Tomas Aquinas, un teolog foarte important din secolul 13, considera că toate lucrurile trebuie să aibă un început, nu poate exista un infinit regres al cauzelor, și de aceea o Primă Cauză este un concept necesar. În logica naturală a lucrurilor și în dimensiunea finită a omului, acest principiu pare a fi corect, dar, în realitate, a presupune existența unei Prime Cauze presupune doar transferarea nevoii de cauzalitate către o Realitate care transcende naturalul. Dacă toate lucrurile au o cauză, atunci și Prima Cauză trebuie să aibă o cauză, dacă este să respectăm acest principiu, altfel putem să presupunem fără probleme că existența per se poate fi infinită adică poate să existe fără o cauză inițială. Idea că Prima Cauză nu are nevoie la rândul ei să aibă o cauză nu poate să fie demonstrată, altfel decât prin respingerea posibilității unui infinit regres al cauzalității, dar aceasta nu poate să fie o demonstrație suficientă. Dacă există o excepție la principiul cauzalității, aceea a Primei Cauze, adică a lui Dumnezeu, pot să existe și alte excepții, și cea mai notorie este chiar existența per se, existența naturală, care la rândul ei ar putea să fie eternă. A diviza realitatea în existența necesară a lui Dumnezeu și existența accidentală a creației Sale nu rezolvă problema, deoarece creația este de asemenea necesară. Fără creația Sa Dumnezeu nu poate să fie Creator. Cu alte cuvinte, existența creației este necesară lui Dumnezeu pentru ca El să poată exista ca și Creator tot atât de mult cât are și creația lui nevoie de El, pentru a putea exista în lumea naturalului. A fi Creator este unul dintre cele mai importante atribute ale lui Dumnezeu. Pentru a fi fideli textului biblic, trebuie să acceptăm că apariția universului prin crearea sa de către Dumnezeu nu are nevoie de idea de nimic, de nonexistență, în nici un fel. Din nimic rezultă nimic. Dumnezeu nu a avut nevoie de „nimic” pentru a crea „ceva” anume și acel „nimic”, fără spațiu, fără energie, fără materie, fără câmpuri, fără legi, nu putea înlocui existența per se, care nu poate să fie altfel decât eternă, dacă Dumnezeu care există este o Realitate eternă. Roger E. Olson sintetizează foarte bine posibilele alternative cu privire la relația dintre Dumnezeu și creația Sa:
„Creația din nimic este singura alternativă care exclude alte patru credințe alternative despre creație, și care sunt de neacceptat pentru gândirea creștină. Una este panteismul sau panenteismul – credința că Dumnezeu și lumea sunt fie identice, fie interdependente. În oricare din cazuri lumea este o parte din Dumnezeu sau atât de strâns unită cu El din eternitate încât El este dependent de ea. (Aici „lume” se referă la creație, univers, realitate finită.) O altă credință alternativă despre creație este aceea că Dumnezeu a creat lumea dintr-o materie preexistentă pe care nu a creat-o El. În aceea perspectivă Dumnezeu a „creat” prin a organiza un ceva etern care a fost haotic și care i s-a împotrivit. O altă credință alternativă este aceea că Dumnezeu a creat lumea din El caz în care lumea este făcută din substanța Lui. În sfârșit, o opinie modernă, seculară este aceea că o anumită lume (sau substanță, energie) a existat din totdeauna și Dumnezeu, dacă El există, nu are nimic a face cu originea sau cu dezvoltarea ei. (ref. 27)
Personal, după cum cred că cititorul a putut să constate, mă situez undeva în zona acestor credințe alternative care sunt mult mai rezonabile decât creația din nimic. Consider că o combinație dintre aceste credințe alternative poate să explice originea universului și să genereze armonie între religie și știință. Cred că Dumnezeu și existența per se sunt ambele eterne și că relația dintre El și întreaga realitate este foarte aproape de cum este descrisă ea de către panenteism. Se înțelege că principiul creației din nimic este un element important al doctrinelor și dogmelor creștine și pe el se bazează alte învățături creștine esențiale. Chiar dacă nu este cuprins de Biblie, Creștinii sunt nevoiți să sprijine principiul creației din nimic, căci dacă nu ar face-o multe doctrine creștine ar fi puse în discuție. Doctrinele și dogmele bisericilor instituționale presupun principiul creației din nimic care, însă, este absurd. Aici apare o problemă teologică fundamentală. Pentru a își păstra conținutul dogmatic credința creștină are nevoie de niște doctrine greșite cum ar crearea lumii în șase zile sau creația din nimic, care nu au cum să conducă la niște concluzii raționale. Pe de altă parte, Creștinii nu au nevoie de aceste doctrine false pentru a crede în Dumnezeu și principiu corect est înlocuirea lor cu realitatea, așa cum se desprinde ea din ultimele cercetări științifice. Mulți oameni renunță la credința lor în Dumnezeu, sau o păstrează doar ca pe o tradiție, pentru că forma dogmatică pe care aceasta o îmbracă este evident una absurdă. Dimpotrivă, credința în Dumnezeu ar trebui păstrată și ar trebui renunțat la doctrinele și dogmele creștine greșite. O astfel de doctrină greșită este aceea că Dumnezeu nu are nevoie de oameni în mod esențial și, de fapt, de nimic din creația Lui, El fiind suveran, total autonom, și gata oricând să genereze o nouă creație. Desigur că această învățătură este falsă, deoarece pentru a fi Creator, în actualitate, Dumnezeu are nevoie de o creație actuală, altfel El este doar un potențial Creator. Pentru a fi, însă, perfect, El trebuie să fie actual și nu doar potențial, căci un Creator potențial este doar un Dumnezeu potențial sau în devenire. Afirmația că Dumnezeu nu are nevoie de oameni, ci doar oamenii au nevoie de El este absurdă atâta vreme cât El caută iubirea oamenilor. Dumnezeu are nevoie de iubirea oamenilor, altfel nu ar fi creat lumea. Dacă ar fi dorit să rămână singur în eternitate, așa cum se presupune că a fost înainte de începerea creației, Dumnezeu nu avea nevoie să creeze lumea, dar El a aspirat la dragostea oamenilor. Cum putem să știm dacă această afirmație este adevărată? Dumnezeu l-a sacrificat pe Fiul Său Isus (Iisus) pentru a le arăta oamenilor cât de mult îi iubește și în schimbul acestui sacrificiu se așteaptă ca răspunsul omenesc să fie dragostea celor credincioși pentru El. Dragostea de Dumnezeu este porunca esențială a Creștinismului. A afirma că Dumnezeu vrea ca noi să îl iubim, dar, în același timp, că El nu are nevoie de dragostea noastră este un nonsens care este foarte prezent în multe congregații creștine. Dumnezeu are nevoie de dragostea noastră, depinde de ea, tot atât de mult cât și noi avem nevoie de dragostea Lui. Fără omenire, Hristos nu ar fi putut să ia un trup omenesc și nu ar fi permis demonstrația deplină a caracterului lui Dumnezeu, în fața îngerilor. Dumnezeu nu sprijină impunerea nici unei doctrine sau dogme religioase de către unii oamenii asupra altora. Oricare cititor al Bibliei are la dispoziție un număr de posibile interpretări ale ei și poate să aleagă liber între ele pe aceea care se potrivește mai bine cu experiența spirituală, a lui, sau a ei. De asemenea, orice om credincios poate să respingă narațiunile biblice despre creație și să aleagă explicațiile științifice, care sunt mult mai convingătoare, fără ca în felul acesta să își piardă credința în Dumnezeu. După părerea lui Roger E. Olson, când cineva nu acceptă principiul creației din nimic, el sau ea aruncă îndoiala asupra doctrinei cu privire la gratuitatea harului. (ref. 28) Biblia nu promovează creația din nimic, ea vorbește despre creație ca despre o ordonare a haosului, iar acesta din urmă este simbolizat de oceanul primordial. Cartea Facerea păstrează tăcerea în ceea ce privește originea oceanului primordial și este absurd să presupunem că Dumnezeu ar fi creat haosul înainte de a fi creat un univers ordonat. În legătură cu crearea universului este important de remarcat că aceasta este o problemă foarte mult dezbătută, deoarece ea are un impact substanțial asupra modului cum este înțeleasă întreaga Biblie. În ceea ce privește tema creației din nimic Steven DiMattei scrie următoarele:
„În termeni generali, deci, autorii și culturile care au produs aceste străvechi mituri ale creației din Orientul Apropiat, între care se include și cartea Facerea 1, nu au conceput creația ca pe un act de creație a materiei, ci ca pe un act de creație a ordinii, formă, scop, și cel mai important un pământ locuibil cu ape domesticite și separate scos din mijlocul unor ape crescute și neascultătoare, din întuneric, și care urma să fie numit, format și gata să susțină viața. Deci, fie că este vorba despre mitul babilonian Enuma Elish, de miturile cosmologice Egiptene, sau de cartea Facerea 1, sublinierea cade pe a prezenta creația unui pământ care să susțină viața dintr-o stare inițială de lipsă de formă, dezolațiune, întuneric și ape sălbatice.” (ref. 29)
Nici una dintre povestirile despre creație din Orientul Apropiat nu și-a propus să descrie formarea materiei și ar fi fost destul de neobișnuit dacă ar fi făcut-o. Materia, conform acelor mituri, inclusiv în conformitate cu Biblia, reprezenta un dat, ceva preexistent, dar aflat într-o stare de dezorganizare totală și în întuneric. Prin urmare, Biblia nu ne spune că Dumnezeu a creat întreaga existență din nimic sau că El ar fi creat în șase zile întregul univers, începând cu spațiul, energia și materia. Această propunere reprezintă o interpretare greșită a textelor biblice și duce la o concluzie foarte deformată despre crearea universului. Acesta este unul din motivele pentru care mulți oameni de știință sau persoane familiarizate cu știința nu cred în Dumnezeu. Aceste persoane nu cred că Dumnezeu a făcut universul din nimic în șase zile și au dreptate să nu creadă o astfel de afirmație. Steven DiMattei prezintă câteva argumente determinante cu care își susține opinia potrivit căreia, creația din nimic nu a fost nici pe departe în gândirea scriitorilor biblici, și nici a altor producători antici de mituri ale creației, din Orientul Apropiat. Eu am să reiau doar al treilea argument, foarte important, urmând ca cititorul să citească întreg articolul lui DiMattei, în caz că dorește să aprofundeze această temă.
„Al treilea și cel mai semnificativ este faptul că însuși textul precizează că nici cerurile nici pământul nu au fost create ex nihilo! (s.n. din nimic) Deoarece textul, și mesajul autorului, în mod clar descrie crearea pământului dintr-o pre-definită masă, fără formă, dezolată și pustie (tohu wabohu), și cerurile dintr-un haos original de ape (tehom). Aceasta înseamnă că, amândouă, crearea cerurilor (shamayim) în versurile 6-8 și crearea pământului (eretz) în versetele 9-10 nu s-au produs din nimic.!” (ref. 30)
La urma urmei, se pune întrebarea de ce este importantă această discuție. Răspunsul stă în felul cum înțelegem calitatea de Creator a lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu a creat totul din nimic, ci materia și energia din care a făcut lumea sunt și ele eterne, atunci relația Lui cu universul creat este foarte diferită decât dacă El a adus numai ordine într-un haos preexistent. În prima variantă avem toate motivele să abordăm o gândire panenteistă asupra cosmosului și de asemenea să acceptăm evoluționismul teist ca o explicație a modului în care a apărut universul și specia umană. Aceasta este categoric o deschidere realistă către știință. În cea de a doua variantă se deformează imaginea lui Dumnezeu și El ne este prezentat mai degrabă într-o perspectivă mitologică decât în una realistă. În același timp, oricare dintre cele două variante vom aborda, creația în șase zile, în ordinea prezentată de Biblie este foarte problematică și total împotriva datelor descoperirilor științifice și de aceea este incredibilă. Dacă comparăm teoria Big bang, pe care ne-o prezintă știința, și crearea universului prin separarea apelor unui ocean primordial, rezultatul este o diferență uriașă în favoarea științei care conține o explicație rațională a fenomenelor și care este bazată pe observația lumii naturale și nu pe mituri care au fost scrise în lumea străveche.
- 14 -
Read more!
În viziunea lui Wesley, peștii și păsările au fost cu adevărat creați din apă și omul și animalele au fost create din Pământ. În același timp, pământul și acele ape au fost create din nimic. Trebuie remarcat că Biblia ne spune că la început Dumnezeu a creat cerul și Pământul, dar nu ne spune faptul că El ar fi creat și apele, oceanul primordial. Pământul ar fi fost creat în interiorul apelor, iar acestea ar fi fost ca un obstacol în calea creației lui Dumnezeu, de aceea au trebuit să fie separate în două, pentru a se face loc cerului împreună cu toate corpurile cerești. De remarcat, însă, că Dumnezeu nu a creat oceanul primordial, ci El a luptat cu „apele” pentru a își realiza creația. La început a fost haosul simbolizat de oceanul primordial, deci nu se poate spune că în afară de Dumnezeu nu a mai fost nimic altceva. După părerea lui Wesley, și a multor altor comentatori, Dumnezeu a creat apele și Pământul din nimic, dar în cartea Facerea nu se spune acest lucru, apele nu au fost create de Dumnezeu, căci El nu putea să creeze haosul. Dumnezeu a creat ordinea și nu haosul iar cel din urmă este legat de Leviatan. Biblia ne spune ce a creat Dumnezeu la început: cerul și Pământul; dar cel din urmă se afla într-o stare de haos nu pentru că ar fi fost creat în acest fel de El, ci pentru că era acoperit în totalitate de apele care simbolizau haosul. De altfel, și cerul era acoperit de aceleași ape, deci tot ceea ce fusese creat de Dumnezeu la început a ajuns în haos din cauza apelor care invadase creația Lui. Acesta este începutul luptei dintre bine și rău din Biblie. Dumnezeu ar fi tăiat capetele lui Leviatan și ar fi separat apele în două și astfel El a continuat o creație ordonată. Acesta este mitul primordial al creației, lupta dintre Dumnezeu și Leviatan, care mai târziu a devenit Satana, și această poveste, având caracter mitologic, nu are nimic a face cu realitatea. În credința mea și a multor altora, Dumnezeu există, dar, după părea mea, El trebuie căutat în altă parte decât în primele 11 capitole ale cărții Facerea. Acesta este marele mister al lumii în care trăim, un Dumnezeu a cărei existență este ascunsă de oameni în spatele unor mituri străvechi, care nu pot avea nici o credibilitate și care este cu totul Altul decât Acela în care cred cei mai mulți oameni. Acest raport dintre existența reală a lui Dumnezeu și descoperirile reale ale științelor moderne este o mare provocare pentru cercetătorul modern al religiilor. Theophilus din Antioch a fost primul scriitor creștin care a adus argumente în favoarea doctrinei „creatio ex nihilo” pe care van Bavel o sintetizează după cum urmează:
„1) Dacă nu numai Dumnezeu dar și materia este necreată, așa cum susțin Platoniștii, Dumnezeu nu ar mai fi creator al tuturor lucrurilor și singurul Dumnezeu. 2) Dacă materia ar fi necreată și neschimbătoare, ar fi egală cu Dumnezeu neschimbător. 3) Dacă Dumnezeu a creat cosmosul din materie preexistentă, aceasta nu ar fi nimic special; deoarece ființele umane de asemenea pot produce ceva nou din materie existentă.” (ref. 21)
Astfel de argumente au părut a fi convingătoare și gânditorii creștini de mai târziu au acceptat doctrina creației din nimic care s-a stabilizat ca și doctrină creștină cu privire la creație. După cum remarca Rowan Williams, această doctrină este în miezul interpretării Sf. Augustin în legătură cu creația, deoarece are meritul de a combina o apărare simultană a transcendenței lui Dumnezeu față de lumea materială, dar în același timp conexiunea Lui cu aceasta. (ref. 22) Augustin a dat doctrinei „creatio ex nihilo” o mai mare cuprindere și analiza lui a fost foarte profundă, în multe aspecte, dar asta nu înseamnă că a fost și conformă cu realitatea. Creația din nimic, pentru Augustin, a fost o creație făcută din materie fără formă, care l-a rândul ei a fost creată din nimic. Cu toate acestea, trebuie remarcat, că Biblia nu ne spune că Dumnezeu ar fi creat apele, ci doar că El a creat cerul și Pământul. Prin urmare, apele, în descrierea făcută de cartea Facerea, reprezintă o materie pre-existentă. Datorită acestui lucru, interpretarea lui Augustin, nu este conformă cu Biblia.
„La început a fost făcută materia confuză și fără formă pentru ca din ea să poată să fie făcute toate lucrurile pe care Dumnezeu le-a identificat și format. El continuă afirmând că ‘de aceea, noi credem în mod corect că Dumnezeu a făcut toate lucrurile din nimic. Căci, deși toate lucrurile care au fost formate au fost făcute din această materie, această materie a fost făcută din absolut nimic’ …” (ref. 23)
Părerile lui Augustin cu privire la creația din nimic sunt foarte interesante, chiar dacă nu întotdeauna corecte. Pentru Augustin, nimicul nu este o lipsă totală a oricărei existențe, ci este un principiu negativ care explică aplecarea umană către negativitate. Ființele create sunt bune, deoarece ele sunt create de Dumnezeu, dar, în același timp, ele au și o latură întunecată, deoarece această creație a fost făcută din nimic și nimicul este principiul răului. Ființa și non-ființa sunt două laturi ale realității, și în timp ce a fi este binele, a nu fi trebuie calificat în sens contrar. De aceea, „nimicul”, departe de a fi nimic în sens literal, despre care nu s-ar putea face afirmații care să aibă sens, de fapt joacă un rol crucial și indispensabil în viziunea lui Augustin despre lume, despre existența ei, despre crearea ei și despre relația ei cu Dumnezeu. Este ceea ce răspunde pentru coruptibilitatea lumii și tendința acesteia către inexistență și continuă să își facă simțită prezența sau absența prin prezența răului în lume, o prezență care în sine este o absență. (ref. 24) Principiul creației din nimic are multe conexiuni cu alte teme asupra cărora există un acord din partea teologilor, dar nu are nici un suport nici în Biblie, nici în metafizică și nici în știință. Principiul creației din nimic, care a fost dezvoltat de gânditorii creștini, nu este ceea ce primele 2 capitole din cartea Facerea încearcă să ne spună. În Biblie, lumea creată este generată de cuvinte, care se pot transforma în obiecte materiale. Prin ce mecanisme s-au transformat cuvintele în obiecte, nu se știe. În orice caz, nimicul nu poate primi comenzi și nu se poate transforma în ceva anume, deoarece nimicul nu poate să reacționeze, nefiind nimic în el care să permită o reacție. În cartea Facerea, ni se spune că Dumnezeu a zis și că un anumit obiect s-a făcut. Obiectul, însă, nu s-a făcut singur, cineva l-a făcut. Din absolut nimic nu se poate face nimic, deci nici chiar Dumnezeu nu putea să facă lumea din nimic, deoarece acolo nu există absolut nimic din care să se poată face ceva. Dumnezeu nu putea să creeze din absolut nimic materia din care apoi să realizeze diferite obiecte, deoarece absolut nimic nu poate cauza absolut nimic. Dumnezeu a folosit pentru creație propriile Sale resurse și nu nimicul. El a fost cauza care a produs efectele, deci din El au reieșit toate obiectele create. Toate elementele necesare pentru existența universului au trebuit să fie prezente în Dumnezeu, înainte de crearea lui. Tot ceea ce există își are cauza generatoare în alt lucru existent, și nu în inexistența absolută. A spune că Dumnezeu a creat tot ceea ce există din nimic nu are nici un sens, deoarece o astfel de afirmație nu stabilește nici o relație de cauzalitate între nimic și ceea ce există. În conformitate cu filozoful grec Aristotel, există patru tipuri de cauze și acestea sunt următoarele: cauze materiale, cauze formale, cauze eficiente și cauze finale. Inexistența absolută nu poate să fie responsabilă de nici unul dintre cele patru tipuri de cauze, deci Dumnezeu nu a făcut universul din nimic. Dacă Dumnezeu este pentru creația Sa, în același timp, cauză materială, cauză formală, cauză eficientă și cauză finală, nimicul nu joacă nici un rol în creație. Energia se poate transforma în materie și materia în energie, după cum a arătat Einstein prin formula, E=mc2. Materia putea să apară din energie, dar nu se cunoaște cum a apărut energia. Citatul următor ne descrie raportul dintre materie și energie:
„Einstein a descoperit că materia și energia se pot transforma din una în cealaltă. Materia ocupă spațiu, are masă și compune cea mai mare parte din universul vizibil din jurul nostru. Energia, pe de altă parte, poate să ia multiple forme și reprezintă forța care cauzează ca lucrurile să se întâmple în univers. Cu toate acestea materia și energia sunt moduri diferite de existență pentru același lucru. Oricare dintre ele se poate converti în cealaltă. În acord cu Einstein și cu prima lege a termodinamicii, o cantitate fixă de energie și materie există în univers.” (ref. 25)
Pot oamenii să transforme energia în materie? Răspunsul este pozitiv și este conținut de următorul citat:
„Deci da, oamenii pot să producă materie. Putem să transformăm lumina în particule subatomice, dar nici cei mai buni oameni de știință nu pot crea ceva din nimic.” (ref. 26)
În afară de energie, ce altceva se mai poate converti în materie? Un lucru se poate afirma cu siguranță. Nonexistența absolută, fără particule, fără câmpuri, fără spațiu, fără legi, fără absolut nimic nu se poate transforma în ceva existent, deoarece nu există nimic în ea, care să poată fi transformat. Nonexistența absolută este doar un concept, care niciodată nu se poate transforma în realitate. Pentru acest motiv, creația din nimic a universului este o absurditate, care nu face nici un bine credinței creștine. Înainte de fiecare creație a Sa Dumnezeu a cerut prin cuvinte ca aceasta să fie, adică să intre în existență. Ce sunt cuvintele vorbite și cum pot ele să fie transformate în materie? Ele sunt doar sunete cu o anumită semnificație. Ele sunt simboluri, formând mesaje care sunt comunicate prin intermediul diferitelor medii. Pot cuvintele să se transforme în materie? După câte se știe, acest lucru nu este posibil. Dumnezeu nu a transformat cuvintele în materie, dar El a pus în practică idei, care s-au bazat pe propria Lui raționalitate și în acest proces El a trebuit să folosească materie și energie. A creat Dumnezeu materie și energie din absolut nimic? El nu a făcut acest lucru, deoarece nonexistența absolută nu poate să existe. În ce mod a creat Dumnezeu energie și materie nu știm, dar înainte de crearea lor a existat ceva în propria Sa Realitate care a putut să fie transformat în energie și materie. Dacă nu ar fi existat nimic în Dumnezeu care să poată să producă energie sau materie, lanțul de cauzalitate între El și universul creat ar fi fost rupt. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a creat universul din ceva care de asemenea trebuie să fie infinit, la fel ca și El, și care să aparțină de propria Sa natură și respectând cu necesitate un lanț de cauzalitate. Nu se știe ce este acel ceva din care Dumnezeu ar fi creat lumea și nu avem nici un indiciu care să ne facă să înțelegem cum o Realitate spirituală se poate transforma într-o existență materială. Dacă Dumnezeu este Duh, înseamnă că El nu are o latură energetică sau materială, căci ultimele două țin de lumea materială, nu de cea spirituală. Cum se poate transforma spiritul sau informația sau conștiința în materie? Dacă am avea această cunoaștere, atunci am deține și informația necesară despre modul în care Dumnezeu ar fi putut crea lumea. Idea de spirit reprezintă conceptul fundamental al oricărei religii și nimeni nu știe ce este, care este structura sau consistența sa. În orice caz, noțiunea de spirit tinde să fie văzută ca ceva complet imaterial și total independent de materie. Dacă Dumnezeu este o Realitate pur spirituală, atunci câtă vreme nu știm ce este spiritul nu știm nici cine este El. Din punctul meu de vedere, cred că singura soluție pentru a înainta cu înțelegerea lui Dumnezeu este aceea de a echivala spiritul cu conștiința, dar din nefericire știința nu este încă în măsură să explice destul de precis legătura dintre materie, în cazul nostru, dintre creier și conștiință. Prima dată trebuie să știm ce este spiritul și apoi să ne întrebăm dacă se poate transforma spiritul în materie, ceea ce ar constitui un proces oarecum similar cu modul în care energia se poate transforma în materie. Până când omenirea va putea demonstra că acest fenomen este posibil crearea universului din nimic este doar o speculație. Cea mai mare problemă este că nimeni nu știe ce este spiritul cu toate că toată lumea folosește această noțiune fără să o înțeleagă. Acesta este gradul real de cunoaștere spirituală al omenirii, ne folosim de noțiuni cărora nu le cunoaștem înțelesul. Am inventat o întreagă lume spirituală, cu îngeri și diavoli și nimeni nu poate explica ce este spiritul, din ce este el făcut. Dacă credem că Dumnezeu este Spirit, nu avem nici o idee despre ce poate să însemne o astfel de afirmație. Spirit și Duh înseamnă același lucru, adică sunt două noțiuni sinonime. Putem să echivalăm noțiunea de spirit cu noțiunea de informație sau cu noțiunea de conștiință, dar și acestea sunt destul de misterioase pentru nivelul actual de cunoaștere. În orice caz, această echivalare se impune dacă vrem să dăm un sens credinței în Dumnezeu. Dacă continuăm să vorbim doar despre spirit sau duh fără să încercăm să înțelegem ce înseamnă ele, nu vom putea să dobândim niciodată cunoștințe serioase despre natura lui Dumnezeu. Lipsa acestor cunoștințe afectează negativ pe toată lumea, deoarece oamenii au nevoie nu doar credință, ci și de cunoaștere. În conformitate cu cartea Facerea, Dumnezeu ar fi cerut pământului să producă vegetație. În același timp, pământul care este materie fără conștiință nu aude și nu este capabil să interpreteze simboluri. Ar fi mult mai rațional să considerăm că Dumnezeu ar fi pregătit pământul pentru procesul de creștere a vegetației asigurând tot ceea ce este necesar pentru ca plantele să crească. Conceptul de creație din nimic, existent în religie, dar și în știință, pentru unii cercetători, demonstrează o limită a înțelegerii umane. Este foarte greu de imaginat o existență infinită, adică o realitate care există dintotdeauna și pentru totdeauna, fără să aibă, deci, nici început și nici sfârșit. Dacă există dintotdeauna, o astfel de realitate, aceasta presupune o cauzalitate infinită, adică nu există o cauză inițială, ci există un șir nesfârșit de cauze. În acest caz, problema este că „prima” cauză nu are nici o cauză și totuși există. De fapt, nici nu există o prima cauză pentru că nu există un început, dar cum ar putea să nu fie nici un început dacă totul are nevoie de o cauză? În același timp, creația din nimic este un principiu la fel de confuz ca și principiul eternității existenței. Cu toate acestea, nu există o altă alternativă. Din două una, ori universul a apărut din nimic, ceea ce este o aberație, ori realitatea este eternă, dar aceasta înseamnă încălcarea legilor logicii. De aceea, varianta existenței lui Dumnezeu este încă populară ca o explicație a realității, dar aceasta înseamnă o explicație supranaturală, miraculoasă care de asemenea nu ia în considerare legea cauzalității în ceea ce privește originea Lui. Dumnezeu este văzut ca o Realitate eternă, fără o cauză, dar multă lume se întreabă, dacă Dumnezeu a creat universul, pe El cine l-a creat? Răspunsul dat de apologeți este unul singur și fără explicații și anume că Dumnezeu este etern, adică nu a fost creat de nimeni, dar acesta este un articol de credință religioasă care nu are nici o explicație logică. Cu alte cuvinte, Dumnezeu pur și simplu există, nu știm cum, în ce mod.
