Mai întâi de toate, pentru înţelegerea raportului dintre Biserica celor Aleşi şi Bisericile instituţionale, trebuie să observăm că este vorba de o evoluţie în înţelegerea Creştinismului. Este de asemene vorba de o actualizare treptată a cunoaşterii profeţiilor Bibliei, pe măsură ce istoria înaintează în desfăşurarea cursului ei. Organizaţiile religioase instituţionalizate reprezintă o etapă, în care Creştinismul a considerat că trebuie să se organizeze într-un asemenea mod, încât să poată să îşi apere identitatea şi a văzut în deţinerea puterii lumeşti, direct sau prin intermediul structurilor politice, un mijloc de a-şi atinge ţelurile, inclusiv cele spirituale. Evident că nu putem fi judecătorii istoriei, decât în sensul de a lua act de faptele ei. Sătul de atâtea persecuţii, de măcelărirea nediscriminată a unor credincioşi, care nu aveau nici o vină, Creştinismul a sezisat oportunitatea de a scăpa de teroarea Statului Roman şi de a deveni o instituţie respectată. Numai că această învăţătură creştină este una dintr-o altă lume şi pentru o altă realitate şi atunci când pe acest trunchi curat s-a grefat natura umană, manifestată în istorie, printr-o explozie permanentă de conflicte şi luptă pentru putere, s-a născut o entitate care s-a dovedit a fi condusă de principii politice, adică de o înţelegere pur umană a propriilor interese.

Biserica instituţională s-a folosit de puterea lumească şi a fost folosită, la rândul ei, de aceasta. Amestecul dintre elementele politicului şi aspectul religios este o altă caracteristică specifică instituţiilor religioase. Pe de altă parte, Biserica Spirituală Unică este produsul direct al învăţăturii lui Isus Cristos, de renunţare la puterea de distrugere, la acele legiuni de îngeri pe care Isus nu a vrut să le folosească pentru a se apăra, atunci când a fost arestat în grădina Ghetzimani şi un ucenic a tăiat urechea robului marelui preot dar El l-a vindecat (Luca 22: 50-51)

Dumnezeu are o responsabilitate egală faţă de toţi oamenii pe care i-a creat şi este puţin probabil că el îi favorizează pe unii împotriva celorlalţi. Totuşi, încă de la început, instituţia bisericii s-a aflat într-o continuă luptă în numele lui Dumnezeu. O luptă cu forţe externe şi o continuă confruntare cu forţe interne, pe care Biserica instituţională le-a denumit „erezii”. Această tensiune nu a dispărut nici în zilele noastre, dar a îmbrăcat forme mult mai sofisticate. Instituţiile religioase şi tarele lor nu vor dispărea nici în viitor, ele au reuşit să dăinuie de multe secole, dar, în interiorul lor, sunt convins că se vor produce transformări radicale, altfel ele riscă să îşi piardă relevanţa.

Biserica Spirituală Unică va deveni mai conştientă de ea însăşi şi de menirea ei. În toate Bisericile instituţionale, în cea Ortodoxă, în cea Romano-catolică, Anglicană, Protestantă, Calvinistă, Metodistă, Presbiteriană, Evanghelistă, în cele Neoprotestante şi altele, care au scăpat acestei enumerări, membrii Bisericii celor născuţi din Dumnezeu vor înţelege mai bine rolul şi menirea lor, precum şi importanţa misiunii pe care o au, de a transmite lumii mesajele lui Dumnezeu. Rostul nu este, desigur, formarea unei alte organizaţii religioase, constituită numai din credincioşi renăscuţi spiritual, pentru că un astfel de organism există de mult timp şi fără a fi organizat de oameni, el se desfăşoară pe un plan spiritual. De altfel, orice structură religioasă ar sfârşi prin a se instituţionaliza, inevitabil, la rândul ei şi lucrurile ar lua-o de la capăt. Este nevoie de centre de pregătire, asistenţă şi consultanţă, interconfesionale pentru Biserica celor născuţi din Spirit, care şi ele, la rândul lor sunt nişte organizaţii, dar au totuşi avantajul că nu se prezintă, ca fiind Biserica lui Dumnezeu, ci doar o platformă care să pregătească oamenii pentru aceasta.

În acelaşi timp, fiecare poate să rămână şi să lucreze acolo unde se află, adică în Biserica instituţională unde este în prezent, concomitent cu apartenenţa la Biserica celor Aleşi, până la un timp în care, aşa cum ne spune Apocalipsa, lucrul acesta nu va mai fi posibil şi Creştinii spirituali vor trebui să iasă din Babilon. Această prezenţă trebuie să fie activă, adică o contribuţie efectivă la trezirea celor morţi, din punct de vedere spiritual. În cazul în care autoritatea va deveni insuportabilă în interiorul Bisericilor instituţionale, întoarcerea la adunările creştine ale Bisericii timpurii, care se ţineau în locuinţe particulare, este o soluţie bună. O altă posibilitate, la fel de bună, este deschiderea de centre de pregătire, asistenţă şi consiliere “interconfesionale,” pentru Biserica celor născuţi din Dumnezeu, unde credincioşii, proveniţi din oricare denominaţiune creştină, să facă totală abstracţie de confesiunea creştină, din care provin şi să lucreze împreună pentru promovarea principiilor Creştinismului autentic. Accentul va fi pus  pe relaţia personală cu Isus Cristos, renaşterea spirituală, practicarea dragostei de natură divină, consilierea şi ajutarea celor aflaţi în nevoie.

Până atunci însă, Biserica celor Aleşi trebuie să lucreze împreună cu Isus Cristos, la salvarea celor care ajung în contact cu instituţiile bisericeşti. Ce înseamnă însă să lucreze acolo unde se află? În primul rând, să transforme instituţiile bisericeşti în centre de pregătire, asistenţă şi consiliere pentru Biserica Spirituală Unică, adică să anunţe tuturor credincioşilor nevoia de a fi născuţi din nou, din Duhul Sfânt şi în strânsă legătură cu aceasta, să militeze pentru a îi pune pe credincioşi într-o legătură personală cu Dumnezeu. Biserica celor născuţi din Dumnezeu trebuie definită ca o realitate divină, spirituală, de care aparţin numai cei care sunt născuţi din nou, toţi aceia care sunt scrişi în cartea vieţii, de la întemeierea lumii. Această realitate trebuie conştientizată în toate instituţiile bisericeşti. Nu contează cât de confortabil se simte fiecare în tradiţia lui creştină, nepretenţioasă, toţi Creştinii trebuie să ştie că numai dacă renasc spiritual vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu. Creştinii Ortodocşi, Romano-Catolici, Greco-catolici, Reformaţi, Baptişti, Penticostali, etc., trebuie să ştie că nu are nici o importanţă dacă au fost botezaţi în apă, când erau copii, sau fiind maturi, dacă nu devin noi creaţiuni printr-o renaştere spirituală autentică, botezul în apă nu le foloseşte la nimic.

Ideea pe baza căreia instituţiile bisericeşti s-au definit ca fiind organizaţii divino-umane, s-a dezvoltat ca o posibilă comparaţie cu persoana lui Isus Cristos. El a fost definit de Sinoadele Bisericii ca o Persoană cu o dublă natură, divină şi umană. El este considerat a fi Dumnezeu adevărat şi om adevărat în acelaşi timp. De altfel, problema Cristologiei, adică a naturii şi funcţiei lui Isus Cristos, a fost principalul motiv de dispută între diferitele grupări creştine. Trebuie precizat că o comparaţie între natura persoanei lui Isus Cristos şi cea a instituţiei bisericii este nepotrivită. Natura umană are un specific, care nu permite astfel de comparaţii. Nu se poate alătura, prin comparaţie, construcţia psihologică internă a unui om cu structura unei instituţii. Instituţiile bisericeşti nu pot avea o dublă natură, divină şi umană, pentru că nu există nici un recipient instituţional, în care să se combine cele două naturi în mod armonios. Chiar dacă, în mod formal, principiile instituţiilor bisericeşti sunt bazate pe principiile Creştinismului, la care se adaugă reguli proprii, generate de interpretări specifice, totuşi, acest amestec dintre principii spirituale şi organizare instituţională nu echivalează cu amestecul a două naturi diferite. De fapt, este vorba de o singură natură a instituţiilor de acest tip şi anume o natură tipică organizaţiilor de orice fel. Orice organizaţie este concepută în aşa fel, încât să promoveze şi interesele organizatorilor. Natura primordial şi determinant umană a instituţiilor bisericeşti este dovedită de performanţele lor, unde sfinţenia este o excepţie şi este trecută în calendar şi unde mulţimi de oameni se îndreaptă, în mod triumfal către o pieire veşnică.

