturile V.T. erau insuficiente pentru recunoaşterea lui Cristos, ci afirm că generozitatea infinită a lui Dumnezeu i-a surprins chiar şi pe cei care cunoşteau aceste Scripturi. În scrierile lor, Evreii aveau tot ce trebuia pentru a îl recunoaşte pe Isus şi cu toate acestea, nu l-au recunoscut pe El, deoarece aveau o viziune literală, rigidă, tradiţionalistă şi legalistă asupra acestora. Ceea ce lipsea cărturarilor şi fariseilor nu era cunoaşterea ci spiritul, nu era litera ci Duhul, le lipsea de asemenea dragostea de natură divină, care este turnată în inimile oamenilor, de Duhul Sfânt.

„Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.” [(Ioan 5: 39); ref. 7 în Biblia Ortodoxă]

Evreii au absolutizat regulamentele scrise, legile şi tradiţiile religioase şi au substituit cu ele pe Dumnezeul cel viu. Ei au înlocuit spiritul cu litera care ucide. (2 Corinteni 3: 6) Aceeaşi tendinţă există şi în zilele noastre. Scrierile N.T. sunt văzute, câteodată, ca un fel de zonă obligatorie care nu ar trebui depăşită, deoarece aceasta ar însemna a se trece peste ceea ce este scris. Cu toate acestea, aceste scrieri sunt depăşite de nenumăratele interpretări doctrinare, care le transformă, oricum, de multe ori, înţelesul. Consider că a trece peste ceea ce este scris înseamnă a trece peste spiritul acestor texte. Orice înţelegere nouă şi orice învăţătură nouă, în legătură cu Dumnezeu, este acceptabilă şi poate fi foarte folositoare, cu singura condiţie de a se menţine în spiritul Creştinismului care este dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Personal consider că multitudinea de învăţături creştine, care se bat cap în cap şi care îi determină pe credincioşi să fie mai degrabă ataşaţi de aceste învăţături, de cât de spiritul creştinismului, pot reprezenta un factor de regres spiritual. Pot reprezenta şi un factor de progres cu condiţia de a pune spiritul mai presus de literă, adică acolo unde îi este locul, de a pune deci dragostea pentru Dumnezeu şi aproapele, mai presus de ataşamentul faţă de formele organizate şi instituţionalizate de religie. Confruntările de idei, care ies din sfera iubirii creştine, adică sacrificarea omului, în beneficiul ideilor, părerilor şi doctrinelor, care toate nu sunt decât un început de cunoaştere a lui Dumnezeu, trec dincolo de ceea ce este scris.     

Dumnezeu nu este prizonierul Bibliei şi nu este mărginit sau redus la ea. El se exprimă prin aceasta, dar şi prin întreaga lui creaţie şi, nu în ultimul rând, prin prezenţa Sa actuală în conştiinţele oamenilor. Toate cele trei elemente, puse împreună, sunt modul de a îl cunoaşte pe Dumnezeu. Biblia nu este împotriva cunoaşterii ştiinţifice a universului şi aceasta din urmă nu este îndreptată împotriva Bibliei, aşa cum încearcă unele Biserici instituţioale să ne facă să credem. Dacă, însă, avem cel de al treilea element citat, adică prezenţa lui Dumnezeu în noi, avem şi siguranţa mântuirii. Dumnezeu este infinit, pe când Biblia este finită, adică cuprinde numai o parte din ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, restul este la dispoziţia fiecărui credincios în parte. În chiar textul Bibliei ni se spune că în vremurile din urmă cunoştinţa va creşte. (Daniel 12: 4) Biblia cuprinde esenţa lui Dumnezeu, în textele în care ni se spune că Dumnezeu este dragoste. (1 Ioan 4: 8)

Exegeza Bibliei nu este suficientă pentru intrarea în lumea spirituală, dacă nu se caută totdeauna legătura personală cu sursa acestui mesaj, care este atât de concentrat şi esenţializat, încât este nevoie de accesul personal la autorul lui, pentru a îl putea înţelege. Noul Testament nu este decât o mână care arată către cer dar nu este cerul. Aceste naraţiuni despre viaţa şi învăţătura lui Isus Cristos fac numai introducerea Persoanei Lui către persoana noastră, fac doar o prezentare generală a Lui şi în acelaşi timp, şi cel mai important, lansează invitaţia de a-l cunoaşte pe El personal.

Dacă încearcă cineva să aplice învăţătura lui Isus, punând mecanic în practică, cuvintele pe care le citeşte în N.T., nu o să reuşească, deoarece aceasta înseamnă a avea litera învăţăturii lui Cristos, dar nu şi spiritul acesteia. Litera fără spirit este moartă şi din acest motiv şi genul acesta de credinţă, este tot moartă. Este totdeauna preferabil să se pornească invers, adică de la spirit la literă. Litera este totdeauna utilă, atunci când avem spiritul, pentru că prin cuvintele, aparţinând lui Isus, care sunt scrise acolo, Duhul Sfânt ne călăuzeşte paşii către înţelegerea Creştinismului. Spiritul învăţăturii lui Cristos este prezenţa Duhului Sfânt, care locuieşte în noi.

Evangheliile nu au fost scrise la dictarea îngerilor şi nu au fost inspirate de Dumnezeu, cuvânt cu cuvânt, ci au avut ca bază surse, în principal orale şi foarte puţine scrise.

„Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi, după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început şi au ajuns slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale, prea alesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu deamănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârşia lor, să ţi le scriu în şir, unele după altele, ca să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor, pe care le-ai primit prin viu grai.” (Luca 1; 1-4)

Există fără îndoială Creştini care susţin sus şi tare că N.T. a fost scris la dictarea lui Dumnezeu, dar evanghelistul Luca nu ne confirmă acest lucru. Acesta a fost nevoit să facă investigaţii personale pentru a putea alcătui o istorie a evenimentelor legate de viaţa şi învăţăturile lui Isus, deci originea evangheliei sale şi nu mă îndoiesc şi a celorlalte evanghelii constă în sursele orale, pe care Luca, ca şi ceilalţi evanghelişti le-au avut la dispoziţie. Luca deci, nu a primit prin dictarea îngerilor evanghelia sa, ci aceasta este rodul muncii sale de documentare. Cu toate acestea, mulţi fundamentalişti Creştini, adică persoane care venerează litera Bibliei, chiar mai mult decât pe Dumnezeu şi care aleg doar ce doresc ei din Biblie ca să îşi susţină propriile afirmaţii, în baza textului din 2 Timotei 3; 16-17, susţin că toată Biblia este insuflată direct de Dumnezu, celor care au scris-o. Ce înseamnă că Dumnezeu a insuflat toată Biblia? A dictat-o celor care au scris-o, cuvânt cu cuvânt? În nici un caz, căci dacă s-ar fi întâmplat astfel nu ar exista nici un fel de nepotriviri între textele celor patru evanghelii, dar aceste nepotriviri există. A condus Dumnezeu pe cei care au scris Biblia, insuflându-le principiile generale? A creat contextul pentru ca istoria N.T. să se păstreze şi să nu se piardă? Cel mai probabil, Dumnezeu a lucrat prin Duhul Sfânt în aşa fel încât El le-a amintit celor care au asistat l-a evenimentele petrecute în timpul vieţii lui Isus, tot ceea ce s-a petrecut în acele ocazii şi aceştia au transmis mai departe cele auzite. (Ioan 14; 26) N.T. însuşi nu ne permite să acceptăm o altă formă de inspiraţie, în cazul evangheliilor. În acest fel, tradiţiile orale existente în momentul în care au fost consemnate în scris s-au fixat şi în canonul Biblic. Pe lângă ceea ce s-a redactat în evanghelii există şi lucruri pe care Isus le-a spus şi nu sunt consemnate în scris, sau există lucruri care sunt scrise, dar Isus nu le-a spus de fapt? Astfel de analize se fac de către specialişti, dar nu mi-am propus o astfel de analiză în lucrarea de faţă. Prima evanghelie scrisă a fost cea a lui Marcu, care a fost folosită ca sursă de celelalte două evanghelii sinoptice, cea a lui Matei şi cea a lui Luca. Pentru ce este acest aspect important? Pentru că subliniază insuficienţa unei cunoaşteri pur teoretice a învăţăturii lui Isus şi imperfecţiunea acestui mod de abordare. „Biblia şi numai Biblia” este un concept nefericit, dacă la el nu se adaugă şi sublinierea necesităţii de a trăi viaţa pe care Cristos, care este chiar Viaţa, o trăieşte în fiecare din noi. Biblia şi tradiţiile primelor comunităţi creştine sunt strâns legate, dar multe din tradiţiile ulterioare scrierii N.T. sunt adăugiri care trebuiesc bine anlizate din punctul de vedere al efectului pe care l-au produs asupra formării şi dezvoltării Bisericilor instituţionale. În treacăt fie spus printre epistolele atribuite apostolului Pavel cele două epistole pastorale 1 Timotei şi 2 Timotei sunt cele mai contestate din punctul de vedere al paternităţii lor şi mulţi cercetători consideră că nu au fost scrise, sau dictate personal de Pavel, ci au fost doar atribuite lui.[1]  

Învăţăturile lui Isus au fost exprimate într-un limbaj incifrat, adică trebuie să cunoaştem codul pentru a le putea descifra. Codul este relaţia personală cu autorul lor. Aceste învăţături pot fi înţelese numai în procesul practicării lor. Aceste recomandări concrete sunt pătrunse de inefabil şi transcendental, iar atunci când se încearcă vulgarizarea lor, printr-o interpretare literală excesivă sau forţată, devin incomprehensibile. Limbajul preferat al lui Isus Cristos este limbajul parabolic, prin intermediul căruia El vorbeşte oamenilor despre realităţi, care nu pot fi descrise şi datorită acestui fapt, nu se poate vorbi despre ele, în mod direct.

“Dar, după cum este scris: <<Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. >> Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.” [(1 Corinteni 2: 9-10); ref. 8 în Biblia Ortodoxă]

Se poate afirma că, ceea ce nu este transmisibil prin cuvântul scris, comorile spirituale greu de descris în cuvinte, rămâne domeniul privat al fiecărui credincios, care primeşte acest tezaur direct, în spiritul lui, sau al ei, prin Duhul Sfânt. Despre acestea, Biblia vorbeşte numai indirect, în mod metaforic sau parabolic, dar nu direct, adică printr-o descriere precisă şi amănunţită.

Multe doctrine sunt echivalente, din punctul de vedere al suportului lor Biblic, în primul rând pentru că fiecare dintre ele se bazează pe o interpretare, a cărei posibilitate este cuprinsă de textele Bibliei. Nici una dintre interpretări nu este mai legitimă decât celelalte, atâta vreme cât există texte Biblice care să justifice fiecare dintre aceste interpretări, în egală măsură. De exemplu, doctrina Baptistă este la fel de îndreptăţită ca şi cea Penticostală să se revendice din textele Bibliei, dar acelaşi lucru este valabil şi pentru doctrina Ortodoxă, cea Romano-catolică, sau cea Greco-catolică, etc. Ceea ce face deosebirea netă, între aceste Biserici confesionale, este modul în care ele interpretează aceleaşi texte ale Bibliei, adică fiecare din ele susţine opinii deosebite pe baza textelor aceleaşi Biblii canonizate. Aceste texte conţin argumente şi contra-argumente pentru toate aceste interpretări, deoarece Biblia este o carte complexă, cu mai multe variante de interpretare. Credincioşii aderenţi ai acestor confesiuni creştine nu sunt, de regulă, deranjaţi de faptul că în baza aceleiaşi culegeri de texte, opiniile diverselor denominaţiuni se bat cap în cap, dimpotrivă, ei sunt gata să se îmbarce imediat, în orice dispută de opinii, de partea instituţiei bisericeşti de care aparţin. Ca şi cum ar fi de la sine înţeles că instiuţia respectivă  are dreptate, mulţi credincioşi nu se deranjează să asculte şi să analizeze argumentele celorlalţi. Acest lucru se întâmplă împotriva evidenţei faptului că fiecare posibilă interpretare a textelor Bilbliei nu face altceva decât să scoată la lumină un aspect sau altul al credinţei creştine, pe care îl subliniază, în mod deosebit. Fiecare interpretare şi fiecare doctrină creştină este o subliniere, o scoatere în relief, a unui element mai mult sau mai puţin important, al acestei credinţe, de regulă, în detrimentul altor elemente, mai mult sau mai puţin importante.  

Biblia nu are înscrisă în textele ei, o singură, clară, posibilitate de interpretare.  Voi analiza, mai pe larg, afirmaţia precedentă, când mă voi referi la câteva învăţături Biblice, aşa cum sunt interpretate ele, de către diferite instituţii bisericeşti. De fapt, ceea ce face deosebirea, este o tradiţie a uneia sau a alteia dintre confesiunile creştine respective şi o opţiune personală, a acelora care au contribuit la formularea acestor doctrine. Cu alte cuvinte, la baza tuturor doctrinelor creştine stă, la origine, decizia uneia, sau a unor persoane, care, au hotărăt asupra respectivei interpretări, în baza conştiinţei lor personale, cu sau fără pretenţia de a fi fost inspirată de Dumnezeu. De ce atunci, nu este lăsată conştiinţa individuală a fiecărui credincios să îndeplinească acelaşi rol? Ni se va răspunde: „Pentru că cei care au hotărât cursul unei anumite învăţături, sistematizată într-o doctrină, au fost inspiraţi de Dumnezeu.” Dacă toţi au fost inspiraţi de Dumnezeu, de ce se contrazic între ei? Nu este posibil ca unii să fi fost inspiraţi într-un fel, iar alţii în alt fel. Ori au fost inspiraţi numai unii, ori nu a fost nimeni inspirat, pentru că dacă erau toţi inspiraţi nu s-ar fi contrazis între ei. Mă refer la reprezentanţii Bisericilor instituţionale şi la iniţiatorii doctrinelor lor. Cine a fost până la urmă inspirat şi cine nu, este greu de spus şi de aceea totul se raportează tot la raţiune, adică la deducţii logice, deci arbitrul suprem al credinţei creştine rămâne tot raţiunea, care însă este refuzată, în mod vehement, cercetării ştiinţifice. Docrinele creştine se judecă unele pe celelalte prin deducţii logice, bazate pe argumente Biblice. Orice interpretare sistematică a textelor Bibliei, adică orice doctrină creştină, este o propunere, sau o teorie, susţinută de argumente raţionale, adică de silogisme, care sunt o formă de argumentare logică, în care propoziţie (concluzia) este inferată din alte două propoziţii (premise). Aristotel a definit silogismul în „Analitica prima” drept „o vorbire în care, dacă ceva a fost dat, altceva decât datul urmează cu necesitate din ceea ce a fost dat.” Silogismul reprezintă un raţionament deductiv. În structura standard a silogismului sunt folosite ca premisă majoră sau minoră, care constituie structura oricărui astfel de silogism, texte ale Bibliei, atunci când este vorba de demonstraţia valabilităţii unor doctrine creştine. Se pleacă de asemenea de la presupoziţia că acestea trebuiesc înţelese, mai mult sau mai puţin, în mod literal. Cu alte cuvinte, regulile raţiunii, ale logicii, au în final preponderenţa, în a formula şi stabili valoarea unor idei spirituale. Dacă teologia emite opinii sub forma unor teorii, cu privire la Dumnezeu, pe care le numeşte doctrine, de ce nu sunt acceptabile şi teoriile stiinţelor moderne, cu privire la Dumnezeu şi cu privire la creaţia Sa? Valoarea de receptare în exterior, pentru ceilalţi, a unor experienţe mistice, stă în final tot în coerenţa argumentelor raţionale. Trebuie consemnat că, la baza dogmelor şi doctrinelor creştine nu stau pur şi simplu cuvintele lui Isus, ci interpretarea acestor cuvinte şi învăţături, în funcţie de un anumit context social, istoric şi cultural. De asemenea, toată învăţătura lui Isus Cristos este privită prin prisma scrierilor provenite de la primul mare interpret al acesteia, adică apostolul Pavel, care a introdus o organizare şi ordine specifică în adunările creştine pe care le-a deschis. Dacă acest tip de organizare este necesar pentru orice colectivitate umană, aceasta nu înseamnă însă că el reflectă întocmai relaţiile dintre cei care se declară a fi urmaşii, sau discipolii lui Cristos. Relaţiile dintre aceştia, conform învăţăturii lui Isus, ar trebui să fie bazate pe dragostea de natură divină şi în nici un caz pe o anumită ierarhie, care rezultă, în mod inerent din orice fel de organizare umană. Ce nevoie avem de pastori, sau preoţi, dacă suntem păstoriţi direct de Isus? Nu a spus Isus că El este Păstorul cel bun? Cu toate acestea Pavel a stabilit că avem nevoie de pastori, numai că el nu a mai făcut precizarea că au nevoie de pastori, numai aceia care nu sunt păstoriţi direct de Isus. Confuzia între administrarea afacerilor unei comunităţi creştine, adică păstorirea acestora şi păstorirea, sau conducerea sufletelor credincioşilor, este poate greu de sesizat, dar este reală şi se face uşor. Conştiinţele celor credincioşi trebuiesc păstorite direct de Cristos, iar afacerile comunităţile creştine sunt administrate de oameni, aşa numiţii „episcopos.” Acest cuvînt a fost folosit mai întâi în literatura greacă pentru cineva care supraveghea o ţară, un popor, sau chiar un tratat, sau o înţelegere. Un „episcopos” este o poziţie oficială religioasă creată sub conducerea Împăratului Roman Theodosius, care a restructurat Biserica creştină imperială. Structura iniţială a Bisericii imperiale era împăratul, după aceea vicarii, apoi presbiterii. În timpul lui Theodosius, poziţia de vicar a fost înlocuită cu cea de „exarch,” urmată apoi de „episcopoi,” apoi presbiteri şi diaconi. Biserica oficială a Imperiului Roman avea o structură care o reflecta pe aceea a statului roman.    

Pe de altă parte, când vorbim despre cunoaşterea, din punct de vedere ontologic, a lui Dumnezeu, trebuie să acceptăm ca surse de cunoaştere tot ceea ce poate fi subsumat la tematică. Aceasta înseamnă Biblia dar, în egală măsură, descoperirile ştiinţelor moderne, în principal, ale ştiinţelor naturii, biologia, genetica, antropologia, fizica, astrofizica, etc. Când Biblia şi celelalte surse se contrazic între ele, asupra unor situaţii de fapt, să nu uităm că prima nu este o carte de ştiinţă şi că limbajul mitologic pe care îl foloseşte este inferior faţă de cel ştiinţific ori de câte ori sunt în cauză analize precise şi determinări exacte. Să fim serioşi, cele două pagini din Geneza, care conţin două relatări oarecum diferite ale facerii omului şi o mulţime de contradicţii, nu pot conţine în cuprinsul lor, uriaşa complexitate a ceea ce înseamnă universul sau multiversul. Ele nu spun nimic despre Bigbang, efectul Doppler, radiaţiile cosmice de fond, antimaterie, forţele care acţionează în univers, fizica particulelor elementare, expansiunea universului, galaxii, găuri negre, etc. De ce să credem relatările Bibliei şi să nu credem constatările ştiinţelor naturii şi ale cosmosului, dacă şi unele şi celelalte se bazează şi pe credinţă? Ce dovezi materiale avem că universul a fost creat în şapte zile, sau şapte mii de ani, dacă pentru Dumnezeu, o zi este ca o mie de ani? Ar trebui să analizăm dovezile materiale pe care le propune ştiinţa. De ce suntem atât de fascinaţi de mit dar refuzăm constatările bazate pe observaţii experimentale? Existenţa universului, care se deschide cercetării ştiinţifice, este un miracol înfăptuit de Dumnezeu; de ce respingem acest extraordinar miracol, care ne stă la dispoziţie şi refuzăm să îl cercetăm, dacă el vorbeşte despre Dumnezeu? Avem posibilitatea să studiem miracolul vieţii, cea mai mare minune care se poate atribui lui Dumnezeu, cea mai importantă minune săvârşită de Isus pentru pământ, care stă şi în prezent la dispoziţia noastră pentru a o cerceta, este absurd  a respinge această şansă, pe temeiul unor doctrine creştine, care interpretează în mod literal relatările din cartea Geneza.

