În mod normal, instituţiile bisericeşti ar trebui să urmărească un singur  scop şi anume mântuirea indivizilor, cu care sunt în contact şi într-un cadru mai general, salvarea tuturor oamenilor. Aceasta este singura justificare a existenţei lor. Mântuirea, fiind o vocaţie exclusiv pentru indivizi, instituţiile bisericeşti, ca atare, nu reprezintă nimic şi nu au nicio valoare, decât în măsura în care răspund nevoilor spirituale concrete ale fiecărui individ. Ele, în sine, nu trebuie să fie obiect de reverenţă sau adoraţie, sub umbrela de „sfânta biserică” şi din aceleaşi considerente, nici reprezentanţii lor. Aceşti reprezentanţi sunt fraţii şi surorile noastre în Cristos, dacă ei sunt cu adevărat în Cristos, şi dacă nu sunt în Cristos, ei sunt doar concetăţenii noştri şi nimic mai mult. Instituţiile sunt doar instrumente la îndemâna credincioşilor şi nicidecum scopuri în sine. Individul uman este mai important decât orice instituţie bisericească, fiindcă acesta este chemat să se transforme după chipul lui Isus Cristos. Instituţiile, ca atare, nu se vor transforma niciodată după chipul lui Cristos şi nu vor ajunge la înălţimea plinătăţii staturii Sale, deoarece ele nu sunt oameni şi nici Isus nu a fost o instituţie sau organizaţie religioasă, ci a fost un om ca fiecare din noi. În multe cazuri, cei care conduc astfel de organizaţii religioase creştine, sunt cei mai versaţi în a prelua puterea şi nu în mod necesar, cei mai dotaţi spiritual. Scrupulele pe care un om cu adevărat credincios le poate avea, nu stau în calea celor care doresc să fie puternici în această lume.

Este adevărat, credinţa creştină vine prin auzire şi unul din locurile unde se poate asculta despre Dumnezeu este şi în incinta clădirilor deţinute de instituţiile bisericeşti, dar nu numai. Creştinii născuţi din Dumnezeu, chiar dacă nu aparţin de nici o Biserică instituţională, sunt o sursă de informaţii despre El. Credinţa nu vine numai prin auzire, venea mai mult în felul acesta cu sute de ani în urmă, atunci când mulţi oameni erau analfabeţi şi când Pavel a folosit această formulă; în ziua de astăzi, credinţa vine mai mult prin citire. Ascultarea nu este suficientă dacă nu este urmată de practicare, iar practicarea nu se poate face decât prin schimbarea naturii umane.

„Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimeţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” [(Romani 8: 3-4); ref. 180 în Biblia Ortodoxă]

„Astfel credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Cristos.” [(Romani 10: 17); ref. 181 în Biblia Ortodoxă]

„Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri. Căci dacă ascultă cineva Cuvântul şi nu-l împlineşte cu fapta, seamănă cu un om, care îşi priveşte faţa firească într-o oglindă; şi, după ce s-a privit, pleacă şi uită cum era.” [(Iacov 1: 22-24); ref. 182 în Biblia Ortodoxă]

Bisericile corporatiste nu trebuie să încerce să îşi atragă şi să îşi păstreze membrii, ele ar trebui doar să spună adevărul. Există un singur adevăr şi multe interpretări ale acestuia. Există multe doctrine, dar cea mai importantă dintre ele este cuprinsă în foarte multe din textele N.T., care explică clar că practicarea credinţei creştine se poate face numai cu condiţia schimbării naturii umane şi acest lucru se poate realiza numai prin naşterea din Dumnezeu. Acesta este „firul roşu” al învăţăturii N.T., este miezul, este conţinutul care îmbracă diferite forme, dar care este vizibil în fiecare dintre ele. Pavel, Petru, Iacov sau Ioan erau convinşi asupra nevoii de a avea o relaţie personală cu Dumnezeu şi de a fi condus de Duhul Sfânt. Fiecare din ei a subliniat nevoia de a ne lăsa cuprinşi, inundaţi, de dragostea de natură divină.

 Oare nu se foloseşte Dumnezeu de mediile instituţionale religioase şi nu face El mai departe, în mod direct, ceea ce acestea nu reuşesc să împlinească, în ceea ce priveşte mântuirea celor aleşi? Dumnezeu însuşi poate folosi Bisericile confesionale doar pentru a face pentru credincioşi o introducere a elementelor de bază ale Creştinismului, mai departe conducând El însuşi, în mod direct, pe cei care sunt ai Săi pe drumul perfecţionării şi renaşterii spirituale. Fără îndoială că Dumnezeu dispune de o gamă foarte largă de mijloace, prin care îşi atinge ţelurile Sale, dar adevărata Sa Biserică este doar una şi cei care nu intră în ea, o fac şi din lipsa cunoaşterii exacte a principiilor Creştinismului. În zelul lor fierbinte pentru credinţa creştină, îndreptat într-o direcţie greşită, mulţi credincioşi intră pe poarta cea largă, pe care le-o indică Bisericile instituţionale şi puţini sunt aceia care găsesc poarta îngustă a adevărului.

“Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o află.” [(Matei 7: 13-14); ref. 183 în Biblia Ortodoxă]

Se întrezăreşte parcă, în atmosfera din interiorul instituţiilor bisericeşti, prezenţa acelei tensiuni subtile între ceea ce îi învaţă Dumnezeu, în mod direct, pe credincioşi şi ceea ce sunt aceştia învăţaţi de către corporaţiile bisericeşti. Dacă unii vor rămâne pe calea pierzării până la sfârşit, este din cauză că nu au avut pregătirea spirituală, personală, pentru a discerne lucrurile. Zelul pentru învăţătura şi tradiţiile Bisericilor corporatiste nu echivalează cu liniştea şi siguranţa pe care o poate da numai construcţia care este aşezată pe stânca vie, care este Cristos. (Matei 7: 24) Credincioşii născuţi din Dumnezeu sunt doar partea văzută a unui izvor de înţelepciune, care trăieşte în minţile lor. Cunoaşterea, la fel ca şi dragostea, trebuie să abunde. Cunoaşterea doctrinelor este necesară pentru a ne putea exersa mintea în a formula, din punct de vedere raţional, părerile pe care le avem despre ceea ce este Dumnezeu. Acest tip de cunoaştere, dacă precede experienţa spirituală directă, personală, adică cunoaşterea de tip transcedental sau mistic, ne poate crea nenumărate dileme. Cunoaşterea spirituală este un contact direct, în care fiinţa umană vibrează şi se înfioară, fără frică, la atingerea lui Dumnezeu. Dumnezeu ne atinge sufletele şi în acel moment există un răspuns direct, înălţător, din adâncul fiinţei umane, care reacţionează la contactul cu Duhul Sfânt, o bucurie şi o speranţă care trece dincolo de întunecimea mormântului. În faza următoare, mintea pune întrebări legate de Persoana lui Dumnezeu şi începe procesul de cunoaştere, în care citirea N.T. este esenţială. Citirea Bibliei trezeşte, la rândul ei, noi dileme ale căror posibil răspuns ar trebui să se afle în interpretările date de doctrine.

