Un alt aspect îl reprezintă capacitatea sporită a unei Biserici instituţionale, în comparaţie cu aceea a unui individ, în cazul lucrărilor misionare. Este adevărat că ceea ce poate face o instituţie bisericească prin comparaţie cu un individ este disproporţionat, atunci când este vorba despre investiţii financiare. De exemplu, construcţia unei şcoli, într-o ţară în curs de dezvoltare, poate fi doar un vis pentru un individ, dar este o posibiltate reală pentru o Biserică instituţională, care dispune câteodată de fonduri foarte importante. Nu sunt deci utile, cel puţin din acest punct de vedere, Bisericile instituţionale? Da şi nu. O dată cu banii se exportă şi Creştinismul instituţionalizat cu toate tarele lui. Cei care primesc banii primesc, o dată cu aceştia şi modul specific în care instituţia bisericească care i-a donat înţelege Creştinismul, de cele mai multe ori în mod separatist şi exclusivist. Cu toate acestea, date fiind nevoile stringente pe care încearcă să le acopere consider că acţiunile Bisericilor instituţionale, în acest domeniu, sunt salutare. Cooperarea între credincioşi în acest domeniu este de maximă importanţă deoarece doar prin forţe proprii nimeni nu poate realiza ceva cu adevărat important, în această zonă de referinţă, cu excepţia desigur a unor persoane foarte bogate. Numai că această cooperare se poate realiza, la fel de bine, şi prin diverse asociaţii fără profil religios, sau interconfesionale şi nu doar prin Bisericile instituţionale. Din motive de obiectivitate trebuie să afirm că acţiunile de caritate sunt un punct câştigat al bisericilor instituţionale, dar nu se datorează aspectului instituţional propri zis, ci activităţii Creştinilor născuţi din nou, care sunt şi membrii ai acestor instituţii. Aceşti credincioşi animaţi de spiritul de slujire al lui Cristos fac eforturi în direcţia nevoilor persoanelor celor mai defavorizate.

Să spunem că dispar instituţiile bisericeşti, care va fi mediul de viaţă colectivă a Creştinilor?  Un Creştinism care pune accentul pe individ şi nu pe comunitate nu riscă să ducă la izolaţionism şi chiar să se stingă? Dacă fiecare ţine credinţa sa creştină doar pentru sine, chiar dacă ea este o motivaţie puternică pentru el sau pentru ea, nu îşi pierde Creştinismul relevanţa sa socială? Ce s-ar putea pune în locul Bisericilor instituţionale, ceva cel puţin la fel de practic sau chiar mai practic? Este evident că dacă Bisericile instituţionale ar dispare, Creştinii ar tinde totuşi să se organizeze între ei, pentru că cei care au viziuni sau păreri comune de regulă încearcă să se structureze în comunităţi de profil. Sindicatele, partidele, cluburile, etc., sunt tot atîtea forme de organizare a celor care au în comun anumite preocupări sau profesiuni. Dacă organizaţiile care ar lua locul bisericlor instituţionale vor fi de fapt la fel ca şi cele din urmă, de ce atunci toată această discuţie privitoare la critica Bisericilor instituţionale. În fond noile organizaţii ar fi ca şi actualele insituţii bisericeşti, chiar dacă ar purta alte nume. Nu s-ar mai numi, de exemplu, Biserica instituţională Ortodoxă, ci s-ar numi organizaţia creştinilor Ortodocşi. Care ar fi diferenţa? În principal, diferenţa ar fi că ne mai numindu-se Biserica instituţională Ortodoxă, o organizaţie constituită prin acordul liber al membrilor ei, nu ar avea nici un temei pentru exercitarea autorităţii spirituale a unor membrii asupre altor membrii. Temeiul autorităţii Bisericilor corporatiste este acela că ele afirmă că autoritatea lor provine direct de la Dumnezeu şi desigur de la Biblie. Această autoritate este moştenită fie de la apostoli, fie acordată direct primilor reformatori.

În cazul în care Creştinii s-ar asocia liber, pe bază egală, în vederea îndeplinirii anumitor activităţi creştineşti, ritualuri, sau acte de cult, nici unul nu ar fi privit mai presus decât un altul şi toţi ar avea acelaşi statut, autoritatea fiind înlocuită cu acordul dat de fiecare la această asociere. Mai mulţi oameni care cred la fel se hotărăsc să organizeze împreună o comunitate de Creştini egali între ei în toate drepturile şi atribuţiunile. O astfel de comunitate ar avea sens. Nu ar fi o Biserică, deoarece Biserica este unică şi universală, nu este locală. Adunările sau organizaţiile locale nu sunt Biserici ci comunităţi creştine. Fiecare dintre cei care ar forma o astfel de comunitate ar fi la fel de îndreptăţit să săvârşească toate actele de cult, toţi ar fi preoţi, fără excepţie şi nici unul nu ar fi obligat de ceilalţi să îşi însuşească anumite opinii sau norme de credinţă. Fiecare şi-ar expune credinţa sa proprie aşa cum este îndrumat de Dumnezeu şi fiecare ar aduce un aport personal la această comunitate. Prin urmare, cred că există ceva mai bun decât Bisericile instituţionale şi anume asociaţii libere de Creştini care să facă deosebirea între ceea ce este comun, în viaţa creştină şi ceea ce este strict individual şi trebuie respectat ca atare, adică conştiinţa fiecărui membru în parte. Împărtăşirea liberă a opiniilor fără restricţii şi fără repercusiuni, servicii şi proiecte comune, ajutorarea reciprocă sunt de domeniul vieţii creştine comune. Ordonatorul unor astfel de comunităţi nu ar fi autoritatea şi ameninţarea cu pedepse ci dragostea sinceră şi reciprocă, a celor în cauză. Consider că aceast a intenţionat Isus pentru biserica Sa. Asocierea liberă şi în deplină egalitate a Creştinilor şi nu înregimentarea lor în instituţii bisericeşti care să fie stratificate pe ierarhii. În anumite condiţii speciale un Creştin se poate limita la mica comunitate a familiei sale sau a prietenilor săi. Într-un astfel de cadru se poate administra Euharistia sau Cina fără nici un fel de probleme, deoarece acolo unde sunt doi sau trei Creştini, acolo este şi Isus. În practică, primele comunităţi creştine lua Euharistia sau Cina în case particulare, acolo unde se întruneau şi nu în locuri speciale numite Biserici. Pentru proiecte mai mari asociaţiile mai numeroase de Creştini por fi mai eficiente.

Pentru ca această lucrare să fie completă balanţată se impune să fie supuse unei analize şi toate posibilele argumente care ar putea să conducă la concluzia necesităţii şi utilităţii Bisericilor instituţionale. Primul dintre aceste argumente ar fi acela că aceste instituţii reprezintă adevărate „bastioane de apărare” în favoarea Creştinilor, cetăţi cu turnuri de pază, stăvilare, instituţii juridice capabile să apere şi să protejeze pe membrii lor şi să stea în calea oricăror abuzuri venite din afara lor. De ce este nevoie de apărare? Să ne uităm, de exemplu, la istoria mai veche a Creştinismului, în care Creştinii au fost persecutaţi de statul roman. În lipsa unor instituţii solide, recunoscute de lege nu se găsea nimeni, în afara lui Dumnezeu, să ia apărarea Creştinilor. Aceştia erau sacrificaţi fără milă doar pentru că aveau calitatea de Creştini. Chiar Dumnezeu părea că îi lasă pe credincioşii creştini în mâna persecutorilor care îi chinuiau şi torturau în multe moduri. De ce îngăduia Dumnezeu ca suflete nevinovate să fie martirizate de oameni ne credincioşi? De ce a îngăduit Dumnezeu ca Fiul Său să fie răstignit pe cruce? Isus ne-a informat că Împărăţia Lui nu este din lumea aceasta şi că în lume vom avea necazuri.  Dacă Împărăţia lui Dumnezeu ar fi din lumea aceasta ea ar trebui instaurată în această lumea, prin cucerirea acesteia de cătrew Dumnezeu şi prin impunerea regulilor Sale. Dumnezeu însă nu doreşte să cucerească şi să impună ci doreşte să convingă pe aceia care îl acceptă pe El. Din păcate instituţia bisericească, o dată recunoscută de statul roman, în 313 e.n., şi mai deplin în 325 e.n., a trecut la o bătălie pentru cucerirea lumii. A cucerit lumea dar şi-a pierdut, în bună măsură, spiritul creştin.

Dacă ar fi vrut să cucerească lumea Isus nu s-ar fi lăsat răstignit ci ar fi folosit legiunile de îngeri care stăteau la dispoziţia Sa, în acest scop. De altfel Satana s-a oferit să pună la dispoziţia lui Isus toată lumea dar El l-a refuzat. Instituţiile, de exemplu statele, dar şi instituţiile bisericeşti sunt din lumea aceasta şi pentru lumea aceasta şi din acest punct de vedere ele îşi au utilitatea lor. O instituţie bisericească poate interveni în favoarea membrilor ei, atunci când aceştia sunt persecutaţi de către o instituţie a statului pentru considerente religioase. Poate oferi sprijin logistic şi poate arăta solidaritate cu cei persecutaţi. Cu toate acestea istoria ne arată că instituţia bisericii a procedat mai degrabă prin a îi persecuta chiar ea pe unii dintre credincioşi şi nicidecum prin a le lua apărarea. Este destul dacă ne reamintim perioada Inchiziţiei. Instituţia ‚bastion,’ care trebuia să îi apere pe Creştini i-a torturat ea însăşi, în modul cel mai barbar. Statul şi bisericile instituţionale s-au coalizat au constitutuit un complex instituţional, în care cel care a avut de pierdut a fost individul.

