“Cuvîntul profan ekklesia apare în Atena antică, cu referire la adunarea poporului. Totuși conceptul religios de biserică apare pentru prima dată în Septuaginta versiunea grecească a Vechiului Testament, de 25 de ori, în cărțile istorice și în psalmi. Prima dată este întâlnit în I Samuel 17:47: «Și toată adunarea (lit.: biserica) aceasta va cunoaște că nu cu sabia și cu sulița izbăvește Domnul, căci acest război este al Domnului și El vă va da în mâinile noastre».”[1] Biserica în vechime era înţeleasă ca fiind o comunitate a poporului şi toţi erau egali în această comunitate, chiar dacă unii îndeplineau servicii de preoţi. În Noul Testament toţi Creştinii îndeplinesc aceste servicii de preoţi.

[1] ro.wikipedia.org/wiki/Biserică_(instituție) -

Un alt aspect îl reprezintă capacitatea sporită a unei Biserici instituţionale, în comparaţie cu aceea a unui individ, în cazul lucrărilor misionare. Este adevărat că ceea ce poate face o instituţie bisericească prin comparaţie cu un individ este disproporţionat, atunci când este vorba despre investiţii financiare. De exemplu, construcţia unei şcoli, într-o ţară în curs de dezvoltare, poate fi doar un vis pentru un individ, dar este o posibiltate reală pentru o Biserică instituţională, care dispune câteodată de fonduri foarte importante. Nu sunt deci utile, cel puţin din acest punct de vedere, Bisericile instituţionale? Da şi nu. O dată cu banii se exportă şi Creştinismul instituţionalizat cu toate tarele lui. Cei care primesc banii primesc, o dată cu aceştia şi modul specific în care instituţia bisericească care i-a donat înţelege Creştinismul, de cele mai multe ori în mod separatist şi exclusivist. Cu toate acestea, date fiind nevoile stringente pe care încearcă să le acopere consider că acţiunile Bisericilor instituţionale, în acest domeniu, sunt salutare. Cooperarea între credincioşi în acest domeniu este de maximă importanţă deoarece doar prin forţe proprii nimeni nu poate realiza ceva cu adevărat important, în această zonă de referinţă, cu excepţia desigur a unor persoane foarte bogate. Numai că această cooperare se poate realiza, la fel de bine, şi prin diverse asociaţii fără profil religios, sau interconfesionale şi nu doar prin Bisericile instituţionale. Din motive de obiectivitate trebuie să afirm că acţiunile de caritate sunt un punct câştigat al bisericilor instituţionale, dar nu se datorează aspectului instituţional propri zis, ci activităţii Creştinilor născuţi din nou, care sunt şi membrii ai acestor instituţii. Aceşti credincioşi animaţi de spiritul de slujire al lui Cristos fac eforturi în direcţia nevoilor persoanelor celor mai defavorizate.

Să spunem că dispar instituţiile bisericeşti, care va fi mediul de viaţă colectivă a Creştinilor?  Un Creştinism care pune accentul pe individ şi nu pe comunitate nu riscă să ducă la izolaţionism şi chiar să se stingă? Dacă fiecare ţine credinţa sa creştină doar pentru sine, chiar dacă ea este o motivaţie puternică pentru el sau pentru ea, nu îşi pierde Creştinismul relevanţa sa socială? Ce s-ar putea pune în locul Bisericilor instituţionale, ceva cel puţin la fel de practic sau chiar mai practic? Este evident că dacă Bisericile instituţionale ar dispare, Creştinii ar tinde totuşi să se organizeze între ei, pentru că cei care au viziuni sau păreri comune de regulă încearcă să se structureze în comunităţi de profil. Sindicatele, partidele, cluburile, etc., sunt tot atîtea forme de organizare a celor care au în comun anumite preocupări sau profesiuni. Dacă organizaţiile care ar lua locul bisericlor instituţionale vor fi de fapt la fel ca şi cele din urmă, de ce atunci toată această discuţie privitoare la critica Bisericilor instituţionale. În fond noile organizaţii ar fi ca şi actualele insituţii bisericeşti, chiar dacă ar purta alte nume. Nu s-ar mai numi, de exemplu, Biserica instituţională Ortodoxă, ci s-ar numi organizaţia creştinilor Ortodocşi. Care ar fi diferenţa? În principal, diferenţa ar fi că ne mai numindu-se Biserica instituţională Ortodoxă, o organizaţie constituită prin acordul liber al membrilor ei, nu ar avea nici un temei pentru exercitarea autorităţii spirituale a unor membrii asupre altor membrii. Temeiul autorităţii Bisericilor corporatiste este acela că ele afirmă că autoritatea lor provine direct de la Dumnezeu şi desigur de la Biblie. Această autoritate este moştenită fie de la apostoli, fie acordată direct primilor reformatori.