Singurul loc unde se pot combina două naturi, este în interiorul persoanei umane. Omogenitatea şi unitatea intrinsecă pentru fiinţa umană nu este realizabilă în cadrul unei instituţii, care este prin definiţia ei eterogenă, deoarece este formată din oameni cu intenţii şi concepţii diferite. Se poate formula următoarea interogaţie: de ce atribuim instituţionalizării Creştinismului lipsa acestuia de unitate, de vreme ce dezbinările au apărut în cadrul său cu mult înaintea oficializării sale? Instituţionalizarea este una dintre cauze şi un catalizator al diviziunilor, dar nu reprezintă singura lor sursă. Natura umană ne renăscută spiritual este principala cauză a conflictelor dintre grupările creştine. Totuşi, odată cu instituţionalizarea Creştinismului, amestecul dintre factorul politic şi cel religios a produs deplasarea către un grad mai înalt de conflictualitate a tensiunilor deja existente, de data aceasta fiind în joc interese mult mai mari şi de asemenea fiind implicat şi factorul militar.

Dumnezeu nu se combină cu structuri organizatorice, nu există o construcţie în care o latură să o constituie natura divină şi cealaltă latură să fie formată dintr-o organizaţie religioasă. Dumnezeu locuieşte în oameni, consideraţi în mod individual, El nu îşi are locuinţa în temple făcute de mâini omeneşti. (Faptele Apostolilor 17: 24) Templul iudaic nu a fost locuinţa lui Dumnezeu, ci locul de întâlnire cu poporul Evreu. Atunci când vorbim de natura unei instituţii religioase, trebuie să ne amintim că această structură organizatorică este o entitate în sine, având propria identitate, formată dintr-un colectiv de oameni, organizaţi şi ierarhizaţi între ei şi care se conduce după propriile reguli administrative.

Proporţia dintre uman şi divin, în funcţionarea unei instituţii religioase se poate determina numai după expresia manifestării reale. Participarea Creştinilor la Cruciade, inclusiv a femeilor şi a copiilor şi mai ales modul barbar în care acestea au fost purtate, nu au fost conforme cu învăţătura lui Isus, care a propovăduit iubirea vrăşmaşilor. În numele lui Cristos s-au făcut crime abominabile împotriva „duşmanilor,” cu toate că Isus a vorbit despre iubirea vrăjmaşilor. Pe ce bază a decretat Papa Urban al II le-a celebra formulă, pe care am amitit-o deja, „Deus vult!” (Dumnezeu o doreşte), atunci când a propus Prima Cruciadă în 1095? A fost chiar voinţa lui Dumnezeu? Dacă a fost voinţa lui Dumnezeu, de ce nu a contribuit El la permanetizarea acestei victorii şi practic toate celelalte tentative, pentru recucerirea „Ţării Sfinte” s-au soldat în final cu eşecuri. Bineînţeles că din punct de vedere pur uman, Cruciadele au avut şi consecinţe pozitive, cum ar fi extinderea legăturilor comerciale şi culturale dintre Occident şi Orient, dar din punctul de vedere al moralei creştine a reprezentat un spectacol lamentabil. În viziunea lui Isus, scopul nu scuză mijloacele, pentru că scopul existenţei umane nu este propăşirea materială ci elevaţia spirituală.

„Ţară Sfântă, relicve sfinte, icoane sfinte, moaşte sfinte, obiecte sfinte,” sunt formule tipice pentru unele Biserici instituţionale. La ce folosesc toate acestea? Sunt utile pentru a construi instituţii bisericeşti puternice. Dumnezeu locuieşte în trupurile celor Aleşi şi nu în ţări sfinte, în mijlocul unor obiecte sfinte. Persoanele în care locuieşte Dumnezeu sunt sfinte, în sensul de curăţenie morală şi cine nu este sfânt, în cazul că este interesat de Creştinism, acesta din urmă rămâne doar o problemă de cultură generală. Numai că sfinţenia nu trebuie privită ca o stare de anormalitate, în care cei în cauză se ascund în „gaură de şarpe,” pentru a nu fi poluaţi de lume. Sfinţenia înseamnă a trăi o viaţă utilă societăţii, la standarde morale înalte.

În concluzie, paralela între natura unei Biserici instituţionale şi natura lui Isus Cristos nu poate fi făcută. Orice organizaţie realizată de oameni are o natură umană şi în nici un caz divino-umană. Organizaţia concepută de Dumnezeu are o natură divină. Bisericile instituţionale au încercat să reproducă, fiecare în felul ei, organizaţia divină, dar, deoarece nu au păstrat puritatea principiilor divine, rezultatul demersurilor lor în această direcţie este unul ne împlinit. Au construit un amestec ne omogen, în care cele două elemente nu formează împreună o entitate divino-umană armonioasă, ci reprezintă două realităţi diferite şi contradictorii, care se luptă una cu cealaltă, aşa cum firea pământească se luptă cu Duhul lui Dumnezeu. (Galateni 5: 17) În orice Biserică instituţională există o realitate divină şi una umană, dar natura acesteia rămâne una umană. Prezenţa Bisericii celor născuţi din Dumnezeu în mijlocul Bisericilor corporatiste este singurul element divin în cadrul acestora. Acest lucru nu conferă o natură divino-umană Bisericilor instituţionale, deoarece Biserica celor Aleşi este o entitate în sine, ne amestecată în structura organizatorică a instituţiilor bisericeşti.

Oamenii, în mod individual, pot avea o natură divino umană, atunci când sunt născuţi din nou pentru o viaţă spirituală şi când sunt conduşi în viaţa lor de Duhul Sfânt. Chiar dacă ei, ca indivizi, au o dublă natură, totuşi, Biserica celor născuţi din Dumnezeu este o realitate divină şi nu divino-umană, din punctul de vedere al organizării şi structurării ei. Ce se întâmplă deci, acolo unde, într-o Biserică instituţională determinată, majoritatea membrilor sunt creştini născuţi din Dumnezeu? Mai există în acel loc elemente instituţionale, adică autoritate impusă şi manipulare? Mai pot fi denumite acele adunări creştine instituţii bisericeşti. Într-un asemenea caz, amestecul, în sine, dintre majoritatea dată de Creştinii născuţi din Dumnezeu şi cei „lumeşti” va rămâne ne omogen, dar toţi credincioşii născuţi din nou sunt bineînţeles membrii ai Bisericii celor înscrişi în Ceruri.

Oamenii care duc o viaţă spirituală deosebită merită tot respectul şi pot servi ca şi călăuze şi aceasta fără să existe nici un mecanism instituţional, care să asigure autoritatea lor. Adevărata autoritate morală se câştigă prin competenţă reală şi prin cunoaşterea personală a lui Dumnezeu. Când cineva are un mesaj de la Dumnezeu, care nu concordă cu dogmele instituţiilor bisericeşti, nu ar trebui oprit prin toate mijloacele, să îl transmită. Prorocii nu ar trebui să fie opriţi în lucrarea lor, şi nici evangheliştii sau învăţătorii. Dumnezeu încearcă să îi corecteze pe credincioşi cu ajutorul acestor mecanisme.