Un alt posibil argument ar fi faptul că Bisericile instituţioanle reprezintă un cadru organizat şi civilizat în care aceia care au aceiaşi credinţă se pot întâlnii şi pot să îşi împărtăşească credinţa lor. Bisericile instituţionale constituie o reţea internaţională la care cel credincios poate face apel în orice parte a lumii s-ar afla. Este adevărat că este mai comod să găsim pe cei care cred la fel ca şi noi atunci când ştim adresa exactă şi timpul când se întâlnesc. Există o clădire cu adresă cunoscută în care creştinii cu care împărtăşim afinităţi se regăsesc. Acesta nu este un lucru rău, ci mai degrabă unul bun. Într-o epoca în care siguranţa personală a indivizilor este de multe ori pusă în pericol nu oricine este dispus să îşi transforme casa într-o adunare creştină şi să primească orice persoană în casa sa. Prin urmare, nu este nimic de criticat în faptul că există clădiri care au ca şi funcţie aceea de a servi ca loc de cult. Desigur că aceste clădiri trebuiesc mai întâi construite şi apoi menţinute în bună condiţie pe baza unor cheltuieli, care în principiu nu pot fi susţinute de o persoană, sau chiar de un număr mic de persoane. Acesta ar fi un argument care să conducă la ideea necesităţii unor organizaţii care să permită administrarea unor astfel de locaţii. O concluzie ar fi că, din punct de vedere administrativ, instituţiile bisericeşti sunt strict necesare. La aceasta se poate adăuga şi faptul că se impune să existe şi funcţionari plătiţi care să se dedice în exclusivitate efectuării unor acte de culte, câteodată la ore foarte ne convenabile, de exemplu, atunci când este nevoie să se afle la căpătâiul unui bolnav. Calitatea de Creştin nu este o meserie şi din acest motiv foarte mulţi Creştini lucrează, în diverse activităţi, pentru a se întreţine pe ei şi pentru a îşi întreţine familiile. Aceştia au foarte puţin timp liber la dispoziţie şi în limita timpului lor nu se pot angaja să desfăşoare activităţi de cult sau umanitare, în mod sistematic. Au astfel de angajamente dar condiţionat de timpul lor disponibil. Ce este de făcut? Se pare că este nevoie să existe oameni care să se scoale noaptea, la orele cele mai ne potrivite şi să stea aproape de cei care au nevoie de ei. Aceşti funcţionari bisericeşti trebuie să poată trăi din activitatea lor pentru că ei nu au cum să desfăşoare şi alte munci plătite. Dacă este aşa înseamnă că instituţiile bisericeşti şi funcţionarii lor sunt în realitate necesari pentru credinţa creştină.

Ar fi important de precizat că atât timp cât organizaţiile religioase şi funcţionarii lor se ocupă de activităţi de administrare ei nu sunt cu nimic nocivi ba chiar sunt bine veniţi. Personal cred că orice locaţie poate fi folosită pentru întrunirile cu caracter de cult ale Creştinilor şi desigur şi casele particulare, dar oricare astfel de loc presupune şi cheltuieli de întreţinere. Activităţile administrative sunt absolut necesare pentru orice activitate comună dar ele trebuiesc foarte clar delimitate de ceea ce înseamnă autoritatea spirituală asupra conştiinţelor. Mă opun categoric manipulării şi subordonării conştinţelor dar nu mă opun organizării şi ordonării necesare desfăşurării unor activităţi comune, cum ar fi o adunare creştină. Cineva trebuie să se ocupe de închirierea unui spaţiu, de curăţenie, de plata facturilor, etc. Pe de altă parte, actele de cult pot fi săvârşite de către orice credincios creştin. Botezul în apă, Euharistia sau Cina, căsătoriile, înmormântările pot fi săvărşite de orice Creştin căci ele dobândesc valabilitate nu prin calitatea celui care le săvârşeşte ci prin calitatea Aceluia în numele căruia aceste acte de cult sunt săvărşite. Aceste acte au deasemenea valoare pentru că sunt cerute de persoane, care îşi manifestă astfel credinţa lor în Dumnezeu. Atunci când se consideră că unii Creştini sunt mai îndreptăţiţi decât alţii pentru a săvărşi acte de cult atunci se declanşează mecanismul instituţionalismului bisericesc. Existenţa Bisericilor instituţionale este datorată faptului că unii Creştini sunt consideraţi a fi mai Creştini decât ceilalţi şi că unii dintre Creştini sunt consideraţi că deţin ‚tainele’ Împărăţiei Cerurilor. Nimeni nu cunoaşte ‚misterele’ Împărăţiei Cerurilor, în afără de Dumnezeu şi cine crede că le cunoaşte se înşeală singur.  Este adevărat că unii Creştini sunt mai bine documentaţi decât alţii, mai informaţi şi mai culţi şi acesta nu este un lucru rău, dar ei sut învăţători nu conducători. Avem nevoie de învăţători şi primul Învăţător este Isus, dar în rest revine conştiinţei noastre rolul de conducător. Întreaga aventură creştină se întâmplă în interiorul conştiinţei noastre. Este vorba de o schimbare în interiorul acesteia de o creştere, de o dezvoltare, de o elucidare, de o îmbogăţire. Relaţiile exterioare dacă nu sunt unele de ajutorare sinceră, de consultanţă, ci unele de dominaţie de influenţare interesată nu servesc pentru salvare. Numai ceea ce este folositor conştiinţelor libere poate fi calificat serviciu creştin. Cultura şi istoria Creştinismului sunt mai mult decât folositoare dar concluziile trebuie să le tragem fiecare, în mod liber. Este bine să ne lăsăm ajutaţi de aceia care au văzut mai departe decât alţii, sau care au fost inspiraţi de Dumnezeu, marii gânditori Creştini, dar concluziile lor nu trebuiesc transformate în norme obligatorii, pentru că nici ei nu au dorit să fie preluate, în acest mod. Prin urmare, locurile unde Creştinii se pot aduna, mai degrabă interconfesionl, dar şi confesional sunt utile, administratorii sunt necesari dar autoritatea spirituală instituţională asupra conştiinţelor este ceva periculos. Lucrarea mea nu promovează dezordinea sau izolarea, ea susţine libertatea de conştiinţă şi unitatea non-ierarhică între Creştini.

Cum ar arăta un Creştinism practicat de unul singur, fără legătură cu ceilalţi? În primul rând un astfel de Creştinism nu este posibil deoarece orice conduită autentic creştină se reflectă, în mod inevitabil, asupra celor din jurul nostru. Părtăşia cu cei care cred la fel ca şi noi este un lucru bun atâta vreme cât ceilalţi nu încearcă să ne forţeze să credem sau să gândim ca ei. Conştiinţa noastră este unică şi răspunde nevoilor noastre personale, aspiraţiilor noastre şi capacităţilor noastre. Atâta vreme cât nu suntem forţaţi să ne modelăm după chipul celor din jurul nostru părtăşia este bună dar atunci când trebuie să credem, în mod obligatoriu, ceea ce crede grupul sau grupurile la care ne-am alăturat atunci numai putem rămâne noi înşine în faţa lui Dumnezeu. Este necesar ca noi să folosim ca model de caracter şi comportament pe Cristos şi nu pe oamenii din jurul nostru. Dacă cei care ne însoţesc merg pe acest drum totul este la locul său dar dacă nu părtăşia este facultativă şi câteodată dăunătoare. Greşeala comună nu face regula şi media comportamentului celor care ne înconjoară nu este ţinta adevărată. Ţinta noastră este Cristos şi nu psihologia de turmă, care acceptă că un lucru rău este bun dacă îl face toată lumea. Materialismul exagerat, mândria de a poseda bunuri materiale, incultura sau neştiinţa nu sunt lucruri bune, chiar dacă se văd des în jurul nostru, chiar la cei care se declară Creştini practicanţi. Ceea ce afirm este că adunarea împreună cu ceilalţi, în principiu, este un lucru bun, dar numai atâta vreme cât nu ne deformează conştinnţele şi nu ne abate de la Calea care este Cristos. Din acest motiv se impune să fiu foarte nuanţat. Bisericile instituţionale pot fi utile prin facilitarea contactului dintre credincioşi şi prin solidaritatea între Creştini, în vremurile grele, dar trebuie puse cu grijă în balanţă efectele pozitive şi cele negative. Dacă sesizăm o creştere spirituală în noi trebuie să ne întrebăm cărui fapt se datorează, este efectul interacţiunii cu cei din jurul nostru? Cu oamenii desigur, nu cu instituţiile. Dacă observăm o stagnare, sau chiar o scădere trebuie deasemenea să ne întrebăm dacă nu cumva cei din jurul nostru ne trag în jos. Între Creştini există încă multă invidie şi cel care progresează este uneori privit în mod ne potrivit. Mântuirea noastră este o problemă care ne priveşte, în primul rând, pe noi şi pe Dumnezeu. Cei din jurul nostru pot avea o atitudine mai mult sau mai puţin corectă, sub acest aspect, dar mântuirea noastră îi priveşte doar în mod indirect.

Nu suntem doar Creştini ci suntem şi membrii ai societăţii umane, în ansamblul ei şi avem datorii faţă de specia umană la progresul căreia se cuvine să contribuim. Progresul ştiinţific şi tehnic a adus cu sine o incredibilă posibilitate de comunicare între oameni şi cu toate că este atât de blamat de unii credincioşi, acesta favorizează de fapt şi posibilitatea Creştinilor de a se cunoaşte reciproc, de a avea părtăşie. Din acest motiv, avem şanse sporite să îi găsim pe aceia de la care, pe de o parte, avem de primit şi pe de altă parte cărora avem de dat şi împreună să ne fim de folos unii altora în scopul nostru comun, acela de ajunge ca şi Cristos. Este bine să nu uităm însă, nici o clipă, mântuirea este individuală şi nu colectivă şi instituţiile bisericeşti nu au nici o relevanţă, din acest punct de vedere. Ele sunt utile numai pentru a servi indivizilor în drumul lor pe calea salvării, dar este adevărat că de multe ori mai mult îi încurcă pe aceştia, decât îi ajută.