În cazul în care Creştinii s-ar asocia liber, pe bază egală, în vederea îndeplinirii anumitor activităţi creştineşti, ritualuri, sau acte de cult, nici unul nu ar fi privit mai presus decât un altul şi toţi ar avea acelaşi statut, autoritatea fiind înlocuită cu acordul dat de fiecare la această asociere. Mai mulţi oameni care cred la fel se hotărăsc să organizeze împreună o comunitate de Creştini egali între ei în toate drepturile şi atribuţiunile. O astfel de comunitate ar avea sens. Nu ar fi o Biserică, deoarece Biserica este unică şi universală, nu este locală. Adunările sau organizaţiile locale nu sunt Biserici ci comunităţi creştine. Fiecare dintre cei care ar forma o astfel de comunitate ar fi la fel de îndreptăţit să săvârşească toate actele de cult, toţi ar fi preoţi, fără excepţie şi nici unul nu ar fi obligat de ceilalţi să îşi însuşească anumite opinii sau norme de credinţă. Fiecare şi-ar expune credinţa sa proprie aşa cum este îndrumat de Dumnezeu şi fiecare ar aduce un aport personal la această comunitate. Prin urmare, cred că există ceva mai bun decât Bisericile instituţionale şi anume asociaţii libere de Creştini care să facă deosebirea între ceea ce este comun, în viaţa creştină şi ceea ce este strict individual şi trebuie respectat ca atare, adică conştiinţa fiecărui membru în parte. Împărtăşirea liberă a opiniilor fără restricţii şi fără repercusiuni, servicii şi proiecte comune, ajutorarea reciprocă sunt de domeniul vieţii creştine comune. Ordonatorul unor astfel de comunităţi nu ar fi autoritatea şi ameninţarea cu pedepse ci dragostea sinceră şi reciprocă, a celor în cauză. Consider că aceast a intenţionat Isus pentru biserica Sa. Asocierea liberă şi în deplină egalitate a Creştinilor şi nu înregimentarea lor în instituţii bisericeşti care să fie stratificate pe ierarhii. În anumite condiţii speciale un Creştin se poate limita la mica comunitate a familiei sale sau a prietenilor săi. Într-un astfel de cadru se poate administra Euharistia sau Cina fără nici un fel de probleme, deoarece acolo unde sunt doi sau trei Creştini, acolo este şi Isus. În practică, primele comunităţi creştine lua Euharistia sau Cina în case particulare, acolo unde se întruneau şi nu în locuri speciale numite Biserici. Pentru proiecte mai mari asociaţiile mai numeroase de Creştini por fi mai eficiente.

Pentru ca această lucrare să fie completă balanţată se impune să fie supuse unei analize şi toate posibilele argumente care ar putea să conducă la concluzia necesităţii şi utilităţii Bisericilor instituţionale. Primul dintre aceste argumente ar fi acela că aceste instituţii reprezintă adevărate „bastioane de apărare” în favoarea Creştinilor, cetăţi cu turnuri de pază, stăvilare, instituţii juridice capabile să apere şi să protejeze pe membrii lor şi să stea în calea oricăror abuzuri venite din afara lor. De ce este nevoie de apărare? Să ne uităm, de exemplu, la istoria mai veche a Creştinismului, în care Creştinii au fost persecutaţi de statul roman. În lipsa unor instituţii solide, recunoscute de lege nu se găsea nimeni, în afara lui Dumnezeu, să ia apărarea Creştinilor. Aceştia erau sacrificaţi fără milă doar pentru că aveau calitatea de Creştini. Chiar Dumnezeu părea că îi lasă pe credincioşii creştini în mâna persecutorilor care îi chinuiau şi torturau în multe moduri. De ce îngăduia Dumnezeu ca suflete nevinovate să fie martirizate de oameni ne credincioşi? De ce a îngăduit Dumnezeu ca Fiul Său să fie răstignit pe cruce? Isus ne-a informat că Împărăţia Lui nu este din lumea aceasta şi că în lume vom avea necazuri.  Dacă Împărăţia lui Dumnezeu ar fi din lumea aceasta ea ar trebui instaurată în această lumea, prin cucerirea acesteia de cătrew Dumnezeu şi prin impunerea regulilor Sale. Dumnezeu însă nu doreşte să cucerească şi să impună ci doreşte să convingă pe aceia care îl acceptă pe El. Din păcate instituţia bisericească, o dată recunoscută de statul roman, în 313 e.n., şi mai deplin în 325 e.n., a trecut la o bătălie pentru cucerirea lumii. A cucerit lumea dar şi-a pierdut, în bună măsură, spiritul creştin.