 Cu toate că Biblia nu face referire la toate descoperirile şi observaţiile ştiinţelor moderne ele sunt totuşi reale. Nici nu trebuie să ne aşteptăm să facă referire la toate acestea, dar atunci nici nu trebuie să confundăm V.T. cu un tratat de astro-fizică. De unde ştim că aceste descoperiri şi observaţii sunt reale? Pentru că dacă ar fi fost false punerea lor în practică, sub forma unor aplicaţii tehnice şi tehnologice, nu ar fi fost posibilă. Efectele practice ale descoperirilor ştiinţelor moderne sunt configurate în aproape  toate obiectele care ne înconjoară şi a căror existenţă nu ar fi fost posibilă, fără aceste realizări. De exemplu, când folosim telefonul mobil trebuie să ştim că acest obiect, atât de uzual, este rezultatul descoperiri unor fenomene şi legi, în domeniul fizicii, fără cunoaşterea cărora existenţa unui astfel de obiect nu ar fi fost posibilă. Unii se agaţă în mod inconştient de o remarcă a apostolului Pavel, din 1 Timotei 6: 20, în care apostolul îi recomandă lui Timotei: „fereşte-te de flecăriile lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei, pe nedrept numite astfel, pe care au mărturisit-o unii şi au rătăcit cu privire la credinţă.” Sunt matematica, genetica, biologia, medicina, chimia, fizica, etc., pe nedrept numite ştiinţe? Este numai astro-fizica greşită, şi toate celelalte ştiinţe, cu care aceasta din urmă este înrudită, sunt corecte? Pentru cei care sunt tentaţi să răspundă pozitiv, la una sau la cealaltă dintre întrebări, sau la amândouă, eu aş fi tentat să le spun că trăiesc într-o lume ireală în care nu există Dumnezeu, ci doar o părere fantomatică despre un anumit dumnezeu. Dumnezeu însă există în lumea reală, adică este prezent în universul pe care l-a creat. Se poate compara ştiinţa din vremea lui Pavel cu ştiinţa de astăzi? Dacă totuşi le comparăm, ştiinţa din vremea lui Pavel ar fi pe nedrept numită ştiinţă, în comparaţie cu cea de astăzi şi cu atât mai mult în comparaţie cu cea a viitorului. Cu toate acestea, suntem încă departe de a îl cunoaşte pe Dumnezeu pe calea ştiinţei, dar mult mai aproape decât pe vremea lui Pavel. Credem în efecte, dar nu credem în cauza lor, care se materializează în aceste efecte. Dumnezeu însă nu a aşteptat să ajungem atât de plini de cunoaştere încât să fim capabili să ne apropiem de El, prin forţe proprii, ci s-a apropiat mai întâi El de noi, atunci când ştiinţa omenirii nu era în măsură să spună prea multe despre univers. Dumnezeu însă ştie ce potenţial există în om şi atunci când se uită la noi nu vede neputinţa de astăzi ci vede împlinirea potenţialului uman în viitor. La fel ca orice părinte, El nu dispreţuieşte slăbiciunea copiilor Săi minori pentru că ştie ce forţă extraordinară există în genele lor.    Dumnezeu ne-a ales să fim un partener potrivit pentru El, Mireasa Lui spirituală, o fecioară curată. (2 Corinteni 11: 2)     

Cum putea o carte, care a fost scrisă cu  peste 2500 de ani în urmă, mă refer la cartea Geneza, din V.T., să cuprindă şi să exprime cunoştinţe pentru care i-a trebuit omenirii 2500 de ani să le obţină? Cum putem să punem în acord aceste cunoştinţe dobândite de-a lungul timpului, cu principiile de bază pe care le prezintă Biblia? Cine ne obligă să ne cramponăm şi să rămânem ancoraţi la un nivel de cunoaştere de acum 2500 de ani şi să refuzăm, pur şi simplu, orice evoluţie în cunoaştere şi  înţelegere, pentru ca să păstrăm „puritatea” ignoranţei? Răspunsul se află în logica de funcţionare a instituţiilor bisericeşti, care prezintă ignoranţa ca pe o supremă ştiinţă, care cu cât este mai absurdă cu atât este mai „înaltă.” Dumnezeu, care este infinit în existenţa lui, nu a creat un univers atât de complex, ca acela în care trăim, pentru ca apoi, să îi oblige pe oameni să se limiteze la o cunoaştere a acestuia, extrem de simplificată. Cu ale cuvinte, existenţa şi complexitatea universului reflectă complexitatea lui Dumnezeu şi aceasta nu se reduce la o descriere extrem de simplistă aşa cum este cea care este prezentată în cartea Geneza.  

Relatările din Geneza conţin, în formă mitică, câteva adevăruri esenţiale, dar nu mecanismele concrete şi detaliate ale creaţiei. Care sunt aceste adevăruri? În primul rând, faptul că există un Dumnezeu, universal, cosmic şi care este implicat în existenţa umană printr-un raport de cauzalitate. În al doilea rând, că acest Dumnezeu este legat de om, prin nişte conexiuni foarte complexe, în aşa măsură încât, cei doi Dumnezeu şi omul, sunt o prelungire, o extensie a unuia în celălalt. În al treilea rând, faptul că Dumnezeu este implicat într-o restaurare a omului, pentru a îl aduce pe acesta la nivelul spiritual, la care se află El. În rest, toate celelalte amănunte sunt o formă de expresie mitologică, singura în care se puteau transmite aceste informaţii, în aşa fel încât ele să fie înţelese de oamenii care au trăit acum 2-3000 de ani, dar şi de oamenii de astăzi.

Desigur că apar multe semne de întrebare. Dacă Dumnezeu l-a creat pe om, după chipul şi asemănarea Sa şi în acelaşi timp, tot El a creat toate posibilele forme de viaţă conştientă, raţională, înseamnă aceasta că toate aceste forme seamănă cu omul? Trăim oare într-un univers care este populat de oameni, sau ceva asemănător cu ei şi aceştia nu se cunosc între ei? Este puţin probabil ca, în acest univers gigantic, noi să fim singura formă raţională de existenţă, dar ce conexiune există între toate acestea şi Dumnezeu? Dacă omul este singura fiinţă raţională din univers, în afară de Dumnezeu şi îngeri,       ce nevoie a avut El să creeze un univers gigantic în care planeta pămănt este situată undeva într-o fundătură, între două din cele patru braţe ale Căii Lactee, adică aproape de marginea braţului Orion? Numai în constelaţia Calea Lactee au fost observate şi aproximate numeric între 200 şi 400 de miliarde de stele. Calea Lactee şi galaxia Andromeda formează un sistem binar care aparţine de un grup de 50 de galaxii gigantice numit Grupul Local, care la rândul lui aparţine de un supercluster numit Virgo. În cartea Geneza ni se spune că, mult după ce Dumnezeu a creat pământul, adică de abia în ziua a patra, au fost făcute soarele, luna şi stelele şi acestea au avut ca scop ca să lumineze pământul. Prin urmare timp de trei zile pământul a plutit de unul singur în spaţiul infint, pentru că încă nu erau create alte corpuri cereşti. Cu toate acestea pământul este parte a unui sistem şi nu poate fi conceput ca existând singur, ne luminat şi ne încălzit timp de trei zile, cu atât mai mult cu cât înainte de a fi create corpurile cereşti, cartea Geneza ne spune că au fost create verdeaţa iarba şi pomii. Dacă totuşi a existat o lumină, pe care Dumnezeu a creat-o în ziua întâi, ce fel de lumină a fost aceasta, care nu provenea de la soare? Dacă era lumina slavei lui Dumnezeu, întrucât   lumina slavei Lui nu se stinge niciodată şi unde luminează El, nu există zi şi noapte, cum se face că aceasta se stingea noaptea? (Geneza 1: 31; Apocalipsa lui Ioan 22: 5) Dacă Dumnezeu a creat stelele doar pentru a lumina pământul cum se face că sunt stele atât de îndepărtate de pământ încât nici măcar nu sunt vizibile de pe pămînt sau că lumina unora dintre ele ajunge pe pământ de abia după ce acestea nu mai există, cum s-a exprimat atât de poetic Eminescu, în poezia la steaua? În cazul apariţiei universului însă nu avem de a face cu licenţe poetice, ci cu o ştiinţă. Este vorba despre absurditate sau naivitate? Este vorba despre un limbaj mitologic, alegoric, prin care ni s-au transmis mesaje complexe, pe care ştiinţele moderne se străduiesc să le descifreze în detaliu. Din punctul meu de vedere, inconsecvenţa şi chiar naivitatea limbajului mitologic folosit, de cartea Geneza, nu pune în discuţie existenţa lui Dumnezeu, întrucât dovada existenţei Lui, pentru mine, este în mine. Din acest motiv şi din altele voi insista, în această lucrare, asupra necesităţii unei legături personale cu Dumnezeu, singura care este garanţia valabilităţii credinţei noastre. Strădania sterilă a cercurilor corporatiste religioase creştine de a demonstra, despre cartea Geneza, că este adevărată în litera ei şi nu doar ca un mesaj metaforic, este de a dreptul ridicolă şi nu aduce, contrar aşteptărilor servicii, ci mari deservicii, cauzei lui Dumnezeu. A promova despre Dumnezeu idea că El se complace în absurd, în condiţiile în care natura din jurul nostru, ne arată o ordine şi o frumuseţe desăvărşită este mai degrabă o atitudine anti-creştină. Este însă linia de parcurs oficială a marii majorităţi, dacă nu a totalităţii Bisericilor confesionale. În cea ce mă priveşte, nu cunosc nici o confesiune creştină care să fi împăcat cu adevărat descoperirile ştiinţelor moderne cu adevărul existenţei lui Dumnezeu şi cu toate acestea se poate dovedi că ele sunt într-o deplină armonie. Din nefericire, Bisericile instituţionale forţează conceptul de credinţă asupra aceluia de raţiune cu un efect dezastruos pentru moralitatea lumii în care trăim. Credinţa este necesară dar vine în prelungirea, în completarea, raţiunii şi nu împotriva ei. Credinţa este necesară deoarece ştiinţele moderne ne duc doar până la jumătatea drumului de acolo urmează să facem călătoria pentru înţelegerea lui Dumnezeu prin spiritualitate, prin puterea şi revelaţia care vine de la El. În orice caz, nimeni şi nimic nu ne va putea despărţi de dragostea lui Cristos.         

Nu este Dumnezeul prezentat de Biblie un pic cam prea asemănător cu omul, ceea ce ar dovedi, mai degrabă, o proiecţie a celui din urmă asupra celui dintâi? Răspunsul este că nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de antropomorfizarea lui Dumnezeu, practicată de limbajul mitologic, al V.T. Dumnezeu Tatăl nu este un om şi nimic asemănător cu omul, este o fiinţă infinită, care deci nu are început şi sfârşit. Pentru om, imaginea lui Dumnezeu este Isus Cristos, deoarece El este o privire în oglindă atât a umanităţii cât şi a Tatălui. El face legătura între Tatăl care este infinit şi omul care este prizonier în propria lui finitudine. El a venit să ofere libertate celor captivi „în închisoarea” propriilor lor limite.   

Cea ce este mitologie şi este exprimat într-un limbaj specific acesteia, trebuie înţeles ca atare şi nu asimilat în mod literal, adică confundat cu un fapt istoric. Circumstanţa că Evreii sau Musulmanii privesc femeile, din anumite puncte de vedere, ca pe fiinţe inferioare bărbaţilor nu trebuie pusă în sarcina lui Dumnezeu, care El însuşi nu poate fi determinat cu gen. Nu se poate spune despre Tatăl Ceresc că este bărbat, deoarece El nu este om ci o realitate infinită, ne determinată din punctul de vedere al unui anumit gen. Faptul că este identificat ca Tată şi nu ca Mamă este relativ şi dependent de condiţiile culturale în care a fost scris V.T. şi N.T. Nu greşim dacă spunem că Dumnezeu este şi Mama noastră, în aceeaşi măsură în care este şi Tatăl nostru. Ceea ce încerc să spun este faptul că naivitatea face jocul Bisericilor confesionale, care încearcă să îi ţină pe oameni în obscurantism. Această atitudine nu este folositoare adevăratei Biserici a lui Dumnezeu, ai cărei membrii abordează cunoaşterea realităţii, în mod serios şi nu se lasă manipulaţi de nimeni, ci conduşi doar de adevăr.

În aceeaşi măsură cu teologia, filozofia, literatura şi arta sunt revelatoare asupra impactului dintre Dumnezeu şi conştiinţa umană. Când vorbim despre cunoaşterea persoanei istorice a lui Isus Cristos avem la dispoziţie Biblia dar şi mărturiile unor istorici cum ar fi Josephus, Tacitus, etc. şi bineînţeles tot cea ce s-a scris în legătură cu acest subiect. Când ne referim la cunoaşterea directă a persoanei lui Isus Cristos şi a dragostei Sale, acest lucru se poate realiza prin Duhul Sfânt, căci numai El ne poate pune în minte gândul pe care l-a avut şi îl are Cristos. „Sfinţirea înseamnă să ai mintea lui Cristos şi toate gândurile lui Cristos” – John Wesley.

Cu aceeaşi seriozitate cu care trebuie abordată cunoaşterea ontologică, adică din punctul de vedere al existenţei, trebuie tratată şi cunoaşterea personală, directă, spirituală, transcedentală şi revelată a lui Dumnezeu. Ezoterismul merge mână în mână cu raţiunea şi cu ştiinţele moderne, când este vorba despre cunoaşterea lui Dumnezeu. Există fără îndoială o cunoaştere posibilă numai pentru cei iniţiaţi şi un sens ascuns, secret al cunoaşterii lui Dumnezeu, deoarece, aşa cum am precizat este vorba despre o cunoaştere de la Persoană la persoană. Dar există deasemenea o cunoaştere raţională, ştiinţifică şi filozofică care ne permite să susţinem posibilitatea existenţei lui Dumnezeu.

Cramponarea de atropomorfism şi mitologie este ecusonul Bisericilor instituţionale care se feresc de nou, pentru că orice avans în cunoaşterea umană pare a fi o ameninţare asupra monopolului pe care ele şi l-au asumat în ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu. Administrarea „misterului” este ocupaţia de bază a coordonatorilor Bisericilor instituţionale şi ei se străduiesc să tragă o linie clară de demarcaţie între Dumnezeu şi universul pe care El l-a creat, ascunzînd complexitatea şi evoluţia în cunoaştere, care sunt trepte de urcuş pe scara evoluţiei umane, sub „covorul” tocit al unor dogme fixe, care se contrazic radical cu alte dogme similare. Misterul, fără îndoială, rămâne dar dacă el este administrat greşit, adică este investit într-o direcţie eronată, împotriva evidenţelor, ceea ce are de suferit cel mai mult este cauza lui Dumnezeu. Realitatea lui Dumnezeu nu echivalează cu ignoranţa, căci altfel, ce sens ar mai avea să trăim veşnic, dacă nu vom ajunge să cunoaştem infinitul? Eternitatea însă începe atunci când în noi îşi aşterne mantia nemuririi gloria veşniciei şi în acel moment începe şi cunoaşterea ei. Dacă toată istoria universului şi a infinitului, în general, se reduce la cele două pagini din Geneza, ce ne mai rămâne de cunoscut în eternitate?

Biblia este o carte despre revelaţia lui Dumnezeu, adică despre Isus Cristos. Ea nu cuprinde, aşa cum am afirmat deja, decât o infimă parte din pluri-dimensionalitatea lui Dumnezeu. Limbajul pe care Biblia îl foloseşte, este cu totul ne adecvat şi insuficient, pentru a descrie adevăratele realităţi care formează Persoana Lui. El este ca un Împărat, dar nu este deloc un împărat, este ca un Tată dar este un Tată spiritual, este un Domn al oştirilor, dar nu are nevoie de armate, deoarece este atotputernic, prin El însuşi. El „zice şi se face,” ce nevoie are de armate sau de slujitori care să îi îndeplinească ordinele? (Geneza 1: 3,6,9,11,14,20,24,26) Dumnezeu îşi exprimă voinţa verbal şi aceasta se împlineşte prin mecanisme care nu ne sunt cunoscute, nu are nevoie de slujitori care să îi ducă la îndeplinire planurile, pentru că toate lucrurile se fac direct prin puterea Lui. Dumnezeu nu are nevoie să fie adulat sau lăudat, deoarece nu duce lipsă de încurajare şi nici nu se poate bucura de aprecierea unor fiinţe, care încă nu îl înţeleg pe deplin.

Pe de altă parte, principiul “Sola Scriptura” trebuie bine înţeles. Acesta a fost manifestul, sub care s-a desfăşurat Reforma. În acelaşi timp, este necesară recunoaşterea modului în care a fost construită Biblia, pentru a putea privi textele Scripturii într-o lumină corectă. Biblia s-a constituit prin selecţia făcută asupra a nenumărate texte care circulau în momentul respectiv. Biblia canonizată este produsul unei alegeri, pe care oamenii au făcut-o, în legătură cu scrierile despre Dumnezeu. Să nu scăpăm din vedere faptul că, în perioada ceea mai importantă a istoriei lor, adică imediat după ce evenimentele descrise s-au întâmplat, mesajul evangheliilor a fost transmis pe cale orală, deci, prin intermediul tradiţiei. Când spunem “Sola Scriptura” ne referim la Biblie dar şi la tradiţia orală care a stat la baza ei şi fără de care, Cuvântul scris nu ar fi existat. Ne-am obişnuit să nu mai analizăm informaţiile şi pentru că li se aplică eticheta “sacru,” ne ferim să le trecem prin filtrul raţiunii. Considerăm că totul este perfect şi adevărat, doar pentru că aşa se afirmă de către instituţiile religioase creştine. Cu toate acestea, apariţia N.T. are o întreagă istorie. Nu este totul sacru în istoria Creştinismului, unele lucruri sunt condamnabile, iar cărţile Bibliei au fost selectate din noianul de scrieri existente, după o anumită strategie.

Din punctul de vedere al lui Luther, principiul „Sola Scriptura” a respins atât ideea că Biserica instituţională Romano-catolică posedă revelaţii separate de Scriptură, cât şi ideea că această Biserică instituţională este interpretul infailibil al Scripturii. El a afirmat că părinţii bisericii, papalitatea şi consiliile bisericii erau failibile, adică puteau să greşească şi că, de fapt, au şi greşit de-a lungul istoriei. De la Reformă încoace, o largă diversitate de teologi, având diverse convingeri, au apelat la o foarte largă gamă de surse, ca autoritate religioasă finală. Ca să enumăr câteva, acestea ar fi: raţiunea, experienţa personală, crezurile, consensurile Bisericii instituţionale, sau conştiinţa individuală. Până la urmă nici Luter nu a fost infailibil şi nici responsabilii Bisericilor confesionale, din vremurile noastre, nu sunt infailibili, ci dimpotrivă pot greşi şi chiar greşesc, ori de câte ori îşi impun autoritatea lor spirituală asupra conştiinţelor individuale. După cunoştinţa mea, Luter nici nu pretins că este infailibil şi nici nu se putea ca un om de valoarea lui spirituală să facă aşa ceva. Dacă nici un om nu este infailibil nu ne rămâne decât să ne lăsăm conduşi de către conştiinţele noastre, luminate de Dumnezeu şi să analizăm şi aceptăm acele opinii care ne conving.

Protestantismul istoric a continuat să afirme că numai Biblia este autoritatea ultimă în domeniul credinţei creştine. De unde îşi extrage Biblia autoritatea ei? Există un lanţ al autorităţii. Autoritatea supremă este Dumnezeu. El s-a revelat pe Sine şi cea mai importantă descoperire de Sine se găseşte în Persoana lui Isus Cristos. Până aici sunt întru totul de acord cu majoritatea teologilor creştini, care afirmă aceste lucruri. Mai departe însă, de asemenea, o majoritate dintre ei afirmă că Isus şi-a delegat autoritatea Sa apostolilor Săi, care, prin inspiraţia Duhului Sfânt, au redactat cuvântul scris. În felul acesta, Scriptura a devenit autoritatea noastră finală, deoarece ca şi înregistrare infailibilă a revelaţiei de Sine a lui Dumnezeu, ea perpetuează autoritatea personală a lui Cristos.[2]

Acelaşi Duh Sfânt, care i-a inspirat pe scriitorii Bibliei să consemneze, evenimentele petrecute, în timpul vieţii lui Cristos, îi inspiră pe toţi aceia care sunt ai lui Dumnezeu. Nicăieri în Biblie nu este precizat că revelaţia lui Dumnezeu s-a terminat o dată cu scrierea ei. Această stratagemă, de stopare a revelaţiei, care vine de la Dumnezeu, a fost pusă la punct cu ocazia instituţionalizării Bisericii, la Conciliul de la Nicea, în anul 325 e.n. În acest mod, Biserica instituţională şi-a arogat proprietatea definitivă a revelaţiei şi adevărului despre Dumnezeu.

În ceea ce priveşte întâmplările din viaţa Sa şi cuvintele pe care Isus le-a spus pe pământ, nu mai este nimic de adăugat şi nimic de scos din textele evangheliilor, întrucât apostolii au fost cei mai în măsură să se pronunţe asupra lor. Ei au fost prezenţi la evenimentele petrecute în acel moment istoric şi acei scriitori care nu au fost prezenţi, au primit, prin tradiţia orală şi puţinele documente scrise informaţiile existente. Cât priveşte istoria prezentă şi cea viitoare a umanităţii şi raporturile acesteia cu Dumnezeu, revelaţia rămâne deschisă şi nu are cum să fie sigilată, întrucât se referă la evenimente viitoare, nu trecute. Cartea lui Daniel şi Apocalipsa lui Ioan sunt farul în lumina căruia putem vedea viitorul, dar ele au nevoie de o explicare amănunţită care reprezintă o adevărată revelaţie a momentului, întrucât evenimentele pe care acestea le cuprind sunt cu totul neobişnuite şi apte să contrarieze orice conştiinţă. În aceste două cărţi, Bisericile instituţionale sunt prezentate, contrar aşteptărilor, ca fiind duşmanii lui Dumnezeu şi evenimentele la care umanitatea va fi martoră vor fi extrem de dramatice.

Apostolul Pavel ne informează că toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu, dar aceasta nu înseamnă deloc că numai Scriptura, canonizată la Nicea, sub îndrumarea Împăratului Constantin, este insuflată de Dumnezeu.

„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” [(2 Timotei 3: 16-17); ref. 9 în Biblia Ortodoxă]

Informaţia pe care ne-o dă epistola atribuită lui Pavel, nu înseamnă că revelaţia s-a terminat o dată cu consemnarea acesteia în textele care existau pînă în momentul când apostolul a făcut respectiva constatare. Reversul acestei afirmaţii este însă valabil. Revelaţia a continuat o dată cu scrierea evangheliilor. După momentul în care scriitorul respectivei epistole a comunicat informaţia prezentată mai sus, cu privire la modul în care a fost scrisă Scriptura, s-au consemnat de fapt evangheliile, care sunt mai recente, decât epistolele apostolului Pavel. Ceea ce afirm, este că, Pavel nu putea înţelege prin Scriptură altceva decât textele care erau scrise deja, pănă în momentul în care a doua epistolă către Timotei a fost transmisă. Altă Scriptură nu exista în acel moment. Această Scriptură era foarte diferită, faţă de aceea care s-a canonizat la Nicea, adică era mult mai limitată.  Din acest motiv, afirmaţia făcută de apostolul Pavel, în a doua epistolă către Timotei, cap. 13, cu versetele 16 şi 17, are o aplicabilitate specifică.