Dacă deci aş pune în balanţă efectele pozitive ale acţiunilor Bisericilor instituţionale şi pe cele negative, analizele trebuiesc să fie făcute de la caz la caz, dar ca regulă generală, se poate spune că autoritatea impusă, în probleme spirituale, absolutizarea unor doctrine şi dogme de credinţă şi rezistenţa pusă progresului cunoaşterii umane nu pot avea decât efecte negative. Personal, sunt adeptul societăţilor în care puterea civilă să fie separată de instituţiile bisericeşti şi consider că nu a existat nici un sistem politic mai periculos şi mai retrograd, din perspectiva individului, decât cele teocratice, în care puterea statală era în mîna clericilor. De aceea susţin că prin creşterea gradului de instituţionalizare scade gradul de spiritualizare. De ce? Deoarece învăţătura lui Isus este anti-instituţională. El s-a ridicat împotriva instituţiilor fundamentale ale credinţei iudaice pe care le-a criticat şi a căror rigiditate şi lipsă de ‚sensibilitate,’ faţă de oamenii obişnuiţi, le-a respins. El s-a ridicat împotriva Templului evreiesc şi împotriva autorităţii religioase.

Chiar dacă Biserica instituţională Ortodoxă exprimă foarte bine spiritualitatea românească, acest lucru nu este determinant pentru întrunirea tuturor condiţiilor care duc la mântuirea indivizilor. Ca şi formă de expresie cultural religioasă, are valenţe de netăgăduit, dar calea îngustă nu este o expresie a istoriei şi culturii unui popor, ci este o reflexie a dimensiunilor lui Dumnezeu. Nu ne mântuieşte istoria poporului român, care, în paranteză fie spus, a fost destul de vitregă şi încă mai este cu membrii săi, ci ne salvează Dumnezeu, prin Isus Cristos. Din acest motiv, aceia care au aspiraţia vieţii veşnice, trebuie să lase la o parte, pe acest nivel, pasiunile naţionale şi să privească la adevărurile lui Dumnezeu, fără prejudecăţi. Poate că în felul acesta, practicând un Creştinism spiritual, vor putea să fie mai de folos celorlalţi membri ai aceluiaşi popor, cărora le vor putea oferi, cu generozitate, dragostea lor spirituală şi slujirea lor. Poate că mai multă lepădare de sine, mai puţin formalism ritualic şi mai multă simţire îi va împiedica pe oameni să se calce în picioare la cozi, ca să ajungă cu orice preţ la moaştele sfinţilor şi sfintelor şi să îi aprecieze pe cei vii, cel puţin la fel ca pe cei morţi.

M-am întrebat totdeauna, dacă modul în care Românii înţeleg şi practică Creştinismul nu este în nici un fel responsabil de situaţia grea în care acest popor se află. Eu sincer cred că este, dar analiza aceasta, în mod detaliat, nu face obiectul acestei lucrări. În orice caz, nimeni nu mi-a dat până acum un răspuns mulţumitor la întrebarea următoare: cum se face că românii sunt un popor atât de credincios, care înalţă atâtea rugăciuni către cer şi totuşi starea lui economică, socială şi politică este atât de jalnică? Nici starea generală de sănătate nu excelează şi dacă unii mai au speranţe, este pentru că îşi îndreaptă paşii către alte locuri de pe planetă. Fără spaţiile de desfăşurare, în principal, din lumea Vestică dar şi din Orientul, mai apropiat sau mai îndepărtat, românii, circumscrişi la propriul perimetru geografic tradiţional s-ar fi sufocat sau ar fi făcut implozie. Speranţa a venit de la oameni cu diverse opinii religioase, creştini sau nu şi prea puţin de la Creştinii Ortodocşi. Aceştia din urmă au abuzat în multe cazuri de puterea conferită de mase şi au tratat propriul popor cu atitudini mai puţin decât creştineşti. În ciuda evlaviei lor, mulţi Creştini Ortodocşi tăgăduiesc puterea lui Dumnezeu, nu pentru că nu îi recunosc existenţa, dar pentru că neglijează prezenţa acesteia în propria lor viaţă. Aceştia nu cultivă prezenţa Duhului Sfânt în viaţa lor şi nu aşteaptă ca puterea Lui să se manifeste prin darurile şi roadele Sale în fiinţele lor. Probabil că împotriva religiozităţii multora, atât de bucuros afişată, totuşi relaţia personală cu Dumnezeu  este proastă. Apostolul Pavel ne zugrăveşte destul de bine caracteristicile unei religii care are o formă atrăgătoare, dar în care nu se regăseşte puterea lui Dumnezeu.

În tradiţia Bisericii instituţionale Ortodoxe se susţine, că nu contează ce a făcut un om în viaţă, dar dacă după moarte se fac ofrande în numele mortului şi se plătesc slujbe, persoana decedată va fi iertată de Dumnezeu. Ce amăgire extraordinară şi cât este de departe acest lucru de principiile Creştinismului Biblic, care cer ca persoana care aspiră la mântuire, să devină o făptură nouă, născută din Dumnezeu. Oamenii sunt învăţaţi să fie delăsători cu salvarea lor, pentru că ce rost mai au preocupările legate de mântuirea veşnică în viaţa aceasta, dacă oricum, după moarte, se aranjează totul prin oferirea unor parastase şi cadouri. Este bine oricând să faci daruri şi binefaceri celor din jur, dar acestea exprimă doar ceea ce este în inima  persoanei care le face şi nu acoperă atitudinea altcuiva. Cu alte cuvinte, cei care fac binefaceri, le fac pentru propria lor conştiinţă şi, în principal, pentru confortul material al celor cărora le oferă respectivele daruri, dar nu pot face lucrul acesta spre beneficiul spiritual al celor morţi. Rugăciunile pentru morţi nu le mai pot schimba, din nefericire, caracterul şi personalitatea şi ei vor învia cu acelaşi caracter pe care l-au avut în momentul morţii. În moarte nu au cum să fie născuţi din Dumnezeu. Biserica instituţională Romano-catolică promite iertarea păcatelor prin cumpărarea de indulgenţe şi Biserica instituţională Ortodoxă promite iertarea păcatelor prin oferirea de parastase plătite, din care instituţia bisericească obţine venituri. Care este diferenţa? Mântuirea nu se poate cumpăra cu bani, nu este o afacere a instituţiilor bisericeşti, ci este darul fără plată a lui Dumnezeu.

“Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte ca să nu se laude nimeni.” [(Efeseni 2. 8-9); ref. 192 în Biblia Ortodoxă]

 Este ridicol faptul, că mai sunt persoane care cred că Dumnezeu poate fi cumpărat, oferind daruri unor terţe persoane şi parastase plătite, pentru a îi ajuta pe cei decedaţi. În realitate, aşa au fost învăţaţi să creadă de către funcţionarii bisericeşti, dintre care unii au familii de hrănit şi au nevoie de venituri. Este limpede că aceşti credincioşi nu au citit Biblia, în care o încercare similară de a cumpăra bunăvoinţa lui Dumnezeu, din partea lui Simon, s-a soldat cu un lamentabil eşec.

“Când a văzut Simon că Duhul Sfânt era dat prin punerea mâinilor apostolilor, le-a dat bani, şi a zis: <<Daţi-mi şi mie puterea aceasta, pentru ca peste oricine-mi voi pune mâinile, să primească Duhul Sfânt>> Dar Petru i-a zis: <<Banii tăi să piară împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s-ar putea căpăta cu bani! Tu n-ai nici parte, nici sorţ în toată treaba aceasta, căci inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu...>> .” [(Faptele Apostolilor 8: 18-21); ref. 193 în Biblia Ortodoxă]

Duhul Sfânt nu se poate cumpăra cu bani, oferiţi pentru ţinerea unor slujbe bisericeşti pentru morţi. Dacă cel mort nu a avut Duhul lui Cristos în timpul vieţii, nu a fost al Lui. (Romani 8: 9) Cum ar putea un astfel de om să fie mântuit, când Biblia ne spune clar că numai cei care aparţin de adevărata Biserică a lui Dumnezeu vor fi mântuiţi, adică numai aceia care sunt ai lui Cristos? Multe Biserici instituţionale îi amăgesc pe oameni cu promisiuni false. Le arată o cale pentru mântuire, care nu este cea adevărată, adică nu le arată Calea care este Isus Cristos şi relaţia personală cu El. Din acest motiv ele nu pot fi considerate adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Nu este nici o problemă dacă familia unei persoane decedate organizează o ceremonie în memoria acesteia. Dacă această persoană l-a cunoscut pe Dumnezeu şi a fost cunoscută de Dumnezeu, în timpul vieţii sale, aceasta este salvată, dar dacă nu a fost într-o legătură personală cu Cristos, nu are şansa salvării şi aceasta indiferent dacă se organizează sau nu vreo celebrare în memoria sa.