 Instituţiile bisericeşti pot juca un rol pozitiv, la fel ca şi unul negativ. În ceea ce priveşte rolul pozitiv, ele reprezintă o oportunitate pentru răspândirea mesajului lui Dumnezeu. Este un rol extrem de important; nu li se poate trece cu vederea anumite ne realizări spirituale, dacă reuşesc să îndeplinească acest rol? Nu este vorba despre a judeca sau condamna corporaţiile bisericeşti, ci despre a prezenta o situaţie de fapt. Ceea ce am afirmat în legătură cu Biserica Spirituală Unică şi Bisericile corporatiste,  este de altă natură. Am avansat ideea că Biserica celor născuţi din Dumnezeu este o realitate spirituală, fără pată şi fără zbârcitură şi aflată într-o unitate perfectă. (Efeseni 5: 27; Ioan 17: 21) Aceasta este adevărata Biserică a lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, toţi cei care aspiră să facă parte din ea, nu trebuie priviţi cu suspiciune, ci încurajaţi să se apropie de Dumnezeu, pentru a putea parcurge procesul naşterii din nou. Dacă o persoană care doreşte să îl cunoască pe Dumnezeu, devine membru doar al instituţiei bisericeşti respective şi nu parcurge procesul de naştere din nou, primul pas nu este de ajuns, pentru mântuire. Instituţiile bisericeşti sunt o anticameră, înainte de a intra, să spunem, în biroul principal. Dacă se opreşte în anticameră, venirea în audienţă nu îşi atinge scopul. De cele mai multe ori se trece şi prin anticameră, dar nu acesta este scopul principal. Am spus-o de la început, că nu avansez ideea desfiinţării instituţiilor bisericeşti, ele au un rol de jucat, dar în acelaşi timp, trebuie spus că finalitatea întregului parcurs creştin se găseşte în Biserica celor născuţi din Spirit.

Nocivitatea Bisericilor corporatiste constă în acea, că ele se prezintă ca fiind adevărata Biserică a lui Dumnezeu, ţinând oamenii în anticameră şi împiedicându-i astfel să ajungă la destinaţie. Este vorba despre o amăgire, o iluzie care ia locul realităţii. Este ca şi cum secretara, care stă în anticameră, se prezintă pe sine ca fiind, să presupunem, directorul din biroul principal. În aceasta constă dificultatea privitoare la instituţiile bisericeşti, tendinţa de a uzurpa locul lui Dumnezeu şi a se prezenta, pe ele însele, ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu pe pământ. Conducătorul uneia dintre ele chiar se prezintă ca locţiitor ai lui Dumnezeu pe pământ: “Vicarius Filii Dei.” Coroana papală este formată din 3 coroane suprapuse, împodobită cu diamante în amintirea a 3 regi arieni, doborâţi, în luptele avute cu ei: regele Herulilor, al Ostrogoţilor şi cel al Vandalilor 508-538 e.n. Pe coroana papală scrie: „Vicarius Filii Dei” care, în traducere, înseamnă „Locţiitorul Fiului lui Dumnezeu.” Această caracteristică, nu se aplică însă numai Bisericii instituţionale Romano-catolice, ci tuturor instituţiilor Bisericeşti, deoarece principiul este acelaşi şi anume exercitarea unei autorităţi, care nu le aparţine, în numele lui Dumnezeu. Prin interpretările obligatorii, pe care le dau Bibliei, prin aceea că se prezintă pe ele ca un scop în sine, ca un învăţător divin, singurul în măsură să îi conducă pe credincioşi, prin aceea că încearcă să ghideze conştiinţele în locul Duhului Sfânt, toate Bisericile instituţionale se reprezintă ca un locţiitor al lui Dumnezeu pe pământ.

 Orice organizaţie religioasă creştină care exercită autoritatea spirituală asupra conştiinţelor umane, în locul şi în numele lui Dumnezeu, îşi atribuie o funcţie care nu îi aparţine, deoarece Capul Bisericii este Isus Cristos şi numai el este în măsură să conducă Biserica Sa. Orice mediere, orice mijlocire care se interpune între credinciosul individual şi Cristos şi împiedică, sau deturnează, în modul acesta, contactul direct şi ne mijlocit între om şi Dumnezeu este un element al religiei instituţionale este o caracteristică a corporaţiilor bisericeşti care se folosesc de numele lui Dumnezeu, pentru a dobândii o putere şi influenţă proprie. 

Instituţiile bisericeşti sunt utile, atâta vreme cât îndeplinesc misiunea la care au fost chemate şi anume să îi îndrepte pe oameni direct la Isus Cristos. Ele nu au dreptul nici să judece, sau să condamne, nici să excomunice sau să excludă persoanele de la mântuire. Ele nu sunt Biserica lui Dumnezeu, ci doar un centru de pregătire, asistenţă şi consiliere, pentru adevărata Biserică a lui Dumnezeu, adică pentru Biserica Spirituală Unică. Atâta timp cât instituţiile bisericeşti îşi asumă această funcţie şi nu şi-o depăşesc, ele sunt utile şi chiar necesare. Ele nu sunt decât o etapă intermediară, etapa finală fiind apartenenţa la Biserica celor înscrişi în Ceruri, adică la colectivul celor salvaţi. Dacă, însă, etapa intermediară se reprezintă în mod greşit, adică Bisericile confesionale se prezintă ca fiind adevărata Biserică a lui Dumnezeu şi, în realitate, lucrul acesta se produce în mod curent, oamenii sunt minţiţi, pentru a nu fi scăpaţi de sub controlul organizaţiei şi opriţi să ajungă în mod personal la Dumnezeu. Mântuirea este personală şi fiecare trebuie să parcurgă traseul “căii înguste” care trece, de multe ori, pe la Bisericile corporatiste dar staţia finală este Biserica celor născuţi din Dumnezeu. Cei care vor coborî din vehicule cu o staţie mai devreme, nu vor ajunge la destinaţie.