- 13 -
Ce a fost înainte de crearea Paradisului de către Dumnezeu? A fost El fără o Împărăție? A fost un timp în care Dumnezeu a fost singur, fără Paradis? Idea creației Paradisului, ca un tărâm spiritual, la început, ne duce la o concluzie absurdă. Dumnezeu nu ar fi avut întotdeauna spațiul Său sau Împărăția Sa. Ar fi fost un timp, când Dumnezeu nu avea o creație, deci nu era Creator, prin urmare spațiul așa cum îl știm nu ar fi existat. Cu toate acestea, dacă Dumnezeu este o Realitate infinită ne-am aștepta ca El să fi avut totdeauna spațiul Său sau chiar Împărăția Sa. Este greu de acceptat că Dumnezeu, o Persoană eternă, Atotputernică, Atotștiutoare și Atotprezentă a fost singur, fără nici o Împărăție, o perioadă de timp fără limita unui început, și că acum aproximativ 6000 de ani s-a hotărât să își creeze Împărăția Sa. Cartea Facerea ne spune că există un început al creației și că Împărăția lui Dumnezeu este cuprinsă în acel început și că de asemenea și planeta noastră a fost creată la început. În realitate, Biblia ne prezintă un Dumnezeu evolutiv și nu unul static. Un Dumnezeu potențial, adică având capacitatea de a deveni Creator, care își pune în practică acest potențial la un moment dat realizând creația Sa. La început Dumnezeu a fost singur, fără nici o creație. Apoi Dumnezeu a început să creeze, inclusiv Paradisul din propriul Său potențial de Creator. Deci, dacă vrem să ne întrebăm cine este Dumnezeu trebuie să ne punem întrebarea ce putea să fie acest potențial pentru creație, care încă nu crease nimic, și ce a așteptat acest potențial, ca să înceapă să creeze. Să nu uităm însă, că atunci când dogmele și doctrinele religioase vorbesc de Dumnezeu, ele se referă la o Persoană și în cazul Creștinismului la trei Persoane nu la un potențial energetic sau de altă natură, care nu avea propria conștiință și personalitate. De aceea, afirmația existenței unei Persoane sau a trei Persoane, constituind un singur Dumnezeu, într-o veșnicie de singurătate, având calitatea de Creator, dar fără să creeze nimic mi se pare o doctrină cel puțin ciudată. Pentru a fi un Creator veșnic, ar fi fost nevoie ca și creația lui Dumnezeu să fie tot veșnică. Concluzia este că Dumnezeu nu a fost totdeauna Creator și că a ales un moment în care s-a hotărât să înceapă să creeze un univers, ne având nici o experiență anterioară în acest sens. Ce facem, însă, cu Fiul lui Dumnezeu, unde îl plasăm pe Hristos, în perioada în care Tatăl era doar un potențial Creator? Oare Fiul lui Dumnezeu era și El doar o Realitate potențială? Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu a așteptat o veșnicie înainte să înceapă să creeze? Se putea irosi folosirea Cuvântului pentru o veșnicie? Învățătura despre Cuvântul lui Dumnezeu, care era chiar El Dumnezeu, dar care a așteptat fără să creeze, deci fără o Împărăție, o veșnicie, înainte de crearea universului nostru, chiar mai mult, care a existat deasupra spațiului și timpului, adică fără să aibă un loc, un spațiu, a Lui este inacceptabilă și totuși este doctrina care se desprinde din Biblie. (Ioan 1; 1-2) Originea existenței per se este atât de misterioasă și ridică atât de multe probleme ontologice încât rezolvarea dată de dogmele și doctrinele creștine pare una de a dreptul naivă. Nimeni nu știe de ce există tot ceea ce există și de ce în locul existenței nu s-a instalat nonexistența absolută. Aceasta este o întrebare filozofică profundă care a fost formulată sub forma: de ce există „ceva” în loc de „nimic”? Soluția dată de religie nu este lipsită de nenumărate contradicții și semne de întrebare nerezolvate. Dacă există un Dumnezeu, format din trei Persoane diferite, cum au apărut aceste persoane din absolut nimic? Răspunsul religiei este că aceste Persoane sunt veșnice, dar este un răspuns fără nici o valoare epistemologică, atâta vreme cât nimeni nu poate să conceapă noțiunea de veșnicie. Existența lui Dumnezeu reprezintă o negare a legii cauzalității, deoarece, dacă Dumnezeu este veșnic, înseamnă că El există dintotdeauna, dar fără să fie cauzat de nimic. Cum poate să existe ceva ce nu are nici o cauză? Aceasta este o întrebare la care nici un filozof, nici un teolog sau om de știință nu poate să dea un răspuns realist. Cum pot să afirm acest lucru? Răspunsurile acelora care susțin că tot ce există a apărut din absolut nimic, necauzat de nimic, nu sunt răspunsuri autentice, deoarece nimic nu poate să apară, în mod spontan, din absolut nimic. Prima carte a Bibliei ne spune că există un început al creației și dacă ar fi așa și Paradisul ar fi inclus în acel început. Concluzia necesară este că Dumnezeu nu a fost întotdeauna Creator, El a fost pentru o perioadă, doar un potențial Creator. Dumnezeu nu a fost dintotdeauna Cel care este astăzi, căci fără creația Sa, fără spațiu și fără timp, El nu a fost Dumnezeul actual. Această observație rațională contrazice ideea de actualitate veșnică, de imobilitate a naturii lui Dumnezeu, pe care o susțin dogmele și doctrinele creștine, în baza scrierilor biblice. Ele spun, o dată cu epistola lui Iacov că la Dumnezeu nu există nici schimbare și nici urmă de mutare. (Iacov 1; 17) În realitate Dumnezeu nu poate să fie altfel decât o Realitate în evoluție, o Conștiință universală care asimilează tot timpul tot ceea ce se întâmplă în existența per se. Pe de altă parte, cineva poate întreba despre relația dintre Dumnezeu și spațiu în general. Cum putea Paradisul, care ar fi fost creat la început, să fie doar un spațiu limitat, dacă Dumnezeu este o Realitate infinită? Dacă Dumnezeu este infinit, nu se află El pretutindeni, și nu a avut totdeauna o extensie infinită? Dumnezeu nu poate fi imaginat într-un spațiu limitat, deoarece nu poate fi altfel decât infinit și din punct de vedere spațial, dacă El este o Realitate universală și nu doar o altă civilizație mai dezvoltată decât omenirea. În același timp, Dumnezeu nu ar fi putut să fie limitat de inexistența spațiului universului. Doctrina creștină care susține că Dumnezeu este infinit și se află deasupra sau în afara spațiului și chiar deasupra și în afara existenței este o absurditate. Dacă Dumnezeu este în afara spațiului, timpului și a existenței înseamnă că pur și simplu El nu există. Doctrina la care am făcut referire este absurdă pentru că afirmă că Dumnezeu există, în afara spațiului și timpului, și că se află în afara existenței, dar ceea ce se află în afara existenței, evident, nu există. O astfel de doctrină absurdă a fost necesară pentru a justifica modul în care Dumnezeu ar fi putut crea tot ce există, fără ca El să facă parte din această existență. Dacă ar fi admis că Dumnezeu face și El parte din tot ceea ce există, atunci El nu ar fi putut crea existența per se din interiorul ei. Dacă în raport cu universul cunoscut în parte de oameni existența per se cuprinde un număr necunoscut de universuri, atunci înseamnă că nimeni nu ar fi putut crea aceste universuri dacă ar fi făcut parte din ele. Existența cosmosului nostru nu trebuie confundată cu existența per se, adică cu tot ceea ce există din totdeauna, de exemplu, dinaintea Big bangului. Existența per se nu se limitează la existența cosmosului, căci se poate presupune, că pe lângă universul nostru există multe alte universuri și aceasta este o perspectivă pe care o deschide știința modernă. De aceea, adevărata relație fundamentală se stabilește între Dumnezeu și întreaga existență, nu doar între El și universul din care face parte și omenirea. Din această perspectivă, putem să constatăm că Biblia nu ne oferă nici un fel de revelație cu privire la originea universului și a omenirii și nici nu are cum să o facă dacă ea conține, sub acest aspect, doar o colecție de mituri despre creație, care reflectă cunoștințele oamenilor de acum câteva mii de ani. Singura locație pentru existența lui Dumnezeu, pe care o indică cartea Facerea, care nu este un spațiu prea generos, și care cel mai probabil nu este nici potrivit, este „deasupra apelor”. Apele nu puteau avea o parte de suprafață dacă cerul încă nu fusese încă creat. Să nu uităm că, în conformitate cu cartea Facerea, cerul a fost creat doar în ziua a doua. Aceasta este o altă contradicție a Bibliei, deoarece, pentru ca apele oceanelor sau mărilor să poată avea o suprafață pe deasupra căreia să se poarte Duhul lui Dumnezeu, existența spațiului ceresc ar fi fost absolut necesară, încă din prima zi. Din această cauză, această descriere biblică nu poate să fie adevărată. Să comparăm două texte biblice între ele:
„1. La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. 2. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.” (Facerea 1; 1-2)
„6. Şi a zis Dumnezeu: "Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!" Şi a fost aşa. 7. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. 8. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua.” (Facerea 1; 6-8)
Întreaga povestire este absurdă, de la început și până la sfârșit. Este evident că fără existența cerului fizic, adică a atmosferei cerești și a spațiului cosmic nu putea fi vorba ca Duhul lui Dumnezeu să se poarte pe deasupra apelor. Problema este că cerul fizic a fost creat după ce cartea Facerea ne spune că Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor. Și această contradicție a Bibliei, pe lângă toate celelalte, descalifică această carte de la pretenția de a fi inspirată de către Dumnezeu. Relația dintre cele două texte biblice citate este aceea că pentru ca primul dintre ele să fie posibil conținutul celui de al doilea text trebuia se fi întâmplat deja. De fapt, în cartea Facerea, de multe ori, ordinea este inversată și acest lucru invalidează orice narațiune care își propune să descrie realitatea. Conform Bibliei, mai întâi a fost creat cerul fără spațiu pentru cer, apoi a fost creată lumina în absența cerului și a soarelui. Povestirile despre creație din Biblie sunt incredibile pentru că sunt absurde. Dacă cerul a fost creat doar în ziua a doua, când au fost creați îngerii? Biblia nu ne spune acest lucru, dar este limpede că Paradisul nu putea să fie creat decât după ziua a doua. Ori a fost creat cerul și Pământul la început ori cerul a fost creat în ziua a doua, ambele versiuni nu funcționează împreună. Câte versete sunt la începutul Bibliei tot atâtea sunt și contradicțiile. Dacă cerul înțeles ca Împărăția lui Dumnezeu este o lume de ființe speciale, care este consistența lor? Sunt făcute ele din lumină? Un răspuns pozitiv ar fi cel mai de așteptat. Cum se face că la început lumina încă nu fusese creată și Pământul era în întuneric, dar îngerii au fost făcuți din lumină? Ar fi fost posibil să existe Paradisul înainte să existe lumina? A creat Dumnezeu lumina de două ori, o dată pentru cer și a doua oară pentru Pământ? A existat o lumină cerească înainte de crearea luminii care a înlocuit lumina soarelui până în ziua a patra a creației? Povestirile din cartea Facerea nu spun nimic despre o lumină cerească. Impresia pe care o lasă textul este acea că lumina creată în prima zi a creației a fost prima lumină din univers și ea ar fi fost creată înainte de creația cerului în ziua a doua. Dacă Dumnezeu locuiește într-o lumină de care nimeni nu se poate apropia, după cum ne spune Biblia, înseamnă că El a fost întotdeauna înconjurat de lumină. Dacă așa stau lucrurile, dat fiind că Dumnezeu este etern, înseamnă că și lumina care îl înconjoară este de asemenea eternă. Prin urmare, lumina, în sine, nu a fost creată, așa cum spune cartea Facerea, ci ea există dintotdeauna, la fel cum există și Dumnezeu. Se exclude ipoteza că a existat un timp în care Dumnezeu ar fi stat în întuneric. Ce ar fi fost creat în prima zi ar fi fost un fel de soare artificial care să lumineze Pământul, din ziua întâi și până în ziua a patra, dar nu se întrevede nici un motiv pentru care Dumnezeu ar fi creat așa ceva, în loc să creeze încă de la început soarele, pe care îl știm, care să despartă ziua de noapte. În orice caz, fie soarele artificial, fie lumina artificială nu putea să funcționeze în ziua întâi, deoarece întregul univers se afla sub ape. Știm din cartea lui Iov, capitolul 38, versetele 4-7, că întâi a fost creat cerul, inclusiv Paradisul, și numai după aceea a fost creat Pământul.
„4. Unde erai tu, când am întemeiat pământul? Spune-Mi, dacă ştii să spui. 5. Ştii tu cine a hotărât măsurile pământului sau cine a întins deasupra lui lanţul de măsurat? 6. În ce au fost întărite temeliile lui sau cine a pus piatra lui cea din capul unghiului, 7. Atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau?” (Cartea lui Iov 38; 4-7)
Dacă îngerii lui Dumnezeu îl sărbătoreau pe El pentru crearea Pământului, aceasta înseamnă că îngerii au existat înainte de crearea luminii, care a fost realizată numai după crearea Pământului, în conformitate cu cartea Facerea. Îngerii care sunt ființe de lumină creați înainte de crearea luminii reprezintă o altă anomalie biblică. Biblia este foarte confuză în legătură cu ceea ce a fost creat la începutul creației. Unele referințe biblice vorbesc despre haos și întuneric și altele despre Dumnezeu care locuiește în lumină. Ordinea creației este inversată și găsim, în cartea Facerea, crearea cerului și a Pământului înainte de crearea spațiului pentru cer chiar dacă cel din urmă era necesar cu prioritate. Găsim de asemenea crearea luminii zilei fără cer și fără sursa de la care provine în mod natural, adică fără soare.
- 12 -
Ce se înțelege prin „cer” în contextul cărții Facerea? Această noțiune poate să aibă mai mult decât un singur înțeles și este important de văzut în ce măsură aceste înțelesuri sunt compatibile cu alte texte biblice și în primul rând cu toate textele din cartea Facerea. În prima carte a Bibliei, cerul, fără de care nici un fel de creație în spațiu cosmic nu ar fi fost posibilă, ar fi fost creat numai în ziua a doua, dar cu toate acestea aceeași Biblie ne spune că Pământul și cerul ar fi fost create încă din prima zi de creație. Creația în prima zi a cerului, înțeles ca loc ocupat de corpurile cerești, ar fi fost imposibilă, din cauza lipsei de spațiu adecvat, deoarece, în conformitate cu Biblia, spațiul era ocupat de ape. Această situație nu are nimic a face cu miracolele, ci mai degrabă cu lipsa de consecvență a relatărilor cu caracter mitologic. A crea cerul, înainte de a crea cerul, așa cum ne spune cartea Facerea că s-ar fi întâmplat, nu este o acțiune supranaturală, este o situație absurdă. Aceasta este de asemenea o contradicție evidentă care arată incompatibilitatea dintre descrierea creației universului, cuprinsă de cartea Facerea, și realitate.