Dacă ar fi vrut să cucerească lumea Isus nu s-ar fi lăsat răstignit ci ar fi folosit legiunile de îngeri care stăteau la dispoziţia Sa, în acest scop. De altfel Satana s-a oferit să pună la dispoziţia lui Isus toată lumea dar El l-a refuzat. Instituţiile, de exemplu statele, dar şi instituţiile bisericeşti sunt din lumea aceasta şi pentru lumea aceasta şi din acest punct de vedere ele îşi au utilitatea lor. O instituţie bisericească poate interveni în favoarea membrilor ei, atunci când aceştia sunt persecutaţi de către o instituţie a statului pentru considerente religioase. Poate oferi sprijin logistic şi poate arăta solidaritate cu cei persecutaţi. Cu toate acestea istoria ne arată că instituţia bisericii a procedat mai degrabă prin a îi persecuta chiar ea pe unii dintre credincioşi şi nicidecum prin a le lua apărarea. Este destul dacă ne reamintim perioada Inchiziţiei. Instituţia ‚bastion,’ care trebuia să îi apere pe Creştini i-a torturat ea însăşi, în modul cel mai barbar. Statul şi bisericile instituţionale s-au coalizat au constitutuit un complex instituţional, în care cel care a avut de pierdut a fost individul.

Un alt posibil argument ar fi faptul că Bisericile instituţioanle reprezintă un cadru organizat şi civilizat în care aceia care au aceiaşi credinţă se pot întâlnii şi pot să îşi împărtăşească credinţa lor. Bisericile instituţionale constituie o reţea internaţională la care cel credincios poate face apel în orice parte a lumii s-ar afla. Este adevărat că este mai comod să găsim pe cei care cred la fel ca şi noi atunci când ştim adresa exactă şi timpul când se întâlnesc. Există o clădire cu adresă cunoscută în care creştinii cu care împărtăşim afinităţi se regăsesc. Acesta nu este un lucru rău, ci mai degrabă unul bun. Într-o epoca în care siguranţa personală a indivizilor este de multe ori pusă în pericol nu oricine este dispus să îşi transforme casa într-o adunare creştină şi să primească orice persoană în casa sa. Prin urmare, nu este nimic de criticat în faptul că există clădiri care au ca şi funcţie aceea de a servi ca loc de cult. Desigur că aceste clădiri trebuiesc mai întâi construite şi apoi menţinute în bună condiţie pe baza unor cheltuieli, care în principiu nu pot fi susţinute de o persoană, sau chiar de un număr mic de persoane. Acesta ar fi un argument care să conducă la ideea necesităţii unor organizaţii care să permită administrarea unor astfel de locaţii. O concluzie ar fi că, din punct de vedere administrativ, instituţiile bisericeşti sunt strict necesare. La aceasta se poate adăuga şi faptul că se impune să existe şi funcţionari plătiţi care să se dedice în exclusivitate efectuării unor acte de culte, câteodată la ore foarte ne convenabile, de exemplu, atunci când este nevoie să se afle la căpătâiul unui bolnav. Calitatea de Creştin nu este o meserie şi din acest motiv foarte mulţi Creştini lucrează, în diverse activităţi, pentru a se întreţine pe ei şi pentru a îşi întreţine familiile. Aceştia au foarte puţin timp liber la dispoziţie şi în limita timpului lor nu se pot angaja să desfăşoare activităţi de cult sau umanitare, în mod sistematic. Au astfel de angajamente dar condiţionat de timpul lor disponibil. Ce este de făcut? Se pare că este nevoie să existe oameni care să se scoale noaptea, la orele cele mai ne potrivite şi să stea aproape de cei care au nevoie de ei. Aceşti funcţionari bisericeşti trebuie să poată trăi din activitatea lor pentru că ei nu au cum să desfăşoare şi alte munci plătite. Dacă este aşa înseamnă că instituţiile bisericeşti şi funcţionarii lor sunt în realitate necesari pentru credinţa creştină.