Orice Biserică instituţională care se prezintă pe sine, ca fiind adevărata Biserică a lui Dumnezeu, comite o fraudă, înşeală pe cei cărora li se adresează şi îşi arogă, în mod ne justificat, atribute care nu îi aparţin. Instituţiile bisericeşti sunt deci utile, dacă se declară ceea ce sunt în realitate, dacă îşi recunosc limitele şi îşi îndeplinesc funcţiile în aceste limite. Ele pot vorbi oamenilor de Dumnezeu, îndeplini ritualuri cultice şi mai presus de orice, funcţia lor este aceea de a le explica oamenilor că spiritualitatea creştină presupune, în mod obligatoriu, o relaţie personală între om şi Dumnezeu. Cum este posibil să existe totuşi Biserica celor născuţi din Dumnezeu, dacă Bisericile instituţionale nu şi-au îndeplinit niciodată funcţiile? Aici, răspunsul pe care îl dă Biblia este foarte clar. Mesajul salvării personale vine direct de la Dumnezeu, este transmis de credincioşii care aparţin de Biserica celor născuţi din nou întregii lumi şi de asemenea, este preluat şi de către instituţiile bisericeşti. Prin urmare, Bisericile corporatiste depind de Biserica celor născuţi din Dumnezeu şi nu invers.

Clădirile sunt necesare, nu pentru funcţionarea Bisericii celor născuţi din Spirit, deoarece clădirile sale sunt chiar oamenii, dar ele sunt folositoare ca centre de pregătire, asistenţă şi consultanţă pentru Biserica celor născuţi din Dumnezeu. Este adevărat că înainte de a se construi biserici, adunările creştine se ţineau în casele particulare (Coloseni 4: 15) Clădirile publice pot fi folosite ca centre de pregătire, asistenţă şi consultanţă pentru Biserica celor născuţi din nou, dar ele nu sunt locaşuri sfinte unde se întâlneşte Dumnezeu cu oamenii, aşa cum era Templu în V.T. Noi înşine, fiecare dintre noi suntem o clădire a Bisericii celor născuţi din Dumnezeu, iar clădirile publice, sau casele particulare, sunt doar centre de pregătire, asistenţă şi consultanţă, pentru aceasta.

Toţi cei care sunt scrişi în cartea vieţii, încă de la întemeierea lumii sunt în grija personală a lui Isus şi conduşi către mântuire de El personal. În cazul în care Bisericile corporatiste, totuşi, nu îşi îndeplinesc funcţiile, Cristos lucrează direct cu persoanele în cauză şi declanşează procesul naşterii din nou. Instituţiile bisericeşti, însă, rămân responsabile chiar şi în acest caz, pentru prezentarea corectă a unor adevăruri generale ale Creştinismului. După ce faza aceasta este parcursă, s-ar putea numi catehizare, apare o luptă deosebit de subtilă pentru conştiinţele oamenilor. Instituţiile vor încerca să îi transforme pe credincioşi în fideli discipoli ai lor, iar Cristos îi va aduce în Biserica celor născuţi din Spirit, pe aceia care sunt scrişi în cartea vieţii încă de la întemeierea lumii. Există Creştini care nu sunt înscrişi în cartea vieţii? Biblia ne spune că mulţi sunt chemaţi şi puţini sunt aleşi. Alegerea nu se face în baza unor merite personale, ci a unei disponibilităţi proprii fiecărui individ şi în baza meritelor lui Cristos. Poate cineva să fie un om cucernic, care merge constant la “Biserică,” ţine posturi, face binefaceri şi totuşi să nu fie mântuit? Toate aceste fapte nu înlocuiesc naşterea din Duh şi să ne amintim că nimeni nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu se naşte din nou, adică din apă şi Duh Sfânt. (Ioan 3: 3)

Liderii Bisericilor instituţionale nu au competenţe speciale, atribuite de N.T.

Reprezentanţii instituţiilor religioase creştine şi-au asumat, de asemenea, administrarea simbolurilor Creştinismului. Botezul şi Cina sunt acte de cult care îşi au originea în învăţătura lui Isus Cristos şi acestea au fost preluate de Biserică şi instituţionalizate şi au devenit o componentă importantă a practicilor acesteia. Cu toate acestea, Isus nu a stabilit în nici un fel o normă, asupra celor care sunt îndreptăţiţi să îndeplinească aceste ritualuri şi El însuşi nu a botezat pe nimeni şi nici nu a pus nici o limitare în ceea ce priveşte persoanele care să administreze aceste ritualuri. În instituţia Romano-catolică a Bisericii Spirituale Unice sunt şapte sacramente, iar în instituţia Ortodoxă a Bisericii celor înscrişi în Ceruri, aceste ritualuri sunt numite taine. Nu este clar de ce sunt taine, de vreme ce Isus Cristos le-a făcut publice şi le-a explicat semnificaţia. În toate celelalte instituţii bisericeşti se practică mai multe sau mai puţine din aceste ritualuri, dar oricare dintre ele se poate îndeplini fără nici o reţinere, de către oricare Creştin renăscut spiritual, având sau nu, vreo funcţie recunoscută în mod oficial. Oricare Creştin născut din nou este un preot şi în această calitate, de preot, poate administra orice act simbolic sau ritualic creştin, cum ar fi: Botezul în apă, Cina, Căsătoriile, Ceremonialul de înmormântare etc. Nimeni altcineva, în afară de Dumnezeu, nu poate îndeplini Botezul cu Duh Sfânt, deoarece El oferă acest dar numai acelora care sunt pregătiţi să îl primească şi numai El este în măsură să aprecieze gradul fiecăruia de pregătire. Duhul Sfânt nu locuieşte decât în temple umane curăţite. (1 Corinteni 6: 19-20) De unde ştim care sunt Creştinii născuţi din nou? Isus Cristos ne-a învăţat că după roadele lor îi vom cunoaşte. (Matei 7: 15-20)

Nu există nici o precizare în N.T., în care să se arate că apostolii sau prorocii sau învăţătorii sau ceilalţi membrii ai Bisericii, enumeraţi de apostolul Pavel, ar avea o competenţă specială pentru exercitarea actelor de cult creştine. Dacă nu a făcut nici o deosebire şi cineva trebuie să îndeplinească aceste acte, se înţelege că toţi cei enumeraţi sunt competenţi în mod egal, să le înfăptuiască. Întrebarea mea este: De ce preoţii, aparţinând de instituţia bisericească Ortodoxă sau de cea Romano-catolică, sau pastorii din instituţiile Protestante şi Neoprotestante au dreptul să îndeplinească actele de cult şi preoţii desemnaţi de N.T. nu au acest drept? Răspunsul cel mai direct este că monopolul asupra administrării actelor de cult este un mod ideal de a păstra puterea şi influenţa instituţiilor bisericeşti asupra mari mase de credincioşi.