„1. La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. 2. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. 3. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină. 4. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. 5. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi.” (Facerea 1; 1-5)
„6. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!” Şi a fost aşa. 7. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. 8. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua.” (Facerea 1; 6-8)
Oricine poate să compare cele două texte. Nu este nimic în ele, altceva decât este scris. Avem în prima zi cerul, prin care se înțelege, atmosfera Pământului, spațiul cosmic și Împărăția lui Dumnezeu cu toate că numai în ziua a doua ar fi fost creat spațiul pentru cer. Dacă aceasta nu este o contradicție atunci ce este? O astfel de absurditate nu putea să fie inspirată de Dumnezeu. Dacă ar fi inspirat Dumnezeu așa ceva, înseamnă că unele lucruri inspirate de El nu sunt adevărate. Avem de ales între două variante. În prima, lucrurile absurde și contradicțiile nu sunt inspirate de Dumnezeu, deci Biblia nu este cuvântul Lui, în toate textele ei. În a doua, Dumnezeu a inspirat lucruri absurde și contradicții pentru a induce în eroare umanitatea. Care dintre cele două variante este cea corectă? Eu cred că este mult mai realist să credem că multe texte biblice sunt rezultatul imaginației omenești decât să credem că Dumnezeu a mințit în mod deliberat omenirea. La început, nici un fel de cer nu putea să fie creat, fără a exista spațiul pe care îl ocupă cerul. Prin urmare, cartea Facerea prezintă lucrurile greșit. Sub ape, cerul nu este ceea ce se înțelege prin acesta. Ce fel de cer se putea crea sub apele oceanului primordial? Imaginea generată de cartea Facerea, în legătură cu începutul, este haosul inițial, apele care ar fi acoperit totul, Pământul și locul pentru cer. Chiar dacă s-ar înțelege că primul verset al Bibliei este o prezentare generală a ceea ce a creat Dumnezeu, adică cerul și pământul, și apoi ni se prezintă o descriere în detaliu a celor create, totuși nu putem să evităm existența unei contradicții. Primul verset ne spune că la început Dumnezeu a creat cerul și Pământul. Aceasta ar fi trebuit să fie ordinea logică a lucrurilor. Cum putea să fie creat Pământul fără spațiul cosmic în care să existe? Este evident că fără spațiul cosmic, adică fără cer, Pământul nu ar fi avut un loc unde să existe. Următoarele versete ne spun însă că la început Dumnezeu ar fi creat mai întâi Pământul și apoi cerul. Pământul ar fi existat încă din prima zi dar cerul numai din ziua a doua. Până să facă cerul, Dumnezeu ar fi făcut Pământul și lumina, deci cerul nu a existat încă de la început. Primul verset al Bibliei care ne spune că la început Dumnezeu a creat cerul și Pământul este imediat contrazis de următoarele versete. Potopul lui Noe ar fi fost ca o repetiție, pe o scară mai mică, a Potopului inițial, haosul reprezentat de apele, care ar fi acoperit Pământul. Sensul mitologic al celui de al doilea Potop ar fi acela că, atunci când Dumnezeu s-a supărat pe creația Sa, El a returnat Pământul la haosul inițial din care a pornit întreaga creație. Desigur, acestea nu sunt fapte reale, ci doar imaginație mitologică. Majoritatea comentatorilor biblici înțeleg pluralul ceruri, folosit în majoritatea traducerilor Bibliei, ale cărții Facerea, ca având următoarele sensuri:
„Contrar credinței populare din Biserica contemporană, în acord cu Scripturile există nu unul, dar trei ceruri în univers create de Dumnezeu la început. (CP Facerea 1; 1). De notat că ceruri este folosit ca plural în loc de singularul cer (cu excepția KJV Bible, unde este înregistrat cu forma singulară cer, cu toate că în Textus Receptus Mss din care KJV Bible este tradus se folosește tot pluralul). Primul cer este cerul atmosferic. Aceasta este atmosfera care înconjoară suprafața Pământului – locul unde se găsesc norii (CP Facerea 1: 6-8; Psa 77: 17-18; 104: 1-3, 13). Al doilea cer este vasta întindere a spațiului cosmic deasupra atmosferei pământului unde sunt localizate soarele, luna și stelele – Firmamentul (CP Facerea 1: 14-17; 15: 5; 22: 17; Psa 19:1; 150:1; Isa 13:13). Al treilea cer, sau cerul cerurilor, este locul de reședință a lui Dumnezeu – Paradisul – unde Isus (Iisus) stă la dreapta lui Dumnezeu pe tronul din cer (CP De 10: 14; 26: 15 (A); 1Regi 8:27, 30, 39, 43, 49, 22: 19; 2Chr 6: 18; 18: 18; Ne : 6; Psa 80: 14; Isa 14: 12-14; ; 40: 22; 66: 1; Eze 1: 22-26; Amos 9: 6; Mt 5: 34; 6: 9; 7:21; Lu 23: 43; Evrei 4: 14-16; Apo 2: 7; 3: 21; 4: 1-11):” (ref. 19)
În traducerea Ortodoxă a Bibliei este folosit singularul, cerul, iar în traducerea Cornilescu este folosit pluralul, cerurile. În traducerile din limba engleză se folosește mai ales pluralul cerurile, în afară de traducerea King James. Eu cred că traducerile în care se folosește singularul sunt la fel de defavorabile pentru coerența Bibliei ca și cele în care se folosește pluralul. De ce? Pentru că nici cerul și nici cerurile nu puteau fi create de Dumnezeu înaintea spațiului pentru cer, sau pentru ceruri, care, conform cărții Facerea, ar fi fost creat doar în ziua a doua. Ce înseamnă pluralul cerurile? Primul cer este atmosfera Pământului. Al doilea cer este spațiul cosmic deasupra atmosferei Pământului și al treilea cer este locul de reședință a lui Dumnezeu – Paradisul. Nu există nici o șansă ca ele să fi putut exista înainte de a doua zi a creației, deci prima linie din Biblie, care ne spune că la început Dumnezeu a creat cerul, sau cerurile, și Pământul este greșită. Dacă prima linie a Bibliei este greșită, cum poate să fie restul? Există multe alte contradicții și inadvertențe în Biblie. John Wesley, un lider religios important din vremea sa, înțelegea cerurile, în înțelesul biblic, ca fiind cosmosul, inclusiv toate corpurile cerești. Wesley, un evident apărător al exactității Biblei, susținea implicit că toate corpurile cerești ar fi fost create înainte de a exista spațiul pentru cer, sau ceruri. Cu toate acestea, cartea Facerea, plasează crearea soarelui, a lunii și a stelelor în cea de a patra zi. Cu alte cuvinte, nici un fel de corpuri cerești nu puteau să fie create înainte de creația spațiului pentru cer și deci Wesley, în zelul său de apărător al Bibliei, a negat evidența. Aici apare o problemă care a grevat omenirea de a lungul mileniilor. Mulți comentatori creștini au fost fie orbiți de credința lor și nu au sesizat aspecte evidente de incoerență din Biblie, fie s-au bazat pe principiul greșit că Biblia nu are cum să greșească. De ce nu putea Biblia să greșească? Pentru că ea ar fi fost inspirată de Dumnezeu. S-a pus căruța înaintea cailor, după cum se spune. În loc să se analizeze dacă Biblia putea să fie inspirată de Dumnezeu, având în vedere numărul mare de erori pe care le conține, s-a procedat invers, s-a pornit de la premisa că Biblia nu poate să greșească, dacă este inspirată de Dumnezeu. Calea adevărată, însă, este aceea de a aprecia sursa Bibliei după conținutul ei și nicidecum a judeca orice conținut al ei după premisa greșită că ea ar fi fost inspirată de Dumnezeu. Premisa de la care pleacă Biblia este una profund eronată și lucrul acesta se poate dovedi din analiza textelor ei. Notele lui Wesley în legătură cu cartea Facerea 1; 1, conțin textul următor:
„1: 1 Observația 1. Efectul produs, cerul și pământul – adică, cosmosul, incluzând întregul cadru și componența universului. Dar aceasta este doar partea vizibilă a creației despre care Moise a scris. Dar chiar și în aceasta sunt secrete care nu pot fi imaginate și nici relatate. Dar din ceea ce vedem din cer și din pământ, putem să prezumăm puterea eternă și conducerea marelui Creator. Și având în vedere, crearea noastră și locul nostru, ca oameni, să ne ocupăm de datoria noastră, ca și Creștini, care este aceea de a privi către cer și a simți pământul sub picioare.
Observația 2. Autorul și cauza acestei mari lucrări, Dumnezeu. Cuvântul în limba ebraică este Elohim, care (1) pare să însemne Dumnezeu al convenției, fiind derivat dintr-un cuvânt care înseamnă a jura. (2) Pluralitatea de persoane în Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Numele la plural a lui Dumnezeu în limba ebraică, care vorbește despre el ca fiind mai mulți, cu toate că el este unul singur, a fost pentru neamuri un miros al morții către moarte, întărindu-i în idolatria lor; dar pentru noi este un miros de viață către viață, confirmând credința noastră în doctrina Trinității, și cu toate că Vechiul Testament se referă la ea în mod neclar, este clar revelată în Noul Testament. Observația 3. Modul în care această lucrare a fost efectuată; Dumnezeu a creat, adică, a făcut din nimic. Nu a existat nici un fel de materie pre-existentă din care a fost produs cosmosul. Peștii și păsările au fost cu adevărat produși din apă, și animalele și omul din pământ, dar pământul și apele au fost făcute din nimic. Observația 4. Când a fost această lucrare produsă; La început – adică, la începutul timpului. Timpul a început cu producerea acestor lucruri care sunt măsurate de timp. Înainte de începerea timpului nu exista nimic decât Ființa infinită care locuiește eternitatea. Dacă întrebăm de ce Dumnezeu nu a creat cosmosul mai repede, nu facem decât să ne întunecăm gândurile cu cuvinte fără cunoaștere; căci cum ar putea fi mai devreme sau mai târziu în eternitate?” (ref. 20) Am reprodus acest citat, destul de cuprinzător, din opera lui John Wesley, deoarece este simptomatic în ceea ce privește o anumită atitudine în legătură cu înțelegerea cărții Facerea. Dacă cartea Facerea ar fi rezultatul inspirației divine ar fi impecabilă în toate detaliile sale, dar în loc de aceasta este o descriere contradictorie a creației. Este cartea în care foarte multe detalii nu se armonizează unul cu celălalt. Ce ne spune Wesley în textele sale? Noi suntem ființe umane, și pentru acest motiv nu trebuie să punem nici un fel de întrebări dificile, trebuie doar să credem. Dar oare asta înseamnă că trebuie să credem orice absurditate, doar pentru că numele lui Dumnezeu este atașat de ea? Frumusețea lui Dumnezeu și caracterul Său se văd în ordinea extraordinară a universului, dar nu și în povestirile absurde despre creație prezente în cartea Facerea. Ce înseamnă cerul în cartea Facerea capitolul 1? John Wesley nu a încercat să explice acest lucru, a trecut peste aspectele cu adevărat esențiale ca și cum nu ar fi observat nici o contradicție. Wesley a preferat să înlocuiască explicațiile necesare cerute de textele biblice cu o învățătură moralizatoare despre rolul secundar al cunoașterii în relația cu Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu dorea să fie cunoscut, de ce a mai trimis El revelații oamenilor? Dacă, însă, Dumnezeu dorește să se facă cunoscut oamenilor în mod real, de ce avem astfel de absurdități în Biblie? Este posibil ca Dumnezeu să nu fi revelat nimic oamenilor despre crearea universului și a omenirii, urmând ca aceștia să descopere singuri adevărul, studiind natura? În realitate, acesta pare mai degrabă să fie adevărul. Dumnezeu, așa cum ne spune apostolul Pavel, a revelat caracterul Său și atributele Sale în natură, dar toate acestea sunt contrazise de cartea Facerea. Natura este o realizare extraordinară a lui Dumnezeu, dar relatările biblice din cartea facerea pur și simplu nu au cum să fie adevărate, tocmai pentru că ele contrazic natura creată de El. În același timp, autorii și editorii Bibliei au considerat povestirile despre creație o parte necesară a oricărei scrieri religioase. Aproape toate religiile conțin crearea lumii, începuturile universului, și în unele cazuri, sfârșitul creației. Cum putea o religie importantă, cum este tradiția ebraică, să nu conțină și crearea universului? Ar fi fost foarte greu de construit o religie credibilă fără fundația dată de narațiunile privitoare la creație. În concordanță cu această logică, avem în Biblie narațiuni cu privire la creația universului care sunt contradictorii și lipsite de sens și care sunt considerate a fi inspirate de Dumnezeu, dar care sunt doar o creație umană. Dacă cineva consideră despre cartea Facerea că este prea originală pentru a putea fi considerată o creație umană, eu îi răspund că este prea naivă și contradictorie pentru a fi divină. Imaginația umană nu este prea săracă pentru a fi capabilă să inventeze povestiri ca cele din cartea Facerea. Descrierea creației universului și a umanității din cartea Facerea trebuie văzută în contextul extins al religiilor lumii. Este o explicație mitologică a existenței universului. Aceste descrieri ale creației au fost cerute de natura umană curioasă și de nevoia de a stabili un sistem de credințe religioase și ele nu au fost trimise de Dumnezeu din cer. Câteva lucruri ar trebui să fie spuse și despre Paradisul lui Dumnezeu și creația sa. În conformitate cu cartea Facerea, Dumnezeu a creat mai întâi cerurile și Pământul, deci El și-ar fi creat prima dată Împărăția Lui. Pentru ca Dumnezeu să existe El avea nevoie de propriul Său spațiu și acel spațiu trebuia să fie de asemenea etern, necreat, deoarece El nu putea să își creeze propriul Său spațiu fiind situat în afara spațiului. Nu există nimic în afara spațiului care să aibă o existență fizică, obiectivă, și situarea lui Dumnezeu în afara spațiului și timpului, de către unii comentatori biblici, înseamnă de fapt anihilarea posibilității existenței Lui. Dacă admitem că Dumnezeu este etern, atunci, în mod necesar, trebuie să acceptăm că și spațiul în care există El este de asemenea etern. Prin urmare, Dumnezeu nu putea crea universul din nimic, deoarece cel puțin spațiu ar fi trebuit să fie etern, la fel ca și El. Ipoteza existenței lui Dumnezeu deasupra oricărui spațiu și timp este o absurditate.
- 11 -
Dacă Dumnezeu ar fi creat universul împotriva legilor naturii, de ce ar mai fi așezat El toate acele legi care să guverneze natura? Dumnezeu guvernează natura prin legile naturii și nu în mod haotic, așa cum prevăd textele din cartea Facerea. Anumiți oameni de știință susțin că apa a venit pe Pământ, adusă de meteoriți, dar, conform Bibliei, meteoriții au fost creați doar în ziua a patra, împreună cu toate celelalte corpuri cerești, cu excepția Pământului. Legătura dintre haos și ape este un motiv mitologic străvechi și nu are nimic a face cu explicațiile științifice despre originea universului. Acest motiv este foarte răspândit în culturile antice. În mai multe mitologii, apele, care simbolizează haosul, au fost plasate la începutul creației. Această constatare face foarte evidentă conexiunea între narațiunile biblice și alte mitologii.
„În religiile mesopotamiene (Sumeriană, Asiriană, Akadiană și Babiloniană), Tiamat este un monstru al haosului, o zeiță primordială a oceanului, căsătorită cu Abzu (zeul apei proaspete) și care a produs zei tineri. Se consideră că există două părți ale mitului lui Tiamat, primul în care Tiamat este „creatoare”, printr-un Mariaj sacru între apa sărată și apa proaspătă, creând cosmosul în mod pașnic prin generații succesive. În cea de a doua parte „Choaoskampf” Tiamat este considerată întruchiparea monstruoasă a haosului primordial.” (ref. 12)
Anumiți cercetători biblici văd o conexiune între Marduk omorând-o pe Tiamat și relatarea biblică în care Yahweh îl cucerește pe monstrul oceanelor Leviathan. (ref. 13) Însăși creația biblică a cerului pare să fie o tăiere în două a oceanului primordial, pe care Dumnezeu îl aduce la ordine, la începutul creației. Nu este dificil de văzut conexiunea dintre haos și apă, acestea merg împreună în religia mesopotamiană și sunt legate și în narațiunea biblică din cartea Facerea, capitolul 1. Amândouă mitologiile au încercat să explice același fenomen, originile Pământului. Tiamat este, în același timp, un monstru al haosului și o zeiță a oceanului, deci apa în religia mesopotamiană este o indicație simbolică a haosului. Aceleași simboluri au fost folosite și de povestirile biblice despre creație. Apa a adus haos și mai târziu generând dezastru și moarte, atunci când se vorbește despre Potop. De asemenea, pentru Egipteni, apele au fost legate de dezordine:
„Toate versiunile egiptene ale miturilor creației au în comun idea că lumea s-a format din apele fără viață ale haosului, numite Nu. Acest element probabil a fost inspirat de inundațiile pe care le produce Nilul în fiecare an; în urma retragerii lor apele lasă un sol fertil și este posibil ca Egiptenii să fi comparat acest fenomen cu apariția vieții din haosul primar. În Heliopolis, creația a fost atribuită lui Atum, o zeitate strâns asociată cu Ra, care se spunea că a existat în apele Nu, ca o ființă potențială dar inertă. Atum era un zeu auto-creat, sursa tuturor elementelor și forțelor din lume, și mitul Heliopoloitan descrie procesul prin care el a „evoluat” dintr-o singură ființă în multitudinea elementelor. Atum a apărut pe lume și a dat naștere zeului aerului Shu și surorii lui Tefnut, a cărei existență reprezenta apariția unui spațiu liber în mijlocul apelor.” (ref. 14)
Mai multe mitologii au folosit aceleași simboluri pentru a relata despre apariția Pământului și cartea Facerea le conține și ea în egală măsură. Pe lângă cartea Facerea sunt și alte texte biblice care se referă la creație. Ele sunt, probabil, mai vechi decât cartea Facerea și existența lor întărește ipoteza că povestirile creației din Biblie sunt o transpunere a altor mituri ale creației din Orientul apropiat. Aceste texte biblice se găsesc în Psalmi, în cartea lui Iov și în Profeți. De exeplu, în Psalmul 74 găsim scris:
„12 Totuşi Dumnezeu* este Împăratul meu, care din vremuri străvechi dă izbăviri în mijlocul acestei ţări. 13 Tu ai despărţit* marea cu puterea Ta, ai sfărâmat** capetele balaurilor din ape; 14 ai zdrobit capul leviatanului1, l-ai dat să-l* mănânce fiarele** din pustie. 15 Ai făcut să ţâşnească* izvoare în pârâuri, ai uscat** râuri care nu seacă. 16 A Ta este ziua, a Ta este şi noaptea; Tu* ai aşezat lumina şi soarele.” (Psalmul 74; 12- 16)
În concordanță cu acest Psalm, Dumnezeu a divizat marea cu puterea Lui și a sfărâmat capetele balaurilor din ape și de asemenea a sfărâmat capetele Leviatanului, nu capul așa cum este tradus în versiunea română a Bibliei. În traducerile mai bune ale textului original se vorbește despre mai multe capete ale Leviatanului, un dragon al apelor și acest aspect, aparent neimportant are totuși importanța lui. Citind acest pasaj, cineva poate gândi că acesta se aseamănă cu povestirea babiloniană despre creație:
„La început, nici cerul și nici Pământul nu au avut nume. Apsu, zeul apei dulci, și Tiamat, zeița apelor sărate ale oceanelor, și Mummu, zeul ceții care se ridică din ambele (s.n. tipuri de apă) erau încă uniți ca unul singur. Nu existau munți, nu existau pajiști, și nici măcar o mlaștină la suprafața apelor nu putea să fie găsită.” (ref. 15)
Apsu și Tiamat au avut inițial doi copii și în final ei au avut un strănepot cu numele Ea, care a devenit cel mai puternic din toți zeii. În urma intenției lui Apsu de a ucide copiii lui Tiamat, Ea a aflat de acel plan și l-a ucis pe Apsu. Ea a fost tatăl lui Marduk, gigantul cu patru urechi și patru ochi, care era zeul ploilor și al furtunilor. Cu un arc și săgeată, Marduk a omorât-o pe Tiamat.
„După ce a supus adepții ei (s. n. Tiamat), el a luat o armă și a împărțit corpul de apă a lui Tiamat în jumătăți, ca pe o scoică. Jumătate a pus-o în cer și a făcut lumile cerești, și a postat acolo paznici ca să fie sigur că apele sărate ale lui Tiamat nu pot să scape. De-a lungul lumilor cerești el a făcut adăposturi pentru zei, și a făcut luna și i-a stabilit traiectoria. Din cealaltă jumătate a corpului lui Tiamat a făcut uscatul, pe care l-a plasat peste apele dulci ale lui Apsu, care acum se ridică în fântâni și izvoare. Din ochii ei el a făcut să curgă râurile Tigru și Eufrat. De-a lungul acelui uscat el a făcut cerealele și ierburile, pășunile și câmpiile, ploile și semințele, turmele, pădurile și livezile” (ref. 16)
Separarea apelor, în apele de deasupra cerului și apele care acoperă Pământul, și creația uscatului pe un Pământ, care ar fi fost acoperit în întregime cu apă, sunt elemente comune în cartea Facerea și în povestea babiloniană a creației. Amândouă versiunile creației sunt rezultatele unor producții cu caracter mitologic și ambele nu au nimic a face cu inspirația lui Dumnezeu, sau cu modul real în care a apărut universul și omenirea:
„Cu sângele lui Kingu, cu lut din Pământ, și cu scuipat de la ceilalți zei, Ea și Nintu au creat oamenii. Asupra lor Ea a impus muncile care anterior erau atribuite zeilor. Oamenilor li s-a dat sarcina să mențină canalele, să sape și să care, să irige pământul și să crească plante de cultură, să crească animale și să umple hambarele, și să îi laude pe zei la festivalurile lor.” (ref. 17)
Oamenii au fost creați din pământ în Biblie și din lut în povestirea babiloniană a creației. În cartea Facerea, oamenii au fost așezați de Dumnezeu în Grădina Edenului, pentru a avea grijă de aceasta și aceleași sarcini li s-au dat și oamenilor despre care vorbește povestirea babiloniană. Este exact aceeași idee în ambele narațiuni. Omenirea ar fi fost creată pentru a-i servi pe zei. Acesta este textul biblic:
„15. Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.” (Facerea 2; 15)
În cartea lui Iov găsim o altă referință la relația dintre Dumnezeu și ape:
„12. Cu puterea Lui El a despicat marea şi cu înţelepciunea Lui a sfărâmat furia ei. 13. Suflarea Lui înseninează cerurile şi mâna Lui străpunge şarpele fugar!” (Cartea lui Iov 26; 12-13)
Șarpele fugar simbolizează stăpânul haosului, și moartea lui înseamnă creația Pământului, care apare din apă. Aceeași temă apare și în Isaia, în care bătălia dintre Dumnezeu și șarpe va continua până la sfârșitul zilelor. (ref. 18)
„1. În ziua aceea Domnul se va năpusti cu sabia Sa grea, mare şi puternică, asupra leviatanului, a şarpelui care fuge, asupra leviatanului, a şarpelui încolăcit, şi va omorî balaurul cel din Nil.” (Isaia 27; 1)
Psalmul 74 vorbește la trecut „ai zdrobit capul Leviatanului1, l-ai dat să-l* mănânce fiarele** din pustie”, dar Isaia 27; 1 vorbește la viitor „va omorî balaurul cel din Nil”. A fost sau nu Leviatanul ucis de Dumnezeu încă din vremurile străvechi? Se pare că Leviatanul a fost pedepsit de două ori cu toate că era deja mort. „Șarpele care fuge” nu poate să fie Satan, așa cum a fost descris de teologia creștină. „Șarpele care fuge” este un simbol care se referă la aceeași temă a creației din haos care se regăsește și în alte mitologii din Orientul Apropiat. Același simbol apare de asemenea în cartea Apocalipsa din Biblie, dar de această dată cu o nouă înfățișare, dată de teologia creștină. Șarpele cel vechi, venit din haosul simbolizat de oceanul primordial, nu mai este cel care era în legendele din Orientul Apropiat; el a fost transformat în Satan, personajul atât de mult detestat de toți credincioșii:
„3. Şi alt semn s-a arătat în cer: iată un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne, şi pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti. 4. Iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ. Şi balaurul stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când se va naşte.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 12; 3-4)
„1. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară, care avea zece coarne şi şapte capete şi pe coarnele ei zece cununi împărăteşti şi pe capetele ei: nume de hulă.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 13; 1)
„3. Şi m-a dus, în duh, în pustie. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară roşie, plină de nume de hulă, având şapte capete şi zece coarne.” (Apocalipsa Sântului Ioan Teologul 17; 3)
Victoria finală a lui Dumnezeu asupra șarpelui reprezintă, de asemenea, supremația Sa asupra haosului primordial și asupra apelor, care, până la ultima carte a Bibliei, sunt văzute ca simbolul dușmanului Său. Această victorie este descrisă metaforic prin imaginea, în care marea va dispare pentru totdeauna.