Ar fi important de precizat că atât timp cât organizaţiile religioase şi funcţionarii lor se ocupă de activităţi de administrare ei nu sunt cu nimic nocivi ba chiar sunt bine veniţi. Personal cred că orice locaţie poate fi folosită pentru întrunirile cu caracter de cult ale Creştinilor şi desigur şi casele particulare, dar oricare astfel de loc presupune şi cheltuieli de întreţinere. Activităţile administrative sunt absolut necesare pentru orice activitate comună dar ele trebuiesc foarte clar delimitate de ceea ce înseamnă autoritatea spirituală asupra conştiinţelor. Mă opun categoric manipulării şi subordonării conştinţelor dar nu mă opun organizării şi ordonării necesare desfăşurării unor activităţi comune, cum ar fi o adunare creştină. Cineva trebuie să se ocupe de închirierea unui spaţiu, de curăţenie, de plata facturilor, etc. Pe de altă parte, actele de cult pot fi săvârşite de către orice credincios creştin. Botezul în apă, Euharistia sau Cina, căsătoriile, înmormântările pot fi săvărşite de orice Creştin căci ele dobândesc valabilitate nu prin calitatea celui care le săvârşeşte ci prin calitatea Aceluia în numele căruia aceste acte de cult sunt săvărşite. Aceste acte au deasemenea valoare pentru că sunt cerute de persoane, care îşi manifestă astfel credinţa lor în Dumnezeu. Atunci când se consideră că unii Creştini sunt mai îndreptăţiţi decât alţii pentru a săvărşi acte de cult atunci se declanşează mecanismul instituţionalismului bisericesc. Existenţa Bisericilor instituţionale este datorată faptului că unii Creştini sunt consideraţi a fi mai Creştini decât ceilalţi şi că unii dintre Creştini sunt consideraţi că deţin ‚tainele’ Împărăţiei Cerurilor. Nimeni nu cunoaşte ‚misterele’ Împărăţiei Cerurilor, în afără de Dumnezeu şi cine crede că le cunoaşte se înşeală singur.  Este adevărat că unii Creştini sunt mai bine documentaţi decât alţii, mai informaţi şi mai culţi şi acesta nu este un lucru rău, dar ei sut învăţători nu conducători. Avem nevoie de învăţători şi primul Învăţător este Isus, dar în rest revine conştiinţei noastre rolul de conducător. Întreaga aventură creştină se întâmplă în interiorul conştiinţei noastre. Este vorba de o schimbare în interiorul acesteia de o creştere, de o dezvoltare, de o elucidare, de o îmbogăţire. Relaţiile exterioare dacă nu sunt unele de ajutorare sinceră, de consultanţă, ci unele de dominaţie de influenţare interesată nu servesc pentru salvare. Numai ceea ce este folositor conştiinţelor libere poate fi calificat serviciu creştin. Cultura şi istoria Creştinismului sunt mai mult decât folositoare dar concluziile trebuie să le tragem fiecare, în mod liber. Este bine să ne lăsăm ajutaţi de aceia care au văzut mai departe decât alţii, sau care au fost inspiraţi de Dumnezeu, marii gânditori Creştini, dar concluziile lor nu trebuiesc transformate în norme obligatorii, pentru că nici ei nu au dorit să fie preluate, în acest mod. Prin urmare, locurile unde Creştinii se pot aduna, mai degrabă interconfesionl, dar şi confesional sunt utile, administratorii sunt necesari dar autoritatea spirituală instituţională asupra conştiinţelor este ceva periculos. Lucrarea mea nu promovează dezordinea sau izolarea, ea susţine libertatea de conştiinţă şi unitatea non-ierarhică între Creştini.