Eu sunt un adept al părerii că prozelitismul spiritual nu este eficient şi nu poate îmbunătăţi radical starea morală a unei persoane şi mai ales nu schimbă cu nimic raporturile acesteia cu Dumnezeu. În orice loc pe pământ ne-am afla, distanţa până la Dumnezeu este aceeaşi. Cu alte cuvinte, nimic nu ne poate împiedica să intrăm într-o relaţie personală cu Dumnezeu, indiferent dacă suntem credincioşi Ortodocşi, Romano-catolici, Greco-catolici, Reformaţi, Anglicani, Metodişti sau Neoprotestanţi. Pe de altă parte, dacă suntem Neoprotestanţi: Baptişti, Penticostali, Evanghelişti, Adventişti, etc. şi nu avem această legătură personală cu Dumnezeu, adică nu îl cunoaştem în mod spiritual şi nu doar „în felul lumii,” rezultatul final este, oricum, un eşec. Orice Creştin trebuie să fie născut din apă şi Duh Sfânt pentru a  vedea Împărăţia Cerurilor, adică nu este de ajuns că este născut biologic, dar trebuie să fie născut din Dumnezeu.

Pe de altă parte, văd în rădăcinile adânci, spirituale ale poporului român o anumită trăsătură specifică, potenţată de Ortodoxie şi care pentru mine explică foarte bine anumite tare morale, înscrise în caracterul multor români. Este vorba despre corupţie. Biserica instituţională Ortodoxă ne-a obişnuit să credem că, într-un anume fel, îl putem „cumpăra,” adică „corupe” pe Dumnezeu, prin aceea că putem suplini lipsa propriei noastre  spiritualităţi sau verticalităţi morale, prin apelul făcut pe lângă sfinţii Bisericii care au decedat, sau prin asigurarea unui loc în Ceruri pentru persoanele decedate care ne-au fost apropiate, în urma unor rugăciuni plătite, făcute de funcţionari bisericeşti sau ofertei de daruri săracilor. Este vorba despre un fel de „trafic de influenţă” pe care Biserica instituţională Ortodoxă îl practică, în schimbul banilor primiţi, dar care nu ne ajută din punct de vedere spiritual, ne face chiar foarte mari deservicii din acest punct de vedere.

De aici până la ideea de corupţie generalizată în întreaga societate nu este decât un pas, pe care credincioşii îl parcurg uşor, şi care este emblema societăţii româneşti din trecutul mai mult sau mai puţin apropiat şi de astăzi. Soluţia este simplă şi constă în înlocuirea intereselor instituţionale cu adevărul şi explicarea pentru credincioşi a nevoii absolute de a avea o relaţie personală cu Isus Cristos şi, în acelaşi timp, de a fi, fiecare în parte, născuţi din Dumnezeu.

Este important, în primul rând, pentru că se susţine că în afara Bisericii nu există mântuire. Este adevărat că în afara Bisericii celor înscrişi în Ceruri, Biblia nu ne lasă să întrevedem vre-o posibilitatea de salvare dar în afara Bisericilor instituţionale există salvare şi, în viitor, conform îngerului din Apocalipsa lui Ioan 18; 4, mântuirea va fi posibilă numai în afara Bisericilor instituţionale. În afara Bisericilor corporatiste nu înseamnă şi nu trebuie să însemne şi în afara Bisericii Spirituale Unice. În al doilea rând, este important să cunoaştem care este mecanismul mântuirii şi cum poate cineva să se considere membru în adevărata Biserică a lui Dumnezeu. În al treilea rând, este de asemenea foarte important să ştim unde putem vedea o imagine, care să reflecte natura lui Dumnezeu. Această imagine este dată de caracterul celor care sunt născuţi din nou, sunt membri în Biserica celor născuţi din Spirit şi ei îl exprimă pe Cristos. În al patrulea rând, trebuie să înţelegem că toate atrocităţile săvârşite în istorie de către instituţiile bisericeşti, nu au fost puse în practică de adevărata Biserică a lui Dumnezeu. În al cincilea rând, se susţine că Biserica are anumite atribuţiuni specifice, cum ar fi dreptul de a lega şi dezlega păcatele sau de a săvârşi ritualuri cu caracter simbolic. Aceste atribuţiuni aparţin de drept adevăratei Biserici a lui Dumnezeu şi aceasta le exercită exclusiv printr-o relaţie directă cu Isus Cristos. Tot ceea ce face Biserica celor înscrişi în Ceruri, nu face de fapt Biserica, ci Isus Cristos, care locuieşte în ea, adică în fiecare dintre membrii ei. Isus Cristos şi Adevărata Sa Biserică sunt una şi El locuieşte în Biserica Sa iar ea, prin fiecare membru al ei, locuieşte în Cristos.

Astfel de Biserici instituţionale hotărăsc ce trebuie să creadă oamenii în materie de doctrine religioase şi dacă cred ceva diferit, sunt suspectaţi şi marginalizaţi. În Biserica instituţională Ortodoxă, în cea Romano-catolică sau Protestantă, în cea Penticostală sau Baptistă, sau altele, sunt de asemenea reguli clare, stabilite pentru enoriaşi. În ceea ce priveşte doctrinele, aceştia trebuie să creadă aşa cum a stabilit respectiva instituţie, că trebuie să creadă, în caz contrar sunt marginalizaţi. Este vorba, din nou de exercitarea autorităţii umane în mod abuziv, în numele lui Cristos.

Bisericile confesionale pretind că îşi extrag autoritatea lor, din autoritatea Bibliei iar unele şi din autoritatea tradiţiei. Ele se transformă în depozitare ale adevărurilor conţinute de Biblie, în organe de specialitate, care sunt cele mai în măsură să înţeleagă şi să cunoască sensurile textelor Biblice. Ele nu trăiesc şi nu pot trăi, ca instituţii în sine, viaţa pe care Isus i-a învăţat pe credincioşi să o trăiască şi nu îi iubesc pe credincioşi, aşa cum i-a iubit Isus, adică cu lepădare de sine şi până la moarte. Ele îi judecă pe credincioşi, aşa cum Isus nu a făcut, atunci când şi-a declinat calitatea de Judecător în cazul femeii prinsă în preacurvie. (Ioan 8: 11)

Biblia este scrisă pentru a edifica conştiinţele individuale, ale fiecărui credincios în parte. Biblia are relevanţă pentru un Creştin, în mod personal, în mai multe moduri. În primul rând, este importantă din punct de vedere istoric, pentru cunoaşterea vieţii, activităţii şi învăţăturilor lui Isus Cristos. În al doilea rând N.T. este o prezentare generală a doctrinei creştine, făcută, în principal, de evanghelii şi de apostolii Pavel, Iacov, Petru şi Ioan. În al treilea rând şi cel mai important, Biblia trebuie să devină o revelaţie personală pentru fiecare credincios, în mod individual. Ea nu este doar revelaţia pe care Dumnezeu o adresează întregii omeniri, ci o revelaţie prin care şi în care Dumnezeu se descoperă fiecărei persoane în parte, care crede şi care este cunoscută de El. Valoarea Bibliei constă în capacitatea ei de a produce experienţe personale individuale. Nu oferă „reţete” care o dată puse în practică, să garanteze cuiva salvarea. Aşa cum spune apostolul Pavel, dragostea este împlinirea legii. Cu alte cuvinte, Biblia ne învaţă să îl iubim pe Dumnezeu şi să ne iubim spiritual aproapele, dar ea nu are puterea de a ne conferi această dragoste în mod automat, prin citirea ei. Această putere o are însă Duhul lui Dumnezeu, care ne umple inimile cu dragostea de natură divină.

Biblia nu trebuie privită ca un manual de instrucţiuni, care este cel mai bine înţeles de specialişti. Biblia vorbeşte despre dragostea spirituală şi aceasta nu poate fi învăţată doar teoretic. Înţelegerea Bibliei are, fără îndoială, o latură teologică esenţială, ea propune un întreg sistem de idei şi valori. Numai că autoritatea cunoaşterii Bibliei, de către o Biserică instituţională, nu are prioritate în faţa experienţei personale a aceluia, în a cărui existenţă cotidiană textele respective prind viaţă. Cunoaşterea Bibliei, care nu este însoţită de o legătură personală dintre credincios şi Dumnezeu şi un ghidaj permanent din partea Duhului Sfânt, nu reprezintă soluţia salvării. Prin urmare, autoritatea cunoaşterii Bibliei de către o instituţie bisericească nu suplineşte şi cu atât mai puţin, nu înlocuieşte descoperirea personală, adresată celui credincios, pe care Dumnezeu o face despre Sine, în momentul citirii ei. Sunt anumite informaţii şi revelaţii, cuprinse de Biblie, care au pentru anumite persoane o semnificaţie deosebită, dar pentru alte persoane, alte aspecte sunt mai elocvente. Nenumăratele sfaturi şi îndrumări pe care apostolii le-au formulat în cuprinsul Bibliei, sunt adresate, în principal, celor care încă nu au ajuns să cunoască dragostea lui Dumnezeu, căci dacă ar fi cunoscut-o, nu ar mai fi avut nevoie de toate aceste îndreptări. Sunt învăţături începătoare, după cum ne arată apostolul Pavel. Acesta le denumeşte, în mod plastic „hrană moale.”

În realitate, cele mai importante lucruri, despre care ne învaţă Biblia, sunt nevoia de a avea o relaţie personală cu Dumnezeu şi necesitatea de a fi născuţi din nou şi amândouă laturile merg întodeauna împreună. În momentul în care credinciosul are aceste două elemente, acesta are Biblia cuprinsă în sine, scrisă în inima sa şi sfaturile practice sunt utile, dar cum trebuie să procedeze, de la caz la caz, cunoscând lumea în care trăim cu toţi, îl va învăţa Biblia din inima sa, luminată de Duhul Sfânt. Biblia nu este ca o carte de bucate, cu reţete pe care să le preparăm în casă, ea este mai degrabă ca o carte care ne arată cum să îl găsim pe bucătar. Toate învăţăturile şi semnificaţiile prezentate de Biblie pot fi înţelese cu adevărat, numai atunci când sunt aplicate la viaţa de fiecare zi. Înţelesurile Bibliei se pot desprinde foarte bine atunci când sunt puse în legătură cu experienţa personală a fiecăruia. În aspectele ei esenţiale Biblia trebuie trăită nu doar citită.