„1. Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 21; 1)
Putem să vedem lupta cosmică dintre bine și rău, care a început în cartea Facerea cu Dumnezeu punând ordine în haos, cel din urmă fiind simbolizat de apele oceanului primordial. Această luptă, cu care începe Biblia, a fost transformată într-o altă versiune a ei, în care haosul reprezentat de ape a fost înlocuit cu un înger creat de Dumnezeu, adică cu Satan. În legătură cu acest aspect, Biblia conține o contradicție, deoarece până la urmă rezultă că Dumnezeu duce o luptă în paralel cu doi dușmani, șarpele inițial care simbolizează haosul și Satan. Șarpele care reprezintă simbolul haosului în Biblie nu poate să fie identificat cu Satan, deoarece inițial Diavolul a fost creat ca un înger perfect ceea ce exclude simbolismul unei stări haotice. Problema este că cele două personaje sunt confundate între ele și că din această confuzie iese o amestecătură fără sens. Când se pune semnul egalității între Satan și dragonul Leviatan, care ar fi avut șapte capete și zece coarne, și care simbolizează haosul, se creează haos în înțelegerea Bibliei. La început, Dumnezeu ar fi omorât balaurii în apă și ar fi sfărâmat capetele lui Leviatan, toți aceștia reprezentând haosul, în concordanță cu Psalmul 74. În același timp, la început Satana a fost un înger perfect și care nu a fost omorât de Dumnezeu. Același șarpe, omorât de Dumnezeu, în conformitate cu Psalmul 74, reapare în cartea Apocalipsa. Șarpele pare să fie același personaj, deoarece apariția din cartea Apocalipsa este șarpele cel vechi cu multe capete. Ori a fost omorât, ori trăiește și va apare din nou în viitor, ambele variante nu funcționează împreună. Nu există claritate în ceea ce privește relația dintre Leviatan și Satan sau în ceea ce privește lupta dintre bine și rău în Biblie. Amândoi, Leviatan și Satana, au avut adepții lor, alți balauri și îngeri căzuți, în cazul celui din urmă, dar primul a fost ucis de Dumnezeu, în procesul de creație, în timp ce ultimul va fi aruncat în foc la sfârșit. Mi se pare vizibilă, în această problemă, existența unei teologii a binelui și a răului în evoluție, începând cu mitologiile specifice Orientului Apropiat și terminând cu bătălia dintre bine și rău dintre Dumnezeu și îngerul răului. Cine este reprezentantul răului în univers, Leviatan sau Satan? Cine l-a creat pe Leviatan? A creat Dumnezeu doi îngeri ai răului? Răspunsul stă în mitologie care, așa cum știm, nu are respect pentru adevărul faptic. Limbajul folosit de către cele două povestiri ale creației, din cartea Facerea, este același limbaj mitologic prin care alte culturi din Orientul Apropiat și-au exprimat vederile lor cu privire la originea universului. Chiar dacă conținuturile diferitelor povești ale creației, din diferite culturi, înregistrează deosebiri între ele, totuși simbolurile folosite sunt aceleași. În toate povestirile despre creația universului, un dumnezeu sau zei din exterior au generat tot ceea ce există. De fapt, principiul este același. Totul este explicat printr-o intervenție exterioară, care este responsabilă de existența universului și nu prin forțe care sunt inerente materiei și energiei. În realitate, materia și energia sunt „vii” și „creatoare”, ele au o determinare interioară, care le pune în mișcare.
- 10 -
În una dintre cele două povestiri ale creației din cartea Facerea, în capitolul 1, ni se spune că universul a fost creat de Dumnezeu în interiorul unei mase mari de apă, când încă nu exista cerul sau atmosfera Pământului. Numai în ziua a doua a creației apele ar fi fost separate și ar fi fost creat cerul, în conformitate cu textele biblice. O parte din ape ar fi rămas „deasupra” cerului și cealaltă parte ar fi acoperit Pământul. Dacă Biblia ar avea dreptate, o parte din ape ar fi încă „deasupra” cerului, desigur o expresia mitologică care nu are sens din punct de vedere științific. Ce ar putea să însemne „deasupra” cerului? „Deasupra” cerului ar însemna deasupra spațiului cosmic, undeva la periferia universului. Cel mai probabil, nu există nici o frontieră la marginile universului și putem să știm acest lucru din aceea că universul se află într-o continuă expansiune, deci nu există niște ape care să oprească extinderea sa în spațiu. Există apă în spațiul cosmic, dar nu poate să existe „deasupra” cerului, adică deasupra spațiului cosmic, așa cum ne spune Biblia. Apa se află în cer nu „deasupra” cerului, așa cum greșit ne informează cartea Facerea. Observația aceasta este foarte importantă, deoarece ne arată modul naiv în care oamenii din vechime concepeau structura universului. Ei credeau că deasupra cerului, conceput ca un firmament solid, care oprea apele să se reverse pe Pământ, se afla sursa pentru apa de ploaie. Ori de câte ori se deschideau niște ferestre în cer, tot de atâtea ori apa se revărsa sub formă de ploaie pe Pământ. Această observație este un alt motiv pentru a invalida povestea creației din cartea Facerea, capitolul 1. Povestea este, în mod evident, rolul imaginației unor oameni fără nici un fel de cunoștințe științifice și nu are cum să fie un text revelat de Dumnezeu. Desigur că povestea din cartea Facerea capitolul 1 are logica ei după care un firmament solid ar fi putut să oprească apele de deasupra sa și niște ferestre imaginare ar fi putut să permită apei să vină pe Pământ sub formă de ploaie. Aceasta este o logică a ignoranței, o explicație puerilă, care, după gradul ei de necunoaștere, ne permite să îi stabilim vechimea, care este fără îndoială impresionantă. Pentru omul modern atâta neștiință pare incredibilă și de aceea cititorul care deschide în zilele noastre Biblia bănuiește că în spatele textelor privitoare la creație s-ar putea ascunde ceva misterios, un anumit cod. De fapt, nu există nici un cod, este vorba de un nivel de cunoaștere foarte scăzut al unor generații străvechi și trebuie să acceptăm că astfel de explicații naive nu erau probabil rare în lumea de acum câteva mii de ani. Existența atâtor religii, care au încercat să explice lumea, de-a lungul istoriei omenirii, este dovada că la începuturile civilizației predominau explicațiile naive, mitologia. Rolul mitologiei în perioada de copilărie a civilizației umane este uriaș, se aseamănă cu rolul poveștilor în perioada de început al formării oricărei ființe umane. Nu contează adevărul, ci aspectul determinant este capacitatea poveștii de a răspunde neliniștilor imaginației care generează întrebări. Copiii care devin maturi nu mai pot crede în povești și nici nu mai trebuie să creadă. Idea unui ocean primordial este o invenție care a circulat foarte mult în universul mitologic al lumii antice. Cu siguranță, universul nu a fost creat în mijlocul unui ocean primordial și un astfel de ocean nu a existat niciodată. Aceasta este o imagine greșită bazată pe istorisiri cu caracter mitologic. Cine a creat oceanul primordial? Deoarece Dumnezeu nu ar fi avut nici un motiv ca să creeze propriul Său dușman, trebuie ca acea întindere de ape să fi fost eternă. Ca o expresie metaforică, atunci când Dumnezeu ar fi adus lumină asupra întunericului și atunci când El ar fi separat apele de deasupra cerului de apele care sunt pe Pământ, El ar fi instaurat ordinea, înlocuind o dezordine anterioară care este descrisă de Biblia prin expresia „tohu va bohu”. Dumnezeu, fiind garantul ordinii și justiției în univers, nu ar fi putut să genereze dezordine, deci acea stare primordială de haos nu a fost rezultatul activității Lui. Pe lângă ceea ce cartea Facerea ne spune explicit, despre ceea ce a fost creat în cele șase zile de creație, este de asemenea prezumat că ar fi existat un ocean primordial și că planeta Pământ ar fi fost scufundată în acesta, până în cea de a doua zi a creației. Nimeni nu poate contrazice faptul că așa scrie în Biblie deci nu se pune problema că așa mi se pare mie că scrie. Dacă Pământul se afla în mijlocul apelor, înainte de crearea cerului, înseamnă că locul pe care îl ocupă astăzi cerul, era la început ocupat de ape. Oricine poate să verifice acest aspect citind cartea Facerea, capitolul 1, versetele 6-8. Mai jos am reprodus textul biblic pentru cine dorește să constate direct ce se află scris, în această privință:
În prima zi a creației, conform Bibliei, ar fi fost creată lumina fără soare și ar fi fost o dimineață și o seară, fără cer. Cine poate să creadă așa ceva? Această afirmație poate să fie crezută numai de o persoană care are un total dispreț față de realitate, față de felul în care funcționează natura și față de orice cercetare științifică. Un astfel de dispreț față de lumea înconjurătoare nu are cum să fie garanția unei credințe autentice în Dumnezeu, dimpotrivă, cine contestă realitatea evidentă este mai degrabă tentat să se hrănească cu iluzii. Credința în Dumnezeu este pe deplin justificată și ea nu trebuie denigrată din cauza insistenței unora de a crede în legende care încearcă să țină loc de realitate. Se poate afirma cu încredere că Dumnezeu nu a creat lumina fără soare și nici nu a generat o dimineață și o seară fără ca să existe cer. Mai mult chiar, parcă pentru a sublinia absurdul, cartea Facerea ne spune că Dumnezeu ar fi văzut că ceea ce ar fi făcut El ar fi fost bine. Consider că aceste afirmații sunt o jignire la adresa lui Dumnezeu care este prezentat de cartea Facerea într-o lumină foarte nefavorabilă, adică ca și cum El ar face lucruri absurde. Nu este desigur o jignire intenționată, deoarece așa percepeau oamenii din vechime lumea din jurul lor. Mulți oameni, de a lungul istoriei, au fost acuzați de către religia organizată, că ar fi săvârșit blasfemii sau erezii, dar o erezia mai mare decât a îl prezenta pe Dumnezeu așa cum îl prezintă cartea Facerea, este greu de comis. În descrierea creației din cartea Facerea, înainte de creația cerului, în locul lui ar fi fost oceanul primordial, în care ar fi fost scufundat Pământul. Luând în considerare relatarea Bibliei, nu putem să știm cât de întins ar fi fost acest ocean primordial. Ceea ce putem să presupunem este că apele ar fi ocupat toată atmosfera terestră și de asemenea tot spațiul cosmic, adică locul în care astăzi se află cerul, atâta vreme cât ceea ce numim cer a fost creat în mijlocul apelor. Atunci când Dumnezeu a pornit Potopul, El ar fi deschis „ferestrele” cerului. Aceste „ferestre” ar fi trebuit să fie situate undeva la limita spațiului cosmic, căci dacă s-ar fi aflat doar la limita atmosferei Pământului, atunci apele pe care ele le-ar fi ținut în loc ar fi împiedicat dinamica liberă a corpurilor cerești. Dacă „ferestrele” cerului s-ar fi aflat la limita superioară a spațiului cosmic, în cazul că există o asemenea limită, atunci ar fi fost imposibil pentru o cantitate de ploaie uriașă, ca ceea despre care Biblia vorbește, în legătură cu Potopul, să ajungă pe Pământ, străbătând întregul spațiu cosmic. Un ocean primordial, înconjurând Pământul, la începutul creației, nu a existat niciodată, contrar cu ceea ce ne spune Biblia, și dacă ar fi existat lumina nu ar fi putut fi creată în prima zi de creație pentru că existența unei lumini funcționale presupune existența unui spațiu liber, în care aceasta să se deplaseze. În același timp, existența unui ocean primordial este o supoziție necesară dacă vrem să înțelegem separația apelor de „deasupra” de apele care acoperă Pământul. În cartea Facerea la capitolul 1 se afirmă existența unei lumini create care, însă, nu ar fi putut să circule prea departe sub ape și nici nu ar fi putut să genereze o dimineață și o seară. În concordanță cu cartea Facerea, Dumnezeu ar fi creat lumina într-o perioadă în care Pământul ar fi fost acoperit de apele oceanului primordial și înainte de creația cerului. Lucrul acesta este imposibil dacă cineva consideră modul în care știința explică apariția apei pe Pământ.
„Uriașul volum de apă pe care îl conțin oceanele (și mările), a fost produs în timpul istoriei geologice a Pământului. Pământul și-a schimbat în mod gradat proprietățile atmosferice, producând un amestec gazos bogat în dioxid de carbon, monoxid de carbon și nitrogen molecular. Fotodisociația (separația datorată energiei luminii) vaporilor de apă în hidrogen molecular și oxigen molecular în atmosfera superioară a permis hidrogenului să scape și a dus la o creștere progresivă a presiunii exercitată de oxigen la suprafața Pământului. Reacția acelui oxigen cu materialele de la suprafață a cauzat creșterea progresivă a presiunii vaporilor de apă care a dus la formarea apei lichide.” (ref. 11)
Este greu de crezut că apa oceanului primordial ar fi fost creată în întuneric de Dumnezeu, mai întâi pentru că aceasta ar fi însemnat o încălcare a legilor naturii, apa formându-se în prezența luminii, și apoi pentru că am pornit de la premisa că nu El a creat oceanul primordial, căci acesta reprezintă un simbol al haosului. Dacă Dumnezeu a creat o lume ordonată, bazată pe legile naturii, nu avea de ce să creeze haosul. În cartea Facerea, este scris că înainte de creația luminii, întunericul era deasupra adâncului, în timp ce Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor. Dacă Dumnezeu ar fi creat în mod miraculos apele, fără să țină cont de legile naturii, lucrul acesta ar fi trebuit să fie menționat de Biblie, dar, în realitate, aceasta nu ne spune nimic despre modul cum au apărut apele pe Pământ.
- 9 -
În conformitate cu teoria „Gap Theory” Satan ar fi adus în stare de dezordine o ordine anterioară a Pământului, despre care, însă, nu știm nimic. Dumnezeu ar fi început să restaureze această ordine anterioară de la prima zi de creație. Dacă întunericul adus de Satan ar fi fost unul fizic și nu doar unul spiritual, înseamnă că înainte de acesta ar fi existat o lumină creată, alta decât lumina care a fost creată în prima zi de creație. „Gap Theory” presupune că înainte de întuneric a fost lumină pe Pământ, dar cartea Facerea nu spune acest lucru și nici nu ne permite să îl validăm. Pentru ca Satan să fi putut aduce dezordine pe Pământ ar fi trebuit să existe o ordine anterioară, dar o astfel de ordine ar fi cerut cu necesitate existența unei lumini fizice. Din punct de vedere spiritual, lumina simbolizează ordinea și întunericul semnifică dezordinea. În același timp, o lumină fizică și nu doar una spirituală ar fi fost necesară pentru existența oricărei ordini pe Pământ. Dacă ar fi existat o astfel de lumină, care ar fi fost creată de Dumnezeu, ea ar fi fost menționată de Biblie, dar nu este cazul. Lumina spirituală și lumina materială sunt două entități diferite, care nu trebuie confundate între ele. Dacă întunericul și o anumită dezordine pe planeta noastră au venit împreună, nimic de genul acesta nu este menționat de către Biblie. Dar ce este întunericul? Este absența luminii, nici mai mult și nici mai puțin. Satan nu ar fi putut anihila presupusa lumină materială pe care ar fi creat-o Dumnezeu, la început, înainte de prima zi de creație. Întunericul spiritual poate să fie generat de absența lui Dumnezeu, dar întunericul material trebuie să fie în legătură cu o sursă de lumină materială. În procesul creației biblice, soarele nu ar fi fost așezat la locul lui decât în ziua a patra, în concordanță cu cartea Facerea, și o ordine anterioară, presupusă de „Gap Theory” ar fi trebuit să fie realizată în întuneric sau la o lumină provizorie. O altă lumină provizorie, fără existența soarelui ar fi fost necesară, o lumină care ar fi fost stinsă de către Satan, dar o astfel de ipoteză pare foarte improbabilă. Existența a două lumini provizorii, una înainte ca Satan să aducă Pământul în haos și cealaltă, funcțională din ziua întâi a creației până în ziua a patra, când soarele ar fi fost creat, este o teorie absurdă. În orice caz, o lumină provizorie creată de Dumnezeu nu ar fi putut să fie stinsă de Satan, dar El nu a creat astfel de lumini provizorii. De fapt, ordinea în creație nu putea fi realizată înainte de ziua a șasea, din săptămâna creației. Creația nu putea să fie finalizată printr-o ordine completă la începuturile ei. Ce ordine ar fi fost distrusă de către Satan? Ar fi fost doar o ordine parțială, incompletă și care nu ar fi conținut și ființele umane, care au fost create în ziua a șasea a creației. Întreaga argumentație pare a fi curată pierdere de timp pentru cineva care nu este familiarizat cu problematica interpretării Bibliei. Din nefericire, aspectele în care absurdul se zbate să domine rațiunea nu sunt rare și multe dezbateri reprezintă o încercare disperată a comentatorilor biblici de a explica ceea ce nu poate să fie explicat. Intrând în această dispută sau altele similare un comentator este obligat să se adapteze la nivelul dezbaterilor care sunt în curs, chiar dacă ele par inutile. Contra argumentele care răspund unor teorii absurde nu sunt inutile, deoarece pentru a face lumină în ceea ce ne spune Biblia, trebuie scos în evidență nivelul de complexitate al problemelor pe care le provoacă interpretările care se dau textelor sale. „Gap Theory” este în contradicție cu cea ce înseamnă creația în șase zile. În economia biblică, starea de „tohu va bohu” a fost creația lui Dumnezeu nu rezultatul acțiunilor lui Satan. Diavolul nu putea să distrugă ceva pe care Biblia nu ne permite să presupunem că ar fi existat, o ordine înainte de prima zi de creație. Reprezentanții unei interpretări spirituale a expresiei „tohu va bohu” susțin că:
„Este clar deci că îngerii au fost creați înainte de „început”, și că Facerea 1 nu este o istorie a originii întregului cosmos, dar numai a lumii noastre – a ‚domeniului fizic’. Dacă Satana și adepții lui s-au revoltat împotriva Domnului, atunci ei au păcătuit. Ei nu au mai putut să stea în prezența Lui și de aceea ei ‘au căzut din cer ca niște fulgere’. Unde au aterizat ei atunci când au căzut? Domnul l-a aruncat pe Satana într-un iad, din care și-a retras prezența. Pământul era în dezordine și pustiu și întunericul spiritual era deasupra [domeniului demonic] Domnul a creat Pământul și a retras prezența Sa de la el, dar după aceea El a creat Pământul pe care îl cunoaștem, așa cum este descris în zilele de la unu la șase. Prin urmare, Satana și adepții lui trăiesc în adâncuri, în abis, în domeniul demonic, ‘dedesubtul’ creației bune dar decăzute în care locuim.” (ref. 8)
Biblia nu conține nici o informație despre ce s-a întâmplat în cer la început și cum a reușit Satan și din ce motive să îl supere pe Dumnezeu, de asemenea nu ne spune nimic despre motivul pentru care el a fost aruncat din cer. În același timp, nu știm, din narațiunile creației, exact în ce moment a fost izgonit Satan din cer. Izgonirea lui din cer s-a întâmplat înainte sau după creația luminii, în prima zi? Nu avem răspuns la această întrebare. Satan a căzut din cer ca un fulger, ne spune Biblia, prin urmare, este mai probabil ca el să fi căzut din cer după creația luminii, deoarece este improbabil ca el să fi fost prima lumină a creației. Această observație situează căderea lui Satan după creația luminii în ziua întâi a creației și nu înainte.
„18. Şi le-a zis: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer.” (Sfânta Evanghelie după Luca 10; 18)
Nu găsesc nici un fel de merite în teoria după care expresia „tohu va bohu” ar însemna o dezordine și o pustietate aduse pe Pământ de îngerii răi. Pentru a fi valabilă „Gap Theory”, trebuie să treacă cu vederea textul din Ieșirea 20; 11. Prin urmare, această teorie nu are un suport suficient în alte texte biblice.
Narațiunile din cartea Facerea încearcă să descrie literal originea universului și nu este nimic care poate să fie citit dincolo de textul scris. Toată creația, inclusiv creația cerului, ar fi fost făcută în șase zile, în conformitate cu Biblia. Pentru acest motiv, este dificil de susținut că o parte din creație ar fi fost realizată înainte de perioada de șase zile.
„9. Sase zile sa lucrezi; in ele fa-ti toate treburile, 10. dar ziua a saptea este odihna Domnului, Dumnezeului tau; in ea sa nu faci nici o munca, nici tu, nici fiul tau, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tau, nici asinul tau, nici orice dobitoc al tau, nici strainul ce poposeste la tine, 11. fiindca'n sase zile a facut Domnul cerul si pamantul, marea si toate cele ce sunt intr'insele, iar in ziua a saptea S'a odihnit. De aceea a binecuvantat Dumnezeu ziua a saptea si a sfintit-o.” (Ieșirea 20; 9-11)
Mulți comentatori ai Bibliei încearcă să extindă perioada primei zile pentru a face loc suficient pentru o mulțime de evenimente pe care ei le presupun că s-ar fi întâmplat în aceea perioadă de timp. Din acest motiv, este foarte important să încercăm să stabilim ce ne spune cu adevărat cartea Facerea. Se referă creația universului la zile de 24 de ore deci la o săptămână de șapte zile, de câte 24 de ore fiecare, sau este vorba despre alte perioade de timp? Dacă se referă la alte perioade de timp, care sunt acestea? Sunt cele șapte zile un simbol pentru perioade lungi și egale de timp sau este vorba de perioade de timp inegale? Un argument este legat de succesiunea regulată a dimineților și a serilor. Atâta vreme cât nu avem o altă opțiune pentru a interpreta cuvintele „dimineață” și „seară” nu putem să dăm decât o interpretare literală pentru zilele creației. Un alt argument se bazează pe înțelesul termenului ebraic folosit pentru zi, în cartea Facerea, capitolul 1, și acesta este „yom”.