Dacă conţinutul unui anumit mesaj nu convine anumitor cercuri corporatiste bisericeşti, acestea vor încerca să atace, prin orice mijloace, persoana care transmite mesajul. Numai că, până la urmă, mesajul se va transmite, deoarece Dumnezeu nu poate fi oprit, dar mesagerii vor suferi pe nedrept. Biserica instituţională Romano-catolică a făcut tot posibilul ca să îl oprească pe Martin Luther şi nu a avut dreptate să facă acest lucru, pentru că reformatorul a avut un mesaj important de transmis. Mesajul, până la urmă, s-a transmis, dar mesagerul a trebuit să se ferească de consecinţe şi să se ascundă, pentru a nu fi anihilat. Aşa s-a întâmplat totdeauna cu mişcările reformatoare, pe care reprezentanţii Bisericilor instituţionale le-au caracterizat ca fiind “rătăciri.” Lucrarea de faţă nu pledează, în nici un caz, pentru o nouă denominaţiune, dar propune o interiorizare o valorilor creştine, care nu trebuiesc numai trâmbiţate de paradă, ci trăite prin puterea Duhului Sfânt. Lucrarea de faţă îşi propune, de asemenea, să adreseze  tuturor Creştinilor  invitaţia de a intra într-o relaţie personală cu Dumnezeu, prin Isus Cristos şi să acorde o importanţă secundară tuturor obiceiurilor şi tradiţiilor Bisericilor instituţionale.

 Atenţia trebuie să se concentreze asupra indivizilor şi nevoilor lor spirituale şi nu asupra creerii de noi confesiuni creştine. Credincioşii Ortodocşi, Romano-catolici, Greco-catolici, Protestanţi, Neoprotestanţi, etc. nu au nevoie să schimbe o confesiune creştină cu alta, ci o natură cu alta şi fiind născuţi din Dumnezeu, să fie dirijaţi în vieţile lor, direct de Duhul Sfânt. Darurile Duhului Sfânt nu sunt numai pentru credincioşii Penticostali ci, în egală măsură, pentru cei Ortodocşi, Romano-catolici, Greco-catolici, Protestanţi, Neoprotestanţi, şi toţi ceilalţi credincioşi, renăscuţi spiritual şi care sunt chemaţi să îmbine darurile cu roadele spirituale. Credincioşii Ortodocşi şi toţi ceilalţi Creştini sunt chemaţi să exercite darurile spirituale, cu toate dimensiunile de putere pe care acestea le presupun, să prorocească, să facă toate minunile pe care legătura personală cu Isus Cristos le permite. Aceasta va genera cea mai mare trezire spirituală care a existat vreodată în lume şi ea va contribui la renaşterea spirituală a umanităţii. Consider că vremea prozelitismului s-a încheiat şi o dată cu ea şi încercarea de a racola membri ai Bisericii instiuţionale Ortodoxe, ai celei Romano-catolice sau Greco-catolice, sau ai altor Biserici instituţionale,  pentru a înmulţii numărul de cotizanţi ai cultelor Neoprotestante. Pe de altă parte, fiecare credincios are dreptul de circulaţie liberă în lumea creştină şi dreptul să aleagă locaţia unde doreşte să devină  participant la exerciţii de cult.

Adevărata reformă îşi are amplasamentul în interiorul fiinţelor umane şi în interiorul instituţiilor bisericeşti, adică în om dar şi în locurile în care fiecare este obişnuit să frecventeze carnavalul religios. Consider, de asemenea, că fiecare credincios, conştient de statutul său în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, are o datorie morală faţă de cei în mijlocul cărora se afla, atunci când a început regenerarea spirituală şi că, din acest motiv, ar trebui să contribuie la trezirea celor din jurul său. Tactica „părăsirii zonei calamitate,” nu este potrivită în acest caz, cel puţin până în momentul în care toţi cei afectaţi nu primesc primul ajutor. Este o diferenţă între a fi Creştin independent şi a trece de la o Biserică instituţională la alta. În orice caz, până la urmă, fiecare credincios are dreptul să aleagă, în deplină libertate, dacă doreşte să participe la activităţile vreunei instituţii bisericeşti sau preferă să se retragă din orice fel de astfel de anturaj. În cel de-al doilea caz, retragerea nu trebuie să echivaleze cu un şomaj spiritual, ci cu o potenţare a activităţii spirituale.

Nu este meritul nici unei instituţii religioase, că printre membrii ei se află şi oameni deosebit de credincioşi. Aceştia sunt produsul contactului personal pe care îl au cu Dumnezeu şi lucrării de schimbare spirituală pe care El o îndeplineşte în ei sau ele. Unele instituţii bisericeşti beneficiază câteodată, pentru creditul lor, de aceste persoane şi după moarte îi declară sfinţi. Să nu uităm însă, că în timpul vieţii lor, de cele mai multe ori, au fost neînţeleşi, neglijaţi şi câteodată persecutaţi de către aceleaşi instituţii religioase creştine. Sunt foarte mulţi aceia care, în ciuda unei vieţi creştine ireproşabile, nu au primit niciodată nici un fel de recunoaştere de la oameni. Recunoaşterea o vor primi de la Dumnezeu, dar, în această situaţie, Bisericile instituţionale nu ar trebui să transforme acest tip de recunoaştere într-o politică, în urma căreia, unii credincioşi exemplari sunt nesocotiţi şi au toate motivele să se simtă frustraţi.

O parte din membrii unei organizaţii religioase creştine sunt născuţi din nou şi conduşi de Duhul Sfânt, în tot cea ce fac, dar de cele mai multe ori nu sunt ei cei care deţin puterea de decizie. Cum se poate constata acest lucru? După nivelul de spiritualitate prezent în acele instituţii. A cunoscut şi analizat cineva toate instituţiile bisericeşti, pentru a putea generaliza? Desigur că nu. Tocmai din acest motiv trebuie admisă, fără contestaţie, posibilitatea că există numeroase instituţii bisericeşti, în care membrii Bisericii Spirituale Unice constituie la un moment dat o majoritate. Instituţia bisericească, ca atare, nu poate fi formată în unanimitate din credincioşi născuţi din Dumnezeu, deoarece credincioşii care o compun, se află, în mod necesar, pe trepte spirituale diferite. Dacă acesta este un fenomen natural, de ce se mai plânge cineva de factorul instituţional în Creştinism? Aceste instituţii sunt, în mod firesc, ceea ce sunt, dar tocmai din acest motiv ele nu sunt adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Ele conţin, în mod formal, numai o parte din membrii ei. Instituţiile bisericeşti au funcţia lor istorică, sunt o componentă a fenomenului creştin, dar nu sunt adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Acest lucru este important şi trebuie continuu afirmat, deoarece, după cum am arătat, este cât se poate de relevant, din multe puncte de vedere, să ştim care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu.

De aceea, nu trebuie confundate Bisericile corporatiste cu Biserica celor Aleşi. Dacă, într-un caz ideal, toţi membrii unei instituţii bisericeşti ar fi credincioşi născuţi din Dumnezeu, nici în acest caz instituţia respectivă nu ar fi ea însăşi Biserica celor înscrişi în Ceruri, ca instituţie, dar membrii ei, în totalitate, ar fi membri ai Bisericii celor născuţi din nou, din care fac parte toţi credincioşii născuţi din Dumnezeu, din întreaga lume şi din toate timpurile. Categoric, nu doresc să devin judecătorul Bisericilor instituţionale, nu fac decât să prezint judecata lui Dumnezeu din cartea Apocalipsa lui Ioan, în care Bisericile corporatiste, în calitatea lor de instituţii bisericeşti, sunt denumite “curva cea mare” (Apocalipsa lui Ioan 17: 1)

Desigur că orice generalizare nu ia în considerare specificitatea fiecărui caz în parte şi, de asemenea, există, fără îndoială, grade diferite de instituţionalizare, dar susţin că oriunde există o autoritate impusă sau o manipulare umană în probleme spirituale, practicarea judecăţilor între credincioşi, sau lipsa iubirii de natură divină, acest lucru nu reflectă realitatea Bisericii Spirituale Unice. Deci, dacă într-o instituţie bisericească, într-o situaţie ideală, la un moment dat, toţi membrii ei ar fi şi membrii ai adevăratei Biserici a lui Dumnezeu, această colectivitate umană ar fi o parte din Biserica celor născuţi din Dumnezeu, dar nu totalitatea ei şi de aceea, în sine, această colectivitate nu s-ar putea numi adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Biserica este universală nu locală. Trebuie desigur să fie explicată această afirmaţie. Biserica celor născuţi din Spirit este unică şi universală, dar mulţi din membrii ei se află angrenaţi în colectivităţi locale, care aparţin Bisericilor corporatiste. Pe plan local Biserică înseamnă amestecul dintre credincioşii născuţi din nou şi credincioşii „lumeşti.” Aceste Biserici le-am denumit corporatiste, deoarece sunt trupuri ale Bisericii care nu reflectă puritatea, descrisă de Biblie pentru Biserica celor născuţi din nou. Dacă însă, într-un caz ideal, toţi membrii unei adunări creştine locale ar fi născuţi din nou, cum ar fi corect să fie denumită această adunare creştină? Consider că astfel de adunări ar fi potrivit să fie numite centre de pregătire, asistenţă şi consultanţă pentru biserica celor născuţi din Spirit, sau din Dumnezeu, sau din nou, etc. Aceasta deoarece ele nu trebuiesc să fie entităţi închise, dimpotrivă trebuiesc să primească în mijlocul lor şi pe cei ne renăscuţi spiritual, căci numai astfel acestea îşi pot îndeplinii misiunea dată de Isus.  