Atunci când au fost arşi oameni de vii, în numele lui Isus Cristos, de către Inchiziţie, de exemplu Giordano Bruno, decizia a fost luată de instituţia bisericească şi nu de Biserica celor născuţi din Dumnezeu. Persecuţia Evreilor sau vânătoarea de vrăjitoare, nenumăratele crime săvârşite în numele credinţei creştine nu au nici un fel de amprentă spirituală, sunt săvârşite de o instituţie bisericească, ce îşi proteja propriile interese, sau care le promova atunci când considera că ele pot fi realizate pe această cale. Templierii au fost ucişi prin ordinul regelui Franţei, Filip al VI le-a, folosindu-se de complicitatea Papei Clement al V le-a, după ce au fost arestaţi în data de 13 octombrie 1307, deoarece deţineau averi uriaşe, care erau atrăgătore pentru rege. Filip al VI le-a însuşi era foarte îndatorat Ordinului, datorită a trei împrumuturi pe care le-a făcut de la Ordin şi nu le-a mai restituit. Papa a făcut jocul regelui, aşa cum îi dicta propriile interese şi, în 1311, a suspendat Ordinul, această suspendare rămânând valabilă până în zilele noastre. Între timp, mii de persoane au fost torturate şi ucise şi toate acestea s-au întâmplat în numele „purităţii” credinţei creştine, care însă a fost murdărită, tocmai din cauza unor astfel de acţiuni barbare. Să nu uităm că oaia blândă, care ne îndeamnă astăzi la pocăinţă, a fost în trecut o fiară. Nu este vorba desigur de credinţa creştină, în esenţa ei, de mesajul curat şi înălţător transmis de Isus Cristos, ci este vorba de „călcâiul de fier” care a strivit „grumazurile” celor care au crezut sincer în lumină, în numele doctrinelor unor Biserici instituţionale. 

Tăcerea vinovată a unor instituţii bisericeşti în faţa masacrelor fascismului sau abuzurilor comunismului, sau chiar colaborarea cu aceste forţe, nu reflectă, în mod necesar, spiritualitatea creştină. Constatarea mea este că una dintre cauzele pentru care toate aceste abuzuri s-au produs, o reprezintă o citire „ad literam” a Bibliei. Litera omoară pe când Spiritul dă viaţă. Creştinii erau arşi pe rug în baza textului care spune că anumiţi oameni vor fi mântuiţi, ca prin foc. (1 Corinteni 3: 14-15) Apostolul Pavel nu s-a referit la a da foc oamenilor la propriu, ci la o stare de spirit, generată de eventuale mustrări de conştiinţă, prin care unii trec atunci când greşesc neintenţionat, în activităţile lor cu caracter spiritual şi când realizează aceste greşeli.

Bisericile instituţionale, ne putând să fie, atunci când îşi îndeplinesc rolul, decât centre de pregătire, asistenţă şi consiliere pentru Biserica celor născuţi din Dumnezeu, excluderea unei persoane din rândurile lor nu înseamnă nimic şi nu are nici un fel de consecinţă pentru viitorul veşnic al acelei persoane. Aceasta nu este o excludere din Biserică, ci dintr-o organizaţie religioasă creştină şi ea este o pedeapsă şi nu o modalitate de susţinere morală. Pedepsirea pentru păcate nu este doar o absurditate, dar şi o doctrină anticreştină dacă aplicarea se face de oameni şi nu de către Dumnezeu, deoarece El ştie ce este iertarea dar foarte mulţi oameni nu ştiu. Iertarea este coloana vertebrală a întregii morale creştine. Fără ea, oamenii nu ar fi putut fi curăţaţi de păcatele lor prin sângele lui Cristos.

Chiar şi Pavel recomandă de a nu fi judecat nimic înainte de vreme. (1 Corinteni 4: 5) Cu toate acestea, cenzura religioasă funcţionează fără eroare şi încearcă să elimine, ceea ce se consideră a fi, potenţiale pericole. Viaţa fiecăruia este „cântărită,” „pusă la microscop” şi, de multe ori, oamenii sunt loviţi fără milă şi fără înţelegere. Regula este „sfântă” şi litera este impusă prin constrângere şi se uită cu desăvârşire că ceea ce aduce nou Creştinismul, este iertarea. Fără aceasta, Creştinismul nu funcţionează. Dacă Dumnezeu nu l-ar ierta pe om, acesta nu ar putea fi salvat. Dacă oamenii nu ar trebui să se ierte unii pe alţii de 70 de ori 7, Isus Cristos nu ar fi cerut acest lucru. (Matei 18: 21-22) Cu toate acestea, câteodată, la prima abatere, unele instituţii bisericeşti „curăţă” păcatul şi îi blamează public pe unii credincioşi, pe care apoi îi îndepărtează din mijlocul lor. Apostolul Pavel a spus: „Scoateţi afară pe răul acesta din mijlocul vostru” şi fără prea mult discernământ aşa fac aproape toate adunările creştine Neoprotestante. Numai că acesta este un alt exemplu de interpretare literală a textelor Bibliei, care contravine spiritului Creştinismului.

Păcatul şi răul, care ar trebui scos afară, constă tocmai în aceea că aceste instituţii încalcă cerinţa exprimată de Isus, de a nu judeca. Oamenii au probleme şi acestea ar trebui înţelese şi ei ajutaţi să le depăşească. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu nu este un tribunal, unde se judecă păcătoşii, dar Bisericile instituţionale au devenit astfel de judecătorii, tribunale şi curţi de apel, toate într-o singură sală de judecată şi în acelaşi timp.