Biserica corporatistă, de care aparţin, li se pare multora a fi singura cale către salvare. Dar nu este decât o gravă eroare, singura cale este Cristos, personal. Modul, mai mult sau mai puţin distorsionat, în care prezintă Bisericile instituţionale imaginea lui Cristos, icoana lui prezentată maselor, nu echivalează cu prezenţa Lui, vie în minţile credincioşilor. Isus trăieşte în noi, sau noi nu trăim pentru El şi din acest motiv nu ne cunoaşte (Galateni 2: 20) Fidelitatea faţă de învăţăturile unei Biserici confesionale nu înseamnă, în mod necesar, dăruirea faţă de cauza lui Dumnezeu ci doar angajamentul faţă de o organizaţie religioasă creştină. Această fidelitate este deosebit de dăunătoare şi ne costă viaţa veşnică, dacă ne împiedică să ne ridicăm la înălţimea spirituală pe care Dumnezeu o are în vedere pentru fiecare credincios în parte. Bisericile corporatiste ne menţin la un nivel spiritual acceptat de ele, care este un fel de medie a nivelului spiritual al membrilor ei şi nu încurajează ca acesta să fie depăşit, pentru că altfel s-ar pune în pericol stabilitatea acestora. Nivelul lor spiritual este dat şi de prezenţa multor credincioşi ne renăscuţi spiritual. De exemplu, în Biserica instituţională Romano-catolică, serviciul divin duminica, în unele ţări din Vest, s-a redus la o oră, pentru că altfel oamenii s-ar plictisi dacă ar dura mai mult. Până la urmă, nu durata este cea mai importantă, ci conţinutul, totuşi câteodată conţinutul depinde şi de durată. Creştinii, în mai toate Bisericile instituţionale, sunt hrăniţi cu hrană moale, nu cu bucate tari, pe care nu le pot suferi.

Cu riscul de a mă repeta, aş vrea să precizez încă o dată faptul că instituţiile bisericeşti ar trebui să fie asemănătoare cu o şcoală, în care credincioşii ar trebui învăţaţi, în principal, cum pot să se identifice pe ei înşişi ca membrii ai Bisericii Spirituale Unice şi care sunt semnele după care o persoană face parte din Biserica celor Aleşi. O persoană renăscută spiritual va şti apoi singură ce are de făcut, din interiorul fiinţei sale, fără a fi învăţată de altcineva ce să facă. Se pune problema de a îi conduce către Dumnezeu, adică către Persoana la care au fost chemaţi, pe toţi aceia care sunt scrişi în cartea vieţii, de la întemeierea lumii. Pe lângă ei sunt şi mulţi care vin din iniţiativa lor la Dumnezeu, dar dacă Cristos nu îi izgoneşte afară, de ce îi alungă instituţiile bisericeşti? Nu sunt aceştia oare, cei care devin discipoli ai Bisericilor instituţionale, în loc să devină discipoli ai lui Cristos şi nu au fost trecuţi în cartea vieţii, tocmai pentru că Dumnezeu a văzut, în preştiinţa Lui, că aceştia nu se vor deschide pentru o relaţie personală cu Isus şi pentru naşterea din nou? Nu cumva Dumnezeu mântuieşte oamenii împotriva instituţiilor bisericeşti şi nu datorită lor, folosindu-se doar atât cât se poate de ele? Îl las pe cititor să dea răspunsul. În orice caz, credincioşii renăscuţi spiritual mai pot face greşeli involuntare, dar în principiu, ei se vor strădui să trăiască la fel ca şi Isus Cristos, adică fără păcat (1 Ioan 2: 6)

Bisericile corporatiste nu sunt un scop în sine ele au doar rolul să arate către Împărăţia lui Dumnezeu să explice această Împărăţie a Cerurilor pentru cei credincioşi. Instituţiile bisericeşti, de regulă, îşi încalcă atribuţiilor lor, menirea pentru care ele există şi se transformă în propria lor finalitate. Ele arată către ele însele şi nu către Împărăţia Cerurilor, câtre mântuirea celor credincioşi. Bisericile instituţionale crează impresia că ele sunt Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ dar nu sunt decât un surogat al acesteia, o imagine falsă a ei.

Atunci când ucenicii au vrut să stabilească care este cel mai mare între ei, Isus le-a spus că cel mai mare este servitorul celor mai mulţi. Autoritatea de tip uman este o autoritate de tip instituţional, în care un individ sau un grup de indivizi comandă sau recomandă, cu autoritate, celorlalţi ce trebuie să facă sau să nu facă, în numele puterilor şi competenţelor acordate lor, de instituţia în care funcţionează. Există, fără îndoială, în acelaşi timp şi o autoritate morală, bazată pe experienţă şi cunoaştere şi ar trebui să existe şi o capacitate de recunoaştere a acestor valori, dar ea nu trebuie, în nici un caz impusă, deoarece principiul fundamental al vieţii spirituale este libertatea de conştiinţă. Numai ceea ce vine de la Dumnezeu cu adresă personală, sau este recunoscut în mod personal, ca venind de la El, poate face obiectul unei asumări conştiente, angajate şi responsabile. Există şi mesaje colective, care trebuiesc asimilate personal şi care trebuiesc recunoscute de fiecare individ în parte.

Pe de altă parte, esenţial pentru existenţa unei instituţii este ierarhia sa. Bisericile instituţionale funcţionează după acelaşi principiu. De exemplu, într-o Adunare Creştină Baptistă sau Penticostală există un comitet al instituţiei respective, care ia decizii nu numai cu privire la activităţi organizatorice sau financiare, dar şi cu privire la aşa zise abateri, pe care anumiţi Creştini, înscrişi în registrele lor de membri, le-au făcut. La rândul lor, aceste comitete sunt coordonate de un pastor şi în interiorul lor nu puţine sunt luptele intestine.

„Apoi le-a venit în gând să ştie cine dintre ei ar fi cel mai mare. Isus le-a cunoscut gândul inimii, a luat un copilaş, l-a pus lângă El şi le-a zis: <<Oricine primeşte pe acest copilaş, în Numele Meu, pe Mine Mă primeşte; şi oricine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Fiindcă cine este mai mic între voi toţi, acela este măreţ>>.” [(Luca 9: 46-48); ref. 184 în Biblia Ortodoxă]

„Apoi au venit la Capernaum. Când era în casă, Isus i-a întrebat: <<Despre ce vorbeaţi unul cu altul pe drum? >> Dar ei tăceau, pentru că pe drum se certaseră între ei, ca să ştie cine este cel mai mare. Atunci Isus a şezut jos, a chemat pe cei doisprezece, şi le-a zis: <<Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă din toţi şi slujitorul tuturor! >>.” [(Marcu 9: 33-35); ref. 185 în Biblia Ortodoxă]

„Între apostoli s-a iscat şi o ceartă, ca să ştie care din ei avea să fie socotit ca cel mai mare? Isus le-a zis: <<Împăraţii Neamurilor domnesc peste ele; şi celor ce le stăpânesc, li se dă numele de binefăcători. Voi să nu fiţi aşa. Ci cel mai mare dintre voi, să fie cel mai mic; şi cel ce cârmuieşte ca cel ce slujeşte. Căci care este mai mare; cine stă la masă, sau cine slujeşte la masă? Şi Eu totuşi, sunt în mijlocul vostru ca cel ce slujeşte la masă>>.” [(Luca 22: 24-27); ref. 186 în Biblia Ortodoxă]

„În clipa aceea, ucenicii s-au apropiat de Isus, şi L-au întrebat: <<Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor? >> Isus a chemat la El un copilaş, l-a pus în mijlocul lor, şi le-a zis: <<Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor. De acea, oricine se va smeri ca acest copilaş, va fi cel mai mare în Împărăţia cerurilor>>.” [(Matei 18: 1-4); ref. 187 în Biblia Ortodoxă]

Dacă ar fi după oameni, aceştia ar împărţi încă de aici de pe pământ Împărăţia Cerurilor. Ar începe să vândă şi să cumpere locurile din viitor şi ar transforma totul într-o mare afacere. Mai mult, unii ar fi în stare să dea la o parte pe semenii lor, pentru ca să îşi asigure un loc privilegiat în Ceruri. Ar stabili cine să fie şefi şi cine subordonaţi şi cine să fie cel mai avantajat. Aşa au încercat să procedeze şi ucenicii lui Isus.