Adevărata Biserică a lui Dumnezeu este o  Biserică spirituală, unică şi universală. În acest caz, Biserica instituţională, în sine, s-ar transforma şi ar deveni un centru de pregătire, asistenţă şi consiliere pentru Biserica celor înscrişi în Ceruri, în care Creştinii care o vizitează şi nu au parcurs încă această etapă definitorie, să fie îndrumaţi să ceară lui Dumnezeu naşterea din nou. Membrii acestui centru ar fi „fraţi în Cristos” şi  nucleu al Bisericii Spirituale Unice. Orice urmă de autoritate impusă sau de manipulare ar dispărea. Ierarhizarea ar fi înlocuită cu unitatea. Un astfel de centru, nu s-ar prezenta niciodată ca fiind o biserică, cei care îl frecventează, având conştiinţa faptului că adevărata Biserică a lui Dumnezeu este o realitate spirituală şi nu una instituţională. Nu sunt pe cale să creez o nouă inegalitate, deci o nouă ierarhie, adică împărţirea credincioşilor în credincioşi născuţi din nou şi credincioşi ne născuţi din nou, sau „lumeşti?” Este vorba de o ierarhie inversă, în care credincioşii născuţi din Dumnezeu au datoria să pună interesele spirituale ale celorlalţi deasupra propriilor lor interese. Numai persoanele născute din Dumnezeu pot înţelege şi practica această morală. De fapt genul acesta de ierarhie inversă, în care cei mai slabi spiritual sunt slujiţi şi ocrotiţi de cei mai puternici a fost practicat şi de Isus. O astfel de ierarhie inversă nu este o ierarhie autoritară ci una generată de dragostea de natură divină.

Este nevoie de cât mai multe maternităţi spirituale, în care oamenii să fie pregătiţi pentru a fi născuţi din nou şi nu de Biserici instituţionale, nenumărate confesiuni creştine, care să pretindă, în mod fals, că sunt Biserica lui Dumnezeu. Tot ceea ce este inacceptabil şi deci în ne conformitate cu învăţăturile lui Cristos într-o instituţie bisericească, se datorează sistemului de funcţionare defectuos şi oamenilor nepotriviţi care îl pun în mişcare şi în nici un caz nu se datorează adevăratei Biserici a lui Dumnezeu. Acest lucru îmi permit să îl subliniez, chiar dacă pe parcursul lucrării de faţă pare a se repeta.

Pe de altă parte, convieţuirea Bisericii celor înscrişi în Ceruri cu Bisericile instituţionale oferă acestora din urmă o deschidere către spiritualitate şi prezenţa în mijlocul lor, a unor oameni spirituali deosebiţi. Câteodată, şi nu de puţine ori, la conducerea Bisericilor corporatiste ajung oamenii cu o spiritualitate înaltă, care au, în mod evident, o puternică relaţie personală cu Dumnezeu şi fac parte din Biserica Celor Aleşi. Ei sunt un far călăuzitor pentru toţi Creştinii. Aceştia pot fi papi sau patriarhi, episcopi sau preoţi, pastori sau reverenzi, prezbiteri sau diaconi sau alţii. Problema este că imaginea unei instituţii nu se face în funcţie de un conducător sau altul, ci după întreaga ei istorie. Imaginea unei instituţii religioase este istoria ei. Ce a făcut ea bun sau rău în istoria ei mai lungă sau mai scurtă, sau cu ce a contribuit la dezvoltarea spiritualităţii umane, este cheia de boltă a imaginii unei astfel de instituţii. Nici nu ar putea să fie altfel, de vreme ce, conducătorii se succed şi cei spirituali sunt înlocuiţi cu alţii, mai puţin spirituali, sau invers. De altfel, aceşti Creştini spirituali, ajunşi în poziţii de decizie, aduc totdeauna cu ei dorinţa de schimbare şi reformă spirituală, dar când sunt în minoritate, nu pot să schimbe prea mult structurile învechite şi osificate, câteodată de sute şi sute de ani. De exemplu, Papa Ioan Paul al doilea a fost recunoscut de toată Creştinătatea şi în afara ei ca fiind o persoană deosebit de spirituală şi un implicat reformator şi cu toate acestea nu a putut împiedica înmulţirea scandalurilor în legătură cu abuzurile sexuale şi educaţionale ale unor preoţi Romano-catolici. Pentru transformarea spirituală a acelor Biserici instituţionale este nevoie de o majoritate de credincioşi născuţi din Dumnezeu, care să se alăture unor astfel de lideri şi de o reformare din interior a vechilor structuri ruginite. Problema majoră este sistemul corporatist religios, care are tendinţa de a doborî oamenii valoroşi, deoarece îi supune pe aceştia presiunii unei majorităţi formate din credincioşi ne născuţi din nou. Eu nu contest valoarea spirituală a multor lideri creştini, dar întrucât corporaţiile bisericeşti sunt constituite, în majoritate din credincioşi „lumeşti,” acei mulţi, care sunt chemaţi, în opoziţie cu acei puţini, care sunt Aleşi, majoritatea este aceea care decide şi în problemele spirituale colective ale Bisericilor corporatiste. Este democraţia, în legătură cu deciziile spirituale colective, un lucru rău? Mai degrabă democraţia, care este urmată de impunerea deciziilor luate, asupra conştiinţelor individuale, este un lucru rău, dar democraţia urmată de libertatea deplină de conştiinţă, nu poate produce pagube.

Din puctul de vedere al Bisericii Spirituale Unice tradiţiile creştine sunt acceptabile numai în măsura în care ele nu se opun dinamicii continue a spiritualităţii creştine. Ce înseamnă aceasta? Aceasta înseamnă că spiritualitatea creştină are nevoie de libertate pentru a se adapta la nevoile vieţii sociale, în mod continu. De exemplu, dacă în mod tradiţional Bisericile instituţionale s-au plasat pe poziţii sceptice şi chiar ostile ştiinţelor moderne, aceasta este o tradiţie care influenţează negativ dinamica de dezvoltare a Creştinismului. Într-o lume complexă, ca ceea în care ne aflăm conştiinţa individuală trebuie să fie întodeauna decisivă şi nu puterea tradiţiilor. În momentul în care se osifică, devine rigid, viaţa spirituală a unei colectivităţi creştine are tendinţa să moară. Individul, nevoile sale spirituale şi întrebările sale, trebuie să fie centru atenţei colectivităţilor creştine şi nu ambiţia de a păstra tradiţiile. Întrebările celor credincioşi sunt de multe ori noi şi nu îşi pot găsi răspunsul în vechile tradiţii.

Individul este punctul de interes şi centrul învăţăturilor despre mântuire şi din acest motiv tradiţiile au un rol secundar, întrucât ele reflectă mai ales viaţa comunităţilor şi numai parţial nevoile spirituale ale fiecărui individ, considerat fiecare în unicitatea sa. Indivizii nu au tradiţii, numai comunităţile au, dar indivizii sunt scopul mântuirii şi învăţăturilor lui cristos şi nu colectivităţile ca atare. În măsura în care sevesc acest scop tradiţiile sunt acceptabile dar în măsura în care ele reprezintă o piedică pentru realizarea acestui scop ele trebuie respinse. Individul nu trebuie sacrificat pentru tradiţii, adică de dragul colectivităţii, acesta a fost argumentul cu care a fost sacrificat Cristos. (...) Nu mă interesează ce spune tradiţia dacă conştiinţa individuală este vioalată de puterea colectivităţilor bine constituite. Conştiinţele individuale nu trebuie să se supună tradiţiei, ci numai lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este o tradiţie este o Persoană vie.