În istoria Creştinismului găsim nenumărate exemple de pedepsire a credincioşilor pentru păcat şi de îndepărtare a „ereticilor”, uneori de condamnare a acestora la moarte. Contravenţiile sau infracţiunile sunt fapte care aparţin de resortul autorităţii de stat, dar păcatele sunt atitudini sau acţiuni, câteodată inacţiuni, care pot fi judecate numai, şi repet, numai de Dumnezeu. Păcatul este o încălcare a legii lui Dumnezeu, care este legea iubirii şi singurul Judecător al acestei legi este El.

„Nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii, fraţilor! Cine vorbeşte de rău pe un frate, sau judecă pe fratele său,vorbeşte de rău Legea sau judecă Legea. Şi dacă judeci Legea, nu eşti împlinitor al Legii, ci judecător. Unul singur este dătătorul şi judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască şi să piardă. Dar tu cine eşti de judeci pe aproapele tău?” [(Iacob 4: 11-12); ref. 173 în Biblia Ortodoxă]

Despre care Lege vorbeşte apostolul Iacob, doar nu mai suntem sub Lege, aşa ne spune apostolul Pavel, nu este aşa? Apostolul Iacob vorbeşte despre Legea N.T. şi Pavel nu contrazice nicăieri această Lege, mai mult, o întăreşte de câte ori are ocazia. Care este această Lege? Este porunca nouă, adică Legea nouă pe care a dat-o Isus.

„Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” [(Ioan 13: 34-35); ref. 174 în Biblia Ortodoxă]

Aceasta este Legea Noului Testament, care nu avea cum să fie cuprinsă în V.T., pentru că Isus Cristos încă nu venise pe pământ. La această Lege s-a referit Isus, atunci când a spus că le va răspunde celor care lucrează fărădelege, că niciodată nu i-a cunoscut.

„Atunci le voi spune curat: <<Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege>>.” [(Matei 7: 23);   ref. 175 în Biblia Ortodoxă]

Instituţiile bisericeşti nu sunt tribunale şi dacă un funcţionar bisericesc sau o altă persoană, membră a unei astfel de instituţii, calcă legile dintr-o societate, trebuie dat pe mâna autorităţilor, pentru a răspunde în faţa legii ca oricare alt cetăţean. Dacă între ei, membrii instituţiilor religioase creştine au probleme legale, trebuiesc rezolvate de autorităţi sau, şi mai bine, între cei interesaţi.

Din nefericire, multe instituţii bisericeşti şi mai ales cele Neoprotestante, se ţin de judecăţi. Se pare că este tentantă postura de judecător de ocazie, sau, mai degrabă, exerciţiul puterii şi al autorităţii îi atrage pe mulţi. Aceasta este o altă caracteristică a unei instituţii bisericeşti şi anume exercitarea ne justificată a autorităţii administrative, de coerciţie, ori de câte ori există o ocazie pentru aşa ceva. Greşeala unui membru al unei instituţii este un prilej ideal pentru exerciţiul autorităţii. Funcţionarii bisericeşti, de regulă, se feresc să piardă o astfel de ocazie, printr-o încercare discretă de a îl ajuta pe cel implicat, să se redreseze. (Galateni 6: 1) Ei vor organiza imediat un spectacol pentru această ocazie, adică o adunare generală, unde să se discute cazul şi cel vizat să fie pedepsit, pus sub cenzură sau exclus din organizaţie, pentru ca să fie dat exemplu în faţa întregii adunări, pentru ca să vadă toată lumea ce păţesc cei ce greşesc. Pare ridicol, dar cei ce aparţin de astfel de Biserici instituţionale, înţeleg despre ce este vorba. Biserica instituţională Ortodoxă nu procedează în acest fel cu membrii ei, care nu deţin funcţii în instituţie şi nici Biserica instituţională Romano-catolică nu mai acţionează în felul acesta, cu toate că, în trecut, îi pedepsea pe păcătoşi în piaţa publică, uneori cu bătăi şi suferinţe fizice serioase.

Când Isus Cristos a dat putere Bisericii de a lega şi a dezlega păcatele, El a înţeles prin aceasta, să acorde această responsabilitate adevăratei sale Biserici, adică Bisericii celor născuţi din nou şi nu vreunei instituţii bisericeşti.

„Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.” După aceste vorbe a suflat peste ei şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine vor fi ţinute.” [(Ioan 20: 21-23); ref. 176 în Biblia Ortodoxă]

Din textul citat rezultă, în mod clar, că mai întâi Isus le-a dat Duhul Sfânt şi apoi i-a trimis să ierte păcatele. Nimeni nu poate participa la procesul de iertare a păcatelor, dacă nu este născut din nou şi nu are umplerea cu Duhul Sfânt. Rugăciunea pentru vindecarea bolnavilor şi iertarea păcatelor a fost recomandată de apostolul Iacov. „Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.” (Iacov 5: 14-16) Trebuie să observăm însă că Iacov nu a recomandat iertarea directă a păcatelor, ci rugăciunea adresată lui Dumnezeu, pentru ca El să vindece şi să ierte păcatele. 

A lega păcatele nu înseamnă a judeca şi condamna oamenii definitiv, pentru că aceasta se opune perceptului lui Isus de a nu judeca. A lega păcatele înseamnă a se pronunţa, în principiu, asupra a ceea ce înseamnă păcat şi ce nu, în ochii lui Dumnezeu. Prin declararea, în principiu, a ceea ce Dumnezeu înţelege că este un păcat, atunci când El comunică lucrul acesta membrilor Bisericii celor născuţi din Dumnezeu, acţiunile sau inacţiunile respective pot fi considerate păcate. În felul acesta sunt legate ca şi păcate anumite atitudini.  De exemplu, apostolul Pavel a legat numeroase astfel de păcate, cum ar fi: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, iubirea de sine, iubirea de bani, lăudoroşenia, mândria, hula, neascultarea de părinţi, ne recunoştinţa, lipsa de evlavie, lipsa dragostei fireşti, încăpăţânarea, bârfa, ne stăpânirea de sine,  sălbăticia, lipsa  iubirii binelui, tradarea, obrăznicia, îngâmfarea, iubirea de plăceri împreună cu lipsa iubirii de Dumnezeu, etc. (Galateni 5: 19-21; 2 Timotei 3: 1-4) Cei care sunt născuţi din Dumnezeu şi sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu nu fac astfel de lucruri. (Galateni 5: 22-26)    

 În ochii lui Dumnezeu, însă, păcatele au altă dimensiune decât în ochii oamenilor şi de aceea, transmiterea prin adevărata Sa Biserică, a ceea ce înseamnă păcat, este importantă. Este vreo instituţie bisericească în starea spirituală în care ele se prezintă astăzi, folosindu-se de mecanismele instituţionale, în măsură să absolve oamenii de păcatele lor?  Din multitudinea de instituţii bisericeşti care se contrazic între ele, care este cea care este cu adevărat îndreptăţită să îi ierte pe oameni de păcate? După părerea mea, niciuna. Dacă nu au competenţa morală de a dezlega păcatele, de ce atunci se hazardează să judece păcatele oamenilor şi să îi condamne? Autoritatea dată de Isus Cristos nu era numai de a lega dar şi de a dezlega păcatele.