Cum ar arăta un Creştinism practicat de unul singur, fără legătură cu ceilalţi? În primul rând un astfel de Creştinism nu este posibil deoarece orice conduită autentic creştină se reflectă, în mod inevitabil, asupra celor din jurul nostru. Părtăşia cu cei care cred la fel ca şi noi este un lucru bun atâta vreme cât ceilalţi nu încearcă să ne forţeze să credem sau să gândim ca ei. Conştiinţa noastră este unică şi răspunde nevoilor noastre personale, aspiraţiilor noastre şi capacităţilor noastre. Atâta vreme cât nu suntem forţaţi să ne modelăm după chipul celor din jurul nostru părtăşia este bună dar atunci când trebuie să credem, în mod obligatoriu, ceea ce crede grupul sau grupurile la care ne-am alăturat atunci numai putem rămâne noi înşine în faţa lui Dumnezeu. Este necesar ca noi să folosim ca model de caracter şi comportament pe Cristos şi nu pe oamenii din jurul nostru. Dacă cei care ne însoţesc merg pe acest drum totul este la locul său dar dacă nu părtăşia este facultativă şi câteodată dăunătoare. Greşeala comună nu face regula şi media comportamentului celor care ne înconjoară nu este ţinta adevărată. Ţinta noastră este Cristos şi nu psihologia de turmă, care acceptă că un lucru rău este bun dacă îl face toată lumea. Materialismul exagerat, mândria de a poseda bunuri materiale, incultura sau neştiinţa nu sunt lucruri bune, chiar dacă se văd des în jurul nostru, chiar la cei care se declară Creştini practicanţi. Ceea ce afirm este că adunarea împreună cu ceilalţi, în principiu, este un lucru bun, dar numai atâta vreme cât nu ne deformează conştinnţele şi nu ne abate de la Calea care este Cristos. Din acest motiv se impune să fiu foarte nuanţat. Bisericile instituţionale pot fi utile prin facilitarea contactului dintre credincioşi şi prin solidaritatea între Creştini, în vremurile grele, dar trebuie puse cu grijă în balanţă efectele pozitive şi cele negative. Dacă sesizăm o creştere spirituală în noi trebuie să ne întrebăm cărui fapt se datorează, este efectul interacţiunii cu cei din jurul nostru? Cu oamenii desigur, nu cu instituţiile. Dacă observăm o stagnare, sau chiar o scădere trebuie deasemenea să ne întrebăm dacă nu cumva cei din jurul nostru ne trag în jos. Între Creştini există încă multă invidie şi cel care progresează este uneori privit în mod ne potrivit. Mântuirea noastră este o problemă care ne priveşte, în primul rând, pe noi şi pe Dumnezeu. Cei din jurul nostru pot avea o atitudine mai mult sau mai puţin corectă, sub acest aspect, dar mântuirea noastră îi priveşte doar în mod indirect.

Nu suntem doar Creştini ci suntem şi membrii ai societăţii umane, în ansamblul ei şi avem datorii faţă de specia umană la progresul căreia se cuvine să contribuim. Progresul ştiinţific şi tehnic a adus cu sine o incredibilă posibilitate de comunicare între oameni şi cu toate că este atât de blamat de unii credincioşi, acesta favorizează de fapt şi posibilitatea Creştinilor de a se cunoaşte reciproc, de a avea părtăşie. Din acest motiv, avem şanse sporite să îi găsim pe aceia de la care, pe de o parte, avem de primit şi pe de altă parte cărora avem de dat şi împreună să ne fim de folos unii altora în scopul nostru comun, acela de ajunge ca şi Cristos. Este bine să nu uităm însă, nici o clipă, mântuirea este individuală şi nu colectivă şi instituţiile bisericeşti nu au nici o relevanţă, din acest punct de vedere. Ele sunt utile numai pentru a servi indivizilor în drumul lor pe calea salvării, dar este adevărat că de multe ori mai mult îi încurcă pe aceştia, decât îi ajută.

Dacă deci aş pune în balanţă efectele pozitive ale acţiunilor Bisericilor instituţionale şi pe cele negative, analizele trebuiesc să fie făcute de la caz la caz, dar ca regulă generală, se poate spune că autoritatea impusă, în probleme spirituale, absolutizarea unor doctrine şi dogme de credinţă şi rezistenţa pusă progresului cunoaşterii umane nu pot avea decât efecte negative. Personal, sunt adeptul societăţilor în care puterea civilă să fie separată de instituţiile bisericeşti şi consider că nu a existat nici un sistem politic mai periculos şi mai retrograd, din perspectiva individului, decât cele teocratice, în care puterea statală era în mîna clericilor. De aceea susţin că prin creşterea gradului de instituţionalizare scade gradul de spiritualizare. De ce? Deoarece învăţătura lui Isus este anti-instituţională. El s-a ridicat împotriva instituţiilor fundamentale ale credinţei iudaice pe care le-a criticat şi a căror rigiditate şi lipsă de ‚sensibilitate,’ faţă de oamenii obişnuiţi, le-a respins. El s-a ridicat împotriva Templului evreiesc şi împotriva autorităţii religioase.