 „Atunci mama fiilor lui Zebedei s-a apropiat de Isus împreună cu fii ei, şi I s-a închinat, vrând să-I facă o cerere. El a întrebat-o: <<Ce vrei? >> <<Porunceşte, I-a zis ea, ca în Împărăţia Ta, aceşti doi fii ai mei să şadă unul la dreapta şi altul la stânga Ta.> > Drept răspuns Isus a zis: <<Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu, şi să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu? >> <<Putem>>, i-au zis ei. Şi El le-a răspuns: <<Este adevărat că veţi bea paharul Meu, şi veţi fi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu: dar a şedea la dreapta şi la stânga Mea, nu atârnă de Mine s-o dau, ci este păstrată pentru aceia pentru cari a fost pregătită de Tatăl Meu. >> Cei zece, când au auzit, s-au mâniat pe cei doi fraţi. Isus i-a chemat şi le-a zis:<<Ştiţi că domnitorii Neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi>>.” [(Matei 20: 20-28);  ref. 188 în Biblia Ortodoxă]

Prinţii Bisericii, patriarhii, mitropoliţii, preoţii, pastorii etc. ar trebui să ştie că a conduce oamenii, din punct de vedere spiritual, după modelul socio-uman al instituţiilor şi organizaţiilor lumeşti, nu a fost intenţia lui Isus Cristos. Biserica nu a fost gândită ca o nouă instituţie, alături de guverne, de parlamente sau alte instituţii, ci trebuie să fie o altă realitate, în care cel mai mare este slujitorul tuturor. Isus Cristos este cel mai mare, deoarece El a slujit şi continuă să realizeze acest lucru pentru cei mai mulţi. Prin El, sunt toţi oamenii salvaţi şi vindecaţi. Exercitarea autorităţii spirituale este principala caracteristică a Bisericilor instituţionale, dar prin însuşi acest fapt, aceste instituţii bisericeşti încalcă spiritul Creştinismului. Nimeni nu a dat autorizaţie instituţiilor bisericeşti să impună doctrinele lor asupra oamenilor, sau să îi strivească pe aceştia sub măreţia şi autoritatea lor. Cu cât acestea apar mai mari şi mai impozante, cu atât individul pare mai mic şi mai nesemnificativ. Dar este numai o aparenţă; singura valoare care contează în faţa lui Dumnezeu este individul, omul cu spiritul şi cu puterea lui de a îl înţelege şi a îl iubi pe Dumnezeu. Este, desigur, paradoxal şi nu tocmai uşor de înţeles pentru toată lumea, de ce Dumnezeu are nevoie de dragostea noastră, nişte fiinţe fragile şi trecătoare. De ce avem noi nevoie de frumos, de fragilitatea şi frumuseţea florilor, sau a naturii, în general? Cred că răspunsurile la cele două întrebări sunt legate şi se pot comprima într-unul singur. Dumnezeu este dragoste.

„Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora. Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Cristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu ci s-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor.” [(Filipeni 2: 3-7); ref. 189 în Biblia Ortodoxă]

„Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia.” [(Romani 12: 10); ref. 190 în Biblia Ortodoxă]

„În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul.” [(Efeseni 2: 21-22); ref. 191 în Biblia Ortodoxă]

Nu se poate indica nici o singură Biserică corporatistă care să fie un Templu sfânt în totalitatea sa, dar există Biserica Spirituală Unică, care întruneşte caracteristicile unui astfel de Templu.

Diferenţa între ceea ce se practică în Bisericile confesionale şi învăţătura lui Cristos este remarcabilă. De fapt, Creştinismul nu se practică aproape de loc aşa cum l-a propovăduit Isus, acesta a fost înlocuit cu un dogmatism, care să servească interesele funcţionarilor bisericeşti. Singura apropiere posibilă şi spirituală între Creştini este cea pe care o dă slujirea şi care nu are nimic în comun cu autoritatea Bisericilor instituţionale, pe care acestea o exercită asupra conştiinţelor credincioşilor. Instituţiile bisericeşti nu sunt o imagine a lui Isus Cristos, ci o imagine perfectă a lumii în care trăim. Nu se vede aproape nicăieri renunţarea de sine, cedarea întâietăţii, dragostea sinceră şi alte valori creştine şi aceasta este atmosfera creată şi menţinută de corporaţiile bisericeşti, care au înlocuit unitatea cu ierarhia, dragostea cu autoritatea şi spiritul Creştinismului cu litera lui. Există o prăpastie din ce în ce mai mare între Creştinismul spiritual şi religia instituţională şi care se adânceşte o dată cu rostogolirea timpului în direcţia anticipată a istoriei.

Istoria Creştinismului ne revelează sensurile adânci, umane şi implicaţiile teologice şi sociale ale unei paradoxale încercări, şi anume aceea de a cuprinde spiritul uman infinit, în chemarea lui, în cadrul ne generos al unor instituţii religioase, ale căror reguli, de multe ori osificate, în orice caz rigide şi stricte, s-au constituit câteodată în adevărate închisori ale sufletului. O astfel de încercare nu a reuşit, împotriva aparenţelor, şi nu va reuşi să înăbuşe niciodată aspiraţiile umane cele mai înalte.

Scopul acestei lucrări este de a curăţa şi separa lucrurile, astfel încât adevărata imagine a lui Dumnezeu să apară clară precum şi înţelesul a ceea ce înseamnă Biserica Lui neîntinată. Am fost tentat să vorbesc, iniţial, doar despre latura spirituală şi despre cea instituţională, ca despre două dimensiuni ale aceleaşi Biserici, dar acest lucru nu ar fi explicat pe deplin configuraţia reală a celor două entităţi şi nici conflictul latent existent între ele, care va duce, în final, conform cărţii Apocalipsa lui Ioan, la despărţirea lor. În acest caz nu aş fi folosit aceiaşi termeni pe care îi foloseşte Biblia şi cred că nu aş fi respectat voia lui Dumnezeu. Cele două organisme au un început diferit, Biserica Spirituală Unică, odată cu evenimentul Cincizecimii şi Bisericile instituţionale, începând cu anul 313 e.n. şi continuând cu Sinodul de la Nicea, în anul 325 e.n. şi cu alte etape din dezvoltarea lor. Ele au şi un sfârşit diferit. După înălţarea lui Isus Cristos la ceruri şi până în anul 313 e.n., avem o perioadă de tranziţie, în care Biserica ce avea un puternic caracter spiritual, a acumulat treptat elemente de organizare umană, de tip corporatist, şi aceasta prin aducerea împreună a unor oameni care urmăreau aceleaşi interese, religoase, politice şi economice. Aceste elemente au contribuit la schimbarea caracterului ei odată cu oficializarea şi instituţionalizarea acesteia, în cadrul Imperiului Roman.

La modul general, nu am nimic împotriva ideii de instituţie socială, ca atare, şi sunt convins că multe astfel de instituţii, reglementate prin lege, sunt mai mult decât necesare pentru buna funcţionare a societăţii. Le recunosc importanţa existenţei lor în societate, cu atât mai mult cu cât, în lipsa lor, instaurarea haosului social ar pune într-un pericol grav şi pe membrii Bisericii celor născuţi din nou. Personal, cred într-o ordine socială democratică. Sunt însă categoric împotriva confuziei care se face, pe de o parte, între instituţia Bisericii şi pe de altă parte între realitatea spirituală a acesteia. Cea din urmă este un tărâm al libertăţii şi al unor conştiinţe atinse de puterea lui Dumnezeu.

Orizontul care se deschide unor minţi spiritualizate, este unul care nu poate fi circumscris în limitele înguste ale regulamentelor şi reglementărilor clericale. Este un tărâm al libertăţii, nereglementat prin lege, în care spiritualitatea umană poate, ca să mă exprim metaforic, zbura cu viteza luminii, fără să fie interceptată de nici un radar şi fără să primească amenzi. M-am referit desigur la „radarul” clerical. Nu este nevoie de regulamente, care să îngrădească aspiraţia spiritelor umane către libertate şi lumină. Nu există limită pentru agape, dragostea spirituală a lui Dumnezeu, ea merge dincolo de moarte. Principiul fundamental creştin nu este o regulă, o lege care prin natura ei să îngrădească şi să separe, ci este unitatea care, atunci când se produce, degajă multă energie spirituală. Unitatea nu înseamnă depersonalizare, reprezintă doar renunţarea la egoism.

Nici o singură Biserică instituţională, considerată în structura sa organizatorică, nu va face obiectul salvării promise de Isus Cristos. Salvarea este oferită indivizilor nu instituţiilor. Desigur că persoane aparţinând acestora vor fi salvate. Ce va face diferenţa? Distanţa dintre adevăr şi minciună, dintre ipocrizie şi sinceritate. Vor fi salvaţi şi cei care nu aparţin de nici o instituţie bisericească, deoarece salvarea nu vine de la ele ci de la Dumnezeu.

Multe Biserici instituţionale au pretenţia că sunt organizate după un model divin, adică urmează prescripţiile stabilite de Isus Cristos, pentru organizarea lor. De ce afirm că sunt organizaţii umane şi nu divino-umane? În ciuda faptului că ele sunt bazate, în mod formal, pe învăţăturile lui Isus Cristos şi multe din funcţiile din ierarhia lor sunt prezentate ca având originea în Biblie, ele rămân totuşi organizaţii umane din punct de vedere organizatoric. Ele au fost înfiinţate sau instituţionalizate de oameni, de exemplu Împăratul Constantin pentru Biserica corporatistă Romano-catolică, diverse sinoade sau modalităţi de înfiinţare a  multitudinii de confesiuni creştine. Fiecare denominaţiune are propria ei istorie şi propriul ei început, dar lucrarea de faţă nu permite, prin extensia ei limitată, o prezentare detaliată a acestora. Conducătorii Bisericilor corporatiste nu sunt aleşi direct de Dumnezeu, ci sunt nominalizaţi în urma unor alegeri libere. Misiunile sunt hotărâte de conducerea acestor corporaţii bisericeşti. Capul acestora este un patriarh, un papă, un arhiepiscop, sau un preşedinte de cult.  

 Este adevărat că latura instituţională a Bisericii celor născuţi din nou, adică Bisericile instituţionale, există pe seama existenţei Bisericii celor Aleşi şi în numele ei, dar nu este legată armonios de aceasta. Este o prelungire administrativă care s-a format din considerente oarecum străine vieţii spirituale. Încă din Imperiul Roman, Biserica a fost considerată o componentă de bază a societăţii şi din această cauză s-a considerat necesar ca ea să fie organizată după modelul altor instituţii ale statului. Aceasta presupunea exercitarea puterii şi autorităţii în mod organizat.