Alte trăsături specific ale Bisericii vizibile

Diverse tipuri de unitate creştină existente în momentul istoric prezent

Materialele se găsesc pe desktop ca şortcaturi de pe internet şi de asemenea pe internet în tot ceea ce reprezintă The One Church, The True Church of God, The Spiritual Churches, etc.

Definiţia clasică a tradiţiei, cea de dicţionar, este următoarea: Tradiţie, tradiții, s. f. Ansamblu de concepții, de obiceiuri, de datini și de credințe care se statornicesc istoricește în cadrul unor grupuri sociale sau naționale și care se transmit din generație în generație, constituind pentru fiecare grup social trăsătura lui specifică. Mai înseamnă şi obicei, uzanță sau datină. Tradiţiile religioase sunt moduri de interpretare a practicilor spirituale prin prisma unor concepţii, obiceiuri sau credinţe materializate de regulă în doctrine şi dogme religioase sau în practici ritualice de cult.    

Câteva definiţii sau formulări cu privire la tradiţie. Tradiţia este suma valorilor învechite. Definiţie de Kazimierz Brandys în Scrisori către doamna Z. Tradiţiile sunt indicatoare care conduc adânc în subconştientul nostru. definiţie de Ellen Goodman. Tradiţia este lene; citat din Gustav Mahler. Tradiţia este ceea ce faci atunci când nu ai timpul sau banii necesari pentru a proceda în mod corect. Definiţie de Kurt Herbert Alder. Tradiţia nu înseamnă că cei vii sunt morţi, ci că morţii sunt vii. Definiţie de George Santayana. Tradiţia este o comuniune cu misterul istoriei; definiţie de Nikolai Berdiaev. O noutate este punctul slab al unei tradiţii; definiţie aforistică de Silvana Baroni, traducere de Simona EnacheTradiţiile sunt un efort de grup pentru a împiedica neprevăzutul să se întâmple; definiţie de Barbara Tober.[1]

[1] http://subiecte.citatepedia.ro/despre.php?s=tradi%FEii

Singura Biserică universală este Biserica Spirituală Unică şi toate celelalte Biserici instituţionale sunt Biserici locale, deoarece specificitatea modului lor de practicare a Creştinismului le face să fie divizate între ele. Toate Bisericile instituţionale au propriile lor tradiţii, fie că recunosc, fie că nu recunosc acest lucru. Prin tradiţii înţeleg un set de reguli stabilite de fondatorii acestor Biserici instituţionale, care s-au păstrat constant în timp. Aceste tradiţii se referă la modul cum fondatorii Bisericilor instituţionale au înţeles practicarea ritualurilor creştine. De exemplu, unele Biserici instituţionale practică botezul în apă al copiilor, dar altele numai al maturilor. Unele înţeleg Euharistul? sau Cina, ca pe o transsubstanţiere,? dar altele o înţeleg doar ca o aducere aminte a sacrificiului lui Isus. Atitudinea faţă de simbolurile Creştinismului, cum ar fi: crucea, icoanele, statuile, etc. Toate Bisericile instituţionale susţin că se bazează pe Biblie, dar în realitate ele se fundamentează pe interpretări ale Bibliei, interpretări transformate în tradiţii.

Biserica Spirituală Unică, ca şi organism divin, este singura care nu are propriile ei tradiţii, deoarece nu are un mod specific, obligatoriu în care se practică ritualurile creştine. În această Biserică Spirituală Unică se regăsesc credincioşi care practică Creştinismul în tradiţii diferite şi acest lucru nu îi împiedică să fie, în mod egal, acceptabili în faţa lui Dumnezeu. Tradiţiile  nu îi separă pe oameni de Dumnezeu, îi separă doar unii de alţii. Prin urmare, Bisericile instituţionale sunt o expresie sau o farmă de manifestare a Bisericii Spirituale Unice. Biserica celor născuţi din Dumnezeu se exprină îtr-o varietate de modalităţi expresive, toate egale ca valoare. Deosebirea dintre aceste modalităţi de exprimare este dată de deosebiri istorice, culturale şi chiar geopolitice. Manifestarea Creştinismului în Imperiul Roman de Răsărit a îmbrăcat forme specifice, diferite de cele din Imperiul Roman de Apus. Dacă în primul caz expresia Creştinismului este mai degrabă una de sorginte greacă, în ceea de a doua avem a face cu o influenţă romană mai pronunţată. Bisericile instituţionale sau locale au tendinţa de a se închide în ele însele, de a se transforma într-un sistem, pentru ele însele în loc să arate către Împărăţia Ceruruilor aşa cum a făcut Cristos. Ele ajung să se propovoduiască pe ele însele şi tradiţiile lor, în loc să propăvăduiască venirea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Nu am găsit nicăieri în Biblie demonstraţia faptului că Isus a dorit să iniţieze o instituţie bisericească, o organizaţie stabilă pe care să o numească Biserica Sa.

Biserica este o realitate spirituală, cosmică şi nici de cum o instituţie sau organizaţie omenească. Atunci când Isus s-a referit la Biserică, în discuţia Sa cu Petru, El nu s-a referit la nici o instituţie religioasă, ci s-a referit la Biserica cosmică, care este o parte integrantă ? a Împărăţiei lui Dumnezeu. Ce înseamna Biserică pentru Isus şi cum vedea El legătura cu Împărăţia Cerurilor este o temă foarte importantă de dezbatere, poate ceea mai importantă. Cel mai probabil pentru Isus Biserică însemna aceea realitate spirituală la care putea să participe oricine prin renaşterea sa spirituală. Deosebirea dintre Biserică şi Împărăţia lui Dumnezeu, Isus nu a făcut-o niciodată. El a propovăduit Împărăţia Cerurilor şi nicidecum Biserica, ceea ce înseamnă că El a propovăduit o venire imediată a Împărăţiei Cerurilor şi nicidecum o înfiinţare a Bisericii. Isus a sugerat că Împărăţia Cerurilor era o realitate care urma să se instaureze încă în timpul vieţii, generaţiei celor care îl ascultau.  Convertirea Bisericii în Împărăţia Cerurilor pe pământ este o invenţie a instituţionalismului creştin. În felul acesta, dintr-o realitate spirituală, Biserica a ajuns o realitate instituţională.

Nimic din învăţătura lui Isus nu s-a referit la instituţii sau organizaţii religioase, El nu a avut nici o învăţătură pentru acestea. Toate învăţăturile lui Isus s-au referit la conduita individuală a oamenilor şi nicidecum la structuri organizatorice religioase. Presupunea Isus că vechile structuri religioase iudaice urmau să persiste în continuare, sau ele trebuiau să fie înlocuite prin alte structuri, similare cu acestea? Nici una, nici cealaltă, dintre cele două variante, nu este ceea corectă. Isus a venit să înlocuiască orice structuri religioase cu Împărăţia lui Dumnezeu, care se află înăuntru nostru.  Cum se explică că o instituţie, ajunsă atât de puternică, cum este ceea bisericească are fundamente biblice extrem de fragile? Practic un singur text stă la baza instituţiei bisericii. Este mult sau este puţin? Este extrem de puţin. Este atât de puţin încât ne existând alte referinţe biblice, asupra acestui aspect, orice înţelegere eronată este posibilă. Isus a înţeles prin Biserică întrunirea liberă a celor credincioşi, în numele Lui. Acolo unde sunt doi sau trei, în numele Lui, acolo este şi Isus.  Dar ce înseamnă aceasta? Acest lucru înseamnă că asocierea liberă a Creştinilor este baza Bisericii şi nicidecum organizarea celor credincioşi în structuri prestabilite. Acolo unde doi sau trei se adună spontan, în numele lui Isus, acolo este Biserica? Isus nu a spus că acolo este Biserica, ci a spus că acolo este El. Aceasta este o mare diferenţă şi extrem de imporatantă pentru înţelegerea Bisericii. Biserica este în Cristos, cu Cristos şi El este acela care îi oferă ‚găzduire’ în El. Biserica nu este o organizaţie umană în sine, organizaţie care să aibă propria ei realitate şi viaţă. Biserica este adunarea celor credincioşi, celor renăscuţi spiritual, în Cristos. În acest cadru, Biserica nu are o existenţă independentă, este o realitate spirituală. „În numele lui Cristos” nu înseamnă folosirea acestui nume pentru creerea de organizaţii, ci însemnă în puterea numelui lui Cristos, adică în Duhul Sfânt.  