În Biblie, înțelesul cuvintelor depinde de contextul în care sunt folosite. De câte ori cuvântul „yom” este folosit cu un număr sau cu expresia „seară și dimineață”, peste tot în V.T., întotdeauna se referă la o zi obișnuită. În cartea Facerea, capitolul 1, pentru fiecare din cele șase zile ale creației, termenul ebraic „yom” este folosit împreună cu un număr și de asemenea împreună cu expresia „dimineață și seară”. Cea mai rezonabilă concluzie este aceea că „yom” în cartea Facerea, capitolul 1, reprezintă o zi obișnuită. Unii comentatori subliniază importanța interpretării literale a textului care se referă la creația în șase zile, așa cum ne arată citatul următor:
„Este vital să credem în șase zile literale pentru mai multe motive. Cel mai important motiv este acela că dacă admitem că acele zile au fost perioade lungi de timp subminăm fundația mesajului Crucii.” (ref. 9)
Ken Ham argumentează, de asemenea, că cea de-a doua parte a textului, care se află în epistola 2 Petru 3; 8, anulează prima parte și că prevederea care spune că pentru Dumnezeu o zi este ca și o mie de ani este anulată de afirmația că o mie de ani este ca o zi. (ref. 10)
Textul biblic ne spune:
„8. Şi aceasta una să nu vă rămână ascunsă, iubiţilor, că o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi.” (A doua epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru 3; 8)
- 8 -
În concordanță cu cartea Facerea, Pământul la început ar fi fost „netocmit” sau „pustiu și gol”, depinde ce versiune de traducere în limba română folosim. Biblia Ortodoxă folosește formula „netocmit” iar Biblia Cornilescu se referă la Pământ, în aceea perioadă, ca fiind „pustiu și gol”. De fapt, nici una din formulele folosite în limba romană nu traduce exact expresia originală „Tohu vav bohu”. În limba engleză traducerea este mult mai apropiată de textul original și anume este „formless void”. „Formless void” în limba romană se traduce cu formula „fără formă și pustiu”. De ce ar fi creat Dumnezeu Pământul inițial ca o grămadă de materie fără formă în loc să creeze o planetă organizată, gata să primească ființe vii? Cel puțin la prima vedere afirmația Bibliei nu are sens. Din acest motiv, încerc să răspund la această întrebare folosind soluțiile care sunt deja conturate în literatura religioasă. Ce înțeles are afirmația biblică că planeta Pământ ar fi fost fără formă, atunci când a fost creată de Dumnezeu? Nu a fost o planetă sferică? A fost ca o grămadă de materie aruncată la întâmplare în spațiul cosmic și arătând ca un asteroid? A creat Dumnezeu la început o grămadă de materie în mijlocul apelor? Aceasta este ceea ce Biblia ne spune, prin expresia Tohu vav bohu, despre creația inițială a Pământului. În spațiul cosmic, toate stelele și planetele sunt organizate în corpuri cerești sferice. Înainte de a atinge stadiul de formare ca și sfere, în cadrul sistemului solar, planetele au fost acumulări de gaze rotitoare care s-au răcit și s-au solidificat. În faza de gaze care se acumulau și se roteau în spațiu, Pământul nu ar fi putut să fie scufundat în apă, așa cum s-ar părea că susține Biblia, deoarece în acest fel nu ar fi putut să dobândească forma sferică pe care o are astăzi. A fost Pământul un fel de asteroid, in mijlocul oceanului primordial, sau a fost o planetă sferică, din momentul când a fost creat de Dumnezeu? După modul în care cartea Facerea descrie creația Pământului, în interiorul oceanului primordial, planeta nu ar fi putut să urmeze procesul necesar pentru a deveni un corp ceresc de formă sferică, deoarece ea a fost fără formă și scufundată în apă, în același timp. De ce sunt planetele sferice? Textul următor explică de ce corpurile cerești având o anumită dimensiune devin sferice:
„Unul dintre efectele masei este acela că atrage alte mase. Când există milioane, și chiar trilioane de tone de masă, efectul gravitației se mărește. Toată masa atrage cealaltă masă, și încearcă să creeze cea mai eficientă formă …… o sferă. Pentru obiecte mai mici, cum ar fi asteroizii, forța de gravitație care încearcă să transforme obiectul într-o sferă nu este suficientă pentru a depăși tăria rocilor care mențin forma dată. De îndată ce se trece peste o anumită masă și dimensiune, tăria obiectului nu poate să oprească forța de gravitație ca să transforme obiectul într-o sferă. Obiecte mai mari decât 1000 de km în dimensiune sunt capabile să se transforme în sfere.” (ref. 3)
Pământul nu ar fi putut să fie la început o grămadă de materie similară cu un asteroid, și apoi să devină din aceea materie o planetă sferică, deoarece asteroizii sunt cu mult mai mici decât planetele și asteroizii nu devin planete. Cantitatea de materie formată din praf și gaze trebuie să aibă o dimensiune suficientă, încă de la începutul procesului de formare a planetei, în așa fel încât creația respectivului corp ceresc să poată să se producă. În forma sa solidă, planeta Pământ nu a fost niciodată fără formă în sensul unei grămezi de materie fără formă, așa cum susține cartea Facerea în expresia ei originală, Tohu vav bohu. Desigur că, pentru cei și cele care citesc numai traducerea în limba romană, într-o versiune sau alta, a Bibliei, această problemă nici măcar nu există întrucât funcționarii bisericești au avut grijă să o elimine printr-o meșteșugită traducere a textului respectiv. O remarcă deosebită trebuie făcută pentru versiunea ortodoxă a Bibliei care folosește un arhaism pentru a descrie starea Pământului, atunci când a fost creat și anume cuvântul „netocmit”, care nu mai spune nimic cititorului modern. Într-o altă interpretare, locul ocupat de Pământ ar fi apărut fără formă, deoarece ar fi fost complet acoperit de oceanul primordial și acel ocean ar fi fost chiar el fără formă. Oceanul primordial nu ar fi avut un contur precis și ar fi acoperit totul și din acest motiv ar fi apărut ca ceva deformat. Acel presupus ocean primordial ar fi acoperit Pământul și ar fi ocupat și locul pentru cer până în ziua a doua, când bolta cerească ar fi fost creată de Dumnezeu. După părerea mea, cartea Facerea se referă la Pământ ca și entitate fizică, atunci când vorbește despre lipsa de formă. Textul biblic indică Pământul și nu doar oceanul primordial. Cât de mare ar fi fost acel ocean primordial, este imposibil de spus, bazat pe textele biblice, dar dacă cerul separă apele sale, oceanul primordial ar fi fost în viziunea biblică la fel de mare ca și universul nostru. Prin urmare, Pământul, despre care versiunile în limba română a Bibliei spun că era „netocmit” sau „pustiu și gol” era, conform expresiei originale a textelor V.T., Tohu vav bohu, fără formă și nelocuit. În ziua a patra a creației, soarele, luna și stelele ar fi fost create ca niște corpuri cerești sferice și funcționale, dacă nu, ele nu ar fi putut să lumineze, neîndeplinindu-și scopul creației lor. Dacă creația soarelui, lunii și stelelor s-a făcut în ziua a patra nu a existat timp pentru evoluția lor de la grămezi de gaze la corpuri cerești solide. Aceasta este o contradicție între știință și cartea Facerea, prima propunând un lung proces în formarea stelelor și planetelor iar cea de a doua declarând că aceste corpuri cerești au fost create în forma în care se află și în vremea noastră, de la început. Când vorbim despre evoluție, cineva nu ar trebui să se gândească doar la evoluția biologică, care a permis speciei umane să se dezvolte din ființe biologice mai puțin evoluate, deoarece evoluția este un concept general care se referă la dinamica lucrurilor în timp. Timpul este esențial pentru evoluție. Lucrurile nu sunt ceea ce sunt, printr-o creație spontană a lor, ci toate lucrurile, cel puțin cele pe care le cunoaștem, se află în evoluție. Desigur că există și procesul de involuție în care lucrurile se degradează în raport cu ceea ce au fost în trecut. În ceea ce privește formarea stelelor ele au parcurs un proces de evoluție pentru a fi ceea ce sunt astăzi, nu au fost create dintr-o dată așa cum sunt. Acest sistem de creație, de la o zi la alta, descris de Biblie, este contrar la ceea ce se poate observa că se întâmplă în univers. Evoluția nu poate să fie negată ca și proces și este prezentă peste tot în jurul nostru. Cu toate acestea, mulți credincioși creștini neagă evoluția, deși ea este prezentă peste tot în jurul lor, și chiar și în interiorul lor. Creaționismul care presupune că anumite lucruri au fost create dintr-o dată la stadiul de maturitate este contrazis de ceea ce se întâmplă în lumea înconjurătoare. De exemplu, o ființă umană evoluează din stadiul de embrion până la maturitate și bătrânețe și apoi parcurge un stadiu de descompunere. Stelele, de asemenea, continuă să evolueze în univers din stadiul de aglomerație de gaze și praf la acela de corpuri cerești sferice și după o lungă perioadă de timp ele mor. Această evoluție este reală și vizibilă, nu este o strategie a lumii științifice prin care încearcă să înșele pe oamenii credincioși și atitudinea realistă nu este aceea de a contesta evidențele. În zilele noastre, mai multe stadii în formarea stelelor pot să fie observate pe cer, începând cu îngrămădiri de gaze și praf, în drumul lor de a deveni stele și terminând cu stele care au explodat, schimbându-și în mod dramatic forma. Dacă vrem să avem o imagine despre ceea ce ne spune Biblia despre începuturile creației, descrierea biblică este foarte confuză și singurul punct de referință este unul mitologic, adică este vorba despre prezența unui ocean primordial, înainte de orice altceva, acele ape care ar fi fost separate de Dumnezeu în ziua a doua, prin creația cerului. Acel ocean primordial este un element comun pentru mitologia evreiască, dar și pentru alte mitologii, ale altor popoare, care au trăit în aceea perioadă de timp. Aceasta înseamnă că Dumnezeu ar fi creat viața pe Pământ luptând împotriva unui personaj mitologic simbolizat de oceanul primordial, cel din urmă fiind simbolul răului în multe culturi. În contextul multor comentarii biblice, Tohu vav bohu nu ar trebui să fie înțeles doar legat de aspectul fizic, dar, în același timp, expresia aceasta s-ar referi la modul cum Pământul funcționa în acel stadiu. Fiind fără formă Pământul ar fi fost de asemenea și pustiu, nepopulat. Există două elemente în expresia Tohu vav bohu care scot în evidență gradul de decădere în care Pământul s-ar fi aflat în acele timpuri. Există, de asemenea, opinia că prin lipsa de formă trebuie înțeles că Pământul nu ar fi fost organizat suficient pentru a fi un mediu potrivit pentru viață. Desigur că în acest fel nu se schimbă referința clară la lipsa de formă fizică a Pământului, în acel moment al creației. (ref. 4) Acesta este un alt mod de a evita ceea ce ne spune Biblia. Forma sferică a unei planete nu este suficientă pentru existența vieții, în consecință, cele două condiții nu trebuie să fie confundate. Toate planetele sunt sferice, ele nu sunt fără formă, și cu toate acestea multe sunt insuficient organizate pentru a reprezenta medii potrivite pentru a susține diverse forme de viață. O condiție se referă la forma fizică a planetei și altă condiție se adresează la ceea ce face viața posibilă. Cuvântul „tohu” se referă mai ales la forma fizică și nu la funcționarea deficientă, din perspectiva prezenței vieții, a unui mediu planetar, și recunoaște că prima condiție care face ca materia să poată să fie capabilă să găzduiască viața în forme mai evoluate este aceea ca ea să fie organizată ca o planetă sferică. „Bohu” se referă în principal la caracteristicile funcționale cum ar fi pustietatea și dezolarea. Originile poporului evreu se află în Mesopotamia și Abraham a venit din Ur, un oraș care era situat pe malurile Eufratului. Din acest motiv, cititorul nu ar trebui să se mire de relația foarte apropiată între cultura mesopotamiană și cultura iudaică, inclusiv în ceea ce privește mitologiile lor. Cuvintele „tohu” și „bohu” nu sunt de origine ebraică, ci mai degrabă ele sunt cuvinte sumeriene. În limba sumeriană substantivele se termină în mod obișnuit în –u, dar în limba ebraică –u este terminația verbelor. „Tohu” și „bohu” sunt substantive și nu verbe de aceea originea lor este mai degrabă sumeriană și arată influența acelei mitologii asupra cărții Facerea. (ref. 5) Din lipsa unor răspunsuri rezonabile la atâtea întrebări, există tendința de a da expresiei „tohu vav bohu” un înțeles spiritual. Pământul ar fi fost creat în mod ordonat, dar ar fi fost distrus de forțe spirituale, de Satan. După această distrugere, Dumnezeu ar fi intervenit și ar fi restaurat ordinea o dată în plus. Această interpretare a narațiunilor conținute de cartea Facerea este propusă de reprezentanții teoriei „Gap Theory” Ce ne spune această teorie? Cuvintele folosite pentru a descrie primele momente ale creației, din limba ebraică, împreună cu alte pasaje biblice, au condus anumiți comentatori să creadă că a existat o perioadă considerabilă de timp intercalată între primele două versete ale Bibliei. Dacă acest interval ar fi existat în realitate atunci nu ar fi nici o discrepanță între raportul biblic și teoria științifică după care Pământul ar avea o vechime de câteva miliarde de ani, mai precis, 13,7 miliarde. Dacă, pe de altă parte, nu există o astfel de perioadă, atunci Pământul ar trebui să fie, după calculele biblice, de aproximativ 6.000 mii de ani, dar o astfel de vechime este considerată de oamenii de știință ca fiind imposibilă. Teoria „Gap Theory” este o tentativă de a spiritualiza materialul prezentat de către cartea Facerea. În spațiul dintre două versete este citită o întreagă istorie:
„Teoria „Gap Theory” sugerează că îngerii au fost creați „la început” (Facerea 1; 1), mai degrabă decât în timpul sau după săptămâna creației și că Satana și discipolii săi demonici s-au revoltat înainte de Facerea 1; 2. Chalmers își fundamentează teoria pe reinterpretarea cuvintelor folosite în cartea Facerea 1; 2, și pe relația lor cu alte pasaje ale Scripturii. În această înțelegere Facerea 1; 2 ar putea, sau ar trebui să fie citită „Dar Pământul a devenit fără formă și gol”. Expresia „fără formă și gol” este o traducere a formulei ebraice „tohu vav bohu”. Cuvintele tohu și bohu se întâlnesc de asemenea în Isaia 34; 11, dar ele sunt interpretate în sensul de confuzie (tohu) și pustietate (bohu). Din această cauză „tohu” poate de asemenea să însemne „confuz” și „bohu” poate să însemne „pustiu”. Cuvintele „confuz” și „fără formă” au în comun o lipsă de ordine, într-un loc unde trebuie să fie ordine. De aceea textul poate fi citit după cum urmează: „Dar Pământul era în confuzie și pustiu” (ref. 6)
Ieremia 4; 23-26, de asemenea folosește expresia „tohu va bohu”. Acesta este textul biblic:
„23. Mă uit peste ţară şi iată este ruinată şi pustie; 24. Caut la ceruri şi iată nu este lumină pe ele; privesc la munţi şi iată că ei tremură şi dealurile toate se clatină. 25. Mă uit şi iată nu este nici un om şi toate păsările cerului au fugit. 26. Mă uit şi iată Carmelul este o pustietate şi toate cetăţile lui sunt arse cu foc de la faţa Domnului şi au pierit de la faţa mâniei Lui.” (Ieremia 4; 23-26)
Ceea ce este interesant, este că textul se referă la orașe care ar fi fost judecate de Dumnezeu –„toate cetăţile lui sunt arse cu foc de la faţa Domnului şi au pierit de la faţa mâniei Lui”.
În ochii celor care spiritualizează expresia „tohu vav bohu” aceste cetăți reprezintă poate casele îngerilor căzuți. Cuvântul „choshek” a fost interpretat în multe traduceri ale Bibliei, ca și „întuneric”, și când citim putem să presupunem că este vorba despre un întuneric natural (adică întunericul dinainte de creația luminii), dar cuvântul „choshek” este, de asemenea, folosit în Exodul 10: 21, pentru a descrie întunericul pe care Domnul l-a adus asupra Egiptului, care era așa de dens, încât se putea simți. Prin urmare, în acest tip de interpretare spiritualizată, Facerea 1; 2 ar putea fi citită: „Dar Pământul era în dezordine și pustiu și întunericul spiritual era deasupra domeniului demonic”. (ref. 7)
- 7 -
Biblia ne spune că Pământul a fost creat de Dumnezeu. În cuvintele sale Biblia relatează:
La început Dumnezeu ar fi creat Pământul și cerul. Biblia nu ne spune exact ce a înțeles scriitorul biblic prin cer nici ce anume ar fi fost creat în cer, după știința sa, în cazul că ar fi fost ceva creat. Cu alte cuvinte, nu ni se spune nimic despre Împărăția lui Dumnezeu, despre îngeri sau despre Satan. În timp ce pentru Pământ ne sunt date foarte puține detalii, pentru cer nu există nici un fel de detalii. Discreție totală sau lipsă de imaginație? În conformitate cu Biblia, Dumnezeu nu a găsit de cuviință să ne spună în cartea Facerea nimic despre lumea Lui, despre cum și când a fost creată și cine o populează. Acest lucru a dus la nenumărate speculații despre îngeri, revolta lui Satan și altele. O întreagă religie a fost creată pe aproximații despre ce înseamnă cerul, deoarece cartea Facerea nu ne dă nici un indiciu despre acest subiect. Imaginația religioasă a sute de milioane de oameni se naște dintr-o sărăcie extremă a detaliilor oferite de cartea Facerea. Lipsa de informații despre cer poate să ducă pe cineva la concluzia că prin cer scriitorul cărții Facerea capitolul 1 a înțeles ceva cu mult mai simplu decât se crede în general, nu s-a referit la Împărăția lui Dumnezeu și la îngeri, ci numai la spațiul cosmic. Dacă prin cer ar trebui să se înțeleagă ceva mai complicat, cum ar fi Împărăția lui Dumnezeu, ar fi de așteptat să găsim mai multe informații în cartea Facerea. Dar chiar dacă prin cer se înțelege doar spațiul cosmic și nimic altceva, creația cerului fără existența firmamentului, cupolei cerești, despre care se vorbește doar în capitolul 2 al cărții Facerea, este o teribilă contradicție care prin ea însăși anihilează orice credibilitate a povestirilor despre creație. Cu alte cuvinte, Biblia ne spune că cerul a fost creat fără să existe spațiul afectat pentru acesta, care spațiu ar fi apărut în univers doar în ziua a doua a creației. Acest spațiu ar fi separat apele de dedesubtul său de apele de deasupra sa.
Biblia ne obligă, deci, să înțelegem prin cer, așa cum ar fi fost la început, un spațiu complet ocupat de ape, dar acesta nu înseamnă cer. Dumnezeu ar fi creat la început, în conformitate cu cartea Facerea, o masă diformă de materie, acoperită în toate direcțiile de niște ape care constituiau oceanul primordial. La început totul s-a aflat sub ape, inclusiv atmosfera Pământului, și nu a fost nici o tărie între ape care să separe apele de ape și de aceea nu a fost nici un fel cer. În prima zi, nu putea să existe cerul, nici Împărăția cerului, deoarece încă nu erau separate apele despre care cartea Facerea ne spune că au fost separate doar în ziua a doua. Existența cerului sub ape este o contradicție care se regăsește încă de la primele versete ale Bibliei. Textele biblice ne spun în mod literal că la început a existat cerul, într-un univers care era acoperit de ape, și lucrul acesta nu poate să fie considerat un miracol făcut de Dumnezeu, deoarece este la fel de absurd ca și existența unui cerc pătrat. Dacă este pătrat nu are rost să îl numim cerc și dacă cerul a fost creat în ziua a doua nu se poate afirma că a existat de la început, adică din ziua întâia. Întreaga complexitate a realității este concentrată pe primele două pagini ale Bibliei. În acest caz, sărăcia de informații echivalează cu lipsa unei descrieri credibile a începuturilor universului și umanității. Care putea să fie cauza acestei extreme sărăcii de informații pe cate o prezintă Biblia pe primele pagini ale sale? Există o singură cauză. Autorii narațiunilor despre creație care sunt descrise de Biblie nu au avut nici un fel de informații autentice despre modul în care au apărut universul și umanitatea. Nu știau nimic despre acest subiect și nu au primit nici o revelație pe această temă. Menținându-se la un nivel foarte general, un autor sau un editor putea încerca să evite de a da detalii contradictorii care ar fi diminuat valoarea relatării. Cu toate acestea, autorii sau editorii primelor 11 capitole din cartea Facerea au generat mai multe contradicții, în ciuda a foarte puține detalii care ne sunt oferite. În cartea Facerea, creația universului reprezintă doar construcția unei scene pe care urmează să se desfășoare drama principală, relația dintre Dumnezeu și oameni. Când această dramă se va sfârși, Pământul va dispare și el, în conformitate cu Biblia, și un nou Pământ îl va înlocui. (Apocalipsa 21; 1) Nici creația Cerului și a Pământului, nici apariția umanității pe Pământ, așa cum sunt descrise de Biblie, nu au nimic a face cu fapte reale, ele urmează o logică în care adevărata cosmologie și adevărata antropogeneză nu își găsesc nici un loc. În cartea Facerea, Dumnezeu este prezentat ca un meseriaș care este mulțumit cu creația Sa. La sfârșitul fiecărei activități principale El găsește că munca Lui a fost bună și după ce termină toată creația El constată că munca Sa a fost chiar foarte bună. Chiar dacă Dumnezeu a declarat întreaga Lui creație ca fiind foarte bună, El totuși a dorit să distrugă cea mai mare parte a ei, înecându-o sub apele Potopului. Privind la lumea din jurul nostru ne putem da seama că ceva a fost rău cu ea încă de la începutul creației și că nu putem să atribuim tot răul de pe Pământ umanității. Răul, la fel ca și binele, se află în natura umană și această natură, conform Bibliei, a fost creată de Dumnezeu. Pe de altă parte, dacă Satan, care a fost creat și el de Dumnezeu, începuse deja să lucreze, chiar înainte de căderea primilor oameni în păcat, înseamnă că de fapt la sfârșitul ei creația lui Dumnezeu nu avea cum să fie foarte bună. Suntem confruntați cu o nouă dilemă. Ori a fost creația lui Dumnezeu foarte bună ori Satan s-a revoltat în săptămâna creației, sau a plănuit să facă acest lucru, în aceea perioadă. Se poate ocoli și susține că Satan s-a revoltat în ziua de odihnă a lui Dumnezeu, în Sabat, când El nu era atent la ce se întâmpla în Grădina Eden și când creația era finalizată. Cu toate acestea, Dumnezeu, care știe totul dinainte, ar fi știut și că Satan urmează să se revolte împotriva Lui și să ispitească pe oameni, prin urmare, răul exista deja în faza primară încă din săptămâna creației și ar fi putut fi evitat. După terminarea activității Lui, conform cu cartea Facerea, Dumnezeu ar fi luat o zi de odihnă și această zi reprezintă comemorarea creației Sale. Cartea Facerea nu ne spune ce a făcut Dumnezeu după ziua de odihnă. A început El o nouă creație într-un alt univers? A fost creația universului nostru prima lucrare a lui Dumnezeu sau a fost ea ultima? A lucrat Dumnezeu doar o dată, în întreaga Lui existență eternă, pentru șase zile? Pentru a putea să evaluăm corect importanța universului nostru ar trebui să știm dacă Dumnezeu ne-a creat numai pe noi sau dacă El creează universuri tot timpul. Ar fi de asemenea foarte important să știm cum au rezolvat potențiali locuitori ai altor universuri problema binelui și a răului. Asemenea cunoștințe ar ajuta omenirea să vadă universul într-un cadru mai extins și să îl înțeleagă pe Dumnezeu mai bine. Idea este că ceea ce ar constitui cu adevărat o revelație importantă nu este cuprins în Biblie în schimb sunt cuprinse în textele ei unele detalii fără nici o importanță. Cu alte cuvinte, valoarea de revelație a cărții Facerea este subminată și de faptul că ea nu răspunde la întrebări majore care ar putea să clarifice importante aspecte ale credinței. Poate fi Dumnezeu Creatorul Atotputernic al universului și al umanității și în același timp se poate ca El să înceteze pentru totdeauna să creeze ceva nou, mulțumindu-se doar cu laudele celor aleși pentru ceea ce a realizat deja? Un Creator care nu mai creează nu mai este Creator cu adevărat. Este foarte dificil de acceptat că Dumnezeu, cu puteri creatoare extraordinare, a creat doar o singură dată, o lume care, într-un anume fel l-a trădat și după aceasta s-a oprit din creat. Dumnezeu ne este prezentat de Biblie ca fiind Creatorul unui singur univers, dar știința vorbește din ce în ce mai mult despre existența mai multor universuri. Dacă Dumnezeu ar fi Creator etern, adică ar avea acest atribut pentru veșnicie, atunci ar fi firesc ca El să genereze noi creații în mod continuu. Calitatea lui Dumnezeu de Creator etern și unicitatea creației Sale, pe de o parte, și imperfecțiunea ei, descrisă de Biblie, pe de altă parte, par că se contrazic între ele. De ce există o problemă? Deoarece concepția cosmologică prezentată de Biblie pare a nu fi realistă. Mai întâi Pământul în centrul universului, apoi întregul univers generat pentru Pământ și în final Dumnezeu care ar fi creat doar acest univers și nu și altele. O singură planetă, un singur univers și un Dumnezeu care ar fi creat o singură dată acest univers pentru a salva omenirea de păcat, după ce mai întâi a fost afectată de acesta, este o concepție care nu are cum să fie în acord cu o realitate fără sfârșit. O realitate infinită nu se poate rezuma la un singur univers, care prin natura lui este dinamic, adică nu este infinit. Dacă dimpotrivă Dumnezeu lucrează tot timpul, având doar perioade de odihnă, ce face El? Doar susține creația pe care a realizat-o deja în universul nostru? Ce înseamnă cu adevărat că Dumnezeu susține universul și care este implicația științifică a unui astfel de adevăr? Urmare a cercetărilor științifice, unde putem găsi în mecanismele de funcționare ale universului principiul susținerii lui Dumnezeu? Dacă acest principiu este real, trebuie să existe un element, exterior naturii lucrurilor, care este cerut de întreaga realitate, pentru ca ea să poată să funcționeze. Un renumit astrofizician Steven Hawking afirmă că nu există un astfel de principiu și că existența lui Dumnezeu nu este necesară pentru ca universul să fie așa cum este. Oare Dumnezeu susține în mod continuu, supraveghează și intervine pentru a preveni orice catastrofă cosmică? Catastrofe cosmice se întâmplă tot timpul. Stele mor, explodează generând energie și înainte de aceasta ele creează în interiorul lor elemente cu o masă mai mare, cum ar fi fierul, fără de care nici oamenii un ar putea exista. Cu alte cuvinte, un anumit nivel de distrugere în cosmos este necesar pentru existența civilizației noastre. Stele noi sunt create tot timpul deci idea de creație terminată, utilizată de cartea Facerea, nu este exactă. Universul se schimbă tot timpul, nu este destinat să fie mereu în aceeași stare, așa cum presupune cartea Facerea. Universul se mărește, evoluează, nu este static și nu este creat în jurul Pământului pentru a sluji, în mod special, pe locuitorii acestuia. Creația universul nu a fost terminată la sfârșitul celei de a șasea zile a creației, descrisă de Biblie, și ziua de odihnă pe care ar fi luat-o Dumnezeu, după cele șase zile de activitate, nu are nici un sens, dacă lucrarea nu a fost terminată. Prin urmare, apariția universului nu s-a întâmplat cum spune Biblia și nici terminarea apariției lui nu corespunde cu ceea ce scrie ea, de fapt, universul nu este o realitate terminată, ci se află în continuă evoluție. Pentru ființele umane, o zi de odihnă pe săptămână are sens, dar pentru Dumnezeu o astfel de pauză este absurdă atâta vreme cât universul se află într-o continuă evoluție. Cu alte cuvinte, munca lui Dumnezeu nu se termină sâmbăta sau duminica, dacă El susține universul așa cum ne spun dogmele și doctrinele organizațiilor religioase. Cum a fost susținută creația lui Dumnezeu în timp ce el s-a odihnit în ziua de Sabat? Dacă întreaga creație se bazează pe Dumnezeu pentru susținerea ei continuă, o zi liberă pentru El ar fi un dezastru pentru creația Sa. În realitate, dacă Dumnezeu ar susține în funcționarea ei întreaga creației El nu ar fi putut să ia nici o zi liberă de la această activitate. Dacă lumea nu a fost creată în șase zile, ci într-o perioadă de timp mult mai lungă, și dacă lumea continuă să evolueze, ținerea zilei de odihnă este doar o tradiție omenească, fără nici o legătură cu Persoana lui Dumnezeu. Ori toate stelele au fost create de Dumnezeu în ziua a patra, așa cum ne spune Biblia, ori ele sunt generate de legile fizicii tot timpul. O versiune o contrazice pe cealaltă. Putem, în orice caz, să fim siguri că stelele sunt generate în univers tot timpul. Acesta este un adevăr verificabil prin studierea directă a cosmosului.