Urmaşii apostolilor sunt toţi credincioşii născuţi din Dumnezeu, deoarece fiecare din aceştia au fost înscrişi în cartea vieţii de la întemeierea lumii şi fiecare este „locuit” şi inspirat de Duhul Sfânt. Dumnezeu nu a oprit revelaţia, dimpotrivă, Isus ne-a spus că Duhul Sfânt ne va călăuzi în tot adevărul. Biserica celor născuţi din Dumnezeu recunoaşte autoritatea Scripturii, dar, în aceaşi măsură, recunoaşte şi afirmă autoritatea directă a Duhului Sfânt, adică a lui Dumnezeu, în viaţa lor. (Ioan 16: 13) A terminat Dumnezeu de vorbit cu oamenii acum 1686 de ani, adică după sinodul de la Nicea şi de atunci nu mai are nimic de spus? Aceasta vrea să ne facă să credem Bisericile confesionale, dar aproape prin tot ceea ce fac, aceste instituţii bisericeşti lucrează împotriva cauzei lui Dumnezeu. Un Dumnezeu care nu mai vorbeşte este un Dumnezeu mort, dar Duhul Lui ne aminteşte în fiecare moment că El este viu şi ne revelează, adică ne călăuzeşte, în tot adevărul. Între Biblie şi revelaţia personală nu poate fi nici o contradicţie, fiindcă amândouă au ca sursă acelaşi Dumnezeu. Singura deosebire este că, aceia care sunt născuţi din Dumnezeu, nu sunt dependenţi de nici o doctrină şi, deci, de nici o interpretare obligatorie a textelor Bibliei, care sunt susţinute de Bisericile instituţionale.

Membrii Bisericii celor născuţi din Dumnezeu au acces direct la Persoana lui Isus Cristos, prin Duhul Sfânt şi de aceea se vor întoarce mereu la înţelesul adânc al cuvintelor Lui. Înseamnă acest lucru că apostolii au greşit în afirmaţiile lor şi acestea trebuiesc rectificate? Nicidecum, înseamnă doar că planul lui Dumnezeu este în mişcare şi că învăţătura lui Cristos trebuie mereu actualizată, pentru a răspunde nevoilor spirituale, neliniştilor şi întrebărilor omului de astăzi. Este vorba despre o privire critică adresată istoriei Creştinismului, precum şi a cauzelor care au dus la erori, mai mult sau mai puţin grave şi identificarea acestora chiar şi în textele din Biblie, care au generat posibilitatea unor interpretări în această direcţie. De exemplu, în baza textelor prin care Isus a dat autoritate Bisericii, de a lega şi dezlega păcatele, Biserica confesională, preponderentă în evul mediu, adică Biserica Romano-catolică, a început să vândă această iertare prin practica indulgenţelor. Ce a permis această interpretare a textelor Bibliei, care a dus la o astfel de anomalie? Răspunsul meu este că acest lucru a fost posibil datorită înţelegerii greşite a noţiunii de Biserică. Există şi în zilele noastre numeroase absurdităţi, la care trebuie să găsim răspunsul, dar înţelegerea corectă a ceea ce înseamnă adevărata Biserică a lui Dumnezeu rezolvă o mare parte din ele.

 

[1] en.wikipedia.org/wiki/Authorship_of_the_Pauline_epistles

[2] Kenneth R. Samples. Titlul original: „Does the Bible Teach <<Sola Scriptura>>?” Publicat în toamna lui 1989 în Christian Research Journal, publicaţie a lui Christian Research Institute, Box 500, Capistrano, CA 92693-500. Traducerea: Teodor Macavei 1995. Capela Calvarului Petroşani, str. Aurel Vlaicu nr.11, Petroşani, 2675, HD., România. 

Consideraţii generale cu privire la cunoaşterea lui Dumnezeu şi a adevărurilor sale.

Înainte să abordăm problema adevăratei Biserici a lui Dumnezeu, se impun câteva consideraţii generale, legate de posibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu, deoarece numai în felul acesta putem stabili valoarea fundamentelor de cunoaştere, pe care se bazează diferitele Biserici instituţionale. Personal, nu mă situez pe poziţii agnostice şi, dacă aş face-o, nu aş avea nici o bază biblică pentru agnosticism. După cum ştim cu toţii, agnosticismul este o concepţie, în care se susţine că Dumnezeu şi deci adevărul sau falsitatea afirmaţiilor, sau negaţiilor legate de El, nu pot fi cunoscute. Biblia însă ne spune că a îl cunoaşte pe Dumnezeu este chiar sensul profund al chemării creştine. „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17: 3)

A îl cunoaşte pe Dumnezeu nu înseamnă numai cunoaşterea Bibliei, ci înseamnă, în egală măsură, şi a cunoaşte, în adâncime, universul pe care El l-a creat şi acesta este obiectul de studiu al ştiinţelor naturii.

 „Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vecinică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţii.” [(Romani 1: 19-20); ref. 1 în Biblia Ortodoxă]

Cum l-am putea cunoaşte pe Dumnezeu, dacă nu am cunoaşte obiectul creaţiei sale şi cum am putea cunoaşte acest obiect, fără să îl studiem sistematic, prin intermediul ştiinţelor moderne? În Biblie, Dumnezeu apare ca o forţă creatoare, dar nu ni se oferă amănunte asupra creaţiei, ci doar generalităţi; nu avem o diagramă completă, în legătură cu extraordinara complexitate a apariţiei universului, sau poate multiversului. Pentru a ne face o părere despre ceea ce înseamnă cu adevărat Dumnezeu, trebuie să privim la inimaginabila desfăşurare şi la diversitatea a ceea ce ne înconjoară şi de asemenea la dimensiunile uriaşe ale universului, în care ocupăm, ca specie, doar un foarte minuscul colţişor. Nu este de ajuns să privim doar la ceea ce Bisericile instituţionale ne arată şi ne dă voie să vedem. Ochii noştri trebuie să încerce să se adapteze la miracolul ne mărginiri şi nu avem nevoie pentru aceasta de ochelarii „cu dioptrii,” care ne sunt prescrişi de cei care nu vor să vadă. Da, suntem în plină aventură a cunoaşteri şi acesta este farmecul vieţii de acum şi sensul vieţii veşnice. ‚Frânele’ instituţiilor bisericeşti sunt concepute să ne ţină pe loc dar universul ne cheamă şi personal consider că aceasta este chemarea lui Dumnezeu, prin care ne arată cine suntem şi unde ne este locul, adică fiinţe cu vocaţie universală. A cerceta mediul înconjurător şi apoi universul înconjurător nu este o „înclinaţie satanică,” aşa cum au sugerat, mai direct în trecut şi mult mai voalat în prezent, unele instituţii bisericeşti, este vocaţia universală a omului, a cărui casă nu este doar pământul dar şi universul şi bineînţeles infinitatea existenţei. Dumnezeu este dincolo de Big-bang şi pentru că nu putem ajunge singuri la El ne ajută prin revelaţie şi ne întinde ‚mâna’ pentru a ne conduce către Sine. Totuşi chemarea infinitului există dintodeauna pentru om şi aceasta este o chemare implicită pe care Dumnezeu ne-o face prin tot ceea ce a creat. Dumnezeu se revelează minţii prin natură şi se revelează spiritului şi sensibilităţi umane prin Isus Cristos. Cunoaşterea ştiinţifică este o cunoaştere a revelaţiei lui Dumnezeu, pentru că atunci când cunoaştem cosmosul ne apropiem de Cel care se află în spatele a tot ceea ce există. Cu cât ne apropiem mai mult cu atât ne dăm seama mai bine despre dimensiunile sale ne quantificabile şi ne convingem mai mult despre faptul că Dumnezeu este o posibilitate raţională. În mod intutitiv filozofii Greciei antice au afirmat că trăim într-un cosmos viu şi acelaşi lucru ne spune şi credinţa creştină. Nu se reduce totul la energie, materie şi informaţie, în cosmos mai există Cineva, care este asemănător cu omul, fiindcă omul îi este chip şi asemănare şi care face din cosmos o realitate vie, spirituală. În căutarea lui Dumnezeu se îndreaptă orice demers uman de cunoaştere, deoarece speranţa noastră este faptul că la capătul drumului ne vom regăsi pe noi înşine, într-o altă formă, ne muritoare. Eforturile uriaşe îndreptate către cunoaşterea universului sunt justificate de o speranţă ascunsă, a fiecăruia, de a îşi regăsi originile şi sensul.                 

 Într-o perspectivă kantiană, ceea ce putem cunoaşte, sunt fenomenele date ca obiecte ale simţurilor dar nu „lucrurile în sine.” În viziunea lui Hegel, spiritul nu este mai mare decât manifestarea forţei lui şi acesta parcurge toate etapele necesare propriei lui realizări, inclusiv cea religioasă. Acestea sunt dezvoltări filozofice valoroase dar se referă numai la cunoaşterea umană, aşa cum este dată prin experienţa noastră senzorială. Pe lângă aceasta, însă, există şi revelaţia creştină. Aceasta este un mod special de cunoaştere, în care ceea ce nu se poate cunoaşte, pe calea demersului ştiinţelor naturii sau al metafizicii, din cauza limitelor actuale, sau prin simplă experienţă senzorială, ni se poate face cunoscut pe o cale mult mai directă, extra senzorială. Orice tip de cunoaştere umană, posibil de a fi analizat în mod ştiinţific, are la bază o percepţie, formată cu ajutorul simţurilor, dar revelaţia nu se adresează simţurilor, ci mai degrabă minţii, în mod direct. „Ochii minţii” sunt „organele de simţ” pentru revelaţie, dar ei nu sunt catalogaţi printre cele cinci simţuri ale omului. Această revelaţie nu este o cunoaştere de tip platonic, adică acea cunoaştere intelectuală, pură, singura adevărată, care ar permite accesul la Idei, şi care, în această concepţie, sunt considerate prototipul realităţii.

Nu îl putem cunoaşte pe Dumnezeu direct, până când nu ne cunoaşte El pe noi şi nu ni se dezvăluie din sferele, la care nu putem ajunge singuri. În acest sens, este util a se vedea textul din Evanghelia după Ioan, capitolul 6, versetul 44. Să nu uităm că Dumnezeu este un Subiect, o Persoană şi niciodată doar un obiect al cunoaşterii. Un subiect are voinţă şi se poate lăsa cunoscut sau nu, în funcţie de alegerea să. Dumnezeu se revelează şi se ascunde în acelaşi timp. El nu se străduieşte, nu face eforturi, pentru a se face cunoscut umanităţii în ansamblul ei, mai mult decât a făcut-o prin Isus Cristos. Ar putea, ca printr-o simplă apariţie clară în faţa întregii umanităţi, să pună punct, o dată pentru totdeauna, chestiunilor legate de existenţa Lui. Va face acest lucru numai la sfârşitul istoriei, când credinţa îşi va fi epuizat tot potenţialul său. Dumnezeu se ascunde şi se face cunoscut prin intermediul unui limbaj alegoric. Isus Cristos vorbea în parabole, pe care câteodată, nu le înţelegeau nici ucenicii săi. De ce nu vorbea totdeauna clar şi explicit ca să îl înţeleagă toată lumea? Răspunsul l-a dat chiar El.

„Ucenicii s-au apropiat de El şi I-au zis: << De ce le vorbeşti în pilde? >> Isus le-a răspuns: << Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei Cerurilor, iar lor nu le-a fost dat. Căci celui ce are, i se va da şi va avea de prisos; iar de la cel ce nu are, se va lua chiar şi ce are. De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg. >>” [(Matei 13: 10-13); ref. 2 în Biblia Ortodoxă]

Spuneam că, în mod paradoxal, Dumnezeu se ascunde, adică nu este vizibil acolo unde ne-am aştepta să fie, dar apare acolo unde nu ne aşteptăm. Dumnezeu este din ce în ce mai puţin vizibil în expresia instituţională a credinţei creştine, dar poate fi văzut în actele de devotament şi abnegaţie, în dăruirea şi sacrificiul de sine al multor oameni, care sunt gata să îşi dea chiar viaţa pentru aproapele lor, dacă circumstanţele o cer. Exprimarea spontană este mai evidentă, decât cea cuprinsă în doctrinele încastrate în reguli de fier, pe care ochiul văzut sau ne văzut al inchizitorilor moderni le supraveghează cu o privire de vultur, care nu doreşte să piardă prada. De ce, în trecut, nu puteau unii să-l înţeleagă pe Dumnezeu, iar alţii nu pot nici în ziua de astăzi? Pentru că atunci, ca şi acum, aceştia s-au înfăşurat într-un giulgiu al morţii spirituale, care nu poate să le prezerve conştiinţele, în ciuda fricii pe care au investit-o în el. În acest sarcofag cu reguli şi principii moarte unii încearcă să îngroape pe toţi aceia care îndrăznesc să simtă cu inimile lor proprii şi să gândească cu minţile lor.

Despre adevăr se pot spune multe, atunci când sondăm domeniul filozofiei din perspectiva metafizicii, dar o analiză de acest tip nu face obiectul lucrării de faţă. Voi considera noţiunea de adevăr doar în sensul acreditării unor propoziţii care fac referire la Dumnezeu şi care sunt considerate corecte, sau adevărate, în egală măsură, de către cei care le formulează şi de către cei care le analizează. Adevărul, înţeles nu doar în sensul corespondenţei dintre afirmaţiile noastre şi obiectul la care se referă, sensul clasic, dar de asemenea în sensul Heideggerian al deschiderii către o realitate fundamentală a Fiinţei, care ne permite să ne orientăm în lumea fiinţelor care ne înconjoară şi de care aparţinem şi noi, cel puţin cu o parte din dimensiunile noastre umane.

Să nu uităm că adevărul despre Dumnezeu este adevărul despre o Persoană, care este mult mai complex, decât adevărurile referitoare la obiecte sau fenomene. Adevărul despre o persoană, despre orice persoană, nu trebuie confundat cu persoana în sine, în totalitatea dimensiunilor ei, deoarece acea persoană are, la rândul ei, o dinamică şi o deschidere proprie, către  sine şi către eternitate, cu care în mod obişnuit nu se poate ţine pasul.  În ceea ce îl priveşte pe Dumnezeu, El este pentru noi ca şi un glas, care provine de la o Persoană, căreia nu îi vedem chipul. O Persoană care ne vorbeşte din umbra eternităţii şi de care ne desparte un univers, sau mai multe, dar care ni se adresează din interiorul nostru.

Dacă adevărul despre o persoană nu este chiar persoana respectivă, ci doar reflexia ei, în mintea noastră şi adevărul despre Dumnezeu nu este El însuşi, ci doar imaginea Lui. Totuşi, în numele unor astfel de adevăruri, unele instituţii bisericeşti  exercită o putere discreţionară asupra oamenilor, pe care o califică ca fiind asemănătoare cu puterea divină. Imaginea noastră despre Dumnezeu poate fi mai apropiată sau mai depărtată de realitate. Tot ce ştim despre El este doar un început de cunoaştere şi imaginea noastră despre Dumnezeu este marcată de imaginea pe care o avem despre noi înşine, pentru că noi îl căutăm pe El, în noi. Există un singur Dumnezeu, dar tot atâtea imagini despre El, câţi oameni există. În credinţa creştină şi de fapt şi în alte credinţe religioase, adevărurile absolute nu îşi găsesc locul. De ce este important să precizez acest lucru? Pentru a putea respinge pretenţia unor instituţii bisericeşti care clamează, cu toată puterea, că ele sunt banca de date unică a eternităţii.

Apostolul Ioan ne spune că nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu, dar Dumnezeu este dragoste. (1 Ioan 4: 8-12) Adevărul indiscutabil despre Dumnezeu este dragostea, adică faptul că El este dragoste. Lucrul acesta este subliniat şi reluat pe tot cuprinsul Noului Testament. Celelalte adevăruri despre Dumnezeu au fost şi sunt deschise spre dezbatere, mai ales cele legate de poziţia ontologică a Persoanei lui Dumnezeu. Nici un filozof creştin, după ştiinţa mea, nu a pus însă în discuţie faptul că Dumnezeu este dragoste. Dacă ar fi făcut-o ar fi contrazis, dintr-o dată, toată semnificaţia Religiei Creştine.

Legile sunt făcute pentru a îi proteja pe oameni de semenii lor. Dumnezeu însă ne protejează şi ne învăluie cu dragostea lui. Dragostea nu poate şi nu trebuie să fie reglementată prin lege sau regulamente de funcţionare. Ea este o stare psihologică, în acelaşi timp naturală şi supranaturală. Nimeni nu trebuie să ne înveţe să iubim, această trăire este înscrisă în codul nostru genetic. Cum poate cineva să spună că nu mai există nimic bun, în lumea în care trăim, atâta vreme cât oamenii încă se mai iubesc, unii pe ceilalţi? Isus nu ne propune ceva nou şi neobişnuit, din punct de vedere moral, ne propune dragostea.

Fiecare om ştie ce este dragostea, chiar fără să fie Creştin. Oamenii se iubesc, între ei, de milenii, cu mult înainte de venirea lui Cristos. Ceea ce face deosebit Isus, este că ne vorbeşte de dragostea lui Dumnezeu, arătându-ne că şi Dumnezeu este, într-un fel, ca şi noi, că El încearcă aceleaşi trăiri ca şi noi. Cristos ne arată că dragostea este o trăire divină, mai mult, că ea are o origine divină. Isus a venit să ne spună că Dumnezeu ne iubeşte. În dragoste, noi şi Dumnezeu suntem una. Dragostea este scânteia divină care există în fiecare om. Prin dragoste, devenim ca Dumnezeu, devenim dumnezei.

Cristos a ridicat dragostea la nivelul de principiu, arătându-ne că nimic altceva nu are valoare înaintea lui Dumnezeu. Dragostea este cea mai bună conştiinţă a omului. Ea ne spune ce să facem în fiecare moment, ea este conştiinţa care ne arată ce este bine şi ce este rău. Este vorba de dragostea dezinteresată şi nu de cea care tratează pe cel iubit ca pe un obiect folositor. Ce nevoie am mai avea de protecţie, dacă toată lumea ne-ar iubi? Numai că lumea creştină nu ne iubeşte, ea ne organizează după regulile ei şi după aceea ne lasă pradă deziluziilor.

Instituţiile bisericeşti nu funcţionează după principiul dragostei, ele funcţionează după regulamente, prin care încearcă să îi protejeze pe membrii ei, unii de ceilalţi. Pericolul este confuzia, între ceea ce se vede şi ceea ce se află dincolo, de ceea ce se vede. Trupul omului ascunde spiritul lui şi instituţiile bisericeşti ascund Biserica celor născuţi din nou, adică Biserica celor născuţi din Spirit. Cosmosul ascunde Spiritul lui Dumnezeu dar Biserica celor înscrişi în Ceruri este trupul lui Isus Cristos. Este adevărat că aceasta este formată din oameni, care au şi trupuri nu doar spirite, dar spiritul este cel care îi conduce nu trupul.

Pe de altă parte, nici un filozof, teolog sau om de ştiinţă nu a formulat explicaţii în legătură cu compoziţia sufletului sau spiritului. Noţiunea ca atare se vehiculează mult dar are un conţinut extrem de ambiguu. Care sunt ipotezele de lucru şi care este posibilitatea raţională a existenţei sufletului? Care sunt elementele de bază, materiale sau ne materiale, din care acesta este constituit şi cum se combină între ele? Care sunt legile care guvernează existenţa şi funcţionarea sufletului sau a spiritului şi care este legătura lor cu materia? Cu alte cuvinte, care este „anatomia” şi „fiziologia” sufletului? Dacă cineva ar putea face cu adevărat acest demers cognitiv şi dacă ar scoate sufletul, sau spiritul din zona poeticului religios şi l-ar introduce într-o zonă a analizei ştiinţifice atunci toate misterele religiilor ar fi explicate.

Trebuie, de asemenea, să facem deosebirea între adevăr, considerat ca o reflexie exactă şi completă a existentului divin şi care rămâne doar un deziderat şi adevăr în sensul a ceea ce se poate spune despre Dumnezeu, din punctul de vedere uman, cu un limbaj istoric şi cu un conţinut limitat al acestuia. Diferenţierea este necesară, întrucât nu putem spune despre Dumnezeu, cu valoare de adevăr, decât ceea ce ne permite revelaţia personală şi mesajul divin adresat umanităţii şi numai în modul admis de limbajul modelat pentru dimensiunea finită a omului. Revelaţia aceasta, personală, îmbracă nu doar o formă mistică dar şi o deschidere înspre o formulare raţională.

Cunoaşterea lui Dumnezeu este un proces continuu, care are implicaţii în eternitate şi de acea nu ne putem hazarda în a avansa adevăruri ultime, câtă vreme suntem încă în lumea mărginită de moarte. Nu putem să ştim cât de mult l-am cunoscut în momentul de faţă pe Dumnezeu şi cât de adevărate sunt cunoştinţele noastre, până nu îl vom cunoaşte deplin, în eternitate. (1 Corinteni 13: 12) Deocamdată ne este oferită şi a devenit familiară dimensiunea umană a lui Dumnezeu. Îl cunoaştem pe El prin intermediul umanului, atunci când îi iubim pe cei de lângă noi şi îl cunoaştem atunci când ne cunoaştem pe noi înşine. Îl cunoaştem pe Dumnezeu prin Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu care este Isus Cristos.