Prin acţiunile membrilor Bisericii celor Aleşi, prin care Cristos se manifestă direct în viaţa oamenilor, El pregăteşte oamenii pentru a fi conştienţi de păcatele lor şi în cazul că ei le regretă, Dumnezeu este gata să îi ierte. Duhul Sfânt este Acela care ne convinge de păcat, prin influenţa pe care o exercită asupra conştiinţelor noastre şi Isus Cristos, care a murit pentru aceste păcate, ne absolvă de ele. Nici o instituţie bisericească nu poate îndeplini această procedură, în mod formal, doar în  virtutea unor tradiţii şi doar pe baza faptului că ea este îndeplinită de anumiţi funcţionari, într-un cadru instituţional bisericesc. Cu alte cuvinte, nu este de ajuns ca cineva să fie preot autorizat de o anumită Biserică corporatistă sau alta, pentru ca să contribuie la iertarea păcatelor de către Dumnezeu. Este necesar ca persoana, care participă la rugăciunile pentru iertarea păcatelor, să aibă o relaţie personală cu Dumnezeu şi să fie un “canal”, prin care se manifestă puterea lui Dumnezeu. (Iacov 5: 14-16)

Să ne imaginăm o situaţie în care un hoţ s-a deghizat în preot şi fiind urmărit de poliţie, se ascunde într-o cabină special amenajată, unde stau de obicei preoţii când se face mărturisirea de păcate. Un credincios care nu ştie despre ce este vorba, intră în acel loc şi după ce îşi mărturiseşte păcatele, îi cere preotului să îl absolve de ele. Preotul fals, care şi-a intrat în rol, face acest lucru. Se pune întrebarea: a fost absolvit cel care a cerut iertarea de păcate sau nu? „Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui ne prihănit.” Câtă putere are oare rugăciunile celor care se roagă din obligaţie profesională? Îi las pe cititori să îşi răspundă singuri la această întrebare. În orice caz, pentru că nu putem să fim absolut siguri de răspuns, dovada este că părerile vor fi împărţite, cel mai bine este să îi cerem iertare direct lui Dumnezeu, prin Isus Cristos, care a murit în locul nostru, tocmai pentru ca oamenii să poată fi iertaţi şi sângele pe care l-a vărsat pe cruce ne va curăţa de păcatele noastre. Cristos este Marele Preot şi dacă avem acces la El, de ce să mergem la un preot de rang mai mic, care ne poate dezamăgi?

Cum puteau ierta păcatele preoţii care au fost condamnaţi pentru pedofilie, dar înainte de a fi descoperiţi, au lucrat ca funcţionari bisericeşti, zeci de ani? Erau ei neprihăniţi, în aşa fel încât rugăciunile lor să aibă putere? Câţi preoţi mai sunt, aparţinând de diverse Biserici instituţionale, care nu sunt vinovaţi de pedofilie, dar nu sunt neprihăniţi şi totuşi practică ceremonialul iertării de păcate? Răspunsul este tocmai unul din principiile susţinute de lucrarea de faţă. Este mai de folos să mergem direct la Isus Cristos, care a trăit fără păcate şi a murit pentru păcatele noastre, dovedindu-şi astfel dragostea spirituală pentru noi în mod indiscutabil, decât să punem mântuirea noastră în mâna unor oameni, din care unii îşi îndeplinesc rolul de funcţionari bisericeşti ca pe orice altă meserie, câteodată fără vocaţie. Membrii Bisericii celor născuţi din Dumnezeu, prin care se revarsă puterea Duhului Sfânt, pot contribui la iertarea de păcate a oamenilor, amintindu-le acestora cum înţelege Dumnezeu păcatul şi pot face acest lucru pentru că în ei locuieşte Dumnezeu. Pe de altă parte, deoarece numai Dumnezeu cunoaşte inimile oamenilor şi gândurile lor ascunse, numai El poate să ştie cât sunt de sincere regretele celor care cer iertare pentru păcatele lor. (Luca 16: 15)

De altfel, Reforma a avut ca obiect şi contestarea practicilor abuzive, printre care cea a indulgenţelor. Biserica instituţională Romano-catolică susţine că şi atunci când păcatul este iertat, prin Sacramentul Romano-catolic, persoana vinovată trebuie să fie totuşi pedepsită, fie pe pământ, sau după moarte, un timp ne specificat, în purgatoriu. Şi totuşi pedeapsa aceasta poate fi înlăturată prin plata unei indulgenţe, ca un privilegiu acordat de Biserica Romano-catolică. (Catechism of The Catholic Church; 1471-73 <1994>) Indulgenţa poate fi totală, pentru întreaga pedeapsă, sau parţială, pentru o parte a pedepsei. Un membru al Bisericii instituţionale Romano-catolice poate, de asemenea, să obţină o indulgenţă pentru o altă persoană, indiferent dacă aceasta din urmă este încă în viaţă sau nu.

Biserica instituţională Romano-catolică avea o avere atât de extraordinară, încât, în 1965, ea deţinea 25% din întreaga proprietate imobiliară din S.U.A. După unele estimări, întreaga avere imobiliară a Bisericii instituţionale Romano-catolice în S.U.A. ar fi de cca. 100 de miliarde de dolari. Warren Buffet, care este considerat cel mai bogat om al S.U.A. după unele estimări, are o avere de aproximativ 43 de miliarde de dolari, dar Biserica instituţională Romană-catolică are peste o mie de ani de activitate, pe când Buffet este doar în vârstă de 75 de ani. Warren Buffet a anunţat că va dona 37 de miliarde de dolari unor fundaţii de caritate, care sunt conduse de Bill Gates sau de membrii ai propriei sale familii. Nu ştiu cât donează Biserica instituţională Romano-catolică din S.U.A. dar ştiu că în lume, aceasta este implicată şi în acţiuni de caritate. Cu toate acestea, a considera iertarea păcatelor ca pe o sursă de câştig prin vânzarea indulgenţelor, nu a fost intenţia lui Isus Cristos, care, cu multă generozitate, a oferit această putere urmaşilor Săi. Rămâne însă să fie stabilit, cine sunt cu adevărat urmaşii Săi. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care trebuie definită exact adevărata Biserică a lui Dumnezeu, pentru că numai în ea se regăsesc urmaşii lui Isus Cristos. 