- 6 -
Activitatea internă subiectivă a persoanei umane nu trebuie subestimată și spiritualitatea este esențială pentru dezvoltarea armonioasă a sinelui. Pe lângă această latură subiectivă ar trebui să luăm în considerare și latura obiectivă a realității formată din rezultatele cercetării științifice a lumii, care în nici un caz nu trebuie neglijate sau diminuate ca importanță. Subiectivitatea profundă trebuie mixată cu un ochi lucid asupra realității, dacă cineva nu dorește să se desprindă de lumea exterioară. A desprinde mintea umană de lumea materială din jurul ei sau a considera că relația dintre cosmos și spiritualitatea fiecărui individ se petrece numai în „văile adânci” ale universului uman interior este un fel de subiectivism reducționist, la care personal nu subscriu. În același timp, nu este irațional, după părerea mea, să admitem că poate exista și o relație esoterică între anumite minți individuale și o Rațiune universală sau o Conștiință universală care se poate manifesta în interiorul ființelor umane printr-un anumit tip de luciditate, clar viziune sau revelație. Separația dintre „metabolismul” spiritual interior și dinamica exterioară duce la o ruptură în „multidimensionalitatea” umană. Ființa umană este foarte complexă și nu văd de ce ar trebui redusă la o anumită dimensiune sau alta, așa cum încearcă să facă câteodată religia instituționalizată. În orice caz, este una să te integrezi pe tine într-un peisaj mai larg, prin mecanismele spirituale personale, și este altceva să fi supus anumitor doctrine și dogme religioase impuse asupra conștiințelor individuale, în numele unor idealuri iluzorii manipulate de o forță religioasă, care este în același timp, în mod nedeclarat, și o forță politică. Este Creștinismul singura cale care ne ajută să devenim ființe spirituale ori poate o persoană să devină mai spirituală pe mai mult decât o singură cale? Sunt alte religii, cum ar fi Islamul sau Budismul, sau altele, tot atât de spirituale ca și religia creștină? Există o unitate de măsură pentru spiritualitate? Nu au și științele propria lor spiritualitate care poate fi la fel de împlinitoare ca și spiritualitatea care provine din religie? Care este relația dintre o spiritualitate generată de religie și una care este determinată de științe? Acestea sunt întrebări la care pot să răspundă membrii altor religii decât cea creștină și de asemenea oamenii de știință și probabil că răspunsul predominant va fi unul pozitiv altfel oamenii nu ar practica acele religii. Personal, consider că științele pot inspira pe cineva să aibă experiențe spirituale cum ar fi experiențe contemplative, meditative sau intuiții și gânduri revelatorii. În același timp, Creștinismul promite nu doar o evoluție spirituală sau o anumită îmbunătățire morală, dar mult mai mult decât atât, oferă o nouă natură ființelor umane. Dumnezeu și omul, o nouă ființă, un om cu trăsături divine, chiar mai mult, un om cu o natură divină, este ceva ce poate să fie văzut ca un drum nesfârșit către o dezvoltare spirituală a fiecărui om. Religia creștină profesează să aducă deificarea omului, dar ce înseamnă acest lucru cu adevărat? Asistăm la înălțarea omului la o nouă demnitate sau la apariția unui alt tip de om, cu o motivație preponderent spirituală? În cartea Facerea, uniunea dintre fii lui Dumnezeu și fetele oamenilor nu a fost văzută în mod favorabil de către El. Cu toate acestea, Creștinismul este concentrat în jurul ideii de deificare a omului. În conformitate cu N.T., în mod ideal, toate ființele umane ar trebui să devină copiii lui Dumnezeu, prin nașterea din nou, dar în V.T. fiii Lui au generat mari probleme pe Pământ și în final acestea ar fi dus la evenimentul Potopului. Poate fi un on cu o natură schimbată mai înțelept sau mai inteligent, mai generos, mai eficient sau mai puternic? Poate această transformare să apară numai prin spiritualitate și revelație sau evoluția continuă în cunoașterea științifică este de asemenea necesară? A existat de a lungul timpului, până în zilele noastre, o mare competiție între cunoașterea venită prin cercetare științifică și mesajele considerate ca fiind venite prin revelație divină și lucrul acesta afectează negativ reputația transformatoare a religiei. Mulți oameni religioși sunt foarte suspicioși în ceea ce privește cunoașterea acumulată de științe și în felul acesta vechea legendă a lui Adam și Eva continuă să producă efecte, în imaginația acelor persoane, până în zilele noastre. În conformitate cu Biblia, această dezbatere ar fi început în Grădina Edenului și chiar mai devreme în Împărăția lui Dumnezeu. În realitate, este vorba despre atitudinea aceluia sau aceleia care așteaptă să primească totul din cer și o atitudine diferită și aș spune superioară, care îl determină pe acela sau aceea care o adoptă să cerceteze, pentru a vedea cum funcționează lumea. Există vreo valoare științifică în narațiunile biblice din primele 11 capitole ale cărții Facerea sau ele au doar o valoare teologică, metaforică, simbolică sau spirituală? Când se analizează valoarea științifică a narațiunilor biblice, cu privire la creație, din cartea Facerea, o persoană nu ar trebui să se lase sedusă de oferta spirituală tentantă a religiei creștine sau a altor religii. Rezonanțele profunde ale unei oferte spirituale pot împiedica un demers pentru o analiză critică a textelor biblice și de aceea o astfel de acțiune trebuie să se detașeze complet de orice părtinire spirituală. Este posibilă o astfel de detașare spirituală și o analiză obiectivă a textelor biblice? Este nevoie de o abordare a textelor fără prejudecăți și lucrul acesta este singura cale care permite o balanță reală între partea dinăuntru și cea din afară a lumii. Sunt convins că cineva poate să continue să creadă în Dumnezeu chiar dacă el sau ea nu mai crede în inspirația tuturor textelor biblice. În ceea ce privește inspirația Bibliei, un răspuns mai detașat de subiectivism și mai științific poate fi găsit numai într-o analiză critică și comparativă a textelor, începând cu V.T. Textele biblice fie se susțin unul pe celălalt or se contrazic între ele și am constatat că multe texte din Biblie se află într-o contradicție totală cu alte texte biblice. Mai mult chiar, când cineva compară posibile interpretări teologice care sunt oferite de textele biblice, cineva poate să fie surprins să vadă cât de multe teologii conflictuale sunt conținute de către Biblie. Anumite texte merg într-o anumită direcție și altele duc în direcția opusă sau către o direcție foarte diferită de prima. A înțelege Biblia, pentru mine, înseamnă să realizezi toate posibilele interpretări ale textelor sale, începând cu cele mai literale și continuând cu cele mai filozofice. Exegeza continuă a Bibliei care se face de către mișcările evanghelice pe care eu o numesc „exegeză apologetică” nu ne poate spune prea multe, atunci când textele care sunt comentate nu sunt analizate într-o manieră critică. Dacă premisele de la care se pleacă sunt greșite atunci toată construcția, oricât de spectaculoasă, este și ea greșită. A construi pe o bază care nu este suficient clarificată, cum este de exemplu cazul primelor 11 capitole din cartea Facerea, atunci când textele nu sunt analizate corespunzător, poate conduce la o uriașă infrastructură de instituții „așezate pe nisip” și la foarte multe idei care nu reflectă adevărul. Întregul edificiu este fragil și se poate prăbuși în orice moment, deoarece baza lui este instabilă, adică este constituită din texte care nu sunt capabile să se susțină singure în cazul în care sunt supuse unei analize critice. Reculul extraordinar pe care îl înregistrează credința creștină și religiile în general în West este datorat faptului că în ultimele sute de ani au apărut multe probleme nerezolvate la care religia creștină și alte religii nu pot să dea un răspuns convingător. Numai când cineva încheie un stagiu de analiză critică a textelor Bibliei și când descifrează mesajele ei implicite, câteodată foarte obscure, aceea persoană poate să vadă ce rămâne ca mesaj spiritual al textelor și ce poate fi considerat credibil sau ce este incredibil. Multe texte biblice, care par a fi istorice sau științifice, în realitate, nu au nici un sens, din punct de vedere istoric sau științific. Pentru acest motiv, este foarte important să fie stabilit încă de la începutul oricărei analize, dacă cu adevărat intenția autorilor acestor texte a fost aceea de a produce scrieri cu caracter istoric, prin descrierea cât mai exactă a anumitor evenimente, sau dacă, ceea ce s-a urmărit a fost transmiterea unor mesaje spirituale, în formă alegorică. Aceasta nu pare a fi o misiune ușoară. Cum poate cineva să afle dacă descrierea creației în șase zile, care se află în cartea Facerea capitolul 1, a fost intenționată ca o relatare istorică sau dacă este doar mitologie? Pentru a afla un răspuns la această întrebare, singura soluție este analiza atentă a textelor și testarea lor din punct de vedere al coerenței lor și a relației lor cu realitatea. Cât de multe detalii importante sau concludente obținem analizând atent primele 11 capitole ale cărții Facerea? Ce tip de detalii sunt disponibile? Putem deduce dacă narațiunile creației chiar încearcă să explice anumite fenomene naturale, într-o manieră pre-științifică, sau ele folosesc doar observații empirice ale naturii, pentru a găsi în mod naiv explicații fenomenelor lumii înconjurătoare? Ultima întrebare se poate formula și altfel. Sunt narațiunile despre creație, din cartea Facerea, o încercare vizibilă de a explica anumite fenomene naturale sau ele sunt în mod evident piatra de temelie pentru construcția unei religii? Putem să comparăm raportul biblic cu explicații quasi științifice, din aceeași perioadă de timp, pentru a face diferența și a vedea ce însemna „știința” în aceea epocă străveche. Aceste întrebări vin în minte, când cineva citește cartea Facerea din Biblie. În orice caz, personal nu am observat în primele 11 capitole ale cărții Facerea nici o tentativă de a explica lumea într-o modalitate quasi științifică, ci am văzut numai explicații în manieră mitologică. Orice inconsecvență într-o povestire, dacă nu este explicată în mod convingător, reprezintă o dovadă pentru lipsa de adevăr a acelei relatări. Dumnezeu nu este irațional, prin urmare, El nu face lucruri iraționale. Dumnezeu face lucruri extraordinare, dar care nu sunt contradictorii între ele și nici nu sunt rupte total de contextul în care sunt făcute. Dumnezeu nu face în mod voit lucruri absurde numai pentru a genera confuzie în mintea cititorilor. A face lucruri absurde, contradictorii, lipsite de sens, deci în afara logicii, nu este dovada unei acțiuni supranaturale, ci este semnul că nimic supranatural nu este implicat în acele descrieri. Fără o rațiune internă a fiecărui fenomen sau obiect nimic nu există în lumea din jurul nostru așa cum o cunoaștem. Tot ceea ce există este organizat în mod rațional. A exista înseamnă tocmai a participa la infinita raționalitate a întregului cosmos. Nimic nu poate exista în afara Logosului universal, a raționalității care leagă toate lucrurile împreună. Toate lucrurile sunt legate între ele într-o realitate unică și infinită, de către o Rațiune invizibilă, care stabilește reguli coerente pentru tot ceea ce există. Dumnezeu poate depăși legile naturii nu pentru că nu le respectă, ci pentru că le cunoaște pe toate foarte bine și poate să le controleze. În același timp, dacă Dumnezeu a contribuit la ordonarea legilor naturii, El nu ar fi creat universul într-o manieră haotică, așa după cum este relatat în primele 11 capitole ale cărții Facerea că ar fi făcut. Dumnezeu, atunci când săvârșește miracole, poate să folosească legi ale naturii necunoscute nouă sau poate să utilizeze legile cunoscute într-un mod necunoscut. Ce legi ale naturii a folosit Dumnezeu, atunci când l-a înviat pe Lazăr din morți? Nu se știe și nu putem decât să speculăm. Dacă un astfel de miracol a fost posibil, un anumit mod de a utiliza legile naturii, încă necunoscut umanității, a fost folosit de Dumnezeu. Sunt multe probleme care apar, atunci când se recurge la o interpretare literală a narațiunilor creației din cartea Facerea. Aceste povestiri arată a fi foarte sigure în ceea ce afirmă, dar în realitate sunt pline de contradicții care se pot dovedi. Aceste istorisiri sunt un motiv de îndoială mai mult decât o motivație pentru a crede în miracole. În același timp, miracolul vieții inteligente este esența întregii existențe. În mod fizic, universul ar fi putut să existe fără oameni, dar faptul că noi existăm generează întrebarea dacă noi suntem neimportanți pentru univers, un simplu accident, sau mult mai mult decât atât. Există miracole naturale pe lângă cele care sunt considerate a fi supranaturale și confuzia dintre ele este ușor de făcut. Viața în sine este un miracol și nu este dificil de crezut într-o divinitate, atunci când trăim în mijlocul atâtor miracole naturale, în universul nostru. Legile naturii nu exclud miracolele, deoarece chiar existența lor reprezintă un adevărat miracol. Pentru știință originea legilor naturii, pentru că nu este cunoscută, este un miracol. Suntem legați de Dumnezeu prin miracolul vieții conștiente, prezent în oricare ființă umană. De fapt, existența ființelor umane pe Pământ este un miracol la fel de mare ca și învierea lui Lazăr. Câteodată științele ne aduc mai aproape de miracole, de exemplu, în materie medicală. În legătură cu originea universului se pare că miracolul existenței universului este mai departe decât niciodată de raportul biblic. Orice nouă descoperire umană în acest domeniu mărește distanța față de narațiunile creației din cartea Facerea. Numeroasele inconsecvențe, conținute de narațiunile creației din Biblie, tind să submineze credința religioasă personală a multor oameni. Dacă aceste povestiri ar fi cel mai important motiv al credinței unei persoane, poate că multă lume ar renunța la credința religioasă. Pe de altă parte, credința religioasă este mult mai complexă decât faptul de a crede în ceea ce este scris în Biblie. Credința în Dumnezeu este rezultatul întregii experiențe de viață a unei persoane. Mulți credincioși înțeleg că Biblia nu este o carte de știință sau de istorie și conținutul său nu este o explicație a realității. În cel mai bun caz, Biblia ar putea să fie privită mai degrabă ca un cod sau un cifru elaborat al lumii, dar chiar și acest lucru este pus la îndoială. În același timp, atunci când cineva desconsideră definitiv cartea Facerea ca o carte de știință, aceea persoană „deschide cerul” și permite explicațiilor reale în legătură cu originea universului să ocupe locul lor bine meritat. Din acel moment, o persoană poate să își definească propria sa credință într-un mod mult mai coerent. Nu există reguli predictibile de verificare a unor afirmații iraționale, care să fie aplicate pentru a dobândi cunoaștere. Există numai reguli ale rațiunii și logicii și de asemenea ale calculului probabilistic. Unele dintre aceste reguli sunt contrazise, în mod vizibil, de afirmațiile iraționale conținute de textele primelor 11 capitole ale cărții Facerea. De exemplu, aserțiunea că Dumnezeu ar fi creat lumina zilei în prima zi a creației, dar că soarele a fost creat în ziua a patra, este o afirmație irațională, făcută de cartea Facerea. Această declarație este o răsturnare a legii cauzalității, după care cauzele determină efectele. După cum toată lumea știe, cauza pentru lumina zilei este soarele și în această privință nu există nici o îndoială, fenomenul fiind demonstrat atât de observații empirice cât și de datele științei. Acesta este un argument, printre multe altele, că narațiunile creației, conținute de Biblie, nu sunt de încredere. O astfel de anomalie este atât de extraordinară încât mulți cititori pot să creadă că ea ascunde un mister de nepătruns, altfel nu ar fi posibilă existența ei în Biblie. Posibilitatea acestei opinii este generată de ruperea contactului cu trecutul din partea generațiilor prezente. În trecut, oamenii puteau să creadă, după cum remarcă și Dr. Jason Long în cartea sa ”Biblical Nonsense”, că lumina și soarele sunt două entități diferite, deoarece, așa cum poate să observe oricine, dimineața, mai întâi apare lumina și apoi apare și soarele pe cer. Este ca și cum lumina ar fi independentă de soare, dar bineînțeles, că nu este. Acesta era nivelul de cunoaștere al oamenilor care au scris povestirile din cartea Facerea și acest grad de ignoranță ne arată că primele 11 capitole ale Bibliei nu au fost inspirate de Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a creat lumina zilei în prima zi a creației și soarele în ziua a patra, bazat pe supozițiile Bibliei, ar trebui să existe două surse pentru lumina zilei în momentul de față. În cazul în care soarele este întunecat de o eclipsă totală de soare presupusa lumină creată de Dumnezeu în prima zi de creație ar trebui să devină evidentă și știm cu toții că nu este cazul. Narațiunea biblică cu privire la creația luminii zilei este categoric falsă și așa sunt și alte relatări care se găsesc în primele 11 capitole ale cărții Facerea. Este rezonabil să credem că Dumnezeu nu a creat o lumină provizorie care să înlocuiască soarele din ziua întâia până în ziua a patra, deoarece El nu ar fi creat astfel de lucruri provizorii în creația Sa. Dacă o astfel de lumină a zilei ar fi fost bună, atunci când a fost creată ar fi bună și în zilele noastre. Putem, cu toată siguranța, să considerăm că o ipotetică lumină a zilei cu caracter provizoriu a fost rea nu bună, deoarece dacă ar fi fost bună nu ar fi fost înlocuită după trecerea unei perioade așa de scurte. O astfel de lumină a fost rea și pentru că a fost creată sub apele care acopereau pământul și cerul și în acele condiții nu putea funcționa așa cum ne spune cartea Facerea. Cu alte cuvinte, dacă lumina zilei care ar fi fost creată în prima zi ar fi fost cu adevărat bună ar fi fost funcțională pentru mai mult de trei zile, dar curând a fost considerată a fi rea de către Dumnezeu și înlocuită cu lumina soarelui. Un astfel de procedeu nu este de așteptat din partea lui Dumnezeu, ci mai degrabă din partea unui electrician care nu are curent electric, când începe să lucreze pe un șantier de lucru și folosește un generator electric pentru o scurtă perioadă de timp. Voi arăta că orice încercare făcută pentru a spiritualiza lumina zilei din prima zi a creației este fără succes și arată falimentul unei interpretări literale a narațiunilor creației, din Biblie. Dacă ni se cere să interpretăm literal celelalte texte, care se referă la creație, din cartea Facerea, atunci care este legitimitatea în baza căreia unii comentatori spiritualizează doar interpretarea textului care se referă la creația luminii zilei? Nu există nici o legitimitate, care să justifice singularizarea unui singur text din primele 11 capitole ale Bibliei, în vederea unei interpretări metaforice.