Dumnezeu ni se revelează în parte şi de aceea îl şi cunoaştem în parte, din punctul de vedere al existenţei Sale, dar în ceea ce priveşte generozitatea Lui, îndreptată către om, îl cunoaştem deplin în Isus Cristos.

„El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii lui, a făcut curăţirea păcatelor şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte,...” [(Evrei 1: 3); ref. 3 în Biblia Ortodoxă]

Nu ştim mare lucru despre dimensiunile sale cosmice, ne determinate şi despre extensia Sa nelimitată. Înainte de a ni se descoperi Ce Este sau Cine Este, Dumnezeu ni-a arătat despre El, Cum Este. Pentru primele două coordonate ştim doar că El este cel ce Este.

„Dumnezeu a zis lui Moise: <<Eu sunt Cel ce sunt. >>Şi a adăugat: <<Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: Cel ce se numeşte <Eu sunt> m-a trimis la voi>>.” [(Exodul 3: 14); ref. 4 în Biblia Ortodoxă]

Afirmaţia de mai sus nu este o butadă. Dumnezeu, pur şi simplu, Este. Revelaţia fiind axată mai mult pe ultima dimensiune, cea modală, limitarea noastră umană încearcă să completeze golurile lăsate de primele două necunoscute, încercând să concerteze o percepţie finită cu o realitate infinită şi, desigur, că rezultatul este imperfect. Când spun imperfect, nu spun desigur în mod necesar greşit pentru că, în limitele date, o propoziţie poate fi sau nu corectă, chiar dacă nu acoperă întreaga zonă de referinţă. Această propoziţie poate fi corectă până la un punct, dar incompletă.

Acest tip de aserţiune poate relativiza demersul cognitiv în sensul că, deşi corect, la nivelul fracţiei, ceea ce se cunoaşte poate fi mult prea puţin, din punct de vedere cantitativ şi calitativ şi prea nesemnificativ, faţă de ceea ce nu se cunoaşte, încât să permită afirmaţii cu valoare generală. Ceea ce credem că ştim, în mod raţional, despre Dumnezeu, este probabil infinit mai puţin decât ceea ce Este cu adevărat El şi aceasta deoarece El Este infinit. Nevoia de a cunoaşte infinitul este motivul pentru care avem nevoie de viaţă veşnică. Oamenii nu se pot mulţumi cu gândul că există limite în cunoaştere şi când vor presupune că se apropie de astfel de limite, ei vor face tot posibilul să le anihileze. Infinitul este chemarea supremă care se adresează fiinţei umane finite.

Prin urmare, ceea ce ştim, este corect câteodată numai la nivelul părţii, dar când este interpretat la nivelul întregului, sensurile pot fi altele. De exemplu, putem să ştim foarte multe lucruri exacte despre roţile dinţate, care alcătuiesc un ceas, dar nimic despre ceasul în sine şi cam acesta este raportul dintre cunoştinţele umane în legătură cu Dumnezeu, cel puţin în momentul de faţă şi realitatea Lui. În această schimbare de orizonturi şi contextualitate se transformă şi chiar se pierd sensurile cunoaşterii actualizate şi de aceea, ceea ce ştim despre Dumnezeu, chiar atunci când este corect nu, poate face obiectul unei retorici absolutiste, adică a fanatismului religios. Baza oricărui fanatism este pretenţia de a deţine monopolul adevărului şi în cazul celui religios, adevărului despre Dumnezeu. Instituţiile bisericeşti au încercat să impună un monopol şi asupra ştiinţelor naturii, dar acesta s-a pierdut din cauza modului sistematic şi convingător, în care, acestea din urmă, şi-au susţinut afirmaţiile. Este nevoie, fără îndoială, de credinţă şi de încredere pentru că, oricât de onest, procesul de cunoaştere al unor realităţi situate dincolo de timp şi dincolo de determinările finite, are nevoie de un fundament ontologic preexistent.

Cu alte cuvinte, înainte de a ne îndrepta eforturile către cunoaşterea lui Dumnezeu, trebuie, mai întâi de toate, să acceptăm posibilitatea existenţei Lui şi lucrul acesta se face prin credinţă. Cum putem căuta ceva a cărui existenţă nu ar avea nici un sens? Există deci, în om, un mecanism interior, încrustat parcă în conştiinţa sa, în care existenţa lui Dumnezeu pare a fi ceva raţional şi nu absurd. Ceva raţional, în raport cu condiţia umană, care ea însăşi pare câteodată absurdă. Există o dimensiune spirituală a omului, care se exprimă printr-o necontenită căutare, pentru a găsi locurile în care această conştiinţă se apropie cel mai mult de o adevărată înţelegere, atotcuprinzătoare a realităţii.

Omenirea nu a ieşit încă din epoca credinţei pentru a intra în epoca ştiinţei, iar lucrul acesta se va întâmpla numai atunci când ceea ce face acum obiectul credinţei, va face atunci obiectul ştiinţei. Atunci când ceea ce credem se va putea dovedi în mod indiscutabil şi „ceea ce credem” va fi „ceea ce ştim” şi credinţa în Dumnezeu va deveni ştiinţa despre Dumnezeu. Aceasta, însă, trebuie să fie ştiinţa despre infinit, dar deocamdată oamenii de ştiinţă avansează doar unele speculaţii despre ce a fost înainte sau ce este dincolo de universul nostru. Ce a fost înainte de Bigbang? Este o întrebare al cărui răspuns poate deschide perspectiva unei mai bune înţelegeri a lui Dumnezeu.

Adevărul despre Dumnezeu se poate cunoaşte prin spiritualitate şi fiinţa umană este chemată la cunoaşterea acestuia, dar aşa cum spunea episcopul Ambrozie, adevărul este o Persoană. Cunoaşterea lui Dumnezeu înseamnă cunoaşterea unei Persoane şi de aceea este o cunoaştere personală, adică între două persoane şi nu doar a unui set de axiome cu valoare imagistică. O cunoaştere indirectă nu echivalează cu o cunoaştere personală, directă, dar cel care îl cunoaşte pe Dumnezeu, are şi aspiraţia să poată vorbi despre El în termeni raţionali. Nu îl mai cunoaştem pe Cristos, în felul lumii, ci printr-o cunoaştere spirituală, personală. Această cunoaştere nu se limitează la ceea ce citim în Biblie despre Isus Cristos, ci se extinde la ceea ce experimentăm în noi înşine, în relaţia cu Persoana Lui.

„Aşa că, de acum încolo, nu mai cunoaştem pe nimeni în felul lumii; şi chiar dacă am cunoscut pe Cristos în felul lumii, totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta.” [(2 Corinteni 5: 16); ref. 5 în Biblia Ortodoxă]

 Avem de ales între a ne limita să cunoaştem informaţii despre Dumnezeu sau să îl cunoaştem chiar pe El. Avem de optat între, a auzi vorbindu-se despre Dumnezeu, sau a îl auzi pe El vorbindu-ne despre Sine, prin vocea Lui care locuieşte în conştiinţele noastre. Cunoaşterea lui Dumnezeu implică şi cunoaşterea Bisericii Sale, deoarece Dumnezeu se manifestă în acest context divin.

Apostolul Pavel ne spune că omenirea cunoaşte, în parte, lucrurile lui Dumnezeu, dar dacă este aşa, de ce fiecare instituţie bisericească se cramponează şi emite pretenţii, în legătură cu propriile ei învăţături, ca şi cum ar cunoaşte tot ceea ce este cel mai important despre El? (1 Corinteni 13: 9) De ce îşi imaginează fiecare că posedă adevăruri unice şi definitive, care îi separă de ceilalţi şi care le dă dreptul să se considere, pe ei înşişi, unicii reprezentanţi autentici ai credinţei în Dumnezeu? Tot ceea ce este crezut, inclusiv în domeniul spiritual, nu este ştiut cu siguranţă, căci dacă ar fi fost ştiut, cu certitudine nu ar mai fi făcut obiectul credinţei, ci ar fi reprezentat o axiomă a cunoaşterii. Încercarea de  impunere a unei credinţe religioase asupra altora, chiar asupra membrilor aceleaşi instituţii bisericeşti, este o aberaţie, deoarece credinţa nu are doar repere obiective ci are, mai ales, coordonate personale, intuitive. Nu putem pretinde altora să aibă aceleaşi intuiţii şi experienţe spirituale ca şi noi. Chiar şi ştiinţele moderne pot emite teorii care, câteodată, pot fi infirmate de descoperiri ulterioare.

Credinţa în sine, cuprinde un element de incertitudine, cine crede cunoaşte lucrurile, numai într-o anumită proporţie, restul este mister. Toate credinţele sunt egale, ca şi valoare cognitivă, deoarece toate conţin acest element de incertitudine şi toate se bazează pe intuiţie în aceeaşi măsură în care se bazează şi pe dovezi şi de aceea nu pot fi suprapuse. Dovezile, de cele mai multe ori sunt constitutuite din experienţe personale, care prin natura lor sunt dificil de transmis. Nu se poate spune care credinţă este mai adevărată, ci se poate spune doar care credinţă religoasă exprimă mai bine aspiraţiile umane individuale către infinitul existenţei, sau către cunoaşterea de sine.

În mod evident şi inerent, orice proces de cunoaştere presupune un pronunţat element de subiectivitate, influenţat de o diferenţă de percepţie. Dumnezeu este privit din unghiul de vedere uman, care presupune istoricitate şi determinare existenţială. Cu alte cuvinte, Dumnezeu, care este în afara direcţiei de scurgere a timpului istoriei umane, dar care, în acelaşi timp, este implicat în modul în care decurge această istorie, este, în mod inevitabil, văzut prin lentilele propriei auto-realizări a fiinţei umane. Dumnezeu trebuie conceput ca un înţeles al fiecărei experienţe umane, în parte, pentru că existenţa Lui dă sens existenţei omului pe pământ. Imaginea lui Dumnezeu este una parabolică şi încărcată de simboluri, ceea ce o face convenţională, dar, pe de altă parte, este şi una individuală, dependentă de o simbolistică şi conexiuni proprii. Trăim într-un context în care, asupra conştiinţelor individuale se forţează un anumit tip de imagine convenţională despre Dumnezeu, care încearcă, parcă, a se adapta unor nevoi umane mai degrabă stringente decât contemplative.

  Nimeni nu ar trebui să ne oblige să credem, în zona spiritualului, altceva decât ceea ce rezultă din convingerile noastre proprii. Acestea pot fi câteodată considerate greşite, chiar prin prisma altor convingeri eronate, dar elementul de referinţă este unul relativ. Raţiunea şi instrumentele ei rămân un îndrumar şi un arbitru preţios în aflarea şi evaluarea adevărurilor spirituale şi este datoria fiecărui credincios să nu le dispreţuiască. În acelaşi timp, în materie de credinţă religioasă, o concepţie greşită nu poate fi judecată după etalonul alteia, care este bazată tot pe credinţă.

Trebuie recunoscută revelaţia personală ca sursă a adevărului în materie de credinţă spirituală, dar aceasta trebuie să îmbrace o formă raţională. Isus Cristos i-a „mirat” pe cei care îl ascultau, prin logica Sa ascuţită. De exemplu, pentru că pe monede era chipul Cezarului, El i-a întrebat, pe cei care încercau să îl surprindă, al cui este acel chip şi literele scrise pe ban. Cei de faţă i-au răspuns că era chipul Cezarului. Atunci El le-a răspuns: „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu!” (Matei 22: 17-22) El ne poate uimi şi astăzi prin modul extraordinar de precis şi elegant cu care transmitea mesajele Sale, prin parabole.  Apostolul Pavel face un continuu apel la logică şi ne îndeamnă să fim copii la răutate dar la minte să fim oameni mari. (1 Corinteni 14: 20)

Singurul principiu acceptabil, atunci când avem de a face cu o credinţă spirituală, inclusiv cea creştină, este principiul alegerii personale libere, bazat pe convingeri personale. Nu ar trebui să existe nici o formă de represiune care să împiedice exprimarea acestor convingeri. Cu toate acestea, lupta prin care se încearcă să ni se canalizeze conştiinţele şi care are rădăcini adânci în trecut, continuă în alte forme şi cu alte mijloace. Este un păcat, susţine apostolul Pavel, să faci ceva, dacă nu eşti cu totul convins de adevărul şi dreptatea a ceea ce faci. (Romani 14: 23) Împotriva acestui principiu Biblic, nu se practică nicăieri mai mult, decât în religie şi în politică, presiunea asupra conştiinţelor.

Pe de altă parte, cunoaşterea ştiinţifică nu a demonstrat că nu există Dumnezeu şi nimeni nu poate face proba aceasta. Stephen Hawking, un foarte cunoscut astro-fizician, bănuieşte că apariţia a tot ceea ce există, se explică prin legea gravitaţiei, combinată, desigur, cu celelalte legi ale fizicii, adică legea electro magnetismului, forţele tari şi forţele slabe. El susţine, de asemenea, că universul nu are nevoie de Dumnezeu pentru a fi explicat. Se grăbeşte cu concluziile, deoarece Dumnezeu este o realitate dincolo de Bigbang şi dincolo de legile cunoscute ale fizicii. Hawking nu a avut probabil nici o revelaţie personală, din partea lui Dumnezeu, prin care Isus Cristos personal, să îl atingă cu puterea Lui. Ca să demonstreze cineva că nu există Dumnezeu ar trebui să atingă limitele infinitului, dar infinitul nu are limite.

O “credinţă oarbă” este mult mai periculoasă decât necredinţa. Prima poate duce la fanatism dar cea de a doua doar la scepticism. Prin “credinţă oarbă” înţeleg o credinţă ne analizată critic, incoerentă şi incapabilă de a fi formulată în termeni raţionali. Înţeleg, deasemenea, prin “credinţă oarbă” tot ceea ce se bazează exclusiv pe simţuri, fără legătură cu mintea. În acelaşi timp, “o credinţă oarbă” este şi aceea care urmează credinţele altora, “orbeşte,” adică fără să le cerceteze, cu propria minte. “Credinţa oarbă” este cauza fanatismului religios şi una dintre cele mai importante cauze de suferinţă, în această lume, este tocmai acest tip de fanatism. În momentul istoric pe care îl trăim, fanatismul religios este cel mai mare pericol pentru pacea lumii. Bisericile instituţionale stimulează fanatismul religios, prin aceea că îi descurajează pe membrii lor de a gândi cu mintea lor, în problemele legate de spiritualitate.

Continua sub-evaluare a muncii ştiinţifice, pe care oamenii devotaţi adevărului şi cunoaşterii naturii o desfăşoară ne întrerupt, precum şi bigotismul acelora care se folosesc de toate cuceririle ştiinţifice moderne, de exemplu telefoane mobile, mijloace de transport etc., dar, pe de altă parte, blamează ştiinţa, care a făcut posibile aceste realizări, fac un mare deserviciu imaginii pe care mulţi şi-o formează despre Dumnezeu, care este legată, în felul acesta, de ignoranţă şi fanatism. Aşa cum spunea şi apostolul Pavel, în textul mai sus citat, prin studierea realităţii care ne înconjoară, îl putem cunoaşte pe Dumnezeu. El se revelează prin creaţia Sa, natura care ne înconjoară fiind o carte deschisă, o “Biblie a naturii.” În ea putem citi informaţii despre Dumnezeu. (1 Romani 19-20) Numai că citirea acestor mesaje presupune cunoaşterea realităţii înconjurătoare cu ajutorul ştiinţei, adică al unor cunoştinţe sistematizate şi legate între ele în structuri teoretice, cu verificabilitate practică.

Realitatea nu este constituită doar din obiecte şi fenomene, care se adresează simţurilor şi pot fi înţelese la prima vedere, dar mai ales din principii, legi şi componente pentru care aceste fenomene nu sunt decât o formă de manifestare. Cunoaşterea acestor principii de funcţionare a universului în care trăim este o modalitate de a îl cunoaşte şi înţelege pe Cel care le generează în mod continuu, adică Dumnezeu. A exclude această cale de cunoaştere şi a considera că Biblia scrisă şi canonizată este unica modalitate de a obţine cunoştinţe despre Dumnezeu, este o mare eroare, pe care instituţiile bisericeşti au săvârşit-o în trecut şi unele dintre ele o săvârşesc şi în prezent. Dumnezeu se revelează şi în mod direct, în minţile noastre, prin Duhul Sfânt şi aceasta este calea principală de a îl cunoaşte pe El.

În ceea ce priveşte cunoaşterea viitorului, Dumnezeu se raportează altfel la timp, decât noi. Dumnezeu este deasupra timpului şi în timp, în mod simultan şi dacă pentru oameni călătoriile în timp sunt doar o speranţă de viitor, pentru El vehicularea înainte şi înapoi în timp este probabil ceva banal. Dumnezeu nu are nevoie să călătorească în timp deoarece El este situat, în acelaşi moment, în trecutul, în prezentul şi în viitorul nostru. Noi nu existăm încă în viitor, dar Dumnezeu există deja şi în viitor întrucât El există din totdeauna şi pentru totdeauna. Dumnezeu, care există şi în viitor, cunoaşte viitorul pentru că participă la acesta. Deoarece Dumnezeu există deja în viitor, şi pentru că cei mântuiţi, conform afirmaţiilor N.T., au un viitor, aceasta înseamnă că ei se află deja cu Dumnezeu, în Împărăţia Sa, în viitor. Cu alte cuvinte, aceia care sunt prezumaţi că vor fi cu Dumnezeu, pentru veşnicie, sunt deja cu El, au intrat deja în eternitatea Împărăţiei Cerurilor, din perspectiva Lui.

 Dumnezeu a desfăşurat planul mântuirii încă de la întemeierea lumii şi ştie dinainte, în mare detaliu, tot ce se va întâmpla până la sfârşit. Cu alte cuvinte, Dumnezeu, mai întâi, a proiectat lumea noastră, înainte ca ea să fie pusă în operă şi apoi a intervenit pentru realizarea ei. Aşa cum un bun inginer desfăşoară şi analizează în prealabil un proiect, înainte de a îl realiza, tot astfel Dumnezeu, mai întâi, a lăsat lumea să existe în planul Său, iar lucrul acesta i-a permis să vadă cum evoluează aceasta. În acest plan sunt cuprinşi toţi aceia care sunt născuţi din Dumnezeu, deci într-un anumit sens, aceştia au fost încă de la întemeierea lumii cu Dumnezeu şi deoarece, din perspectiva lui Dumnezeu, care există şi în viitor, cei mântuiţi sunt şi acum cu El, în certitudinea viitorului lor, oferită de El, aceasta înseamnă că ei au fost din totdeauna şi vor fi pentru todeauna cu El. (Efeseni 1: 4-12)

Pentru un al doilea tiraj al cărţii de faţă am considerat că se impune această introducere. Această lucrare nu este una de filozofie „ştiinţifică” ci mai degrabă de teologie ne denominaţională şi din acest motiv anumite aspecte prezentate, care ar trebui, în mod necesar, să îmbrace o formă filozofică, mai sofisticată de exprimare, nu sunt prezente. Am scris această lucrare cu gândul la o gamă largă de cititori şi din acest considerent nu mi-am permis luxul să mă urc în sfere în care, câteodată, limbajul filozofic devine greu de descifrat, pentru persoane care nu sunt pregătite în mod special în acest domeniu.

Pe de altă parte, am dat ne numărate citate din Biblie, întrucât, trebuie să recunoaştem, Biblia este fundamentală pentru ceea ce oamenii profesează, din punctul de vedere al credinţei lor creştine şi că un Creştinism fără Biblie este egal cu o teorie despre Creştinism şi nu cu fenomenul în sine. Poate voi fi acuzat că am abuzat de folosirea a prea multe citate din Biblie, dar cu siguranţă nu voi fi acuzat de faptul că această carte nu se întemeiază, într-un mod temeinic, pe cartea de bază a Creştinismului, care este Biblia, înţeleasă ca o colecţie formată din V.T. şi N.T.

Totuşi, întrucât filozofia şi teologia nu se pot despărţii, mi-am propus ca în această introducere să aşez şi o minimă temelie filozofică acestei lucrări, însă nu expunând un sistem filozofic personal ci făcând apel la unii mari gânditori care şi-au exprimat ideile înainte de mine. Am regăsit puternice afinităţi cu modul lor de a gândi dar fără îndoială şi deosebiri importante de concepţie cu atât mai mult cu cât în nici o altă lucrare scrisă nu am descoperit o adevărată teologie a adevăratei Bisericii a lui Dumnezeu şi de aceea am început să o formulez în această carte.

În primul rând mă voi referii la Nicolai Berdiaev şi voi asigura citititorul cu citate extinse din una din lucrările sale şi anume „Biserica şi lumea.” Voi raporta aceste citate la propriile mele idei, exprimate în această carte. Mă desparte de Berdiaev un renume, pe care acesta şi l-a creat, pe bună dreptate, în secolul trecut, dar şi o evoluţie a fenomenului creştin, produsă, între perioada în care aceste a trăit şi a scris şi zilele noastre. Mă apropie însă, până la identificare, de acest autor, modul în care acesta vede şi înţelege Creştinismul ca fenomen spiritual şi de asemenea limitele Creştinismului practicat de Bisericile instituţionale.

Voi începe cu cea ce ne identifică şi apoi voi face referire şi la ceea ce ne desparte. În acest scop mă folosesc de citate lungi din lucrarea lui Nicolai Berdiaev, deja amintită, citate extrem de revelatoare, din punctul de vedere al mesajului pe care încerc să îl transmit prin această lucrare.  Iată pe primul dintre ele.