De ce este Biserica o realitate cosmică? Pentru că cei mântuiţi au existat înainte de întemeierea lumii, în planul lui Dumnezeu, în altă parte decât pe acest pământ. Au exista şi fizic? Este greu de precizat dacă au existat sau nu fizic dar în orice caz au existat în mod autonom, independent, dacă au fost în stare să îşi manifeste liber personalitatea lor. Ar fi putut exista virtual, de exemplu într-un uriaş program de calculator în care au fost lăsaţi să se desfăşoare liber. Duce Dumnezeu lumea într-o anumită direcţie, alegând o anumită posibilitate din multitudinea de posibilităţi pe care le-a văzut în lumea virtuală, sau lasă lucrurile să se desfăşoare de la sine, fără să se implice în destinul omenirii? Cei mântuiţi sunt deja cu Dumnezeu în viitorul lor, care este prezent pentru El.

Isus a avut o reacţie de ostilitate faţă de Creştinismul instituţional, El nu a respins ordinea socială dar a respins autoritatea preoţilor asupra Sa. A respins stricteţea şi legalismul religios care tindea să sufoce spiritualitatea din om. A propovăduit iertarea, adică o nouă şansă pentru cel care greşeşte. Nu a organizat în nici un fel pe ucenicii Săi, ca pe o organizaţie, cu toate că a prevăzut distrugerea Templului evreu şi deci dispariţia vechii ordini. Fiecare credincios urma să fie condus individual de către Duhul Sfânt şi nu prin intermediul Bisericii. Apostolii nu l-au înţeles prea bine pe Isus, atunci când a fost cu ei pe pământ şi au putut să îl înţeleagă numai după ce a înviat din morţi şi mai ales după ce au primit Duhul Sfânt. Biserica este Biserica Duhului Sfânt, adică din ea fac parte toţi aceea care sunt conduşi personal, în viaţa lor de către Dumnezeu. Numai aceea fac parte din adevărata Biserică a lui Dumnezeu, deci intrarea în Adevărata Biserică a lui Dumnezeu nu se face prin botezul în apă, care este mărturia unui cuget curat, ci prin naşterea din nou, proces care începe cu botezul cu Duhul Sfânt. Copii sunt presupuşi că au un cuget curat, chiar dacă nu pot să mărturisească acest lucru.

Isus nu a intenţionat să constituie o organizaţie religioasă, închisă care să facă implozie, ci a avut ca intenţie ca evanghelia Sa să fie dusă până la capătul pământului, de către ucenicii Săi. Modelul pe care Isus l-a avut în vedere nu a fost nicidecum constituirea unor adunări creştine închise, ci modelul ucenicilor, care să se asocieze liber. Adică ucenicii lui Isus urmau să facă la rândul lor alţi ucenici şi cei care erau botezaţi cu Duhul Sfânt, urmau să ducă credinţa creştină până la capătul pământului. Biserica, în viziunea lui Isus, nu era un grup de credincioşi, organizaţi între ei, ci totalitatea tuturor celor credincioşi, din toate timpurile, legaţi între ei prin acelaşi Duh Sfânt. Acelaşi trup spiritual, care este Biserica, este dat de acelaşi Duh Sfânt şi nimic, absolut nimic altceva nu poate asigura unitate Bisericii. Biserica este în Cristos, adică în Duhul Sfânt şi aceasta îi dă unitate şi nu este vorba despre o unitate doctrinală sau instituţionanălă, nu este o unitate a tradiţiilor, ci este o unitate spirituală.

Asociaţiile libere de credincioşi, în sine, nu erau Biserici ci adunări creştine. Adunările creştine locale erau şi sunt Biserici instituţionale sau Biserici tradiţionale, adică organizate în jurul unui set de reguli obligatorii şi specifice şi care urmau să fie impuse membrilor acelor adunări. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu, adică trupul unic a lui Cristos, ne divizat are două dimensiuni. Are o parte vizibilă, care se regăseşte parţial în Bisericile locale, sau instituţionale şi o parte ne văzută care este parte cea mai importantă şi care se află în om. Nu trebuie făcută confuzie între Biserica Spirituală unică şi Bisericile instituţionale. Bisericile instituţionale sunt organizaţii umane, constituite de cei care formal mărturisesc credinţa în Dumnezeu, dar Biserica Spirituală Unică este un organism divin constituit de către Dumnezeu. Bisericile locale sunt constituite pe criteriul apartenenţei la aceeaşi regiune geografică dar Biserica Spirituală Unică  este constituită pe baza credinţei în Cristos manifestată de cei Aleşi încă înainte de întemeierea lumii. Nu Petru este piatra de temelie a Bisericii, ci Duhul Sfânt care l-a animat pe Petru atunci când a spus: Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu. Organizarea Bisericii în apostoli, proroci, ş.a.m.d., se adresează la Biserica Spirituală Unică, în care toate aceste misiuni sunt distribuite între credincioşi. Acestea nu sunt ‚funcţii’ în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, ci sunt darurile Duhului Sfânt. Nimeni nu are nici o funcţie în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, alta decât aceea de frate şi soră. Darurile şi roadele Duhului Sfânt sunt distribuite de Dumnezeu în Biserica Sa spirituală şi cei care primesc se află în diverse Biserici locale, instituţionale.

Exemple de doctrine creştine

Individual şi colectiv în credinţa creştină

Pentru a înţelege mai bine utilitatea Bisericilor instituţionale este necesar să analizăm relaţia dintre individual şi colectiv în credinţa creştină. Ce vine mai întâi individul sau colectivitatea? Cu alte cuvinte, este nevoie ca mai întâi să exist indivizi credincioşi pentru ca apoi să se formeze o colectivitate, sau este nevoie mai întâi de o colectivitate de credincioşi, care să permită existenţa unor inndivizi credincioşi? Ar putea să existe indivizi credincioşi fără să existe mai întâi colectivităţi de credincioşi, adică în timpurile noastre Biserici instituţionale? Dacă nu ar exista comunităţi creştine publice, cum ar putea să ştie indivizii, că există chiar o credinţă religioasă numită Creştinism? Dacă fiecare ar ţine credinţa pe care o are doar pentru sine, în conştiinţa sa şi nu ar mărturisi-o nu ar dispărea Creştinismul de pe pământ? Mai întâi însă, ar trebui să ne punem problema de unde ar putea să primească un individ credinţa creştină, dacă nu de la o comunitate de Creştini? Individul primeşte credinţa direct de la Dumnezeu, printr-o revelaţie personală, sau o primeşte prin auzirea credinţei în cadrul Bisericilor instituţionale? Ce conţinut, concret, sau ce înţeles moral poate avea o credinţă creştină, pentru cineva care este chemat de Dumnezeu dar care nu ar avea şansa să audă elementele fundamentale ale credinţei creştine.

După cum ne spune apostolul Pavel, creaţia lui Dumnezeu ne face să ne îndreptăm atenţia către Creator, sau ar trebui să ne facă. Este adevărat că pe unii savanţi studierea cosmosului i-a condus la concluzia că nu există Dumnezeu, deci simpla studiere a universului nu ne duce, în mod obligatoriu, pe toţi, la concluzia că există Dumnezeu. Pe anumiţi savanţi însă studierea cosmosului i-au determinat să intuiască că există Dumnezeu. Prin urmare se pare că natura, fără revelaţie nu este de ajuns pentru a crede în Dumnezeu, pentru toată lumea. Altfel spus, cei care sunt chemaţi de Dumnezeu, în mod personal, sunt inspiraţi să credă în El atunci când studiază  cosmosul, dar ceilalţi, aceia care nu au sperat în Cristos, încă înainte de întemeirerea lumii, nu sunt convinşi nici de univers, nici de revelaţie că există Dumnezeu. De ce afirm că nici de revelaţie nu sunt convinşi? Acei oameni de ştiinţă care nu cred în existenţa lui Dumnezeu au avut desigur la dispoziţie şi revelaţia existentă în Biblie. Dumnezeu conţine şi promovează valorile unei existenţe morale. Ce este bine şi ce este rău ne spune propria noastră conştiinţă, care însă este formată prin educaţie. Relaţia dintre Dumnezeu şi conştiinţa noastră se stabileşte atunci când El ne revarsă în inimă dragostea Sa.  O inimă nouă şi un duh nou ne face să fim pe placul lui Dumnezeu.  Se poate produce această schimbare fără solide cunoştinţe teoretice sau chiar fără cunoaşterea Bibliei? Poate un om să fie mântuit fără cunoaşterea Bibliei sau a principiilor Creştinismului? Cu alte cuvinte, este de ajuns ca cineva să aibă intuiţia lui Dumnezeu, sădită de El, în conştiinţa acelei persoane şi chiar să creadă că există Dumnezeu sau este nevoie de o cunoaştere educată a principiilor Creştinismului?