În mod normal, instituţiile bisericeşti ar trebui să urmărească un singur  scop şi anume mântuirea indivizilor, cu care sunt în contact şi într-un cadru mai general, salvarea tuturor oamenilor. Aceasta este singura justificare a existenţei lor. Mântuirea, fiind o vocaţie exclusiv pentru indivizi, instituţiile bisericeşti, ca atare, nu reprezintă nimic şi nu au nicio valoare, decât în măsura în care răspund nevoilor spirituale concrete ale fiecărui individ. Ele, în sine, nu trebuie să fie obiect de reverenţă sau adoraţie, sub umbrela de „sfânta biserică” şi din aceleaşi considerente, nici reprezentanţii lor. Aceşti reprezentanţi sunt fraţii şi surorile noastre în Cristos, dacă ei sunt cu adevărat în Cristos, şi dacă nu sunt în Cristos, ei sunt doar concetăţenii noştri şi nimic mai mult. Instituţiile sunt doar instrumente la îndemâna credincioşilor şi nicidecum scopuri în sine. Individul uman este mai important decât orice instituţie bisericească, fiindcă acesta este chemat să se transforme după chipul lui Isus Cristos. Instituţiile, ca atare, nu se vor transforma niciodată după chipul lui Cristos şi nu vor ajunge la înălţimea plinătăţii staturii Sale, deoarece ele nu sunt oameni şi nici Isus nu a fost o instituţie sau organizaţie religioasă, ci a fost un om ca fiecare din noi. În multe cazuri, cei care conduc astfel de organizaţii religioase creştine, sunt cei mai versaţi în a prelua puterea şi nu în mod necesar, cei mai dotaţi spiritual. Scrupulele pe care un om cu adevărat credincios le poate avea, nu stau în calea celor care doresc să fie puternici în această lume.

Este adevărat, credinţa creştină vine prin auzire şi unul din locurile unde se poate asculta despre Dumnezeu este şi în incinta clădirilor deţinute de instituţiile bisericeşti, dar nu numai. Creştinii născuţi din Dumnezeu, chiar dacă nu aparţin de nici o Biserică instituţională, sunt o sursă de informaţii despre El. Credinţa nu vine numai prin auzire, venea mai mult în felul acesta cu sute de ani în urmă, atunci când mulţi oameni erau analfabeţi şi când Pavel a folosit această formulă; în ziua de astăzi, credinţa vine mai mult prin citire. Ascultarea nu este suficientă dacă nu este urmată de practicare, iar practicarea nu se poate face decât prin schimbarea naturii umane.

„Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimeţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” [(Romani 8: 3-4); ref. 180 în Biblia Ortodoxă]

„Astfel credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Cristos.” [(Romani 10: 17); ref. 181 în Biblia Ortodoxă]

„Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri. Căci dacă ascultă cineva Cuvântul şi nu-l împlineşte cu fapta, seamănă cu un om, care îşi priveşte faţa firească într-o oglindă; şi, după ce s-a privit, pleacă şi uită cum era.” [(Iacov 1: 22-24); ref. 182 în Biblia Ortodoxă]

Bisericile corporatiste nu trebuie să încerce să îşi atragă şi să îşi păstreze membrii, ele ar trebui doar să spună adevărul. Există un singur adevăr şi multe interpretări ale acestuia. Există multe doctrine, dar cea mai importantă dintre ele este cuprinsă în foarte multe din textele N.T., care explică clar că practicarea credinţei creştine se poate face numai cu condiţia schimbării naturii umane şi acest lucru se poate realiza numai prin naşterea din Dumnezeu. Acesta este „firul roşu” al învăţăturii N.T., este miezul, este conţinutul care îmbracă diferite forme, dar care este vizibil în fiecare dintre ele. Pavel, Petru, Iacov sau Ioan erau convinşi asupra nevoii de a avea o relaţie personală cu Dumnezeu şi de a fi condus de Duhul Sfânt. Fiecare din ei a subliniat nevoia de a ne lăsa cuprinşi, inundaţi, de dragostea de natură divină.

 Oare nu se foloseşte Dumnezeu de mediile instituţionale religioase şi nu face El mai departe, în mod direct, ceea ce acestea nu reuşesc să împlinească, în ceea ce priveşte mântuirea celor aleşi? Dumnezeu însuşi poate folosi Bisericile confesionale doar pentru a face pentru credincioşi o introducere a elementelor de bază ale Creştinismului, mai departe conducând El însuşi, în mod direct, pe cei care sunt ai Săi pe drumul perfecţionării şi renaşterii spirituale. Fără îndoială că Dumnezeu dispune de o gamă foarte largă de mijloace, prin care îşi atinge ţelurile Sale, dar adevărata Sa Biserică este doar una şi cei care nu intră în ea, o fac şi din lipsa cunoaşterii exacte a principiilor Creştinismului. În zelul lor fierbinte pentru credinţa creştină, îndreptat într-o direcţie greşită, mulţi credincioşi intră pe poarta cea largă, pe care le-o indică Bisericile instituţionale şi puţini sunt aceia care găsesc poarta îngustă a adevărului.

“Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o află.” [(Matei 7: 13-14); ref. 183 în Biblia Ortodoxă]

Se întrezăreşte parcă, în atmosfera din interiorul instituţiilor bisericeşti, prezenţa acelei tensiuni subtile între ceea ce îi învaţă Dumnezeu, în mod direct, pe credincioşi şi ceea ce sunt aceştia învăţaţi de către corporaţiile bisericeşti. Dacă unii vor rămâne pe calea pierzării până la sfârşit, este din cauză că nu au avut pregătirea spirituală, personală, pentru a discerne lucrurile. Zelul pentru învăţătura şi tradiţiile Bisericilor corporatiste nu echivalează cu liniştea şi siguranţa pe care o poate da numai construcţia care este aşezată pe stânca vie, care este Cristos. (Matei 7: 24) Credincioşii născuţi din Dumnezeu sunt doar partea văzută a unui izvor de înţelepciune, care trăieşte în minţile lor. Cunoaşterea, la fel ca şi dragostea, trebuie să abunde. Cunoaşterea doctrinelor este necesară pentru a ne putea exersa mintea în a formula, din punct de vedere raţional, părerile pe care le avem despre ceea ce este Dumnezeu. Acest tip de cunoaştere, dacă precede experienţa spirituală directă, personală, adică cunoaşterea de tip transcedental sau mistic, ne poate crea nenumărate dileme. Cunoaşterea spirituală este un contact direct, în care fiinţa umană vibrează şi se înfioară, fără frică, la atingerea lui Dumnezeu. Dumnezeu ne atinge sufletele şi în acel moment există un răspuns direct, înălţător, din adâncul fiinţei umane, care reacţionează la contactul cu Duhul Sfânt, o bucurie şi o speranţă care trece dincolo de întunecimea mormântului. În faza următoare, mintea pune întrebări legate de Persoana lui Dumnezeu şi începe procesul de cunoaştere, în care citirea N.T. este esenţială. Citirea Bibliei trezeşte, la rândul ei, noi dileme ale căror posibil răspuns ar trebui să se afle în interpretările date de doctrine.

 Instituţiile bisericeşti pot juca un rol pozitiv, la fel ca şi unul negativ. În ceea ce priveşte rolul pozitiv, ele reprezintă o oportunitate pentru răspândirea mesajului lui Dumnezeu. Este un rol extrem de important; nu li se poate trece cu vederea anumite ne realizări spirituale, dacă reuşesc să îndeplinească acest rol? Nu este vorba despre a judeca sau condamna corporaţiile bisericeşti, ci despre a prezenta o situaţie de fapt. Ceea ce am afirmat în legătură cu Biserica Spirituală Unică şi Bisericile corporatiste,  este de altă natură. Am avansat ideea că Biserica celor născuţi din Dumnezeu este o realitate spirituală, fără pată şi fără zbârcitură şi aflată într-o unitate perfectă. (Efeseni 5: 27; Ioan 17: 21) Aceasta este adevărata Biserică a lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, toţi cei care aspiră să facă parte din ea, nu trebuie priviţi cu suspiciune, ci încurajaţi să se apropie de Dumnezeu, pentru a putea parcurge procesul naşterii din nou. Dacă o persoană care doreşte să îl cunoască pe Dumnezeu, devine membru doar al instituţiei bisericeşti respective şi nu parcurge procesul de naştere din nou, primul pas nu este de ajuns, pentru mântuire. Instituţiile bisericeşti sunt o anticameră, înainte de a intra, să spunem, în biroul principal. Dacă se opreşte în anticameră, venirea în audienţă nu îşi atinge scopul. De cele mai multe ori se trece şi prin anticameră, dar nu acesta este scopul principal. Am spus-o de la început, că nu avansez ideea desfiinţării instituţiilor bisericeşti, ele au un rol de jucat, dar în acelaşi timp, trebuie spus că finalitatea întregului parcurs creştin se găseşte în Biserica celor născuţi din Spirit.

Nocivitatea Bisericilor corporatiste constă în acea, că ele se prezintă ca fiind adevărata Biserică a lui Dumnezeu, ţinând oamenii în anticameră şi împiedicându-i astfel să ajungă la destinaţie. Este vorba despre o amăgire, o iluzie care ia locul realităţii. Este ca şi cum secretara, care stă în anticameră, se prezintă pe sine ca fiind, să presupunem, directorul din biroul principal. În aceasta constă dificultatea privitoare la instituţiile bisericeşti, tendinţa de a uzurpa locul lui Dumnezeu şi a se prezenta, pe ele însele, ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu pe pământ. Conducătorul uneia dintre ele chiar se prezintă ca locţiitor ai lui Dumnezeu pe pământ: “Vicarius Filii Dei.” Coroana papală este formată din 3 coroane suprapuse, împodobită cu diamante în amintirea a 3 regi arieni, doborâţi, în luptele avute cu ei: regele Herulilor, al Ostrogoţilor şi cel al Vandalilor 508-538 e.n. Pe coroana papală scrie: „Vicarius Filii Dei” care, în traducere, înseamnă „Locţiitorul Fiului lui Dumnezeu.” Această caracteristică, nu se aplică însă numai Bisericii instituţionale Romano-catolice, ci tuturor instituţiilor Bisericeşti, deoarece principiul este acelaşi şi anume exercitarea unei autorităţi, care nu le aparţine, în numele lui Dumnezeu. Prin interpretările obligatorii, pe care le dau Bibliei, prin aceea că se prezintă pe ele ca un scop în sine, ca un învăţător divin, singurul în măsură să îi conducă pe credincioşi, prin aceea că încearcă să ghideze conştiinţele în locul Duhului Sfânt, toate Bisericile instituţionale se reprezintă ca un locţiitor al lui Dumnezeu pe pământ.