„Este Biserica o realitate ontologică? Catehismul nu ne dă nici o informaţie în privinţa asta. Ontologia Bisericii este încă puţin descoperită (revelată); este o datorie ce revine viitorului. Încă nu este suficient de reală şi actuală esenţa Bisericii, ca să permită elaborarea ontologiei sale. De altminteri, este posibilă o definiţie a naturii Bisericii?

Văzută din exterior, Biserica nu poate fi înţeleasă deplin; nu se poate defini raţional, prin concept. Trebuie trăit în Biserică, ea neputând fi înţeleasă decât în experienţă. Nu ni se impune ca o realitate exterioară. Ce ni se pare că înţelegem nu constituie natura sa intrinsecă. Biserica nu este un templu clădit din pietre, nu este o adunare de credincioşi, nici o parohie compusă din oameni; mai mult, nu este o instituţie reglementată prin norme juridice, deşi toate aceste elemente fac parte din fiinţa ei. Ea nu deţine limite şi semne exterioare, care ar determina natura sa interioară şi ar putea-o diferenţia de fiinţă. Biserica deţine un element fizic, psihic şi social, dar nu prin aceste elemente îi putem defini natura. Biserica nu este tangibilă, nu aparţine lumii lucrurilor văzute, nu este o realitate empirică la fel cu mineralele, plantele sau animalele. Aparţine lumii lucrurilor nevăzute, ce nu se pot demonstra decât prin credinţă; este o realitate spirituală interioară.

Este adevărat că Biserica există pentru toţi ca o realitate empirică, că fiecare trebuie sa-şi determine atitudinea în privinţa ei. Duşmanii, care nu cred în ea, luptă contra ei ca şi cu o realitate. Dar ei recunosc realitatea ei într-un cu totul alt sens decât cei care cred şi trăiesc în ea. Căci din exterior nu se percep tangibil decât pietre, un ritual, o instituţie, oameni care ocupă un rang într-o ierarhie. Dar autentica realitate a Bisericii, ca fiinţă, este intimă, mistică; stă dincolo de pietre, de ierarhie, de ritualuri, de concilii etc. Natura sa este spirituală, căci ea însăşi aparţine lumii spirituale şi nu lumii naturale. Aceasta nu înseamnă că ea nu se întrupează în lumea naturală şi istorică, rămânând nevăzută.”[1]

Ceea ce ne spune Berdiaev, în acest citat, din puctul de vedere al mesajului pe care încerc să îl transmit prin cartea mea, este faptul că în perioada în care el îşi scria opera, natura bisericii, din punct de vedere ontologic, părea imposibil de definit. În ceea ce mă priveşte eu consider că natura Bisericii este una divină şi nu divino-umană şi în nici un caz una instituţională şi aduc ne numărate argumente în acest sens. De altfel, cu toate că Berdiaev afirmă că nu putem cunoaşte, din punct de vedere ontologic Biserica, într-un spirit Kantian, el totuşi identifică Biserica ca pe „o realitate spirituală interioară.”  Eu voi arăta că adevărata Biserică a lui Dumnezeu, adică Biserica celor Aleşi, are o natură pur divină, din puctul de vedere al originii constituirii sale, al structurii, al componenţei, al funcţionării, al misiunii şi al mesajului. În acest fel consider că mă apropii cu un pas mai mult de înţelegerea ontologică a Bisericii. De ce este necesară această abordare? Deoarece elementul uman, caracteristic al bisericilor instituţionale sau corporatiste, care deci se revendică a fi „biserici divino umane” s-a dovedit a fi, de alungul timpului, un element corupător, pervertitor, al mesajului divin cu tendinţa de a înlocui acest mesaj cu un altul, mult mai uman, încărcat de tradiţii pur culturale, dar care opturează transcedentalul, deci calea spirituală către realitatea edificatoare a ne sfârşitului. Finit şi infint sunt două noţiuni şi perspective diferite, în cadrul Creştinismului, care pot fi înţelese prin prisma unor moduri de gândire diferite. Această afirmaţie însă nu se poate face decât în momentul în care se produce o delimitate clară între Bisericile instituţionale sau corporatiste şi Biserica celor născuţi din Spirit sau Biserica Spirituală Unică. Este vorba despre o delimitare şi nu de o separare, deoarece alegerile şi eventualele decantări între persoanele individuale le face Dumnezeu însuşi.

Pe de altă parte, nu aş putea să adaug multe, atunci cînd Berdiaev susţine că Biserica este o realitate spirituală interioară. Ceea ce voi face eu în carte este să descriu mecanismul prin care Biserica devine o astfel de realitate pentru om. Biserica nu este formată din clădiri, din temple clădite de mâini omeneşti, ea este clădită din spiritele umane, împreună cu tote posibilele spirite ale cosmosului, unite într-un Spirit unic, pe care îl denumim Dumnezeu. Chiar dacă instituţiile bisericeşti ne epatează cu astfel de desfăşurări spectaculoase în piatră, siclă sau marmură, totuşi accentul trebuie pus mereu şi mereu pe realitatea interioară, pe faptul de conştiinţă, pe trăire, pe analiza prealabilă oricărei decizii, în care omul se vede pe sine în aproapele său. Biserica este o realitate interioară lui Dumnezeu şi nu exterioară Lui. Este o mare greşeală să se considere că, pentru omul spiritual, adică născut din nou, există o limită, un fel de graniţă, care îl sau care o desparte de Dumnezeu. Dumnezeu şi omul devin una în Spirit, în şi prin Cristos, lucru care se opune vehement autoritarismului instituţiilor bisericeşti. Delimitarea rămăne valabilă numai până în momentul în care persoana umană este renăscută din punct de vedere spiritual, pînă în acel moment putem spune, o dată cu Cristos că, în nici un caz, „carnea şi sângele” nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta este o Împărăţie spirituală, dar spiritele nu se supun delimitărilor şi dezbinărilor impuse de „carne,” de trup. În „carne” suntem deosebiţi, mai slabi sau mai graşi, mai înalţi sau scunzi, mai urâţi sau mai frumoşi dar în Spirit toate aceste unităţi de măsură dispar şi singura evaluare se poate face în funcţie de valori spirituale, cum ar fi capacitatea de dăruire de sine, curajul, aspiraţia către frumos şi către dreptate. Avem în comun acelaşi Spirit, dar avem nevoie de Dumnezeu pentru a regăsii această unitate şi atunci când Spiritul conduce „carnea” intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu.

Omul nu este ceea ce pare a fi, este mai degrabă un univers care la fel ca şi cosmosul cuprinde în sine o dimensiune finită, materială, dar şi o dimensiune infinită spirituală. Când privim un om ne este imposibil să vedem uriaşa sa extensie în spaţiu şi timp şi de aceea avem nevoie de spiritualitate pentru a ne vedea unii pe ceilalţi şi pentru a ne înţelege unii pe ceilalţi. O societate este cu atât mai evoluată cu cât acordă o importanţă mai mare dimensiune interioare a omului, prin cultură. Cultura este necesară deoarece ea vorbeşte despre omul interior, depăşind cu mult limitele înguste ale unui materialism, „încastrat în piatră.” Cultura materială face parte din cultură, înţeleasă ca un fenomen mai general, dar spiritualitatea este motorul care îl face pe om să privească către depăşirea propriilor sale limite, către transcedental. Visul omului este acela de „tineteţe fără bătreneţe şi viaţă fără de moarte” şi Creştinismul vine în întîmpinarea acestui deziderat şi promite realizarea lui, pentru aceia care cred în Dumnezeu. Ce ar putea omul să îşi dorească mai mult de atît? Probabil nu este nimic mai mult, dacă la nemurire se adaugă şi fericire veşnică. Din acest motiv pretenţia Creştinismului trebuie luată foarte în serios, acesta promite realizarea celor mai înalte aspiraţii umane.   

Instituţiile bisericeşti ne trag către în jos, către diviziuni şi delimitări omeneşti, către lupta de putere, către frică, căci altfel cum ar putea să ne controleze trupurile noastre trăcătoare. Bisericile instituţionale sunt dogmatice, posesive şi din păcate are fiecare propria ei agendă doctrinară şi instituţională, pornită din convigerea că fiecare are dreptate şi deţine adevărul absolut despre Dumnezeu. Fiecare popor, prin majoritatea membrilor care îl compun iubeşte tradiţia religioasă în care s-a născut tot aşa cum, de exemplu, vechii Romani iubeau tradiţia lor religioasă. Atunci când între ei au apărut primii Creştini s-au grăbit să încerce să îi extermine şi să îi chinuiască, în moduri dramatice. Isus ne învaţă însă să iubim adevărul, mai presus de toate lucrurile, căci adevărul şi nu tradiţiile noastre ne va face liberi.  Isus a fost ucis de ne înţelegerea generată de o tradiţie religioasă, cea iudaică, din perioada în care El şi-a desfăşurat activitatea pe pământ. Este foarte bine atunci când există o suprapunere perfectă între o anumită tradiţie religioasă şi adevărul lui Dumnezeu dar întrucât există atâtea tradiţii religioase diferite şi un singur  set de adevăruri despre un Dumnezeu unic, orice tradiţie trebuie să tindă către acel adevăr unic ne lăsându-se prea mult înglodată în amănunte legate mai degrabă de aspecte culturale şi istorice decât de realitatea vie, transcedentală a lui Dumnezeu. Este vorba desigur nu de a renunţa la tradiţii, dar de a sublinia latura lor vie şi prioritatea pe care o are, pentru viaţa noastră spirituală, revelaţia continuă, pe care Dumnezeu o adresează oamenilor.

Tradiţiile nu trebuiesc considerate a fi o încastrare dogmatică a gândurilor şi trăirilor unor sfinţi ci doar un exemplu de ceea ce înseamnă trăirile spirituale pe care toţi suntem chemaţi să le parcurgem şi chiar să le depăşim. Tradiţia trebuie să fie edificatoare şi creatoare şi în nici un caz restrictivă şi dominatoare. Îngroparea revelaţie, chiar când se face cu preţul unor foarte sofisticate şi scumpe funeralii, chiar când este însoţită de un sobor ne sfârşit de preoţi, cu rangul cel mai înalt, ne poate costa posibilitatea de a trece pragul escatologic, ne poate costa mântuirea sufletului. Pe de altă parte, aşa cum Berdiaev nu uită să reamintească, ca pe un mesaj al Bibliei, Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta. (Ioan 18; 36) Fără îndoială că Nicolai Berdiaev are perfectă dreptate atunci cănd afirmă că Biserica lui Dumnezeu şi mi-aş permite să subliniez, adevărata Biserică a lui Dumnezeu, nu poate fi percepută şi cu atăt mai puţin cunoscută decăt de către cei care fac parte din ea. Este vorba desigur de Biserica Spirituală Unică pentru-că în ceea ce priveşte marile catredale, ele pot fi vizitate de oricine. Am să continui cu un alt citat din aceeaşi carte a filozofului rus.

„Înţeleg Biserica din experienţă; or, această experienţă începe când ajung să depăşesc mărginirea, izolarea lumii mele psihice, ruptura şi împărţirea, când pătrund în unitatea marii lumi spirituale, biruind timpul şi spaţiul. Această lume şi experienţă spirituală sunt supra-individuale şi supra-psihice; virtual, ele aparţin Bisericii. Viaţa spirituală este în mod metafizic socială şi nu individualistă, iar Biserica, în sensul profund al cuvântului, are o natură spirituală socială. Experienţa Bisericii este ecumenică, pentru că ecumenismul este una din calităţile sale ontologice. Nu sunt singur în această experienţă, sunt în spirit cu toţi fraţii mei; oricare ar fi locul sau epoca în care au trăit.

Eu însumi sunt limitat în cunoaştere, experienţa mea este restrânsă şi nu poate îmbrăţişa plenitudinea şi diversitatea fiinţei. Prin mine însumi, nu am cunoscut multe întâlniri spirituale determinante. Am scris această lucrare; dar în această carte nu am putut atinge decât raze parţiale ale luminii, nu am întrevăzut decât anumite aspecte ale adevărului. Dar am putut să mă exteriorizez, am putut, vorbind metafizic, să depăşesc propriile mele limite. Am putut comunica cu experienţa fiinţei apropiate în duh, cu experienţa supra-personală. în experienţa religioasă a Bisericii, în întâlnirea cu Hristos, omul nu este singur, nu este părăsit în mărginirea lui, ci este cu toţi cei care au cunoscut această experienţă, cu tot universul creştin, cu apostolii, sfinţii, cu toţi fraţii în Hristos morţi sau vii.”[2]

Există o experienţă spirituală comună, numită Biserică, aşa cum remarcă Nicolai Berdiaev. Ceea ce autorul rus nu a scos în evidenţă şi deci îmi revine mie să fac acest lucru, în lucrarea de faţă, este faptul că această legătură spirituală nu are nici un fel de condiţionare instituţională. Cu alte cuvinte legătura spirituală dintre oameni nu se stabileşte prin convenţia lor contractuală ci în baza condiţiei prealabile de a fi în comunitate cu Dumnezeu. Nu putem avea o legătură spirituală între noi atâta vreme căt nu suntem conectaţi la sursa spiritualităţii, adică la Dumnezeu. Mai întâi aparţinem de Dumnezeu şi apoi aparţinem de comunitatea spirituală numită Biserică. Putem foarte bine să aparţinem de o instituţie bisericească tradiţională şi totuşi să nu aparţinem nici de Dumnezeu şi nici de adevărata Sa Biserică. Putem fără îndoială să aparţinem de orice instituţie bisericească, cu numele, să fim înregistraţi în registrele acestora, dar în acelaşi timp să fim pe dinafara a ceea ce reprezintă realitatea spirituală a adevăratei Biserici a lui Dumnezeu. Sunt de acord, întru totul cu Berdiaev că intrarea în Biserică, după mine în Biserica Spirituală Unică, înseamnă în acelaşi timp, ieşirea din singurătatea personală dar intrarea numai în instituţia bisericii nu numai că nu elimină sentimentul de singurătate, dar chiar îl agravează. Suntem în unitate cu ceilalţi numai atunci când intrăm în lumea aceluiaşi Spirit unic pe care îl denumim Dumnezeu. Corpurile noastre îşi găsesc de regulă un loc temporar într-o ţară şi într-o casă, sau, în mod succesiv, în mai multe, dar locul spiritelor noastre este în Dumnezeu, singurul loc unde acestea îşi pot realiza cele mai înalte aspiraţii, acolo unde este adevărata lor locuinţă, cea veşnică.

Textul lui Berdiaev, din opera citată continuă astfel:

 „Nu aparţine Bisericii numai generaţia celor vii, ci fac parte din ea toate generaţiile trecute. Toate sunt vii în Biserică, iar eu sunt în uniune reală cu ele. Iată una din trăsăturile esenţiale ale Bisericii; în ea, în duhul ecumenic, vibrează o singură inimă; aici toţi oamenii întâlnesc un singur şi acelaşi Hristos, toţi primesc de la El o forţă unică şi unificatoare. Hristos este în noi şi noi suntem în Hristos. Formăm generaţia (rasa) unică a lui Hristos, noua generaţie omenească spirituală, cea a Noului Adam.

Această nouă generaţie posedă inteligenţa (mintea) lui Hristos; prin ea, înţelegem ce nu am fi putut cunoaşte prin inteligenţa noastră. Omul care trăieşte în Biserică pătrunde într-o nouă ordine a fiinţei; natura sa suferă o schimbare, devine mai spirituală. În Biserică, în noua generaţie, fiinţează nu numai inteligenţa lui Hristos, dar şi iubirea lui Hristos, libertatea Sa, necunoscută de lumea naturală, a generaţiei Vechiului Adam. Biserica este structura iubirii şi a libertăţii şi sintetizează unirea lor. În lumea naturală, libertatea şi iubirea sunt despărţite; libertatea refuză unitatea, ea se afirmă în dezacord; unirea şi unitatea au forma constrângerii şi arbitrarului. Dar ordinea Bisericii, lumea sa spirituală, nu cunoaşte constrângerea; nu cunoaşte nici libertatea ce se ridică împotriva unităţii, a iubirii.”[3]

 Componenţa adevăratei Bisericii a lui Dumnezeu este fără îndoială una ecumenică, dar este vorba de un ecumenism spiritual şi în nici un caz unul exclusiv instituţional. Din adevărata Biserică a lui Dumnezeu fac parte toţii aceia al căror spirit a fost trezit la viaţă, în şi prin Duhul lui Cristos, atât cei vii dar şi cei morţi. Cine nu are Duhul lui Cristos nu este al Lui.  Convertirea sau transfigurarea naturii umane într-o natură spirituală sau, ca să folosesc expresia apostolului Pavel, dobăndirea unei firi duhovniceşti, se face numai prin activitatea spirituală a lui Dumnezeu prin acţiunea Sa asupra spiritelor, prin „învierea din morţi” a acestora, prin chemarea lor la viaţă de către Cristos.  În felul acesta dobândim şi mintea lui Cristos şi înţelegem motivaţiile profunde, care l-au determinat să aleagă, în mod deliberat crucea.

„Actualizându-se şi întrupându-se în lumea naturală şi istorică, Biserica poate îmbrăca formele inerente acestei lumi; poate împrumuta principiul constrângerii şi violenţei. Dar aceste elemente sunt străine naturii sale interioare, esenţei sale. Biserica este corpul mistic al lui Hristos; aparţinându-i, înseamnă a fi un membru al corpului lui Hristos, a fi o celulă a acestui corp mistic, un organ al acestui organism mistic. Aparţinând corpului mistic al lui Hristos, primim inteligenţa Sa, iubirea Sa, libertatea ce n-am avut-o şi nu am cunoscut-o în lumea naturală, în izolarea noastră psihică.”[4]

  Bisericile instituţionale sunt, aşa cum remarcă şi Nicolai Berdiaev, amprentate de lumea în care trăim, sunt imaginea lumii noastre umane, dar, aş adăuga eu, Biserica celor născuţi din Spirit este imaginia lui Dumnezeu. Pentru Berdiaev delimitarea aceasta nu este destul de clară şi în realitate nici nu poate să fie deoarece până în momentul în care facem o deosebire şi o decongestionare pronunţată a ceea ce înseamnă de fapt Biserica Spirituală Unică, adevărata Biserică a lui Dumnezeu şi a ceea ce înseamnă Bisericile instituţionale sau corporatiste nu avem instrumentele conceptuale necesare pentru a înţelege dinamica interioară a fenomenului extrem de complex, pe care îl constituie Biserica.

  „Biserica nu este o realitate ce există paralel cu altele; nu este un element din totul (totalitatea) istoric şi universal; nu este o realitate obiectivă împărţită. Biserica este totul, ea constituie întreaga plenitudine a fiinţei, a vieţii lumii şi omenirii, dar în starea de încreştinare. Ea posedă o natură cosmică, şi uitarea acestei naturi indică decadenţa conştiinţei sale. O concepţie despre Biserică ce ar înfăţişa-o ca un institut medical, în care sufletele vin pentru tratament, ar fi o concepţie lamentabilă. Cei care nu văd în Biserică decât o instituţie, reneagă natura sa cosmică. În Biserică creşte iarba şi florile se deschid, biserica este cosmosul încreştinat. Hristos a pătruns în cosmos, aici a fost crucificat, în el a înviat şi totul s-a schimbat şi înnoit, întregul cosmos urmează drumul răstignirii şi învierii.

Cosmosul încreştinat, în care este învins haosul, constituie frumuseţea, de aceea Biserica poate fi definită ca adevărata frumuseţe a fiinţei. Şi orice dobândire de frumuseţe în lume este într-un sens profund o încreştinare. Frumuseţea este scopul vieţii universale; este îndumnezeirea lumii. Frumuseţea va salva lumea, cum a spus Dostoievski. Obţinerea frumuseţii constituie salvarea lumii. O concepţie întregită (integrală) despre Biserică este cea care o înfăţişează a fi cosmosul încreştinat, ca frumuseţea. Doar o concepţie diferenţială o transformă în instituţie.”