Este limpede că pentru o cunoaştere educată avem nevoie de o comunitate creştină, sau măcar de un îndrumător personal care să ne prezinte principiile Creştinismului. O altă întrebare, conexă cu cele formulate mai înainte, este: „Poate cineva să fie mântuit fără să citească Biblia şi fără să audă măcar informaţiile pe care aceasta le conţine? Mai întâi ar trebui să stabilim dacă o persoană poate să fie mântuită dacă aceasta crede în Dumnezeu şi respectă principiile Creştinismului, în mod intuitiv, fără să cunoască nimic despre Cristos prin intermediul Bibliei, fie ea citită sau transmisă prin auzire. Isus ne-a spus că la oameni, mântuirea este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă. (Matei 19; 26) Cu alte cuvinte, cunoaşterea principiilor Bibliei nu reprezintă în sine o garanţie a mântuirii. Dumnezeu însă poate să mântuiască pe cine doreşte. Cu toate acestea eu sunt convins că o cunoaştere sistematică a Bibliei este de mare folos pentru mântuire şi că o eventuală mântuire fără Biblie este posibilă, dar numai în cazul în care persoanele se află într-o foarte strînsă legătură personală cu Dumnezeu, spre exemplu, în cazul profeţilor din vechime, cazuri relatate de V.T. Prezenţa Bibliei însă înseamnă prezenţa virtuală a unei comunităţi creştine şi anume comunitatea celor care au scris această carte. Comunitatea deci este în mod obişnuit necesară pentru mântuirea noastră, dar nu neapărat o comunitate de persoane, ci comunitatea celor care au scris textele Bibliei. În cazul că nu am avea acces direct la Scripturi, atunci am avea nevoie de o comunitate de persoane, care să ne îndrume primii paşi pe calea credinţei. Nu este vorba de a ne oferii credinţa, pentru că pe aceasta o primim direct de la Dumnezeu, ci este în discuţie conţinutul acestei credinţe.

Ce a existat iniţial, individul sau colectivitatea? A existat mai întâi Dumnezeu şi Avraam şi Dumnezeu şi Isus, deci indivizii. După ei au apărut şi comunităţile cărora ei le-au pus o bază. Dumnezeu este Acela care îi atrage pe oameni la credinţă, dar conţinutul concret al credinţei creştine este configurat fie de colectivitatea celor care au scris Biblia, fie de colectivităţi concrete de persoane credincioase, în momentul de faţă de către Bisericile instituţionale. Prin urmare colectivităţile sunt necesare indivizilor, pentru progresul lor pe calea credinţei creştine. Acestea fiind spuse, nu am tras deloc concluzia că Bisericile instituţionale sunt absolut necesare, am afirmat despre colectivităţile creştine că sunt o necesitate, pentru credincioşi. Aceste colectivităţi însă nu trebuie să fie, în mod obligatoriu, Biserici instituţionale, ci asociaţii libere de Creştini, evident recunoscute şi apărate de legile societăţilor, în care funcţioanează. Pentru ca o asociaţie de Creştini să fie recunoscută de lege nu are ea nevoie să devină o instituţie? Mai întâi, ce înseamnă instituţie? « Instituțiile sunt un set de reguli formale sau reguli informale generatoare de ordine în raporturile sociale; ele „eprezintă regulile jocului” sau într-o altă exprimare sunt constrângeri create de indivizi pentru a da formă interacțiunii umane.”[1] Alte definiţii pentru instituţii, ar mai fi: „Instituțiile sunt seturi de reguli care structurează interacțiunile sociale în moduri particulare. Pentru ca un set de reguli să fie instituție cunoașterea acestor reguli trebuie să fie împărtășite de o parte relevantă a comunității sau societății. Instituțiile reprezintă un set de reguli, proceduri de înțelegere și norme de comportament moral și etic desemnate să constrângă comportamentul indivizilor cu scopul de a maximiza avuţia sau utilitatea principiilor. Instituțiile sunt văzute ca un sistem de norme care reglementează raporturile reciproce ale indivizilor; ele definesc cum trebuie să fie raporturile dintre indivizi.”[2] Ce sunt însă instituţiile cu sens de organizaţie? „Sub aspect filosofic se face distincția între instituţii și organizații. Instituțiile sunt sisteme de reguli, oraganizațiile, în schimb, au un caracter mai ‚palpabil,’ ele desemnează un grup de oameni care lucreaza împreună pentru atingerea unui țel.”[3] Ce sunt Bisericile corporatiste instituţii, sau organizaţii? Ele sunt în acelaşi timp şi instituţii şi organizaţii. Sunt instituţii deoarece şi-au format un set de reguli, altele decât morala creştină, pentru funcţionarea lor. Sunt organizaţii deoarece ele au un caracter mai ‚palpabil’ şi îşi propun ţeluri proprii. Legislaţia socială în general recunoaşte libertatea de asociere dar pentru înregistrarea organizaţiilor ca persoane juridice se cere şi statutul lor sau regulamentele de funcţionare.

Se pot imagina colectivităţi creştine care să fie organizaţii dar să nu fie, în acelaşi timp şi instituţii? Cred că orice organizaţie creştină este constituită în baza unui set de reguli specifice şi aceasta îi conferă un caracter instituţional. Regula de bază este exercitarea autorităţii în probleme spirituale. Această autoritate organizată în diverse seturi de reguli conferă organizaţiilor bisericeşti caracterul lor instituţional.

Isus a propovăduit împărăţia lui Dumnezeu şi nu a formulat învăţături despre crearea de organizaţii sau instituţii bisericeşti

Isus a propovăduit oamenilor Împărăţia lui Dumnezeu şi principiile acesteia şi nicidecum nu şi-a propus să constituie o instituţie sau organizaţie numită Biserică. Această Biserica este o realitate formată din comuniunea celor credincioşi, comuniune, în primul rând, spirituală. Isus nu a dorit să lase în urma Sa o organizaţie puternică ci a dorit ca evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu să fie propovăduită, până la ‚marginile’ pământului. El a făcut din misiunea propovăduirii Evangheliei o activitate continuă a celor credincioşi şi nu şi-a propus să creeze un sistem închis, o organizaţie numită Biserică. Textul prin care a spus că va zidi Biserica Sa pe apostolul Petru este singurul care se referă la Biserică şi trebuie ca el să fie bine înţeles. Piatra pe care este zidită biserica este Isus şi nu Petru şi Persoana care stă la temelia Bisericii este Duhul Sfânt şi nu persoana apostolului Petru. Biserica din Roma, unde a funcţionat Petru nu a fost singura adunare creştină şi se poate spune că în momentul de faţă Biserica este clădită mai mult pe învăţăturile apostolului Pavel decâ pe învăţăturile rămase de la Petru.