Coerciţia, adică pedepsirea Creştinilor pentru păcate sau alte abateri de la regulile Bisericilor instituţionale este un alt element de bază al instituţionalizării. Anatemizarea, declararea ca eretic, excluderea din adunările creştine sunt simbolul puterii şi autorităţii acestor instituţii. Isus a cerut ca oamenii să nu se judece unii pe alţii. Apostolul Pavel, ca orice ucenic care se respectă, a nuanţat mult această cerinţă. Mulţi interpretează interdicţia de a judeca, dată de Isus, ca pe o posibilitate practică de a judeca însă în anumite condiţii, stabilite de Apostolul Pavel. După părerea mea, a nu judeca este o interdicţie absolută, atunci când este vorba de delicte de conştiinţă. În fapt, orice judecată între Creştini este interzisă şi chiar Pavel a recomandat să nu fie judecat nimic, înainte de vreme.

„De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va venii Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu.” [(1 Corinteni 4: 5); ref. 177 în Biblia Ortodoxă]

Tot Pavel ne spune:

„Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? Şi dacă lumea va fi judecată de voi, sunteţi voi nevrednici să judecaţi lucrurile de foarte mică însemnătate? Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult lucrurile vieţii acesteia? [(1 Corinteni 6: 2-3); ref. 178 în Biblia Ortodoxă]

Care îngeri vor fi judecaţi de noi? Satana şi îngerii lui au fost deja judecaţi la crucea Golgotei, după cum ne-a spus Isus. (Ioan 16: 11) Putea să fie judecat Satana la cruce şi îngerii lui să nu fie judecaţi? Acest lucru mi se pare puţin probabil. Pe de altă parte, îngerii care au rămas cu Dumnezeu nu vor fi judecaţi de nimeni, nici chiar de Dumnezeu, pentru că ei au rămas într-o bună relaţie personală cu El. A fost cuprins Pavel de un elan retoric, când a dictat aceste texte şi a scăpat din vedere ceea ce a spus Isus despre îngerii căzuţi, care au şi fost judecaţi, la cruce? Acest lucru este cât se poate de probabil.

De asemenea, Pavel a mai dictat şi următorul mesaj:

„Ci v-am scris să n-aveţi nici un fel de legături cu vreunul care, măcar că îşi zice „frate,” totuşi este curvar, sau lacom de bani, sau închinător la idoli, sau defăimător, sau beţiv, sau răpăreţ; cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi. În adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară? Nu este datoria voastră să judecaţi pe cei dinăuntru? Cât despre cei de afară, îi judecă Dumnezeu. Daţi afară dar din mijlocul vostru pe răul acela.” [(1 Corinteni 5: 11-13); ref. 179 în Biblia Ortodoxă]

Este de datoria noastră să judecăm sau nu trebuie să judecăm nimic, înainte de vreme, adică până va veni Domnul? Textul din 1 Corinteni 4, cu verset 5, intră în coliziune cu textele din 1 Corinteni 6, versetele, 2 şi 3 şi cu textul din 1 Corinteni 5, versetele 11 la 13. Căţi preoţi sau pastori, din mâna cărora luăm împărtăşania (cina) sunt hrăpăreţi, adică lacomi, sau beţivi? Dar în orice caz, în această situaţie, N.T. ne lasă puţin perplecşi; este interzis să ne judecăm aproapele sau este aceasta una din obligaţiile noastre de Creştini? Pentru a afla răspunsul la această întrebare trebuie să ne întoarcem la învăţătura lui Isus. El ne-a învăţat să nu judecăm, punct. Toate abaterile şi toate devierile în învăţătura Creştinismului se datorează faptului că Bisericle corporatiste s-au depărtat de la învăţătura fondatorului acestuia, adică Cristos şi s-au pierdut într-o diversitatea de direcţii în care învăţătura Mântuitorului a fost dezvoltată. Două sunt direcţiile principale şi anume una este dată de Iacov şi cealaltă de Pavel. Petru a mers pe o direcţie, oarecum între cele două, menţionate. În ceea ce îl priveşte pe Ioan, în evanghelia sa şi în epistolele sale, acesta a fost, după părerea mea, cel mai aproape de înţelegerea învăţăturii lui Isus, aşa cum El a intenţionat-o.

Pavel are o foarte bună înţelegere a învăţăturii Mântuitorului, dar pe alocuri se vede la el o subliniere a rolului său personal în cadrul mişcării creştine şi mai ales o formă de autoritarism, care provenea din convingerea că o persoană, care a fost aleasă de Dumnezeu, cum a fost şi el, nu poate greşi. Pe de altă parte, el a fost acela care a încercat să adapteze primele adunări creştine la realităţile lumii, în care acestea existau şi acest lucru nu era tocmai uşor. Mulţi contestau autoritatea lui Pavel, motivat sau nu şi el s-a simţit obligat să îşi apere poziţiile, câte odată, poate, cu prea mult elan sau zel. De asemenea, Pavel are un stil specific, prin care explică anumite teze prin sublinierea anumitor aspecte în dauna altora, deci nu face demonstraţii perfect echilibrate. În acelaşi timp, toate scrierile lui trebuie studiate atent în legătură cu contextul în care au fost scrise şi nu înţelese într-un mod simplist sau literal. Cu toate acestea, scrierile apostolului Pavel trebuiesc privite fără rezerve, atunci când acestea fac referire la natura divină din om şi acesta este un aspect esenţial al Creştinismului. La acest capitol, Dumnezeu i-a dat lui Pavel o foarte bună înţelegere, cu care sunt complet de acord şi o susţin.

Mulţi se vor întreba, pe ce bază critic eu scrierile apostolului Pavel, cine sunt eu să îmi permit acest lucru? Acest tip de întrebare este simptomatic pentru logica Bisericilor instituţionale, care au încercat şi încearcă să îngroape orice analiză obiectivă a scrierilor N.T., de teama ca un astfel de demers, să nu se soldeze cu o pierdere a posesiei pe care ele şi-au asumat-o asupra unei anumite interpretări a textelor Bibliei. Cu toate acestea, există un precedent şi anume atunci când Pavel l-a corectat pe Petru. Apostol nu înseamnă Dumnezeu, ci trimisul lui Dumnezeu şi El oferă, prin toţi trimişii Lui, o lumină sporită asupra învăţăturii lui Cristos, în acord cu neliniştile celor care trăiesc în lumea de astăzi.