Revine fără îndoială ca fiind meritul lui Nicolai Berdiaev, acela de a extinde Biserica la realitatea cosmică a dimensiunilor sale, dar personal nu am mers pe această direcţie, în lucrarea de faţă, întrucât o analiză telogică în această direcţie ar presupune o dezvoltare masivă, în sine, a tematicii Bisericii. Această dimensiune cosmică trebuie raportată, după părerea mea şi la posibilitatea existenţei unor alte civilizaţii cosmice inteligente şi la relevanţa pe care jertfa pe cruce a lui Isus Cristos, adică o fiinţă umană şi divină, ar putea avea-o pentru ele. Sunt oare toate lumile inteligente asemănătoare cu cea umană sau este universul populat doar de fiinţe umane sau umanoide, dar care nu se cunosc între ele? De ce nu se cunosc între ele dacă acestea tind la unitate, sau în ce mod pot fi ele presupuse ca făcând parte din Biserica lui Cristos, după răstignirea Sa pe cruce? Are jertfa lui Cristos aceeaşi relevanţa ca şi pentru pământeni, pentru eventuale fiinţe cosmice, diferite de om? Ce ne îndreptăţeşte să privim omul ca singura formă în care poate exista viaţa inteligentă, în cosmos? Privit într-o altă perspectivă decât cea teologică, de exemplu în perspectiva filozofiei ştiinţei, acest set de întrebări pot dobândi un răspuns diferit decât cel sugerat de Berdiaev. În orice caz, acest mod de abordare printr-o filozofie sau teologie cosmică este probabil inexistent, în momentul de faţă.  Are jertfa expiatoare a lui Isus aceaşi aplicabilitate pentru orice fiinţă inteligentă, indiferent de locul în univers sau în universuri, în care acestea s-ar afla? Mai există şi alte fiinţe care au căzut în păcat, în afară de om şi oare istoria lui Adam şi Eva se repetă pe pămănt, după ce ea şi-a desfăşurat dramatismul în alte zone ale universului? Desigur Biblia tace cu desăvărşire în aceasta privinţă şi Berdiaev presupune că prin jertfa lui Cristos tot cosmosul este creştinat, dar ce înseamnă aceasta, în mod concret pentru clusterele de galaxii, de exemplu? Personal, mă limitez să afirm că prin jertfa lui Cristos sunt creştinaţi numai aceea care înţeleg şi primesc această jertfă. Jertfa în sine are vocaţie universală, desigur dacă universal, în acest context, înseamnă doar toţi oamenii care trăiesc pe pământ, dar jertfa are eficacitate numai pentru aceia care îi cuprind valoarea. Sunt de acord cu Berdiaev că o bună explicaţie pentru materializarea spiritului, pentru întrupare, este dragostea lui Dumnezeu pentru frumuseţe, dragostea fiind forma supremă de frumuseţe pentru Dumnezeu şi om, aceasta în cazul în care textul său poate fi extins către această accepţiune. Frumuseţea este o componenetă esenţială a ceea ce numim Dumnezeu şi consider că o învăţătură creştină în care se pune un accent deosebit pe morală, dar se lasă deoparte latura estetică nu este doar incompletă, dar poate să fie chiar dăunătoare. În ce fel? Dreptatea fără frumuseţe ne prezintă un Dumnezeu justiţiar, dar nu ne arată motivaţiile acestei justiţii. Frumuseţea nu are limite şi din acest motiv iubirea este veşnică. Contemplarea frumuseţii lui Dumnezeu anulează orice frică. Consider că primul sentiment pe care îl încearcă un călător atunci când îşi îndreptă ochii către privelişti minunate este dispariţia oricărei frici. Ceva mai mare şi mai evocator decât propria imaginaţie se află în faţa ochilor şi acel ceva înalţă spiritul deasupra condiţionărilor materiale. 

 „Dar până la realizarea împărăţiei lui Dumnezeu, Biserica duce o existenţă împărţită. Trebuie să se ridice peste elementele neiluminate ale lumii, nu se poate confunda cu ele. Biserica este, mai întâi, nevăzută, interioară, mistică. Aparţine ordinului spiritual şi nu celui natural. În această calitate, Biserica este în stare potenţială; din punct de vedere mistic, ea nu este încă complet actualizată.”[5]

Consider, alături de Berdiaev, că Biserica este mai întăi o realitate interioară, mistică şi că dacă nu este aşa ceva nu este nimic. O instituţie numită „biserică,” în care nu ar funcţiona şi credincioşii născuţi din nou, nu ar fi decât o capcană intelectuală şi spirituală adică o religie goală de conţinut spiritual, care ar ţine pe loc dezvoltarea armonioasă şi progresul umanităţii. Credinţa creştină nu trebuie să se bazeze doar pe dorinţa, todeauna cu împlinire viitoare, a unui obscur „mai bine.” Credinţa creştină înseamnă racordarea efectivă a spiritului uman la viaţa spirituală a cosmosului, pentru aceeia care consideră că există o astfel de viaţă spirituală, înseamnă viaţă din Viaţă şi nu doar dorinţe ne precizate şi speranţe ne confingurate şi care sunt imposibil de definit la nivelul strict al naturii umane. Credinţa creştină nu este în nici un caz un set de reguli, mai mult sau mai puţin stricte, ci este participarea la Fiinţa Aceluia care poate stabili reguli, dar care în fond nu are decât o singură regulă şi anume aceea că putem participa liber la Spiritul Lui, dacă îl iubim pe El.

 „În conştiinţa Bisericii, se înfruntă două principii; anticul principiu elenic, artistotelic al formei care limitează, al prezentului desăvârşit, şi principiul creştin, mistic, susceptibil întotdeauna de noi actualizări creatoare. Nu trebuie uitat că actualizarea şi întruparea chiar a Bisericii în istorie, ridică reacţii ale naturii omeneşti, limite ale gândirii mobile şi dinamice, ale orientării spirituale omeneşti. Biserica văzută nu este decât o prezentare parţială a Bisericii nevăzute, nu este decât o formă incompletă a materiei sale, a vieţii umanităţii şi a lumii. Biserica nu se manifestă şi nu se descoperă în toată plenitudinea fiinţei sale, nu real­zează toate posibilităţile ce le acoperă în ea însăşi. Actualizarea, întruparea şi deschiderea ei completă vor fi transfigurarea cosmosului, venirea unei noi lumi, instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu. Interiorul închide mult mai mari bogăţii decât exteriorul.”[6]

 Obiectul de dezbatere al cărţii pe care o prezint cititorului este tocmai raportul dintre Biserica vizibilă, pe care eu o denumesc Biserica instituţională şi Biserica invizibilă, pe care eu o denumesc Biserica celor născuţi din Spirit sau din Dumnezeu, a celor născuţi din nou, a celor înscrişi în Ceruri sau a celor Aleşi. Din ce în ce mai puţin Bisericile instituţionale sau corporatiste, adică Biserica vizibilă reflectă prezenţa în mijlocul lor a Bisericii Spirituale Unice. Apostazia organizaţiilor bisericeşti vizibile este un fenomen progresiv sau evolutiv, care a început acum aproape două mii de ani şi s-a adâncit treptat, luând o turnură dramatică mai ales o dată cu recunoaşterea validităţii Biericii creştine prin edictul de la Milan din 313, al cărui autori au fost Constantin cel Mare şi Licinius, cel din urmă care guverna partea de est a Imperiului Roman şi  ulterior prin lucrările Conciliului de la Nicea din 325. Există, fără îndoială şi o latură vizibilă a Bisericii invizibile, în caz contrar de unde am putea ştii că aceasta dintâi există cu adevărat? De remarcat este însă faptul că manifestările exterioare ale Bisericii vizibile, instituţionale, nu sunt identice cu manifestările exterioare ale Bisericii invizibile, adică a Bisericii Spirituale Unice. Invizibil şi vizibil, în acest context, sunt noţiuni relative, deoarece Biserica celor născuţi din Spirit este invizibilă doar atunci cînd este privită din exterior, dar este vizibilă pentru membrii ei. Din acest considerent chiar deosebirea între Biserica Spirituală Unică şi Bisericile instituţionale, în ansamblul acestor fenomene, nu poate fi făcută decăt de cei care au o legătură spirituală proprie cu Dumnezeu. În acelaşi timp, orice manifestare spirituală bazată pe puterea lui Dumnezeu, adică orice mesaj spiritual sau manifestare spirituală, datorate acţiunii Duhului Sfânt, orice manifestare a darurilor şi a roadelor spirituale, sunt în acelaşi timp şi o manifestare vizibilă a Bisericii invizibile. Prin urmare, aceste manifestări sunt vizibile dar există pericolul ca ele să fie puse pe seama activităţilor instituţionale bisericeşti, legitimându-le acestora din urmă, existenţa. Sper că cititirorul va descoperii în cartea pe care i-o prezint suficiente elemente, care să îi permită să discearnă între ceea ce este cu adevărat spiritualitate şi ce este industrie religioasă, în domeniul Creştinismului.

„Întruparea este simbolizarea; Biserica văzută este simbolizarea Bisericii nevăzute; ierarhia pământească este cea a ierarhiei cereşti. Dar simbolul presupune neapărat infinitul aşezat dincolo de el. Biserica prezentă şi întrupată în istorie, nu constituie insondabila profunzime şi plenitudinea sa, căci infinitul ei rămâne dincolo. Este imposibil de încarcerat nesfârşitul în sfârşit. Prin cunoaşterea acestui adevăr se distinge realismul simbolic de realismul naiv.

Biserica este corpul lui Hristos, care cuprinde tot infinitul vieţii cosmice, căci El însuşi este cosmic. Sacramentele şi dogmele Bisericii sunt expresia văzută a vieţii misterioase a corpului cosmic al lui Hristos.

Totuşi dogmele, cum am semnalat mai sus, nu sunt decât formulele simbolice ale adevărurilor experienţei spirituale, întâlnirile esenţiale ale omului cu Dumnezeu şi cu Hristos. Sacramentele nu sunt decât punctele principale şi văzute, în care se concentrează evenimentele teurgice, care se săvârşesc în viaţa cosmică. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este răstignit veşnic în cosmos şi jertfa sa euharistică este veşnic oferită. Biserica, duce spre aceste mistere ale vieţii divine, dar ele rămân de nepătruns raţionalismului şi spiritului său juridic. Prin natura ei Biserica este bilaterală; nu o putem aprecia dintr-un punct de vedere monofizit. Nu are numai o origine divină, are şi o origine cosmică, poartă nu numai semnătura lui Dumnezeu, dar şi amprenta lumii. Biserica este Dumnezeu-Lume, Dumnezeu-Umanitate.”[7]

Sunt de acord că Biserica văzută ar trebui să fie simbolizarea Bisericii nevăzute, dar acest lucru se poate realiza numai atunci când Biserica văzută exprimă latura invizibilă, a Bisericii Spirituale Unice, dar nu şi atunci când simbolul nu mai reflectă un conţinut real, atunci când simbolul se ridică la rangul de realitate de sine stătătoare, autonomă, atunci când simbolul uzurpă realitatea a ceea ce simbolizează, adică atunci când el devine o formă goală de conţinut, în sensul că îşi pierde puterea regeneratoare. Puterea spirituală de regenerare a Bisericii funcţionează numai atunci când persoana umană deţine chiar lucrul în sine, adică realitatea prezenţei lui Dumnezeu şi nu doar simbolul acesteia. Nu doar moaştele sfinţilor ci sfinţirea propriu zisă, nu doar icoana lui Cristos ci chiar pe Cristos, nu doar ungerea simbolică cu mir ci chiar puterea Duhului Sfânt prezentă în om şi manifestarea acesteia prin darurile şi roadele sale. În Biserica instituţională Ortodoxă Taina mirungerii este acea lucrare sfânta, instituită de Mantuitorul Hristos, prin care, ungându-se de catre episcop sau preot cu Sfantul Mir membrele celui botezat, odată cu pronuntarea cuvintelor: „Pecetea darului Sfantului Duh, Amin”, se împartăşeşte primitorului ha­rul întăririi, creşterii şi desăvărşirii duhovniceşti începute prin botez. Simbolul se practică cu zeci de milione de oameni dar câţi dintre aceştia manifestă în practică puterea Duhului Sfânt, săvârşind minunile pe care Cristos a prezis că le vor săvârşi aceia care cred în El? În multe cazuri simbolul nu este însoţit de realitatea pe care acesta ar trebui să o reprezinte.

 Dacă Isus nu prinde viaţă în noi înşine şi nu locuieşte în noi nu are nici o importanţă dacă participăm sau nu la administrarea simbolului respectiv. Totuşi trebuie spus că unele Biserici instituţionale echivalează administrarea simbolului cu lucrul în sine, adică atunci când un credincios participă la Eucharistie sau Cină, în acel moment pâinea şi vinul sunt considerate că se transformă, în mod concret, tangibil, în sângele şi trupul lui Cristos, prin urmare cel în cauză este efectiv locuit de El. Pe de altă parte, transformarea spirituală a persoanei se realizează numai atunci când Duhul lui Cristos locuieşte, în fiinţa umană, în mod efectiv şi acesta este un contact spiritual nu fizic care poate avea loc în momentul în care contactul cu apa şi vinul se produc efectiv, dar care poate foarte bine să nu se producă în acel moment. Contactul spiritual cu Cristos se poate produce cu totul în afara acestui context şi se întâmplă, de exemplu, atunci când Duhul lui Dumnezeu se pogoară asupra fiinţei umane. Acest lucru nu se întâmplă numai cu ocazia Cinei şi am dezvoltat în carte acest subiect. Confiscarea şi manipularea simbolurilor de către Bisericile instituţionale este o mare problemă şi această situaţie se extinde şi în legătură cu sărbătorile religioase, etc. Relaţia spirituală dintre Dumnezeu şi om se stabileşte din iniţiativa celui dintâi atât colectiv, prin întruparea lui Isus Cristos dar şi individual, prin chemarea la mântuire a fiecărui individ în parte.

Este foarte important să precizez că simbolul şi realitatea prezenţei lui Dumnezeu nu sunt unul şi acelaşi lucru şi că practicarea formală a simbolurilor nu are legătură cu activitatea Bisericii Spirituale Unice. Manipularea apare atunci când cele două sunt, în mod deliberat confundate şi atunci când oamenii se amăgesc cu ideia că practicând un simbol al Creştinismului, în mod automat intervine şi puterea divină. Evident nu sunt împotriva simbolurilor ci doar afirm că ele pot devenii o capcană pentru spiritul uman atunci şi numai atunci când nu sunt însoţite de o viaţă spirituală autentică în directă relaţie cu Dumnezeu.

„Biserica ecumenică nu este complet actualizată în Biserica văzută şi istorică; altfel ar fi inexplicabilă pluralitatea bisericilor şi confesiunilor. Biserica universală rămâne dincolo de toate diviziunile. Dacă, pe de o parte, prezentarea Bisericii în istorie constituie un proces de îmbogăţire, de a şti împlinirea rolului universal şi istoric ce trebuie să-l aibă creştinismul, pe de altă parte implică un proces de scădere, o inevitabilă adaptare la nivelul mediu al masselor populare. În Biserică, economia a jucat un rol preponderent. Toate corpurile istorice s-au creat pentru a servi interesele colectivităţilor; poartă amprenta lor. Religia, în lume, este o creaţie la care au colaborat poporul şi învăţaţii religiei, profeţii. De aceea, viaţa religioasă comportă, în acelaşi timp, stratificări populare şi stratificări spirituale aristocratice.

Biserica văzută nu poate exista numai pentru minoritatea aleasă; ea se adresează întregii omeniri şi întregului univers. De aici toată latura ei negativă, tragedia sfâşiată a destinului ei, toată atracţia sau repulsia din istoria ei. Biserica trebuie să coboare în adâncimile vieţii universale, nu poate rămâne pe culmi, cum doresc gnosticii, montaniştii şi discipolii diverselor secte. Lumea omenească, în care trebuie să trăiască Biserica, este doborâtă de naturalismul păgân, de ură şi mărginire. Adevărul ecumenic al Bisericii se scindează pe fascicole păgâne. Marea aberaţie istorică a stat în faptul că prea des omul a confundat mărginirile sale cu absolutul divin, a conferit o valoare absolută şi sacră trupului istoric. Biserica este o realitate ontologică, un organism spiritual; în această fiinţă reală, care se află nu numai pe pământ, dar şi în cer, nu doar în timp, dar şi în eternitate, sunt amestecate două naturi: Dumnezeu şi lumea, Dumnezeu şi umanitatea. Iată raţiunea pentru care Biserica, organism şi fiinţă reală, împărtăşeşte destinul lumii şi al umanităţii, suferă şi se dezvoltă. Biserica aparţine ordinii iubirii şi libertăţii, dar trăieşte în lumea naturală a discordiei şi constrângerii. Biserica aparţine ordinului spiritual, dar este cuprinsă în ordinul natural, pe care este chemată să-l transfigureze.

Sacramentele Bisericii constituie prototipurile transfigurării întregului univers. Numai prin sacramente, prin litur­ghie, prin euharistie comuniază poporul cu profunzimea vieţii spirituale. Sacramentele se săvârşesc în adâncurile vieţii cosmice; acolo se face jertfa lui Hristos. Sacramentele se realizează în fiecare fenomen al vieţii, dar sunt văzute şi concentrate în misterul (taina) Bisericii, şi acolo se revelă întregii umanităţi. Religia populară este liturgică şi simbolică.”

Biserica este un organism spiritual, aşa cum am consemnat în mai multe locuri, în această lucrare totuşi ea trăieşte în lume ca fiinţă reală cu caracteristici umane, după opinia lui Berdiaev. Pe de altă parte, o ideie ne consemnată de acesta, latura umană, ca să mă exprim astfel, trupul uman al Bisericii, adică instituţia bisericească ajunge să se constituie ca o entitate în sine devenind mai degrabă unul din multele trupuri ale lumii şi nu trupul lui Cristos. Acest proces de autonomizare, de transformare în vehicule ale unor interese pur umane, parcurs de Bisericile instituţionale, reprezintă obiectul lucrării de faţă şi delimitarea acestui fenomen faţă de puritatea şi frumuseţea spiritualităţii creştine unul dintre obiectivele principale ale acesteia.

Aş dori, în acest context de introducere, să revin puţin asupra sacramentelor. Biserica celor născuţi din Spirit nu a renunţat şi nu poate renunţa la sacramente. Principiul fundamental al acestui organism spiritual este însă negarea oricărui monopol din partea oricărei instituţii bisericeşti asupra sacramentelor. Biserica Spirituală Unică nu este un nou cult cu o nouă doctrină ci este o realitate pur spirituală ne organizată în forme instituţionale, fără nici o structură organizatorică stabilită de oameni, este viaţă spirituală, fără constrângerea instituţiilor religioase, de nici un fel.

Niciodată nu a exprimat la fel de bine un alt om, despre care eu să fi auzit, propriile mele idei şi bineînţeles propriile sale idei, altul decât Berdiaev. Desigur şi el şi eu ne-am adăpat de la aceaşi sursă spirituală. Acesta este motivul pentru care am dorit să reactualizez în această lucrare, unele texte care îi aparţin şi să retrezesc în acest fel interesul cititorilor pentru opera lui. Totuşi, demontarea mecanismului interior al Bisericii şi analiza raportului dintre părţile componente, tensiunile şi dinamica viitoare a fenomenului creştin, este un aport personal pe care eu îl aduc la această temă majoră, care este Biserica. Nu mă pot despărţii de analiza unor fragmente din cărţile lui Nicolai Berdiaev înainte de a mai face referire la câteva citate.

„Nu pot adera Bisericii punând condiţia de a nu accepta decât Biserica cerească, sau Biserica ce a realizat perfecţiunea pe pământ. Nu pot primi Biserica din exterior, ci numai din interior. Atunci, nu poate fi vorba de o legătură contractuală între ea şi mine; la Biserică aderând prin inferioritate. Doresc o dezvoltare creatoare, nu pot admite stagnarea, imobilitatea şi inerţia. Numai o concepţie întregită despre Biserică, înfăţişată prin cosmosul încreştinat, ca Biserică cerească şi eternă şi nu doar temporală şi istorică, mă eliberează de apăsarea ei exterioară, mă opreşte să emit judecăţi criticiste asupra ei. Intrarea în Biserică este pătrunderea în planul etern şi divin al lumii. Acest act nu implică o separare de concret, părăsirea lumii, ci cu adevărat participarea la transfigurarea lor.

Biserica este dinamică, este un proces creator; oprirea acestui proces este o slăbiciune şi un păcat omenesc. În Biserică nu există doar principiul lui Petru, ci şi cel al lui Ioan şi Pavel. Tradiţia esoterică a lui Ioan niciodată nu moare în Biserică; trăieşte nu numai în Evanghelia temporală şi istorică, dar şi în Evanghelia eternă. Hristos a propovăduit venirea împărăţiei lui Dumnezeu şi ne-a chemat în căutarea ei înainte de orice, nu a instituit dintr-o dată o Biserică istorică, cu întocmirea ei pământească. (În critica istorică, găsim multe idei, bine justificate în această privinţă, fără ca ea să cuprindă întinderea religioasă a afirmaţiilor sale. Există mari adevăruri la Zome, Sabatier, Heiler, dar ei nu văd adevărul istoric decât printr-o separare de conştiinţa Bisericii.) Obştea creştină primitivă trăia într-o atmosferă eshatologică, în aşteptarea celei de a doua Veniri a lui Hristos, a Venirii împărăţiei lui Dumnezeu; organizarea unei biserici, în sensul istoric al cuvântului, nu-i era necesară. Întemeierea Bisericii pentru viaţa pământească a devenit indispensabilă când s-a conştientizat îndelungul drum istoric ce mai trebuia parcurs, nefiind încă momentul instaurării împărăţiei lui Dumnezeu. Aceasta necesita organizarea, în vederea unei vieţi istorice. Darurile harismatice au slăbit şi canoanele s-au promulgat, recunoscându-se că harul sacerdoţiului este transmis prin succesiune apostolică. Pe pământ s-a instituit Biserica, în locul împărăţiei lui Dumnezeu. Dar niciodată nu trebuie să fie confundată Biserica pământească cu împărăţia lui Dumnezeu, nici identificată cu ea, căci Biserica nu este decât calea care duce la împărăţie. Ideea împărăţiei lui Dumnezeu rămâne o idee eshatologică şi nu istorică.”

 Am făcut, în prezenta lucrare, numeroase remarci asupra caracterului dinamic al Bisericii Spirituale Unice şi asupra modului evolutiv în care se acumulează cunoştinţele despre Dumnezeu. Pe de altă parte, instituţiile bisericeşti au închis în dogme fixe formularea unor adevăruri despre El. Dacă Dumnezeu este imuabil, nu acelaşi lucru este valabil şi pentru dogmele în legătură cu El. Aroganţa acelora care cred că ştiu totul despre o Fiinţă infinită şi care au închis într-o „cutie de valori,” la care au aruncat cheia, tot ceea ce se poate spune despre acastă Fiinţă trezeşte zâmbete dar şi revoltă atunci când ne gândim că în numele unor adevăruri „absolute” Inchiziţia a torturat oamenii şi i-a ars de vii şi că ar mai face din nou acest lucru dacă ar mai avea puterea să o facă. Dacă avem dreptul să ne exprimăm liber şi dacă eu să scriu această carte, este datorită acelui mult şi pe ne drept blamat „spirit secular,” adică a libertăţii scăpate de teroarea cenzurii religioase, fără de care nimeni nu ar fi putut să gândească şi mai ales să declare decât cea ce i se permitea de către Bisericile instituţionale. Nu este bine că lucrurile stau în acest fel adică faptul că ne datorăm libertatea „secularismului” şi nu Creştinismului. Şi din acest motiv dialectica dintre religie şi ştiinţă trebuie privită cu mare atenţie şi trebuie recunoscut că dezvoltarea ştiinţei a contribuit şi la o înţelegere mai profundă a valorii spirituale a Creştinismului, şi o definire mai exactă a libertăţii, în detrimentul institutuţionalismului religios.