[1] ro.wikipedia.org/wiki/Instituție

[2] ro.wikipedia.org/wiki/Instituție

[3] ro.wikipedia.org/wiki/Organizație

Orice Biserică instituţională ne pretinde să credem şi mai ales să afirmăm public ce cred şi ele. Dacă susţinem altceva decât susţin ele riscăm să fim excomunicaţi sau excluşi. Toate Bisericile instituţionale sunt la fel, din acest punct de vedere. De ce suntem obligaţi să credem ce ne spun alţii să credem şi nu putem să credem ce ne spune conştiinţa noastră să credem? În oricare Biserica instituţională am fi nu putem să ne manifestăm decât în limitele doctrinare ale acelei instituţii bisericeşti. Nu suntem liberi să gândim şi să ne exprimăm revelaţia personală şi opiniile personale în nici o Biserică corporatistă. Este ca şi cum trebuie să credem ce cred alţii, altfel nu suntem bine receptaţi. În condiţiile în care Bisericile instituţionale au păreri diferite de ce nu putem să avem şi noi, fiecare dintre noi, părerile noastre. Iniţiatorii şi conducerile acestor instituţii bisericeşti susţin că au fost inspiraţi de Dumnezeu, dar şi noi suntem inspiraţi tot de El pentru a crede ceea ce credem. Sunt unii Creştini mai inspiraţi decât alţii? Dacă da, de ce se contrazic între ei? Mai degrabă, fiecare Creştin, care are o legătură personală cu Dumnezeu primeşte de la El ceea ce trebuie să creadă. Este fixitatea şi rigiditatea doctrinelor Creştine un punct în favoarea Bisericilor instituţionale, sau nu? Eu cred că nu. De ce? Între sistemele fixe şi libertatea de gândire există întodeauna un conflict. Cine are dreptate? Cei mai mulţi sau cel care dorteşte să înţeleagă? Să nu uităm că cei mai mulţi urmează, în mod convenţional, părerile fondatorilor confesiunilor creştine, de multe ori, fără să le analizeze cu mintea lor. De exemplu, mulţi Neoprostestanţi susţin că botezul în apă la maturitate este obligatoriu pentru că aşa au fost învăţaţi să creadă. Care este argumentul lor? Isus a fost botezat la maturitate şi nu când era copil. Nu se gândesc nici o clipă că Isus nici nu putea să fie botezat când era copil, pentru că nu avea cine să îl boteze. La aceasta ei răspund că dacă Dumnezeu ar fi vrut ca oamenii să fie botezaţi ca şi copii ar fi aranjat în aşa fel lucrurile încât Ioan Botezătorul să vină mai devreme pe pământ şi să îl boteze în apă pe Isus, când era copil, dar nu a vrut să facă acest lucru. Ei uită că scopul venirii lui Isus pe pământ nu a fost acela de a fi botezat ci acela de a salva pe cei care vor crede în El. Botezul la maturitate a lui Isus este legat de întreaga Sa misiune şi în nici un caz nu trebuie înţeles ca un exemplu care trebuie, în mod obligatoriu urmat. De ce nu? Pentru că Isus a avut o misiune specială şi pentru că botezul în apă în numele Lui, a început o dată cu El. Noi nu suntem botezaţi cu botezul lui Ioan Botezătorul, ci cu botezul în apă, în numele lui Isus. Vreau să arăt cât de naive sunt câteodată argumentele aduse de unii Creştini în favoarea doctrinelor confesiunilor creştine, de care aparţin. Cu toate acestea, cei care participă la Bisericile instituţionale, cluburi exclusive, nu sunt lăsaţi să depăşească acest nivel de înţelegere, ci sunt limitaţi la înţelegerea simplistă, a celorlalţi. Fiecare individ are dreptul să îşi găsească propriul drum spiritual şi propriile sale convingeri. Dar ceea ce i se oferă individului este întodeauna trunchiat şi parţial şi niciodată ansamblul tuturor posibilităţilor, din care să aleagă pe acelea care să îl convingă. Din acest punct de vedere am considerat că există impunere şi manipulare a conştiinţelor, în toate Bisericile instituţionale.

Personal nu afirm că toate doctrinele creştine sunt la fel de bune şi că deci nu are importanţă dacă crezi într-una sau în alta dintre ele. Eu susţin că toate doctrinele creştine sunt şi bune şi sunt şi rele în egală măsură, adică toate doctrinele creştine sunt imperfecte şi că un creştin spiritual ar trebui să depăşească, să nesocotească barierele puse de doctrine şi să evolueze prin a formula propria sa credinţă, bazată pe învăţăturile Bibliei, aşa cum sunt luminate ele, în conştiinţa sa, de către Dumnezeu. Ar trebui să existe servicii religioase alternative, care să permită celor doritori, fie să fie botezţi la maturitate, fie să îşi boteze copii, de la caz la caz. Persoanele în cauză trebuie să fie cele care hotărăsc şi nu Bisericile instituţionale, pe baza învăţăturilor lor fixe. Instituţiile bisericeşti se contrazic unele pe celelalte tocmai datorită faptului că ele greşesc în doctrinele lor. Ele îşi înţeleg reciproc slăbiciunile lor doctrinale şi le folesesc pentru a-şi întări fiecare propria lor poziţie. Dar criticile nu se pot opri, pentru că cei care critică sunt la rândul lor criticaţi. Multe dintre criticile care se formulează sunt corecte şi cea mai bună soluţie ar fi o permeabilitate doctrinală în locul rigidităţii dogmelor.

Ceea ce este deranjant la Bisericile instituţionale este faptul că ele se erijează în staţii terminus, în scopuri în sine. Ca şi cum Isus a venit pe pământ pentru a înfiinţa biserici care să vorbeascăn despre El. Scopul lui Isus nu a fost acela de a arăta spre Sine ci spre Tatăl şi El nu a venit pe pământ pentru a constitui instituţii bisericeşti puternice. Bisericile sunt adunările credincioşilor creştini, dar atunci când aceştia se organizează ei nu formează împreună Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ ci doar un preambul al acesteia, o pregătire, o prefigurare. Bisericile instituţionale au o funcţionalitate numai în măsura în care ele sunt o introducere autentică la Împărăţia lui Dumnezeu, atunci când în ele transpar şi încep să se cristalizeze principiile Împărăţiei Cerurilor. Bisericile instituţionale ar trebui să fie o punte de legătură cu Împărăţia lui Dumnezeu, dar Biserica Spirituală Unică este o parte integrantă a Împărăţiei lui Dumnezeu, este Mireasa Mielului. (Apocalipsa lui Ioan 19; 7) În momentul în care Bisericile instituţionale au adoptat doctrine şi dogme intangibile ele s-au transformat în depozitarul unor ‚adevăruri’ absolute şi în acest fel au uzurpat, într-un anume fel, calitatea lui Dumnezeu de singur depozitar al unor adevăruri absolute. Isus a venit să propovăduiască Împărăţia lui Dumnezeu şi nicidecum instituţiile bisericeşti. Ce înseamnă acest lucru? Aceasta înseamnă că multe din învăţăturile Lui sunt, în mod inevitabil, distorsionate atunci când sunt transformate în doctrine ale unor Biserici instituţionale şi aceasta deoarece realităţi dintr-o altă lume sunt adaptate în mod forţat la restricţiile şi constrângerile inerente unui cadru organizatoric uman. Este ca şi cum am încerca să introducem un elefant într-un autoturism, trebuie să îi mai tăiem din coadă, colţii, până la urmă să îl ucidem. Pur şi simplu cadrul unei organizaţii umane, adică concepute în concordanţă cu natura umană, nu se potriveşte cu principiile spirituale ale Împărăţiei lui Dumnezeu aşa cum autoturismul nu este conceput pentru a îl primi pe elefant. În mod natural, unde sunt doi oameni unul trebuie să fie şef, dar conform învăţăturilor lui Isus unde sunt doi oameni ei trebuie să fie slujitori unul altuia, deoarece acolo unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Lui, acolo este şi El.

“Cuvîntul profan ekklesia apare în Atena antică, cu referire la adunarea poporului. Totuși conceptul religios de biserică apare pentru prima dată în Septuaginta versiunea grecească a Vechiului Testament, de 25 de ori, în cărțile istorice și în psalmi. Prima dată este întâlnit în I Samuel 17:47: «Și toată adunarea (lit.: biserica) aceasta va cunoaște că nu cu sabia și cu sulița izbăvește Domnul, căci acest război este al Domnului și El vă va da în mâinile noastre».”[1] Biserica în vechime era înţeleasă ca fiind o comunitate a poporului şi toţi erau egali în această comunitate, chiar dacă unii îndeplineau servicii de preoţi. În Noul Testament toţi Creştinii îndeplinesc aceste servicii de preoţi.

[1] ro.wikipedia.org/wiki/Biserică_(instituție) -