Toţi membrii Bisericii celor născuţi din Spirit sunt egali între ei şi toţi apostolii, învăţătorii sau prorocii, sunt egali între ei şi aduc un mesaj valabil, în primul rând pentru vremurile şi persoanele cărora se adresează. Creştinismul nu este un fenomen mort, închis în dogme, doctrine sau epistole, el se mişcă, evoluează şi înţelegerea lui trebuie de asemenea să ţină pasul cu aceste evoluţii. Apostolul Pavel nu poate fi egalat, în ceea ce priveşte activitatea şi contribuţia sa la răspândirea Creştinismului, dar în ceea ce priveşte învăţătura pe care a dat-o adunărilor creştine, din vremea sa, aceasta trebuie înţeleasă şi în contextul istoric respectiv. Aşa cum spunea profetul Daniel, în vrmurile din urmă cunoştinţa va creşte. De ce îl credem pe Pavel, dar nu îl credem pe Daniel? Eu îi cred pe amîndoi şi mai cred, în baza luminii pe care am primit-o de la Dumnezeu, că este momentul unei reevaluări serioase a învăţăturii creştine şi de aceea îi invit pe cititorii acestei lucrări, să analizeze şi să filtreze atent argumentaţia prezentată de ea. Cât despre mine personal, nu mă interesează decât înaintarea planului de mântuire a lui Dumnezeu şi pentru aceasta sunt dispus să fac faţă celor mai aspre critici, dacă ele sunt bine motivate. În orice caz, nu m-aş fi apucat de o asemenea muncă niciodată, dacă nu m-ar fi chemat Dumnezeu la ea şi pentru că vine de la El, consider, în ceea ce mă priveşte, că nu putea fi refuzată. Dacă mai continui în modul acesta, am să fac exact ceea ce făcea şi apostolul Pavel, adică o să fac un exces de personalizare a mesajului lui Dumnezeu şi pentru aceasta am să fiu criticat pe drept. Dacă acest mesaj va trezi, aşa cum mă aştept, o vie dezbatere, sper ca ceea ce va rezulta, să fie o punere în discuţie temeinică a argumentelor prezentate.      

 A judeca convingerile spirituale ale unei persoane şi a aplica pedepse pentru că acestea nu corespund cu ale noastre, este împotriva Bibliei. Credincioşii Ortodocşi care îi judecă pe cei Penticostali, sau credincioşii Penticostali care îi condamnă pe cei Romano-Catolici sau pe cei Ortodocşi pentru convingerile lor, dovedesc, prin aceasta, că nu au înţeles spiritul Creştinismului. Am luat un exemplu dintre multele posibile. Trebuie să înţelegem bine, nici unii nici ceilalţi nu au mai multă dreptate în probleme de doctrină. Afirm acest lucru, deoarece nu există un punct de referinţă obiectiv, static şi unanim acceptat, în funcţie de care să fie judecate lucrurile şi toate părerile diferite au la bază credinţa, nu rigoarea ştiinţifică. Biblia este un punct solid de referinţă, dar ea nu conţine doar o singură interpretare a credinţei, ci în ea se găsesc elemente pentru mai mult posibile interpretări. Dovada este chiar existenţa acestor interpretări. A transforma părerile legate de credinţa religioasă, adică opiniile proprii, în reguli obigatorii, pentru toată lumea, este pur şi simplu un abuz, dar este o normă foarte răspândită pentru corporaţiile bisericeşti.

A judeca păcatele oamenilor este o absurditate, întrucât nu ne-a numit nimeni judecători şi a lega sau dezlega păcatele, nu înseamnă a judeca oamenii pentru ele şi a îi condamna. „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.” (Matei 7: 1) „De asemenea, Isus a spus: „Celorce le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi celorce le veţi ţinea vor fi ţinute.” (Ioan 20: 22-23)  Aceste cuvinte pronunţate de Isus Cristos nu pot reprezenta o contrazicere. A lega păcatele săvârşite de oameni, nu poate să însemne a judeca pe păcătoşi pentru ele, căci Isus Cristos a interzis astfel de judecăţi. Ce înseamnă a lega păcatele? Înainte de a lega păcatele, nu trebuiesc acestea judecate şi nu implică legarea păcatelor în mod necesar şi judecata pe care Isus a interzis-o? Cum se îmbină cele două principii? Se pot lega păcatele „orbeşte,” adică fără să fie judecate faptele şi persoanele respective? Înainte de a pronunţa o hotărăre de legare a păcatelor, nu trebuie ca persoana care săvărşeşte acest act, să se informeze detaliat asupra circumstanţelor în care s-au săvărşit ele şi asupra persoanelor care le-au săvărşit? Nu trebuie, de asemenea, să asculte şi cuvintele de apărare, negarea sau mărturisirea celui în cauză? Nu este aceasta o judecată? După părerea mea, a lega păcatele, adică a lua o hotărăre de refuz a iertării, pentru un anumit păcătos, în condiţiile în care, aşa cum a spus Isus, această hotărăre are efecte veşnice, adică rămâne valabilă şi în faţa lui Dumnezeu, este un act dramatic, care condamnă o anumită persoană la moarte veşnică. Întrucât soarta veşnică a oamenilor o poate hotărî numai Cristos, nimeni altcineva nu poate face o astfel de condamnare decât El personal.

Pentru abateri grave şi vizibile de la morală, instituţiile bisericeşti îi exclud pe credincioşii care au săvârşit respectivele fapte, din rândurile lor. Dar oamenii respectivi, în asemenea momente, au nevoie mai mult decât oricine de suportul celor din jurul lor. Judecata ar trebui să o facă Dumnezeu, în toate cazurile, ceilalţi semeni ai lor pot doar să îi compătimească şi să îi ajute să se redreseze (Galateni 6: 1) Să nu uităm că Dumnezeu beneficiază de o preştiinţă, în baza căreia este în măsură să cunoască dacă cei care stau în picioare în momentul de faţă, vor sta până la sfârşit sau dacă cei care astăzi sunt căzuţi se vor ridica şi vor ajunge la destinaţie.