- 5 -
Oare realizează fiecare care citește Biblia că ea spune că până în cea de a doua zi a creației nu a existat cerul și că tot spațiul universului a fost acoperit de ape și că împotriva acestei descrieri ar fi existat lumina zilei, încă din prima zi? În contextul biblic, în mod obișnuit, ne imaginăm că Pământul a fost de la începutul existenței lui așa cum este astăzi, dar Biblia nu spune așa ceva. În conformitate cu Facerea, prima carte a Bibliei, Pământul s-ar fi aflat la început sub apele unui ocean primordial, imaginar, sub forma unei grămezi de materie și nu ca o planetă sferică. Pământul, ne spune Biblia, ar fi fost la început pustiu și fără formă și întunericul ar fi acoperit fața adâncului. (Facerea 1; 2) Până în cea de a doua zi a creației, în conformitate cu Facerea, întregul univers material ar fi fost lipsit de formă. În ciuda acestui fapt, Biblia ne spune că în prima zi a creației a fost o dimineață și o seară. Prima dimineață și seară s-ar fi petrecut fără existența cerului, în care se include și atmosfera pământului și fără existența soarelui. În prima zi a creației ar fi fost o dimineață și o seară sub ape, generate de o presupusă lumină artificială, în adâncurile oceanului primordial, chiar dacă lumina călătorește cu mare dificultate sub apă, în integralitate numai până la 200 m și foarte slab sub această adâncime. Acest tip de contradicții rezultă dintr-o analiză sistematică și imparțială a cărții Facerea, care este diferită în natura ei de studiile dogmatice, care sunt promovate de către denominațiunile creștine. Încerc de asemenea să stabilesc, în lucrarea de față, dacă Dumnezeu, așa cum este prezentat de cartea Facerea, este la fel cum rezultă din înțelegerea teologilor și filozofilor sau dacă Biblia spune ceva diferit despre El față de imaginea oferită credincioșilor de către istoria Creștinismului. Îl prezintă Biblia și în mod special cartea Facerea pe Dumnezeu ca fiind infinit, imaterial, Atotputernic, Atotștiutor și Atotprezent sau ca pe o divinitate care poate face greșeli, nu știe totul dinainte și câteodată regretă cea ce face? Cum au ajuns la concluziile lor, care sunt atât de răspândite printre Creștini, filozofii și teologii? Este posibil ca Dumnezeu, așa cum este prezentat de cartea Facerea, să fie o Ființă mai puțin puternică sau iubitoare decât este descris de apologetica religiei creștine și să fie reprezentantul unei civilizații extra-terestre superioare nouă, așa cum cred susținătorii teoriilor cu privire la astronauții antici? Nu este rezonabil oare să îl considerăm pe Dumnezeu reprezentantul unei civilizații superioare care este interesată de noi și probabil dorește să ne controleze? Acest studiu ne poate ajuta să ne apropiem de un răspuns. Există și o altă posibilitate care poate fi contemplată. Biblia poate să vorbească despre două realități diferite. Pe de o parte, o Realitate divină infinită și iubitoare, pe de altă parte, o civilizație extra-terestră interesată în evoluția oamenilor și cele două să se afle în conflict una cu cealaltă. Anumite răspunsuri la aceste întrebări, câteodată la un nivel fundamental, pot să fie conținute de un studiu critic al narațiunilor din cartea Facerea capitolele 1-11. Ezit să folosesc termenul „deconstrucție” pentru a evita o etichetare simplistă, dar, de fapt, ceea ce mă interesează este congruența textelor biblice adică armonia, conformitatea și corespondența dintre înțelesurile lor. Ce încearcă textele din cartea Facerea să ne transmită, ce mesaje spirituale sunt înscrise în conținutul lor? Oare mesajele care sunt conținute în anumite texte din Biblie sunt în armonie cu cele care sunt conținute de celelalte texte biblice? Dacă cartea Facerea este considerată o carte pe care ne putem baza atunci se impune ca textele ei să formeze un întreg coerent și armonios. Dacă aceste texte se contrazic între ele neîncetat aceasta este deoarece ele reprezintă o colecție din diferite surse, scrisă de mai mulți autori și nu există o Minte călăuzitoare, un Autor divin, unic, în spatele lor. Acest tip de analiză a mai fost făcut înainte, dar cea ce încerc să realizez în acest studiu este o evaluare mai complexă în care teologia știința și filozofia să își exprime fiecare un punct de vedere. Încerc să reevaluez toate argumentele care au fost folosite înainte, dar de asemenea să aduc noi argumente fiind detașat de orice angajament față de vreo autoritate religioasă. Personal, sunt un om credincios, dar sunt de asemenea un admirator al științelor și al rezultatelor lor practice și consider că amândouă, religia și știința, sunt cele două fațete ale aceleiași monede, de fapt, ale aceleași realități. Separația dintre știință și religie, după părerea mea, este un efect al unei uriașe manipulări practicată de a lungul unei lungi perioade de timp. Anumite elemente ale realității pot să fie mai ușor accesate și înțelese de către științe și alte elemente, în principal dimensiunea sa infinită, rămân deschise pentru revelația divină dacă această revelație reprezintă o cunoașterea reală și nu se referă doar la mituri care sunt etichetate ca revelație de către religie. Această lucrare reprezintă o privire critică asupra religiei creștine și în mod special asupra textelor primelor 11 capitole ale cărții Facerea. Această abordare critică și analitică nu este făcută de un agnostic sau un ateist, ci de cineva care este Creștin practicant. Cu toate acestea, este posibil ca nivelul critic al acestui studiu să depășească criticile Bibliei făcute de agnostici sau de către ateiști. Din punctul meu de vedere, primele 11 capitole ale cărții Facerea, dacă sunt supuse la testul unei cunoașteri autentice se impune să reziste acestui test, iar dacă nu rezistă, își pierd statul de sursă de cunoaștere în legătură cu modul cum a fost creat universul și umanitatea. Dacă aceste texte conțin un mesaj spiritual ascuns, atunci când sunt citite ca niște parabole, acest mesaj trebuie să fie unul coerent și nu doar o colecție de contradicții. Chiar dacă primele 11 capitole ale cărții Facerea sunt numai legende, care nu au nici o legătură cu realitatea, atât posibilitatea existenței lui Dumnezeu cât și o relație personală nedogmatică cu El rămân nezdruncinate. În același timp, după părerea mea, o credință religioasă autentică trebuie să fie bazată pe adevărul faptelor, atunci când pretinde că deține cunoașterea realității într-un anumit domeniu. Dacă, în baza textelor din cartea Facerea, cineva spune că știe exact cum a apărut universul, el sau ea trebuie să aducă argumente raționale în sprijinul acestei atitudini și nu doar o credință non-analitică. Înțelegerea noastră despre originile universului s-a modificat în mod fenomenal, de când cartea Facerea a fost scrisă. A ignora progresul cunoașterii în domeniul astrofizicii și în alte domenii de cercetare și a ne agăța cu obstinație de textele conținute de primele 11 capitole ale cărții Facerea nu este o atitudine determinată doar de o credință personală a fiecăruia, dar este mai ales o situare programatică a religiei instituționalizate. A nega direct sau indirect progresul cunoașterii umane începând cu timpul, când cartea Facerea a fost scrisă și până în zilele noastre pune în discuție abilitatea speciei umane de a obține orice fel de cunoaștere validă în general și orice nouă înțelegere a realității. Suntem noi oamenii dotați cu capacitatea de a cunoaște realitatea sau nu? Istoria speciei umane dovedește că suntem. Chiar și cartea Facerea ne spune că noi oamenii suntem capabili să dobândim cunoașterea binelui și a răului, cunoaștere morală, care este inseparabilă de cunoașterea realității în general. Pentru oamenii care cred în mod literal în cartea Facerea, Biblia le spune că Adam și Eva ar fi mâncat din pomul cunoașterii binelui și răului și acest lucru le-ar fi conferit anumite abilități în domeniul cunoașterii, prin urmare umanitatea este capabilă să dezvolte știința, chiar în concordanță cu textele biblice. Dacă Biblia recunoaște capacitatea omenirii de a cunoaște realitatea aceasta înseamnă că în mod implicit ea admite de asemenea și posibilitatea ca oamenii să descopere originile universului și ale speciei umane. Dacă lucrurile nu ar sta așa, atunci de ce ar fi fost pedepsiți Adam și Eva pentru că au dorit să își extindă gradul de cunoaștere? Dacă cunoașterea nu ar fi fost la îndemâna lor ce pericol putea să prezinte atitudinea lor? Adam și Eva sunt doar personajele unui mit, dar apologeții Bibliei nu sunt nici măcar consecvenți cu miturile pe care le consideră realitate. Conform acestor mituri oamenii au capacitatea de a își dezvolta gradul de cunoaștere și, în acest fel, de a contesta propriile lor mituri. În conformitate cu textele biblice, rasa umană a ales un drum plin de demnitate, drumul cunoașterii. Aceasta a fost o decizie prin care s-a câștigat demnitatea întregii specii umane. De ce sunt blamați Adam și Eve de către unii reprezentanți religioși? Pentru că nu l-au ascultat orbește pe Dumnezeu. Cu toate acestea, atunci când sunt puse în balanță, ascultarea oarbă și riscurile asumate pentru obținerea cunoașterii, cea dea doua trezește un mai mare respect. Civilizația noastră prezentă este rezultatul drumului cunoașterii și calea aceasta a transformat umanitatea în ceea ce este astăzi, o lume într-un progres continuu. Nu există termen de comparație între lumea feudală religioasă și lumea modernă care tinde să rezolve problemele ei prin știință și tehnologie. Cine vede cu precădere partea negativă a acestui proces, orice dezvoltare are și o parte negativă, nu folosește bine metoda comparației. Cunoașterea științifică este reală și este prezentă în toate domeniile. Pentru a cunoaște diferența dintre bine și rău, ceea ce este un pas necesar pentru a înțelege bunătatea lui Dumnezeu, cineva trebuie să meargă pe drumul cunoașterii realității create de Dumnezeu. În concordanță cu Biblia, Dumnezeu ne-ar fi oferit, prin strămoșii noștri, un fel de scurtătură către fericire înrudită cu ignoranța, dar ei au ales drumul greu, calea cunoașterii, un drum mult mai dificil și mai complex, dar în același timp mai plin de satisfacții. O întoarcere la nevinovăția inițială, de care Adam și Eva au dorit să scape, nu mai este posibilă. Este necesar să mergem înainte nu înapoi. Trebuie să cunoaștem și să confruntăm realitatea și să facem în continuare alegeri, de data aceasta bine informații despre cum funcționează lumea cu adevărat și care sunt originile universului. În felul acesta oamenii îl pot cunoaște pe Dumnezeu în profunzime prin alegerile pe care fiecare din noi le face, bazate pe cunoașterea faptelor și nu întemeiat doar pe dogme religioase. Într-un mod metaforic, prima alegere a fost făcută de Adam și Eva și dacă aceea ar fi fost o realitate noi nu am putea să schimbăm aceea decizie pentru cunoaștere și nici consecințele ei. Noi putem să schimbăm doar destinul nostru prin cunoaștere și credință, cele două întrunindu-se într-o proporție delicată. Ce fundație poate avea o credință personală care acceptă că universul a fost creat prin Big Bang cu 13,7 miliarde în urmă și nu a fost creat în șase zile și nici măcar în șase perioade de timp mai lungi? Dacă am separa narațiunile cu privire la creație de restul Bibliei ce ne mai rămâne ca o sursă serioasă de informații despre originea universului și a rasei umane? Poate cineva să știe că există Dumnezeu doar pentru că el sau ea l-a întâlnit pe El într-o experiență spirituală personală și aceasta fără nici o relație cu textele din primele 11 capitole ale cărții Facerea? Ce vine mai întâi, experiența spirituală personală sau citirea Bibliei? După părerea mea, citirea primelor 11 capitole din cartea Facerea fără o experiență personală cu Dumnezeu poate fi un motiv serios de pierdere a credinței. Dacă se compară oferta științifică, bine argumentată, cu descrierea biblică a creației, plină de contradicții, cea din urmă nu are cum să prevaleze. Fiind un Creștin practicant, am considerat în trecut că Biblia este o carte inspirată de Dumnezeu și așa am continuat să cred, până când am început să analizez textele ei în profunzime. Între timp am observat anumite contradicții fundamentale care mă împiedică să păstrez aceeași opinie cu privire la inspirația Bibliei. Inspirația biblică nu înseamnă inspirația directă a unor texte biblice de către Dumnezeu, ci poate să însemne că anumite persoane s-au aflat într-o relație personală cu El și în felul acesta au scris anumite texte bazate pe această relație. Este vorba de o inspirație indirectă și nicidecum de o inspirație literală sau de o dictare a textelor biblice. Toate textele au înțelesuri, unele dintre aceste înțelesuri sunt intenționate de autorii lor, dar alte înțelesuri reprezintă consecința logică a afirmațiilor lor, consecință care rezultă din text, fie că a fost intenționată sau nu. Aceste înțelesuri neintenționate sunt extrem de importante, atunci când ne ocupăm de coerența unor texte, mai ales, atunci când aceste texte sunt considerate a fi expresia unor adevăruri fundamentale. Adevărul din spatele textelor analizate nu rezultă numai din ceea ce autorul sau autoarea lor încearcă să ne spună, uneori în mod neconvingător. Întrebarea care ne ajută să progresăm în înțelegerea textelor respective este următoarea: sunt aceste scrieri coerente sau posibile? Dacă consecințele lor logice, intenționate sau nu de scriitorii lor, sunt incoerente sau imposibile, atunci textele respective nu pot fi considerate ca fiind inspirate de Dumnezeu. Textele biblice trebuie să fie analizate în această cheie. Chiar dacă ni se spune neîncetat că textele biblice sunt inspirate de Dumnezeu, de ce ar trebui să credem acest lucru, fără să ne convingem personal că așa stau lucrurile? Creștinismul, la fel ca oricare altă religie, a devenit o industrie enormă cu sute de mii de funcționari religioși, situați pe întregul glob pământesc. Una din „armele” preferate ale acestor funcționari religioși este repetarea cu obstinație a prezumției că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, iar textele ei sunt direct inspirate de El. Această prezumție se bazează, cum altfel, tot pe un text biblic, cu toate că Isus (Iisus) ne-a spus, ca un fel de metodologie generală, că cine mărturisește despre el însuși nu trebuie neapărat să fie crezut. (Ioan 5; 31-32) Pe de altă parte, oricine respinge posibilitatea revelației divine, ca o consecință a unei asemenea atitudini, el sau ea găsesc dificil să accepte posibilitatea existenței lui Dumnezeu, deoarece rațiunea are limitele ei naturale. Cu toate acestea, rațiunea este singurul criteriu sau unitatea de măsură standard pentru a măsura coerența unor afirmații indiferent dacă acestea au caracter religios sau nu. Revelația divină nu poate să fie respinsă ca principiu, dar nici refuzul rațiunii nu ne poate duce la rezultate pozitive în căutările noastre. Ce este de făcut? O pretinsă revelație, incoerentă din punct de vedere rațional, nu poate să aibă nici o legătură cu Dumnezeu deoarece El este rațiunea supremă, adică Logosul. Nu suntem obligați să acceptăm eticheta de Cuvânt inspirat al lui Dumnezeu, pentru orice pretinsă inspirație, fie că este vorba de texte biblice sau de alte texte. Isus (Iisus) ne-a învățat să cercetăm Scripturile nu să le acceptăm în mod necritic. (Ioan 5; 39) În unele Scripturi vom găsi viața veșnică, dar în altele vom afla numai legende care prin natura lor nu au legătură cu fapte istorice. Dacă încep să mă contrazic pe mine însumi în ceea ce afirm, acesta este un element important și destul de puternic ca să facă punctul meu de vedere inacceptabil. În același timp, eu nu pot să ader la o credință religioasă în care textele ei, atunci când sunt analizate logic, produc rezultate absurde sau contradictorii. Revelația lui Dumnezeu nu poate să fie contradictorie sau absurdă deoarece întreaga natură și întreagă existență umană se bazează pe rațiune pentru a funcționa și aceasta din urmă dă un sens existențelor noastre, inclusiv un scop spiritual. Vedem în jurul nostru cum toate lucrurile sunt ordonate într-un mod rațional, de ce atunci numai revelația lui Dumnezeu ar fi haotică? O așa numită revelație care este în contradicție cu legile logice nu poate să vină de la Dumnezeu, deoarece El este Logos și acest termen înseamnă și raționalitate.
- 4 -
V.T. ne spune că Dumnezeu a omorât prin Potop 99,99% din populația globului la aceea dată, inclusiv copii nevinovați și aceasta s-ar fi întâmplat cu toate că după acel eveniment lumea ar fi fost și mai rea decât înainte. Această imagine nu se potrivește cu ceea ce ne-a spus Isus (Iisus) despre Tatăl ceresc, care este perfect și care își iubește dușmanii. Cum ar putea Isus (Iisus) să fie Același cu Dumnezeu din V.T., dacă în textele veterotestamentare Dumnezeu nu doar că își urăște așa zișii dușmani, dar îi și distruge? Unde se află perfecțiunea și dragostea de dușmani a lui Dumnezeu, din epoca veterotestamentară? Dacă Dumnezeu rămâne mereu Același, dacă El nu se schimbă, cum se pot explica diferențe așa de mari între imaginea Lui din V.T. și cea din N.T. Ceva este în neregulă. (Matei 5; 48) Dacă Potopul ar fi făcut lumea mai bună, ne-am fi putut îndoi poate de mijlocul folosit în acest scop, dar Biblia ne spune că lumea a devenit și mai rea, a se vedea povestea despre Sodoma și Gomora, care ni se spune că s-a întâmplat după Potop. Cu ce scop ar fi ucis Dumnezeu atâția oameni și animale dacă în loc ca lumea să devină mai bună ar fi devenit mai rea? Dacă ar fi săvârșit o astfel de acțiune, Dumnezeu ar fi dovedit o cruzime fără margini și cu totul nejustificată deoarece motivația nu a fost asanarea morală a omenirii. Există o explicație mult mai concludentă. Potopul este un mit și nu o realitate și Dumnezeu nu a săvârșit în practică acel genocid și Biblia nu prezintă un eveniment care s-a întâmplat în fapt, ci o legendă. Datorită unor asemenea absurdități Biblia nu poate să fie considerată Cuvântul care nu greșește a lui Dumnezeu, ci doar o colecție de texte mai vechi sau mai noi, din care unele sunt foarte problematice. Mulți oameni nu cred în Dumnezeu deoarece El este descris în mod greșit de către instituțiile bisericești, care se bazează pe o citire literală a Bibliei. Pentru oamenii care au un interes real în cunoaștere și știință, imaginea lui Dumnezeu, așa cum este prezentată de V.T., este un obstacol de netrecut în calea apropierii de El. Este foarte important să încetăm să mai susținem cu aplomb retoric că Biblia este Cuvântul inspirat a lui Dumnezeu, în toate textele sale, chiar dacă fiecare din noi am observat anumite discrepanțe în scrierile ei. Dacă continuăm să promovăm această falsă prezumție persistăm în a alimenta o imagine greșită despre El. Creștinismul nu poate să fie slujit de cât de adevăr și de aceea o atitudine de închinare față de doctrine și dogme false, bazate pe mituri sau legende, nu reprezintă închinarea în fața lui Dumnezeu, ci în fața minciunii. Nu trebuie să apărăm credința creștină și nici o altă credință prin promovarea unor doctrine greșite care în final fac mai mult rău decât bine celor care le asumă. Cel mai sigur instrument prin care Satan duce în eroare lumea sunt dogmele și doctrinele false cărora li se aplică eticheta de sfințenie. Cei mulți oameni evită să analizeze critic scrierile declarate sfinte de către instituțiile bisericești sau afirmațiile unor oameni etichetați ca sfinți. În același timp, adevărul are o forță irezistibilă și iese până la urmă la lumină și cei care îl respectă și îl promovează vor fi luminați de el. Isus (Iisus) ne-a spus că vom cunoaște adevărul și adevărul ne va face liberi (Ioan 8; 32) În numele adevărului care eliberează am încercat să analizeze cu obiectivitate textele biblice care vorbesc despre creație și Potop și am speranța că mulți credincioși se vor elibera de povara dogmelor și doctrinelor instituțiilor bisericești, care de cele mai multe ori îi conduc pe un drum greșit. Dumnezeu nu este așa cum îl prezintă cele mai multe doctrine și dogme creștine care se bazează pe o interpretare literala a Bibliei, ci este Acela care se prezintă chiar El în conștiințele noastre și care ne educă ca un Părinte ajutându-ne să conștientizăm greșelile pe care le-am făcut și ne motivează să nu le mai repetăm. Dumnezeu nu „locuiește” în clădiri făcute de mâini omenești, ci în mințile celor credincioși și celor credincioase, omul fiind templul Duhului Sfânt. (Corinteni 6; 19) Mi-aș fi dorit foarte mult ca Biblia să poată să reprezinte, pentru mine și pentru ceilalți credincioși și credincioase, un argument solid pentru credința noastră, dar din nefericire nu este cazul. Cu toate acestea, în N.T. găsim și unele texte care sunt scrise de persoane care au avut o relație personală cu Dumnezeu și de aceea acele scrieri au o valoare spirituală, dar pentru înțelegerea lor profundă este nevoie de aceeași legătură strânsă cu El, pe care au avut-o și scriitorii lor. Lumea nu poate să fie salvată cu minciuni, cu legende sau prin mitologie. Mai presus de orice, se cuvine a recunoaște că oricât de dureros ar fi adevărul este mai bun decât orice altceva și o operație chirurgicală reușită poate să vindece un bolnav. Analiza primelor 11 capitole ale Bibliei din prezenta lucrare este o astfel de operație chirurgicală pe acele texte biblice care au transformat credința creștină într-un bolnav. Vreau să afirm răspicat, prezentul studiu nu este nicidecum un atac îndreptat împotriva Bibliei sau un demers anticreștin deoarece criticile justificate pe care le cuprinde afectează, în mod egal, toate cele trei religii monoteiste care susțin că Adam și Eva au existat în realitate. Dacă Adam și Eva sunt doar personaje legendare, așa cum cred că multe persoane se vor convinge până la sfârșitul acestei lucrări, atunci Iudaismul, Creștinismul și Islamul, în egală măsură, se bazează în ofertele lor spirituale pe mitologie și nu pe fapte dovedite științific și lucrul acesta diminuează mult valoarea lor de adevăr. Prezenta analiză încearcă să răspundă deci la o problemă fundamentală. Ce fel de modificări apar în conținutul unei credințe personale în Dumnezeu atunci, când cineva este obligat să admită, prin puterea dovezilor care i se pun în față, că primele 11 capitole din cartea Facerea nu reprezintă fapte reale și nu sunt inspirate de Dumnezeu? În opinia mea, răspunsul la această întrebare poate fi obținut prin compararea lipsei de argumente pentru facticitatea primelor 11 capitole ale Bibliei cu cele mai importante doctrine ale credinței creștine care sunt bazate pe existența lui Adam și Eva. Lipsa de argumente pentru existența reală a lui Adam și Eva este asociată cu multe contradicții și absurdități și lucrul acesta se poate dovedi fără tăgadă, din primele 11 capitole ale cărții Facerea. Concluzia că Adam și Eva nu au fost personaje istorice reale, ci numai eroi legendari, nu poate să lase fundamentele doctrinale și dogmatice ale teismului clasic neatinse, dimpotrivă generează importante consecințe teologice. Nu ajunge doar să crezi în ceva, contează și conținutul acelei credințe, adică ce crezi concret despre lucrurile în care crezi. Această regulă se aplică și credinței în Dumnezeu. Ce credem despre Dumnezeu, despre caracterul Său și despre acțiunile Sale? În V.T. ni se cere să credem niște enormități care se pun în sarcina lui Dumnezeu și atunci, când