 Orice organizaţie religioasă creştină care exercită autoritatea spirituală asupra conştiinţelor umane, în locul şi în numele lui Dumnezeu, îşi atribuie o funcţie care nu îi aparţine, deoarece Capul Bisericii este Isus Cristos şi numai el este în măsură să conducă Biserica Sa. Orice mediere, orice mijlocire care se interpune între credinciosul individual şi Cristos şi împiedică, sau deturnează, în modul acesta, contactul direct şi ne mijlocit între om şi Dumnezeu este un element al religiei instituţionale este o caracteristică a corporaţiilor bisericeşti care se folosesc de numele lui Dumnezeu, pentru a dobândii o putere şi influenţă proprie. 

Instituţiile bisericeşti sunt utile, atâta vreme cât îndeplinesc misiunea la care au fost chemate şi anume să îi îndrepte pe oameni direct la Isus Cristos. Ele nu au dreptul nici să judece, sau să condamne, nici să excomunice sau să excludă persoanele de la mântuire. Ele nu sunt Biserica lui Dumnezeu, ci doar un centru de pregătire, asistenţă şi consiliere, pentru adevărata Biserică a lui Dumnezeu, adică pentru Biserica Spirituală Unică. Atâta timp cât instituţiile bisericeşti îşi asumă această funcţie şi nu şi-o depăşesc, ele sunt utile şi chiar necesare. Ele nu sunt decât o etapă intermediară, etapa finală fiind apartenenţa la Biserica celor înscrişi în Ceruri, adică la colectivul celor salvaţi. Dacă, însă, etapa intermediară se reprezintă în mod greşit, adică Bisericile confesionale se prezintă ca fiind adevărata Biserică a lui Dumnezeu şi, în realitate, lucrul acesta se produce în mod curent, oamenii sunt minţiţi, pentru a nu fi scăpaţi de sub controlul organizaţiei şi opriţi să ajungă în mod personal la Dumnezeu. Mântuirea este personală şi fiecare trebuie să parcurgă traseul “căii înguste” care trece, de multe ori, pe la Bisericile corporatiste dar staţia finală este Biserica celor născuţi din Dumnezeu. Cei care vor coborî din vehicule cu o staţie mai devreme, nu vor ajunge la destinaţie.

Orice Biserică instituţională care se prezintă pe sine, ca fiind adevărata Biserică a lui Dumnezeu, comite o fraudă, înşeală pe cei cărora li se adresează şi îşi arogă, în mod ne justificat, atribute care nu îi aparţin. Instituţiile bisericeşti sunt deci utile, dacă se declară ceea ce sunt în realitate, dacă îşi recunosc limitele şi îşi îndeplinesc funcţiile în aceste limite. Ele pot vorbi oamenilor de Dumnezeu, îndeplini ritualuri cultice şi mai presus de orice, funcţia lor este aceea de a le explica oamenilor că spiritualitatea creştină presupune, în mod obligatoriu, o relaţie personală între om şi Dumnezeu. Cum este posibil să existe totuşi Biserica celor născuţi din Dumnezeu, dacă Bisericile instituţionale nu şi-au îndeplinit niciodată funcţiile? Aici, răspunsul pe care îl dă Biblia este foarte clar. Mesajul salvării personale vine direct de la Dumnezeu, este transmis de credincioşii care aparţin de Biserica celor născuţi din nou întregii lumi şi de asemenea, este preluat şi de către instituţiile bisericeşti. Prin urmare, Bisericile corporatiste depind de Biserica celor născuţi din Dumnezeu şi nu invers.

Clădirile sunt necesare, nu pentru funcţionarea Bisericii celor născuţi din Spirit, deoarece clădirile sale sunt chiar oamenii, dar ele sunt folositoare ca centre de pregătire, asistenţă şi consultanţă pentru Biserica celor născuţi din Dumnezeu. Este adevărat că înainte de a se construi biserici, adunările creştine se ţineau în casele particulare (Coloseni 4: 15) Clădirile publice pot fi folosite ca centre de pregătire, asistenţă şi consultanţă pentru Biserica celor născuţi din nou, dar ele nu sunt locaşuri sfinte unde se întâlneşte Dumnezeu cu oamenii, aşa cum era Templu în V.T. Noi înşine, fiecare dintre noi suntem o clădire a Bisericii celor născuţi din Dumnezeu, iar clădirile publice, sau casele particulare, sunt doar centre de pregătire, asistenţă şi consultanţă, pentru aceasta.

Toţi cei care sunt scrişi în cartea vieţii, încă de la întemeierea lumii sunt în grija personală a lui Isus şi conduşi către mântuire de El personal. În cazul în care Bisericile corporatiste, totuşi, nu îşi îndeplinesc funcţiile, Cristos lucrează direct cu persoanele în cauză şi declanşează procesul naşterii din nou. Instituţiile bisericeşti, însă, rămân responsabile chiar şi în acest caz, pentru prezentarea corectă a unor adevăruri generale ale Creştinismului. După ce faza aceasta este parcursă, s-ar putea numi catehizare, apare o luptă deosebit de subtilă pentru conştiinţele oamenilor. Instituţiile vor încerca să îi transforme pe credincioşi în fideli discipoli ai lor, iar Cristos îi va aduce în Biserica celor născuţi din Spirit, pe aceia care sunt scrişi în cartea vieţii încă de la întemeierea lumii. Există Creştini care nu sunt înscrişi în cartea vieţii? Biblia ne spune că mulţi sunt chemaţi şi puţini sunt aleşi. Alegerea nu se face în baza unor merite personale, ci a unei disponibilităţi proprii fiecărui individ şi în baza meritelor lui Cristos. Poate cineva să fie un om cucernic, care merge constant la “Biserică,” ţine posturi, face binefaceri şi totuşi să nu fie mântuit? Toate aceste fapte nu înlocuiesc naşterea din Duh şi să ne amintim că nimeni nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu se naşte din nou, adică din apă şi Duh Sfânt. (Ioan 3: 3)

Liderii Bisericilor instituţionale nu au competenţe speciale, atribuite de N.T.

Reprezentanţii instituţiilor religioase creştine şi-au asumat, de asemenea, administrarea simbolurilor Creştinismului. Botezul şi Cina sunt acte de cult care îşi au originea în învăţătura lui Isus Cristos şi acestea au fost preluate de Biserică şi instituţionalizate şi au devenit o componentă importantă a practicilor acesteia. Cu toate acestea, Isus nu a stabilit în nici un fel o normă, asupra celor care sunt îndreptăţiţi să îndeplinească aceste ritualuri şi El însuşi nu a botezat pe nimeni şi nici nu a pus nici o limitare în ceea ce priveşte persoanele care să administreze aceste ritualuri. În instituţia Romano-catolică a Bisericii Spirituale Unice sunt şapte sacramente, iar în instituţia Ortodoxă a Bisericii celor înscrişi în Ceruri, aceste ritualuri sunt numite taine. Nu este clar de ce sunt taine, de vreme ce Isus Cristos le-a făcut publice şi le-a explicat semnificaţia. În toate celelalte instituţii bisericeşti se practică mai multe sau mai puţine din aceste ritualuri, dar oricare dintre ele se poate îndeplini fără nici o reţinere, de către oricare Creştin renăscut spiritual, având sau nu, vreo funcţie recunoscută în mod oficial. Oricare Creştin născut din nou este un preot şi în această calitate, de preot, poate administra orice act simbolic sau ritualic creştin, cum ar fi: Botezul în apă, Cina, Căsătoriile, Ceremonialul de înmormântare etc. Nimeni altcineva, în afară de Dumnezeu, nu poate îndeplini Botezul cu Duh Sfânt, deoarece El oferă acest dar numai acelora care sunt pregătiţi să îl primească şi numai El este în măsură să aprecieze gradul fiecăruia de pregătire. Duhul Sfânt nu locuieşte decât în temple umane curăţite. (1 Corinteni 6: 19-20) De unde ştim care sunt Creştinii născuţi din nou? Isus Cristos ne-a învăţat că după roadele lor îi vom cunoaşte. (Matei 7: 15-20)

Nu există nici o precizare în N.T., în care să se arate că apostolii sau prorocii sau învăţătorii sau ceilalţi membrii ai Bisericii, enumeraţi de apostolul Pavel, ar avea o competenţă specială pentru exercitarea actelor de cult creştine. Dacă nu a făcut nici o deosebire şi cineva trebuie să îndeplinească aceste acte, se înţelege că toţi cei enumeraţi sunt competenţi în mod egal, să le înfăptuiască. Întrebarea mea este: De ce preoţii, aparţinând de instituţia bisericească Ortodoxă sau de cea Romano-catolică, sau pastorii din instituţiile Protestante şi Neoprotestante au dreptul să îndeplinească actele de cult şi preoţii desemnaţi de N.T. nu au acest drept? Răspunsul cel mai direct este că monopolul asupra administrării actelor de cult este un mod ideal de a păstra puterea şi influenţa instituţiilor bisericeşti asupra mari mase de credincioşi.