Fundamentalismul religios creştin este în floare şi în ziua de astăzi şi în mod special printre Români, dar nu numai. Sunt destui aceia, mai ales printre Neo-Protestanţi, care văd în mijloacele de informare un adevărat pericol pentru „puritatea lor morală” şi privesc ştiinţa şi tehnologia cu suspiciune. Sunt mulţi, de asemenea, aceia care sunt mai ataşaţi de instituţiile bisericeşti de care aparţin, de cât de valorile spirituale ale Creştinismului şi aceasta pentru-că Isus Cristos ne cere dăruire de sine şi compasiune profundă pentru ceilalţi pe când Bisericile instituţionale nu ne cer decât banii noştri. De un singur lucru putem fi siguri salvarea noastră spirituală nu se poate cumpăra cu bani, oricât de mulţi, putem să îi corupem pe oameni, dar nu putem, în nici un caz, să îl cumpărăm pe Dumnezeu. În Romania se pendulează între o tradiţie religioasă extrem de îngăduitoare şi permisivă, cea Ortodoxă, în care Biserica instituţională promite să facă totul, prin acţiunile ei, pentru salvarea sufletelor şi un legalism exacerbat, promovat de multe culte Neo-protestante. Creştinismul spiritual descoperă dimensiunea personală, intimă a credinţei creştine, posibilitatea eliberării prin înţelegerea motivaţiilor profunde a unor valori morale, înălţimile spirituale pe care omul le poate atinge atunci când realizează, în mod conştient, frumuseţea unor relaţii bazate pe principiul dragostei spirituale creştine. Dostoievschi spunea că frumuseţea va salva lumea. Frumuseţea morală şi spirituală a lui Dumnezeu ne face să îl iubim, dar ce sens ar avea să acceptăm un nou stăpân autoritatar, după ce cu greu am scăpat de cei pământeşti, un stăpân care ar dispune de fiinţa umană în mod absolutist şi care se delimitează de aceasta printr-un zid, în care singura poartă de trecere este o instituţie bisericească sau alta? Dumnezeu şi omul sunt una, în Cristos, nimic nu îi desparte şi nimic nu îi poate îndepărta sau înstrăina. Suntem una cu Dumnezeu, în Cristos, aşa cum în însăşi persoana lui Isus cele două naturi, divină şi umană, se bucurau şi se îngemănau împreună. Nici vorbă de medierea vreunei instituţii religioase între Dumnezeul din Cristos şi omul din Isus, în interiorul Fiinţei Sale. Legătura cu Dumnezeu este o relaţie pur personală, intimă şi nu obiect de comerţ, pe piaţa publică. O dată scoasă din spaţiul interior, sufletesc şi aruncată în spaţiul public, credinţa personală se umple de praf şi chiar de noroi şi este de multe ori călcată în picioare de ceilalţi. 

„Epoca noastră a creat un dualism fără precedent al Bisericii şi lumii, al sacrului şi al profanului, al religiei şi al vieţii; a despărţit vechiul agregat istoric, în care erau adunate creştinismul şi viaţa socială. Această situaţie nu se mai poate menţine pentru conştiinţa religioasă; viaţa se trăieşte fără de dorirea lui Dumnezeu, rămâne fără justificare şi nesfinţită, religia este surghiunită într-un colţ al sufletului. Dar acest proces dureros deschide noi posibilităţi; graţie lui, creştinismul se eliberează de obiceiurile păgâne şi de vechea generaţie naturală, contribuie la spiritualizarea creştinismului, la naşterea unei spiritualităţi noi în lume. În Biserica văzută şi perceptibilă, vechea natură păcătoasă a omului există încă, şi adesea deformează şi slăbeşte creştinismul; dar până în prezent nu au fost complet deduse toate urmările dogmei hristologice. Tot ce a suferit Biserica, în viaţa sa istorică, coruptibil, funest, provine din neiluminarea, neîncreştinarea naturii omeneşti. Or, în istoria vieţii sale, ca şi în lume, majoritatea domneşte asupra minorităţii, adică partea mai puţin spirituală a omenirii domneşte peste cea mai mult spirituală. Şi această influenţă nefastă a activităţii omului în viaţa Bisericii a fost un imens obstacol în perceperea naturii sale teandrice, în sfinţirea interioară a procesului creator ce se săvârşeşte în ea.”[8]

Acest citat din Berdiaev, de final, aproape că nu mai are nevoie de comentarii totuşi trebuie menţionat că acesta vede Biserica ca un mediu în care se desfăşoară liber capacităţile omului creator şi aşa ar trebui să fie, dar în realitate Bisericile instituţionale, unele mai mult şi altele mai puţin, duc un război ne declarat împotriva celor mai recente descoperiri ştinţifice, încercând de multe ori un dogmatism desuet şi care devine din ce în ce mai puţin convigător. Oamenii sunt forţaţi să aleagă între ştiinţă şi religie, ceea ce reprezintă de fapt o opţiune falsă, pentru că ambele tind la cunoaşterea aceleiaşi realităţi. Există o legătură profundă între credinţa creştină şi filozofie. Preluarea literală a Bibliei poate duce şi în realitate chiar şi duce la o formă de moralizare forţată şi rigidă, la o morală creştină care cu toate că nu este din lumea aceasta este transformată într-un fel de „pat al lui Proclust.” Acesta din urmă este un personaj din mitologia greacă. Acesta ademenea călătorii și le oferea ospitalitatea casei sale. Odată ajunși în casă, Procust îi obliga să se culce pe un pat de aramă. Atunci când călătorul era mai scurt decât patul, Procust îi intindea corpul, trăgându-l de mâini și de picioare, până ce-l lungea pe potriva patului. Dacă oaspetele era mai lung decât patul, Procust îi tăia capul ori picioarele. Evident, în orice situație deznodământul era moartea călătorului ghinionist.[9]

Dincolo de mitologia Bibliei, umanitatea a încercat să dea un înţeles Fiinţei din spatele universului, în acelaşi timp, din centru universului şi de dincolo de univers, Forţei supreme, din care decurg toate lucrurile. Ce poate Fi, Acela care este deasupra fiinţei, despre ce vorbim atunci când vorbim despre Dumnezeu? Renunţarea la raţionalitate nu face servicii credinţei creştine şi chiar tinde să o redistribuie într-un spaţiu derizoriu. Pe de altă parte şi doresc să subliniez acest fapt, credinţa creştină fără dimensiunea sa mistică nu este decât un surogat al filozofiei sau moralei. Credinţa creştină are, la un moment dat, să spunem la fel ca şi soarele, două părţi, una văzută şi una nevăzută. Latura vizibilă este potenţată de cea invizibilă şi latura imanentă este posibilă datorită laturii transcendente. Dacă ar fi să folosim un exemplu din teoria relativităţii a lui Einstein, noi, planeta noastră şi individualitatea noastră umană, sunt elemente de finitudine într-o planeitate fără limite şi în locul unde ne aflăm, spaţiul şi timpul se curbează în jurul nostru. Învăluiţi în această ‚mahramă,’ termen biblic, spaţio-temporală, avem tendinţa să judecăm toate lucrurile prin prisma a ceea ce vedem şi ce auzim, fără însă să lăsăm loc misterului. Cea ce nu ştim poate fi mai mult şi mai important decât ceea ce ştim şi pentru necunoscut avem un cuvânt şi anume Dumnezeu. Numai că Dumnezeu se refractă în noi prin aceea că noi suntem din El şi nu suntem uitaţi de El. El ne cunoaşte pe noi în cele mai mici detalii dar noi îl cunoaştem pe El numai în linii generale. O ‚urmă’ a lui Dumnezeu există în tot ceea ce îi aparţine dar în sufletele noastre această ‚urmă’ luminează cel mai puternic. Aceast termen de ‚urmă,’ în traducere liberă, nu îmi aparţine mie, ci lui Plotinus.[10] Influenţa lui Plotinus a fost atât de uriaşă, în formularea învăţăturilor creştine, încât am tot dreptul să fac referire la el.

Aceia care sunt ‚somaţi’ la Dumnezeu de către diverse instituţii bisericeşti sunt din păcate, de multe ori, goliţi, sărăciţi, de tot ceea ce a însemnat spiritualitatea creştină de 2000 de ani încoace, pe de o parte, fiind aruncaţi în confuzia ameţitoare a cea ce înseamnă litera Biliei fără înţelesurile ei profund umane. Pe de altă parte, aceia sunt ‚îmbătaţi’ cu ritualuri insufucient susţinute de un discurs analitic raţional. Există o tendinţa absurdă, născută o dată cu Protestantismul, dar agravată prin Neoprotestantism şi anume aceea de a reinventa, de la zero, spiritualitatea creştină, cu fiecare nou creştin apărut în lume. În loc să ne hrănim cu ceea ce avem în bagajul umanităţii noastre şi să adăugăm, fiecare din noi, ceva substanţial la ceea ce avem deja, ne trezim purtaţi de vântul unor doctrine, pe care nu avem la ce le raporta. Câte odată sumtem învăţaţi că tradiţia creştină este ceva rău şi că numai Biblia, înţeleasă în mod literal este semnificativă, dar nu ni se spune că Biblia a fost scrisă în baza tradiţiei orale care exista în momentul în care textele ei au fost consemnate pe suportul material. De alungul a două mii de ani mari filozofi, mari gânditori, mari mistici, au încercat să dea un sens uman, raţional, credinţei creştine. A face abstracţie de toată experienţa lor spirituală echivalează cu a face abstracţie de cele dintâi învăţături, pe care în primii şapte ani de acasă, părinţii le acordă copiilor lor. Unele Bisericile instituţionale, încearcă să ne rupă de marea tradiţie a Creştinismului şi să ne limiteze la tradiţiile lor limitate, la o anumită cultură sau zonă geografică. În acelaşi timp, tradiţiile mai vechi le refuză pe cele mai noi, de exemplu tradiţia Ortodoxă, cea Romano Catolică, sau Greco Catolică, se distanţează de tradiţiile Protestante sau Neoprotestante. Lucrul acesta se întâmplă pe fondul unui fenomen în care unele din noile tradiţii, cum ar fi cele Neoprotestante, îşi ascund propriile elemente caracteristice oricărei tradiţii şi nu se recunosc pe ele însele a fi veritabile tradiţii. „Sola Scriptura” este văzut ca un principiu care respinge tradiţia creştină, în înţelesul îngust al acestui termen,  dar ce este o tradiţie dacă nu un set de reguli şi doctrine dezvoltate în timp, de absolut toate Bisericile instituţionale? Toate instituţiile bisericeşti se conduc nu numai după Biblie, dar şi după modul lor specific de interpretare a acesteia şi după reguli şi obiceiuri proprii de funcţionare şi eu văd în aceasta, nici mai mult, nici mai puţin decât o tradiţie stabilită, sau în curs de devenire.  

Nu suntem lăsaţi să fim Creştini şi atât, suntem înghesuiţi în nişte cutiuţe pe care sunt lipite tot felul de etichete, care nu corespund conţinutului lor. Revenind la ansamblul spiritualităţii creştine, deci ridicându-ne cu o treaptă peste frontierele trasate de oameni, nu de Dumnezeu, încercăm să stabilim densitatea atmosferei spirituale pe care o respirăm şi pe baza conţinutului său de substanţă cognitivă şi raţională, transpusă în idei care nu pot să nu se înlănţuiască în sisteme de idei, devenite în mod inevitabile sisteme filozofice. Gîndirea filozofică nu este altceva decât gîndire, pur şi simplu, care însă nu îşi poate refuza o anumită sistematizare, dar care spre deosebire de doctrinele religioase, nu conţine nici un fel de element extraneu de autoritate? Nu trebuie să crezi într-un sistem filozofic, ci doar să analizezi posibilitatea de deschidere ideatică pe care ţi-o propune. Lucrul acesta ne îmbogăţeşte şi ne învaţă, dându-ne posibilitatea să discernem mai bine între idei, inclusiv între cele referitoare la credinţa creştină. Din păcate, în limba Română, cuvântul filozofie are şi o conotaţie peiorativă. Lucrul acesta se găseşte probabil doar la noi, fiindcă eu nu cunosc nici o altă zonă geografică, în care filozofia să nu fie respectată de toată lumea, ca un element esenţial de cultură. Filozofia sistematică nu trebuie confundată cu filozofia „de viaţă,” a fiecăruia dintre noi, deoarece cu toate că amândouă formele de activitate intelectuală, sunt la fel de legitime, totuşi filozofia sistematică a apărut în cultura umană ca o ştiinţă, iniţial ca ştiinţă a ştiinţelor. Personal sunt convins că dacă nu ar fi făcut apel la filozofie, credinţa creştină ar fi fost doar o formă de subcultură, neatractivă pentru persoanele care îşi pun întrebări. Dar nu a fost să fie aşa şi aş adăuga că nici nu putea să fie aşa. Credinţa creştină s-a ridicat la rangul de problematică intelectuală majoră datorită filozofiei. De ce oare toţi aşa numiţii părinţi ai Bisericii au fost şi buni cunoscători ai filozofiei? Pentru că nu se poate medita serios şi sistematic fără filozofie.

Credinţa creştină, în ansamblul ei este fundamentată pe filozofie şi pe misticism, de aceea ambele elemente sunt la fel de importante. Ce înseamnă experienţă mistică? Definiţia dată de Dex este clară: „Credință în existența unor forțe supranaturale și în posibilitatea omului de a comunica direct cu aceste forțe (prin revelație, intuiție, extaz); sau: „Credință despre existența unor forțe supranaturale cu care omul ar comunica prin revelație și extaz.” Avem de asemenea următoarea definiţie: „Concepție teologică-idealistă asupra lumii, la baza căreia stă credința în existența unor forțe supranaturale cu care omul ar putea comunica prin revelație, intuiție, extaz; comportament, atitudine psihică, concepție specifică misticilor.” Credinţa creştină nu poate fi redusă doar la filozofie dar nu poate fi restrânsă nici doar la misticism. De ce nu se poate alege fie una fie cealaltă dintre opţiuni? Deoarece, după părerea mea, filozofia fără misticism poate vorbi despre Dumnezeu, dar nu poate fi în unitate simţită, trăită cu El, doar prin forţe proprii şi din acest motiv riscă să se îndepărteze de substanţa vie a Fiinţei, sau, în cel mai bun caz, să pornească de la premizele unei permanente fluctuaţii în fundamentul de bază al recunoaşterii unei existenţe raţionale dar situată dincolo de posibilităţile tranzitorii ale raţiunii umane.

Credinţa creştină nu este iraţională, doar că obiectul ei de referinţă, adică Dumnezeu, se află dincolo de raţionalizarea propriilor noastre limite. Cu alte cuvinte, redefinirea continuă a propriilor limite umane este un proces care ne împiedică să folosim raţiunea noastră ca etalon al inefabilului, adică a lui Dumnezeu. Inefabilul nu poate fi exprimat şi în consecinţă nici măsurat dar noi avem tendinţa de a reduce inexprimabilul la exprimabil, ne măsuratul, la măsura noastră umană. Este esenţial însă de a nu face confuzia între cele două dimensiuni ale realităţii cea inefabilă, infinită şi cea exprimabilă, finită. Declamarea literală a textelor Biliei, cu aplombul specific al celor neştiutori nu face decât să diminueze, în reprezantarea umană, substanţa lui Dumnezeu, dacă această retorică nu este însoţită de vibraţia sufletească a aceluia care a atins, în mod personal, cu sufletul său, frontierele ne văzute ale puterilor omeneşti şi a fost ‚răpit’ de Puterile Spirituale şi înălţat dincolo de condiţionările materiale. Ca să uiţi trecătorul şi să dispreţuieşti moartea trebuie să fi gustat, măcar pentru o clipă din eternitate. Studiind experienţele celor care s-au aflat în moarte clinică şi care au revenit la viaţa pământească se poate constata că aproape toate au în comun dorinţa celui în cauză de a râmîne pe meleagurile veşnice şi a nu se mai întoarce în materialitatea diurnă. Credinţa creştină ne propune o astfel de experienţă, fără însă a ajunge în moarte clinică, adică un astfel de exerciţiu spiritual, care să ne permită să vedem dincolo de orizontul uman, urcaţi pe ‚umerii,’ în formă de cruce, a lui Isus Cristos.

Filozofia ne scapă de iluzia aceluia care încearcă să prindă, să ‚atingă’ pe Dumnezeu, prin imaginea Lui mitologică, experienţă care în viaţa codiană este prezentă în  aşa numitul fenomen „fata morgana.”  Fata morgana  este un fenomen optic, frecvent în țările calde, care face ca obiectele aflate la orizont (sau dincolo de el) să apară ca reflectate în apă, cu imaginea răsturnată (simplă sau multiplicată) și care se datorează mișcării sau creșterii rapide a densității aerului în raport cu înălțimea. Mai înseamnă şi apariție înșelătoare; iluzie trecătoare. Copiii, cei la minte, nu cei la suflet, câteodată, încearcă să prindă imaginea aparentă şi când o ating cu mână au sentimentul că au în stăpânirea lor obiectul în sine. Filozofia ne descoperă, într-un mod raţional, elegant şi ne umilitor, limitele puterii noastre de a îl cunoaşte pe Dumnezeu, nu pentru a ne descuraja de la procesul cunoaşterii dar pentru a ne determina să ne continuăm căutarea dincolo de limitele propriei noastre naturi. Fără să dea, pur şi simplu la o parte, cu dispreţ, căutarea noastră, filozofia ne arată pînă unde ne poate duce ea, dacă este efectuată exclusiv cu mintea şi ne invită la permanentă reevaluare. Filozofia ne arată întodeauna drumul corect în care trebuie să mergem, după ce depăşim limitele ei şi direcţia raţională din care ne putem aştepta la un răspuns.

Aceia care citind exclusiv textele Bibliei şi pe acelea în mod disparat şi ne inspirat şi care teoretizând după aceea propria lor înţelegere limitată pe care o transformă într-o dogmă fixă, pot fi priviţi cu duioşie şi profundă înţelegere dacă nu devin periculoşi şi retrograzi şi dacă nu se pregătesc să impună prin constrângere, viziunea lor, asupra întregii lumi. Citirea Bibliei poate fi suficientă pentru salvare dar nu şi pentru conectarea mesajului ei la realităţile vieţii cotidiene. Există imperii politice dar şi imperii spirituale, altele decât Împărăţia lui Dumnezeu, aceasta din urmă ne fiind din lumea aceasta. Filozofia ne atrage atenţia la vigilenţă intelectuală şi spirituală împotriva fanatismului religios şi aceia care dispreţuiesc filozofia în realitate dispreţuiesc bunul simţ şi măsura pe care raţiunea o impune asupra omului. Optuzitatea intelectuală nu oferă avantaje dar crează pasiuni false, determinarea pentru dedicare necondiţionată unei cauze, oricare ar fi aceasta dar cu condiţia să te predispună la excese. Mândria personală şi fanatismul religios merg mână în mână, aroganţa şi intoleranţa, atunci când sunt catalizate de religie sunt laturile aceluiaşi fenomen. Aceste trăsături psihologice nu sunt specifice doar religiei, ele se regăsesc şi în alte domenii ale existenţei umane. Lăsând loc la inefabil, încercăm să ordonăm gândurile noastre în cunoştinţă de cauză cu privire la preocupările celor din jurul nostru şi în modul acesta creem o comuniune spirituală şi intelectuală în jurul aceleiaşi teme de intuiţie, care este credinţa noastră comună în Dumnezeu.

Filozofia răspunde unei nevoi umane acute şi anume aceea de a îşi putea imagina obiectul propriei credinţe. O credinţă fără imaginaţie înseamnă o preluare literală a unei transpuneri mitologice a unor adevăruri, care depăşesc cadrul restrîns al condiţiei umane. Imaginaţia este începutul cunoaşterii şi cred că a stopa imaginaţia înseamnă a sufoca însuşi acest proces, chiar înainte de a putea să îşi producă primele roade. Nu ni-l putem imagina probabil pe însuşi Dumnezeu Tatăl, exact aşa cum este, dar putem şi trebuie să ne închipuim dimensiunea la care această Realitate se referă. Trebuie să ne imaginăm, sau cel puţin să încercăm să ne imaginăm, ce înseamnă infinitul şi de ce acesta este aşa de complex dar şi plin de oferte pentru noi. Nu putem să facem acest demers fără instrumente conceptuale, adică să lăsăm totul la nivelul unui strigăt lăuntric, dureros de intens, dar în fond surd, la nivelul unei ‚angoase’ existenţiale, care ne subliniază înstrăinarea noastră de absolutul de care aparţinem. Sentimentul înstrăinării omului, conștiința condiției umane de ființă muritoare ne face să ‚urlăm’ câteodată din interior şi numai în noi înşine dar puterea de a controla înţelesurile se află în cuvînt. Însăşi puterea lui Dumnezeu se manifestă prin Cuvânt, Acela care a fost de la început şi prin care şi pentru care s-au făcut toate lucrurile. (Ioan 1, 1) Omul depăşeşte condiţia de rob prin cuvânt, prin cunoaşterea care vine prin cuvânt iar filozofia este arta de a folosi cuvântul pentru a exprima căutările umane şi neliniştile sale de ‚oglindă’ lucidă a realităţii. Dezbrăcarea conştiinţei de cuvânt de capacitatea de a îi înţelege sensurile convine instituţiilor bisericeşti, care se pretinde a fi intermediarul dintre om şi Cuvânt. Oamenii fără cultură şi educaţie sunt mai uşor de manipulat dar aceea care gândesc sunt întodeauna incofortabili pentru ‚tradiţiile’ şi instituţiile stabilite „pentru totdeauna.”

Trebuie numai să credem, nu avem nevoie de „filozofiile lumii” susţin unii manipulatori, dar în ce să credem ne spun ei. Esenţa spiritualităţii constă însă tocmai în descoperirea, cu propria fiinţă, a credinţei, pornind de la descoperirea nevoi de credinţă şi mergând până la definirea spaţiului acesteia. Orice om care acum este credincios a fost mai întâi filozof. A început să se întrebe de ce sunt toate aceste lucruri, care formează viaţa sa şi ce loc are sinele său într-un univers care pare a nu avea nici un sine. De ce trebuie să sufere şi să se zbată 80, 90 de ani pe pământ dacă, după aceea nu mai rămâne nimic din el sau din ea. Rămâne specia umană, dar ea este confruntată cu aceleaşi căutări la nivel global ca şi la nivel individului. Avem două accepţiuni ale nemuriri şi anume nemurirea ca individ şi nemurirea ca specia. Cine nu crede în nemurirea ca şi individ speră în schimb, implicit sau explicit, în nemurirea speciei, prin copii nepoţi, etc., ai săi cât şi ai celorlalţi membri ai speciei. Amândouă categoriile însă se bazează pe credinţă fiindcă îţi trebuie o mare credinţă pentru a spera că specia noastră va reuşi să depăşească toate obstacolele care îi stau în cale, demografice, legate de resurse, de poluare etc., pentru a se stabili pentru totdeauna în universul nostru sau într-un alt univers. Desigur o astfel de forţă ar veni din cunoaşterea ştinţifică, dar nu s-ar putea manifesta fără credinţa fermă în viitorul umanităţii şi în valoarea speciei umane. Creştinismul ne face oarecum elitişti, afirmând că numai unii, cei mai buni, vor ajunge în viitor, adică cei aleşi. Ştiinţa este mult mai ‚democratică,’ adică şi buni şi răi se îndreaptă către viitor împreună, căci viitorul nu este un tărăm al ‚sfinţilor,’ ci doar al fiinţelor inteligente.

În orice caz, individul doreşte să persiste ca atare, adică nu doar prin specie, ci în sine, pentru că fiecare vede în acest sine, un element de irepetabilitate care merită să dăinuiască la nesfârşit. Cu toate acestea credinţa Creştină ne cere să renunţăm la acest sine, adică să ne universalizăm devenind, în felul acesta, paradigme ale speciei umane. Pare un paradox, încercăm să ne salvăm pe noi înşine, sinele nostru, dar Isus ne-a cerut să ne lepădăm de sine. Cine îşi iubeşte viaţa şi-o va pierde, dar cine şi-o va da pentru Isus şi-o va câştiga. (Matei 10; 39) Un alt paradox, cel puţin în aparenţă; cum poţi să doreşti să trăieşti veşnic, dacă nu îţi iubeşti viaţa? Se pare că numai aceia care sunt gata să renunţe la viaţa lor au şansa veşniciei. Prin urmare credinţa creştină nu este o stimulare a egoismului sau o exacerbare a lui de aşa natură încât să ne facă să dorim să ne proiectăm pe noi înşine în eternitate ci înseamnă conştientizarea faptului că în fiecare din noi se consumă destinul întregi umanităţi şi că omul este în umanitate aşa cum umnanitatea este în om. Atunci când întrebările existenţiale pe care ni le punem, cele clasice, „de unde venim şi unde ne ducem,” nu găsesc răspuns în mediul nostru obişnuit sau în cultură mergem mai departe în procesul căutării de sensuri şi încercăm potenţialul credinţei în Dumnezeu. Filozofia nu şi-a terminat misiunea pentru că întrebările rămân aceleaşi, mai mult apar noi întrebări, mult mai complexe. Dacă Dumnezeu este o realitate complexă, din care decurg toate lucrurile, mai simple decât El, cum se face că întâi există ceea ce este complex şi după aceea cea ce este simplu, atâta vreme cât noi ştim că toate lucrurile complexe sunt constitutuite prin combinarea lucrurilor simple. Dacă Dumnezeu nu este material, atunci care este suportul existenţei Lui şi ce înseamnă că El este Spirit, independent de materie? Dacă nu este materie este energie sau informaţie, sau ambele împreună, dar de unde ştim, cu siguranţă, că Dumnezeu nu înglobează şi o latură materială? Sunt foarte multe întrebări, care îi lasă indiferenţi pe cei comozi dar nu şi pe cei care doresc să îl cunoască pe El.

Avem din nou două alternative, prima să nu punem întrebări şi în acest mod să credem orbeşte ceea ce vor alţii să ne spună, sau să încercăm să aflăm tot ceea ce se poate şi în felul acesta să parcurgem propria experienţă spirituală. În al doilea caz, filozofia ne va ajuta să preţuim credinţa şi ne va cultiva imaginaţia deoarece toate aceste întrebări sunt de resortul metafizicii, al filozofiei religiei şi al filozofiei ştiinţei. Credinţa filozofia şi ştiinţa nu pot merge decât împreună şi personal, sunt convins că ceea mai mare greşeală a religiei creştine, în trecut, promovată şi susţinută de Bisericile instituţionale, a fost obscurantismul. În prezent, fenomenul se diminuează treptat pentru că instituţiile bisericeşti nu pot nega evidenţele. Progresul ştiinţific şi tehnologic, cu toate că poate avea şi efecte negative, duce totuşi la creşterea gradului de civilizaţie umană la uşurinţa transporturilor, a comunicaţiilor, la rezultate spectaculoase, în domeniul medicini, inclusiv la posibilitatea răspândirii mesajului creştin. Cu toate acestea, cele mai multe Biserici instituţionale nu sunt pregătite să pună în discuţie descoperirile ştiinţifice în domeniul astrofizicii, apariţiei vieţii pe pământ, apariţiei omului şi fac o delimitare artificială între aplicaţiile practice ale ştinţelor, de exemplu, în domeniile, precizate mai sus şi metodologiile fundamentale care duc la rezulte de tip ştiinţific în domenii cum ar fi originea vieţii pe pământ sau a omului. Cu alte cuvinte, aceleaşi metode a permis ştiinţei să inventeze laserul, sau să descopere efectul Dopler, să permită transplantul de organe sau să stabilească vechimea pământului, etc.

Prin urmare, se practică încă acceptarea selectivă a rezultatelor ştiinţei, se acceptă ceea ce este evident şi nu poate fi contestat, ceea ce este util, pentru toată lumea, dar se respinge cu obstinaţie ceea ce contrazice fundamentele religioase ale Bisericilor instituţionale. Nu are importanţă că oamenii de ştiinţă care vorbesc despre Big-bang, aparţin aceloraşi medii academice care au promovat toate descoperirile ştinţelor moderne. „Ei nu ştiu ce spun,” doar în Geneza scrie clar, pe două pagini, toată istoria universului. Aceşti „oameni de ştiinţă” sunt nişte ‚păgâni,’ nişte ‚păcătoşi’ cărora le place să scormonească şi să răscolească adevăruri stabilite o dată pentru totdeauna şi intangibile, adică pământul a fost făcut în şase zile lucrătoare, din care în ziua întâi lumina şi în ziua a patra soarele, luna şi stelele. (Geneza 1; 2-5; 14-19)

Aceiaşi categorie, a  oamenilor de ştiinţă, sunt în regulă atunci când descoperă diverse medicamente miraculoase, pentru salvarea vieţii oamenilor, dar devin periculoşi, atunci când îşi pun probleme legate de originea universului sau a pământului. Unii apologeţi ai obscurantismului religios consideră că ştiinţa ar trebui controlată, căci altfel instituţiile bisericeşti riscă să fie contrazise, încă o dată, în probleme fundamentale, în care au fost nevoite să se recunoască înfrânte, în trecut. A rămas celebru cazul filozoafei Hypatia. Cu puţin înainte de moartea sa, Cyril a fost numit episcopul creştin al Alexandriei şi un conflict a izbucnit între acesta şi prefectul Orestes, de această confruntare fiind considerată vinovată matematiciana şi filozoafa Hypatia, care preda filozofia greacă în Egiptul roman. Orestes era prieten cu filozoafa Hypatia, iar aceasta era într-o postură dificilă fiind femeie şi filozof, în aceea parte de lume, care începuse să fie dominată de Creştini. Într-o zi din luna martie 415 e.n., o mulţime de Creştini au tras-o pe Hypatia din trăsătura cu care călătorea, au omorât-o şi i-au mutilat corpul cu bucăţi de ţiglă ascuţite, după care i-au ars rămăşiţele, bineînţeles fiind aţâţaţi de un ‚puritan’ al credinţei creştine.[11] În cartea sa „Mică călătorie către casa celor mari,” scrisă în anul 1928, Elbert Hubbard enunţa ceea ce Hypatia ar fi spus, în legătură cu religia sa: „Neoplatonismul este o filozofie progresivă şi nu îşi propune să ajungă la concluzii definitive pentru mintea umană care este finită. Viaţa este un drum şi cu cât mai departe călătorim cu atât mai mult adevăr putem înţelege. A înţelege lucrurile care sunt aproape de noi este ceea mai bună pregătire pentru a înţelege lucrurile care sunt dincolo de noi.”[12] De ce este important ceea ce s-a întâmplat acum 2000 de ani? Simplu, deoarece este simptomatică pentru întreaga istorie a Creştinismului până în prezent o anumită atitudine a Bisericilor instituţionale faţă de ştiinţă, sunt de asemenea endemice  aroganţa şi dispreţul faţă de creativitatea umană, iluzia că în instituţiile bisericeşti este depozitat tot adevărul şi că toată căutarea şi ştiinţa umană este zadarnică şi chiar este un atentat la ‚puritatea’ credinţei în Dumnezeu. Progresul societăţilor umane, atât cât este el, s-a realizat în conflict cu instituţiile bisericeşti şi a fost frânat, de multe ori, de acesta.

Filozofia a fost considerată mult timp „ştiinţa ştiinţelor” şi din ea s-au desprins toate ştiinţele moderne, cum ar fi fizica, astrofizica, biologia, ligvistica, politilogia, sociologia, etc. Aristotel, un filozof grec, a cuprins multe din aceste domenii, care au devenit autonome numai mult timp după ce el şi-a prezentat rodul interogaţiilor sale. Trebuie să precizez un fapt incontestabil şi anume acela că tot ceea ce înseamnă gândire creştină se bazează pe gândirea filozofică greacă aşa cum a fost ea dezvoltată mai ales de Platon şi Aristotel. Mă folosesc de expresia „dezvoltată de Platon şi Aristotel,” deoarece propria lor filozofie se situează pe bazele puse de pre-Socratici, depăşindu-le pe acestea cu mult. Referinţa la filozoafa Hypatia face legătura între modul de a gândi, care o anima pe această victimă a obscurantismului şi modul de gândire al celor mai mari ‚părinţi,’ de fapt gânditori şi filozofi ai Creştinismului. Neoplatonismul, pe care Hypatia, îl preda la şcoala de filozofie din Alexandria, a intrat în conştiinţa creştină prin părinţii Capadocieni, adică Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz şi Grigore de Nisa. ?

Este desigur simplist să afirmăm că dacă avem Biblia, nu ne trebuie altceva, atâta vreme cât Biblia nu ne dă răspuns la toate problemele legate de viziunea creştină asupra lumi. Atunci când eu afirm acest lucru, care nu sunt canonizat şi trecut în nici un calendar şi nici nu am nevoie să fiu, unii pun desigur afirmaţia mea sub semnul întrebări, dar toţi mari gânditori ai Creştinismului, mulţi dintre ei fiind canonizaţi de diverse Biserici instituţionale, au simţit adevărul acestei afirmaţi şi s-au întors către filozofie. Dacă avem Biblia de ce ne mai batem capul cu filozofia? Lucrul acesta se întâmplă deoarece Creştinii nu se înţeleg şi câteodată se omoară între ei, cu Biblia în mână. Dacă Biblia ne arată ce trebuie să facem ca să fim mântuiţi de ce nu ne rezumăm la ea? Pentru că, pentru a fi salvaţi nu trebuie mai întâi „să facem,” ci, în primul rând, trebuie „să fim,” adică să fim evoluaţi în gândire şi să devenim fiinţe libere, care gândesc cu mintea lor şi care aspiră către infintul libertăţii, al dragostei şi al existenţei. Naşterea din nou, adică renaşterea spirituală este o creştere, o evoluţie, un progres spiritual continu, până vom ajunge la înălţimea plinătăţii staturii lui Cristos. Este o dezvoltare în dragoste, în cunoaştere şi în caracter. Dezvoltarea în dragoste se face prin slujirea celor din jurul nostru, dezvoltarea în cunoaştere se face prin cunoaştere intelectuală şi dezvoltarea în caracter se face prin practică, urmând modelul oferit de Isus. Dacă în acest proces suntem încătuşaţi de instituţii bisericeşti, care în loc să ne susţină ne frânează, suntem obligaţi să „scuturăm lanţurile” şi ancoraţi direct în Persoana lui Isus Cristos să creştem, în mod continu, până ajungem la El, care este Capul mântuirii noastre. (Efeseni 4; 15) Isus este Capul pentru că ne luminează nu pentru că ne subordonează. (Ioan 8; 12)

Având în vedere cele de mai sus, aş dori, cât se poate de scurt, să fac referire la rădăcinile filozofice ale credinţei creştine, „în goana calului,” deoarece spaţiul rezervat acestei introduceri nu îmi permite altfel. Mă voi mulţumi să mă refer, în principal, la gândirea filozofică care lasă loc pentru misticism, adică pentru contactul direct cu prezenţa lui Dumnezeu, cu trăirea spirituală primordială, cu revelaţia creştină. În această introducere voi arăta câteva jaloane despre felul în care conştiinţa creştină a crescut în înţelegerea lui Dumnezeu şi voi începe printr-o prezentare foarte succintă a filozofiei greceşti. Cel mai marcant reprezentant al acesteia este, fără îndoială, Platon, în legătură cu care un mare filozof american Witehead spunea că toată filozofia modernă nu reprezintă decât note de subsol la filozofia acestuia. ?

 

[1]

[2]

[3]

[4]

[5]

[6]

[7]

[8]

[9] Wikipedia Enciclopedia pe Internet

[10]

[11] en.wikipedia.org/wiki/Hypatia

[12] cosmopolis.com/people/hypatia.html -

SPIRITUALITATEA CREŞTINĂ

ŞI

BISERICILE INSTITUŢIONALE

 

GABRIEL BAICU

 

 

Ediţie revăzută şi adăugită a cărţii

Biserica celor născuţi din Spirit şi Bisericile corporatiste

Creştinism spiritual şi religie instituţională

 

 

                                              Tolle Lege Publishing House

 

„El izbăveşte şi mântuieşte, El face semne şi minuni în ceruri şi pe pământ. El a izbăvit pe Daniel din ghiarele leilor.”

Daniel 6; 22. 27.

 

 

Cuprins:

 

Prefaţa
Capitolul 1: Consideraţii generale
Capitolul 2:  Argumente prezentate de Biblie care susţin teza că există o singură Biserică a lui Dumnezeu
Capitolul 3: Biserica celor născuţi din Dumnezeu este Biserica celor născuţi din nou sau Biserica celor născuţi din Spirit, Biserica Spirituală Unică, Biserica celor înscrişi în Ceruri sau Biserica celor Aleşi
Capitolul 4: Consideraţii generale legate de persoana lui Isus Cristos
Capitolul 5: Câteva aspecte istorice legate de Creştinismul timpuriu (50-300 e.n)
Capitolul 6: Oficializarea şi instituţionalizarea Bisericii Creştine şi formarea doctrinei oficiale (300-450 e. n.)
Capitolul 7: Natura umană şi natură divină. Legătura personală cu Dumnezeu. Naşterea din nou sau renaşterea spirituală
Capitolul 8: Bisericile corporatiste sunt  Bisericile instituţionale,  sau Bisericile confesionale, organizaţiile religioase creştine, corporaţiile bisericeşti, sau instituţiile bisericeşti.
Capitolul 9: Raportul dintre membrii Bisericii celor născuţi din Dumnezeu şi membrii Bisericilor corporatiste
Capitolul 10: O prezentare generală în legătură cu învăţăturile Bisericii celor înscrişi în Ceruri şi cele ale Bisericilor corporatiste
Capitolul 11: Reforma din interior
Anexa 1: Citatele din carte în versiunea Ortodoxă a Biliei
Anexa 2: Bibliografie

 

Conţinutul capitolelor

 

Capitolul 1

 

Consideraţii generale cu privire la cunoaşterea lui Dumnezeu şi a adevărurilor sale.

Cunoaşterea lui Dumnezeu şi cunoaşterea Bibliei

Care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu?

  Despre necesitatea de a şti dacă numai apartenenţa la o anumită confesiune creştină, sau numai apartenenţa la anumite confesiuni creştine, asigură salvarea oferită de Creştinism

     Considerente filozofice, istorice şi morale

 

Capitolul 2

 

Prezentarea şi discutarea argumentelor Biblice despre unicitatea Bisericii

Biserica celor născuţi din Spirit şi Bisericile corporatiste au destinaţii diferite

Semnul fiarei 666

Un nou început pentru Mireasa Mielului.

Concluzii asupra prezentului capitol

 

Capitolul 3

Ce este Biserica celor născuţi din Spirit şi de ce aceasta este adevărata Biserică a lui Dumnezeu?

Despre învăţătura Bisericii celor înscrişi în Ceruri

Libertatea fiecărui credincios de a formula propriul crez şi propriile doctrine

Caracteristicile participării la Biserica celor născuţi din Spirit

Despre predestinare şi înscrierea în cartea vieţii

Câteva considerente cu caracter moral

 

Capitolul 4

 

Rădăcinile Bisericii Creştine se află în Persoana lui Isus Cristos

Naşterea lui Isus Cristos şi semnificaţia acesteia pentru om

Posibile ne concordanţe istorice între fapte care sunt consemnate în istoria acelor vremuri şi în evanghelii

Despre teologia prezentată de evanghelii

Diverse modalităţi de a înţelege Persoana lui Isus Cristos

 

Capitolul 5

 

Consideraţii introductive pentru acest capitol

Primele elemente de diviziune ale Bisericii

Aspecte istorice care se referă la constituirea şi formarea, în prima fază, a Bisericii

Prima etapă în organizarea şi structurarea comunităţilor creştine

Apostolul Iacov este primul lider al Bisericii din Ierusalim

Posibile rădăcini pentru apariţia autoritarismului în Biserică

Teologia unităţii şi teologia ierarhiei  

Nu există ierarhie ci egalitate în trupul lui Cristos

Alte aspecte istorice legate de Biserica Creştină, aflată la începuturile ei

Despre modul cum au apărut episcopii, preoţii şi diaconii

Identificarea adevăratei Biserici a lui Dumnezeu în cartea Apocalipsa lui Ioan

Alte documente importante legate de dezvoltarea Bisericii timpurii

 

Capitolul 6

 

Informaţii cu caracter istoric în legătură cu perioada care a precedat oficializarea Bisericii Creştine

Câteva considerente legate de relativitatea soluţiilor oferite de Biserica instituţională, care soluţii însă au fost ridicate la rang de adevăruri indiscutabile

 

Capitolul 7

 

Referinţe Biblice cu privire la natura divină şi natura umană

Despre raportul dintre natura divină şi natura umană

Despre momentul când se dobândeşte calitatea de membru a Bisericii celor născuţi din Dumnnezeu

Modalităţi prin care Dumnezeu vorbeşte direct fiecărui credincios

Mântuirea prin dragoste

 

Capitolul 8

 

Ce sunt Bisericile corporatiste?

Imaginea despre Dumnezeu pe care o creează Bisericile instituţionale

Despre organizarea Bisericilor instituţionale

Bisericile instituţionale şi judecăţile lor

Bisericile instituţionale şi atitudinea lor morală în istorie

Liderii Bisericilor instituţionale nu au competenţe speciale, atribuite de N.T.

Care ar trebui să fie scopurile Bisericilor instituţionale?

Două drumuri care se vor despărţi

Cine este cel mai mare în Biserica lui Dumnezeu?

Sunt Bisericile instituţionale calea către salvare?

Natur

De ce este important de cunoscut care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu?

Câteva considerente specifice

 

Capitolul 9

 

Consideraţii legate de componenţa Bisericilor corporatiste

 Sunt bisericile corporatiste organizaţii divino-umane?

Cum trebuie înţeles raportul dintre cele două entităţi, Biserica celor născuţi din Dumnezeu şi Bisericile corporatiste?

 

Capitolul 10

 

Despre modul în care sunt construite doctrinele Bisericilor instituţionale

      Despre botezul în apă

      Rebotezarea cu botezul în apă este contrară învăţăturii  Bibliei

      Despre botezul cu Duhul Sfânt

Căteva considerente legate de problema imaginilor şi statuilor, în Bisericile instituţionale

Rolul femeilor în cadrul Creştinismului

Despre problema autorităţii

Despre sfinţenie şi locul ei în Bisericile instituţionale

 

Capitolul 11

 

Ce presupune reforma din interior?

Reforma din interior şi viitorul

O nouă atitudine faţă de ştiinţele moderne

Despre perspectivele Bisericilor instituţionale

Cele două moduri opuse de înţelegere a Creştinismului