avem credință în El ne este greu să credem sincer că El ar fi săvârșit astfel de atrocități. Concluziile care se degajă din acest studiu vor afecta în mod inevitabil nu doar atitudinea individuală a fiecărui credincios și credincioasă creștină în legătură cu religia sa, dar va clătina de asemenea pilonii dogmatici ai credinței creștine instituționale. Ca un punct de vedere personal, consider că această dinamică este mai degrabă pozitivă, indiferent cât este de inconfortabilă. O credință care se bazează pe cât mai multe informații cu putință este o credință puternică, nu este una slabă. De exemplu, recunoașterea faptului că pământul se învârte în jurul soarelui nu a desființat credința creștină, care susținea altceva, în ciuda unei rezistențe extraordinare în fața adevărului, din partea liderilor bisericilor instituționale. Fundamentele credinței creștine sunt mult mai puternice decât atât și absorbția acestui adevăr științific a permis progresul general al umanității și mari realizări științifice, în toate domeniile. Datorită progresul științific și tehnologic, călătoriile sunt ușurate și distanțele sunt scurtate, intervențiile medicale sunt mult mai eficiente, comunicațiile dintre oameni sunt mult mai bune decât în trecut, media vieții este mai mare, standardul general de trai, cel puțin în anumite zone geografice, este incomparabil mai bun decât înainte, circulația informației este mai rapidă și așa mai departe. Acceptarea adevărului în legătură cu dinamica soarelui și a pământului a fost un pas necesar către acest progres general. Continuarea unei aderențe încăpățânate și impunere forțată asupra societății, de către instituția bisericească, a modelului lui Ptolemeu, care s-a dovedit a fi greșit, ar fi făcut imposibilă promovarea științelor. Toate aceste realizări au facilitat chiar și transmiterea mesajului creștin în întreaga lume și au permis ca el să ajungă în cele mai îndepărtate locuri de pe pământ. Oricine poate în zilele noastre să găsească materiale valoroase despre Creștinism pe Internet. Cu alte cuvinte, toată lumea inclusiv Creștinii beneficiază mai mult de pe urma dezvoltării științifice decât ar fi obținut în urma promovării ignoranței. Oare nu a cerut Isus (Iisus) ca învățătura creștină să fie dusă până la marginile pământului? Mesajul lui Isus (Iisus) călătorește în întreaga lume purtat de misionarii creștini, mai repede ca înainte datorită dezvoltării științei și tehnologiei. Mulți pași mai trebuie să fie făcuți pentru a aduce împreună religia și știința și sunt convins că îmbunătățirea acestei relații le va consolida pe amândouă. Numai încercând să înțeleagă adevărul faptic al originii universului și umanității cineva poate să aibă o bază sănătoasă pentru înțelegerea lumii. După o profundă transformare este posibil ca multe doctrine creștine să fie foarte diferite decât cele pe care le cunoaștem astăzi, dar fiecare dintre noi va fi mai aproape de adevărul după care tinde. De fapt, Creștinismul este deja foarte diferit acum decât cu câteva sute de ani în urmă și este mai puțin fanatizat și de aceea mult mai tolerant și civilizat în comparație cu aceea perioadă. Nu se mai văd tribunalele inchizitoriale, rugurile, vânătorile de vrăjitoare și războaiele religioase. Mulți oameni cred în Dumnezeu pentru creșterea lor spirituală și nu pentru idealul fals al transformării credinței lor religioase într-o ideologie universală impusă cu forța asupra societății. Încercarea de a impune o credință religioasă asupra cuiva, independent de convingerile personale ale acelei persoane, este o agresiune morală, care descalifică complet susținătorii acelei religii din punctul de vedere al moralității lor. Toleranța și civilizația nu trebuie să fie considerate ca fiind slăbiciuni ale religiei creștine, deoarece în „ecuația” creștină există doi termeni, Dumnezeu și omul. Respectul pentru Dumnezeu implică considerație pentru om. Afirmația că îl iubim pe Dumnezeu dublată de disprețul față de ființele umane, pentru motivul că au moștenit de la Adam și Eva o natură păcătoasă, nu are nici un sens. Ființele umane sunt cea mai importantă parte a realității de pe pământ, singurele capabile să îl înțeleagă și să îl iubească pe El. Trebuie să înțelegem mai profund și să respectăm motivele oamenilor în legătura cu credința și atunci, când oamenii îl acceptă pe Dumnezeu, dar și atunci, când îl resping. Anumiți oameni pot avea motive serioase pentru a respinge posibilitatea existenței lui Dumnezeu și aceste motive pot să îi oprească să aibă credință în El. Numai Dumnezeu poate judeca valoarea și importanța acestor motive în viețile lor. De fapt, în concordanță cu Biblia, credința în Dumnezeu este un dar de la El și nu oricine primește acest dar într-un mod care poate fi bine înțeles. Unii oameni refuză darul credinței din motive legate de aderența lor la o altă viziune asupra lumii decât cea propusă în cartea Facerea, în primele 11 capitole. Cu alte cuvinte, modul în care Biblia descrie creația universului și a umanității pot să fie motive foarte temeinice pentru care anumite persoane să nu creadă în Dumnezeu. Grija față de ființele umane înseamnă, în mod automat, și respect față de Dumnezeu și știm aceasta deoarece Isus (Iisus) i-a învățat pe discipolii Săi că dragostea față de Dumnezeu derivă din tratamentul aplicat altor oameni. Grija față de oameni se exprimă prin activitatea în serviciul lor, pentru sănătatea, siguranța, confortul, informarea lor, etc. Știința și tehnologia fac exact acest lucru la un nivel foarte înalt, în fiecare zi. Binele în societate nu vine doar din principii religioase generale, clamate de la amvoane, dar nu totdeauna urmate de acțiuni practice, el vine mai degrabă din realizările științifice teoretice și practice. Aceste realizări științifice sunt tot fapte bune, similare cu cele pe care Isus (Iisus) le-a făcut pe pământ, deoarece ele sunt făcute pentru binele fiecărei persoane. Cercetarea științifică poate fi înțeleasă că o formă superioară de dragoste pentru oameni atâta vreme cât la folosește acestora să își îmbunătățească viața. Isus (Iisus) i-a vindecat pe cei bolnavi și același lucru face și medicina. De ce să lăudăm doar prima realizare și să o disprețuim pe cea de a doua? Aceasta ar dovedi inconsecvența celor care procedează în acest fel. Asistăm la un fel de „democratizare” a binelui la care au acces tot mai mulți oameni și nu doar un număr restrâns de aleși. În acest studiu intenționez să prezint cele mai importante contradicții care se găsesc în prima carte a Bibliei, în cartea Facerea, capitolele 1-11. Orice contradicție poate să fie o problemă pentru credința care se bazează pe Biblie. Este posibil ca cititul Bibliei să transforme pe cineva într-un credincios sau credincioasă sau într-un necredincios sau necredincioasă și din acest motiv consider că abordarea într-un mod analitic a anumitor teme biblice este foarte importantă. Există o distanță între o citire ocazională a Bibliei și o analiză profesională, motiv pentru care, o citire profesională, foarte atentă la coerența textului, poate ajuta pe oricare cititor interesat să pătrundă mai adânc în cunoașterea diferitelor aspecte prezentate, care altfel ar putea să scape atenției. În lipsa unei citiri temeinice a textelor biblice, care se referă la creație, mulți credincioși și multe credincioase adaugă propria lor imaginație la ceea ce este scris și de aceea nu înțeleg creația exact așa cum este prezentată de Biblie, ci așa cum și-o imaginează ele. În acest mod, multe persoane își imaginează creația universului în alt fel decât este prezentată de către textele Bibliei, deoarece proiectează propria lor înțelegere asupra unor narațiuni pline de contradicții. Absurditățile textelor biblice despre creație sunt așa de mari încât multă lume refuză să creadă că Biblia poate să conțină astfel de enormități și de aceea fie le trec cu vederea fie consideră că de fapt textele respective spun altceva decât spun de fapt.
Credința și rațiunea nu trebuie să fie în contradicție, dacă ambele sunt cu adevărat daruri primite de la Dumnezeu. Omul este o ființă rațională și atunci când își pierde această calitate sau nu și-o folosește nu se deosebește cu nimic de decorul din jurul său. Ceea ce ne deosebește de tot ceea ce ne înconjoară este capacitatea de a raționa și de aceea pentru a fi oameni nu avem voie să ne ascundem de rigorile rațiunii în spatele nici unei credințe religioase. Dacă aceasta refuză să ne lase să ne exercităm libertatea de gândire, înseamnă că nu este o credință bună.
În general, un credincios sau o credincioasă creștină pornește de la premisa că Dumnezeu poate orice, deci El ar putea, dacă așa ar socoti de cuviință, să creeze lumea într-un mod confuz și irațional. Lucrul acesta ar sta în puterea Lui, dacă El este cu adevărat Atotputernic, adică El ar putea să facă orice dorește, indiferent cât de irațional ar părea modul de acțiune respectiv pentru oameni. Se poate însă demonstra că o astfel de premisă este greșită. Natura din jurul nostru funcționează în baza unor legi ale naturii și nu în mod haotic. De ce ar fi creat Dumnezeu legile naturii și le-ar fi așezat la locul lor dacă El însuși nu le-ar fi respectat, atunci când a creat universul și omenirea? Ce rost mai are legea cauzalității, care ordonează dinamică fenomenelor naturale, dacă Biblia ne spune că Dumnezeu a creat universul fără să țină cont de ea? Lumina zilei ar fi fost creată înaintea cerului și a soarelui și, conform Bibliei, ar fi fost o dimineață și o seară fără să existe cer. Nu ar avea nici un rost.
Cum am putea să îl cunoaștem pe Dumnezeu, din studiul naturii înconjurătoare, dacă natura ar fi fost creată împotriva legilor naturale care o guvernează în prezent? Dacă în prezent soarele ne dă lumina sa, printr-un proces natural, de ce la începutul creației, din ziua întâi și până în ziua a patra, soarele, luna și stelele nu au existat deloc, conform Bibliei? Aceasta este o nesocotire incredibilă a legilor naturale care guvernează universul și în lipsa unor explicații convingătoare, raportul biblic trebuie respins. Dumnezeu nu ar putea fi cunoscut din studiul creației Sale dacă creația Sa nu ar fi coerentă și rațională și dacă nu ar fi urmat anumite reguli pe care știința le poate descoperi și analiza. Scuza supranaturalului, pe care o invocăm ori de câte ori nu putem să găsim o explicație pentru descrierile din Biblie, este contrazisă de apostolul Pavel care ne spune că îl putem cunoaște pe Dumnezeu atunci când privim atenți lumea din jurul nostru. (Romani 1; 19-20)
Dacă Dumnezeu este Atotputernic se presupune că El poate să facă orice. În același timp, există și lucruri imposibil de făcut, pe care nici chiar Dumnezeu nu le poate face. Dumnezeu nu ar putea să facă un cerc care să fie pătrat, sau un triunghi care să aibă patru laturi. Dumnezeu nu ar putea crea o Ființă care să fie mai puternică decât El și nici nu ar putea să genereze o greutate așa de mare încât El nu ar putea-o ridica. Toate aceste lucruri sunt absurde din punct de vedere conceptual, ele sunt contradictorii în sine și sunt incoerente. Absurdități similare găsim și în primele 11 capitole ale Bibliei. Există lucruri care pur și simplu sunt imposibile. Chiar dacă Dumnezeu ar putea face lucruri absurde, totuși nici El nu poate să facă ceea ce este imposibil. (ref. 1)
Creația luminii fără soare ar fi fost un lucru absurd, atâta vreme cât în ziua a patra ar fi apărut și soarele pe cer care ar fi fost considerat o necesitate. Dumnezeu ar fi putut crea lumina fără soare, dar descrierea biblică ne cere să credem mult mai mult decât atât. Ea ne pretinde să credem că a fost o seară și o dimineață cu toate că nu a existat cerul, în prima zi ar fi fost creată lumina și cerul, care separa apele de ape, ar fi fost creat doar în cea de a doua zi a creației. Creația luminii fără cer este de a dreptul o imposibilitate, dacă luăm în considerare condițiile în care știm că funcționează lumina.
Un alt lucru pe care Dumnezeu nu poate să îl facă, după cum ne spune chiar Biblia, este că El nu poate să mintă. Dacă Dumnezeu nu poate să mintă, atunci de ce reprezentanții Săi, funcționarii religioși din aproape toate denominațiunile, susțin sus și tare că toate textele biblice sunt inspirate de Dumnezeu și că ele reprezintă Cuvântul Lui. Nu are cum să fie așa, dacă Biblia conține și lucruri neadevărate, cum ar fi narațiunile despre creație din cartea Facerea. Dumnezeu, tocmai pentru că nu poate să mintă, nu poate să sponsorizeze niște povestiri care nu prezintă în mod real modul cum a apărut universul și umanitatea.
„1. Pavel, robul lui Dumnezeu şi apostol al lui Iisus Hristos, după credinţa aleşilor lui Dumnezeu şi după cunoştinţa adevărului cel întocmai cu dreapta credinţă, 2. - Întru nădejdea vieţii veşnice, pe care a făgăduit-o mai înainte de anii veacurilor Dumnezeu, Care nu minte, 3. Şi Care, la timpul cuvenit, Şi-a făcut cunoscut cuvântul Său, prin propovăduirea încredinţată mie, după porunca Mântuitorului nostru Dumnezeu – ” (Epistola către Tit a Sfântului Apostol Pavel 1; 1-3)
Desigur, Dumnezeu poate să folosească legile naturii într-un mod încă necunoscut științei, poate să învie morții, poate să meargă pe apă etc., dar lucrul acesta nu înseamnă o negare a naturalului sau un dispreț față de ordinea pe care se presupune că a creat-o chiar El, ci dimpotrivă presupune o cunoaștere desăvârșită a legilor naturii. Minunile au darul să ne convingă de existența lui Dumnezeu, dar în cazul povestirilor biblice despre creație nu este vorba de minuni al căror scop poate să fie înțeles, ci este vorba despre contradicții evidente, texte mitologice care nu respectă realitatea. Este foarte bine să înțelegem de la început, așa cum știința a făcut-o deja, că întreaga realitate materială este descrisă, în momentul de față, de către cele patru forțe fundamentale ale naturii. Aceste forțe sunt: gravitaţia care este o forţă de atracţie care se manifestă între toate entităţile care au masă proprie. Forţa electromagnetică este forţa responsabilă pentru transmiterea luminii şi a celorlalte tipuri de radiaţie ale spectrului electromagnetic. Forţa nucleară slabă, responsabilă pentru fenomenul de descompunere radioactivă, este a treia forţă fundamentală conform modelului ştiinţific acceptat în fizica modernă. În fine, forţa nucleară tare, cea mai puternică dintre cele 4 forţe fundamentale şi care acţionează pe distanţe extrem de mici, este forţa care ţine alături, în cadrul nucleului atomic, protonii, neutronii şi alte particule subatomice. În lipsa acestor forțe existența noastră și a realității fizice din jurul nostru nu ar fi posibilă. (ref. 2) Atunci când avem în vedere legile naturii și forțele care acționează în interiorul ei, putem să realizăm complexitatea și măreția a ceea ce numim creația lui Dumnezeu, dar și faptul că aceasta nu este bazată pe evenimente care se află în contradicție unele cu celelalte, așa cum ne spune Biblia că ar fi cazul. Dacă admitem că Dumnezeu a creat, în mod deliberat universul într-un mod contrar datelor obținute în urma observațiilor științifice atunci prima contradicție fundamentală a Bibliei iese în evidență instantaneu. Biblia ne spune că noi putem să îl cunoaștem pe Dumnezeu dacă studiem natura înconjurătoare.
„19. Pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor. 20. Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare,” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 1; 19, 20)
Această cunoaștere este de fapt o cunoaștere a forțelor și legilor naturii. Dacă natura însă, așa cum se prezintă în momentul de față, ar fi foarte diferită decât modul în care Dumnezeu a realizat creația Sa, atunci nu am putea să îl cunoaștem pe El studiind natura și în acest caz Biblia nu ar avea dreptate. Același argument contrazice și idea susținută de unii comentatori biblici că natura s-ar fi modificat radical după căderea lui Adam și a Evei în păcat. Deoarece creația lui Dumnezeu presupune ordine și respectarea legii cauzalității, El nu ar fi creat niciodată lumina zilei înaintea corpului ceresc care o generează, adică cu trei zile înaintea soarelui. Mai mult chiar, însăși existența lui Dumnezeu este dedusă de către teologi din nevoia imperioasă de a respecta legea cauzalității. Unul din argumentele lor este acela că, dacă orice efect presupune o cauză, la originea întregii realități trebuie să stea o cauză negenerată de nici o altă cauză, o cauză care este eternă și care a determinat primele efecte ale realității, adică Dumnezeu. A spune că lumina a apărut înaintea soarelui, echivalează cu afirmația că lumea a apărut înaintea lui Dumnezeu, cu toate că El a creat-o.
Dată fiind importanța și complexitatea problematicii în discuție, în acest studiu, am acordat o atenție deosebită fiecărei relatări biblice despre creație, luând în considerare toate detaliile oferite de acestea. Elementele fiecărei narațiuni biblice sunt comparate unele cu celelalte și toate contradicțiile sunt scoase în evidență. Dacă aceste contradicții sunt reale sau imaginare rămâne ca cititorul să decidă. Am prezentat cu toată onestitatea toate materialele, atât cele pentru dar și cele contra, care își propun să elucideze problemele de inconsecvență ale unor texte biblice. Dacă sursa lor este Dumnezeu, aceste texte trebuie să aibă o coerență generală care le conferă unitate și care le permite să fie o prezentare exactă a originii universului și umanității. Ar trebui ca narațiunile biblice despre creație să fie confirmate de observațiile științei asupra universului, dacă ele ar fi adevărate, dar în realitate ele nu au această confirmare.
Unde lipsește coerența și apar contradicții acesta este un semn că textele respective nu au fost inspirate de o inteligență superioară și că ele sunt produsul unor oameni care au aparținut unor civilizații străvechi care încercau să găsească explicații pentru o lume complicată.
Desigur că eu nu am pornit de la o idee preconcepută, adică nu mi-am propus să găsesc contradicții în Biblie cu orice preț, ca și cum mi-aș fi dorit acest lucru. Dimpotrivă, ani la rând am acceptat de dragul conformismului, că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu care nu poate să greșească. Mai mult decât atât, am propovăduit acest principiu, care este fundamental pentru majoritatea denominațiunilor creștine, din calitatea de evanghelist creștin, vorbind oamenilor despre vestea bună a Evangheliei lui Isus (Iisus).
Am considerat Biblia ca fiind Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu deoarece mi s-a părut că este important ca orice credincios să aibă o bază de nezdruncinat pentru credința sa. În același timp, în procesul studierii atente a Bibliei am constatat că anumite afirmații pe care ea le conține sunt categoric în contradicție unele cu altele iar alte susțineri sunt pur și simplu absurde. Nu mi-a fost de loc ușor să recunosc că acest lucru este real și de aceea am căutat toate explicațiile posibile, în materialele pe care le-am studiat, care să mă contrazică și care să confirme că Biblia nu greșește în nici o privință. Multe din explicațiile date de cei care apără Biblia nu mi s-au părut de loc convingătoare, unele explicații mi s-au părut naive, altele nesincere, iar altele dau impresia că încearcă să inducă în eroare buna credință a cititorilor. Un număr mare din aceste explicații sunt cuprinse în prezenta lucrare.
Pierzându-mi încrederea în unele din textele Bibliei nu am renunțat la credința în Dumnezeu deoarece aceasta se bazează pe o experiență personală pe care o am cu El și nu pe puterea de convingere a unor texte scrise acum peste 2,000.00 de ani, cum ar fi cele care compun cartea Facerea. Cunoașterea adevărului mi se pare mai importantă decât orice și cunoașterea realității lui Dumnezeu este un demers extrem de important în acest sens. După părerea mea, cine este cu adevărat Dumnezeu, Acela în care atât de mulți oameni își pun încrederea, este o problemă esențială.
- 2 -
SECRETELE BIBLIEI
ORIGINEA UNIVERSULUI ȘI A OMENIRII
Gabriel Baicu
© Această carte beneficiază de copyright!
Puteţi folosi referinţe sau citate din această carte cu singura obligaţie, de a face trimitere la datele sale de identificare (titlul, autorul, ISBN și număr al paginii). Reproducerea sau retipărirea fragmentelor din această carte nu se pot face fără acordul scris al autorului care poate fi contactat pe adresa de email: This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it..
ISBN: 978-1-5272-3008-8
Cuprins
Capitolul 1: O ordine absurdă a creației
Dumnezeu Creatorul și începutul creației
Tohu vav bohu (Tohu Wabohu)
Oceanul primordial
Crearea cerului
Creația din nimic
Crearea Pământului și a sistemului solar
Crearea luminii înaintea soarelui
Crearea soarelui, lunii și a stelelor
Cele două povestiri ale creației din Biblie
Alte contradicții privitoare la crearea plantelor
Alte contradicții legate de crearea animalelor
Explicații suplimentare despre contradicțiile referitoare la crearea animalelor
Crearea primilor oameni
Revolta lui Satan și căderea oamenilor în păcat
Cain și Abel, o povestire dramatică
Problema incestului în Biblie
Fiii lui Dumnezeu
Dumnezeu care își schimbă gândurile
Cele două povestiri despre Potop
Turnul Babel
CAPITOLUL 2: Consecințe teologice
Introducere la acest capitol
Modul de înțelegere a calității de Creator a lui Dumnezeu Cele zece porunci și modul în care a apărut universul Problema păcatului originar Problema răului în lume Eva și statutul femeii în societatea modernă Moartea, imortalitatea și mântuirea Imaginea lui Dumnezeu în Biblie Problema iadului veșnic
Cetatea Sfântă - Noul Ierusalim
Un punct de vedere asupra creației și asupra evoluției naturii
Bibliografie recomandată
Referințe
Cartea Secretele Bibliei este o analiză a primelor 11 capitole ale cărții Facerea (Geneza), din Biblie, care sunt citite cu un ochi critic și nicidecum dogmatic. Rostul acestui studiu este acela de a afla dacă există motive raționale și dovezi faptice pentru a crede narațiunile conținute de Biblie despre creație, nu printr-o credință oarbă, ci pe baza unor argumente credibile. Demersul acesta mi se pare foarte important deoarece povestirile despre creație din Biblie reprezintă fundamentul a cel puțin două religii monoteiste, religia ebraică și religia creștină, dar se reflectă într-o măsură determinantă și asupra religiei islamice, care are și ea propria versiune despre originea universului și a umanității și a căror povestiri se înrudesc cu narațiunile biblice. Prin această lucrare, nu mi-am propus să convertesc sau să de-convertesc pe cineva la vreo credință sau de la vreo credință religioasă, oricare ar fi aceasta. Ceea ce mi-am propus să realizez, în schimb, este să creez tematici de meditație pe baza cărora să scot adevărul la lumină, adevărul așa cum se poate percepe el prin prisma rațiunii și a celor mai noi descoperiri științifice. Foarte multă lume acceptă textele biblice fără să pună întrebări. Mulți nu le citesc cu atenție, ci se mulțumesc cu interpretările oficiale date acestor texte de către diferiți predicatori, dar fără să le analizeze. Se aplică principiul „crede și nu cerceta”. Nimeni nu propovăduiește acest principiu deschis, dar lucrurile sunt conduse în așa fel încât „cercetarea” este lăsată pe seama autorităților religioase care, de multe ori, sunt considerate că dețin secrete spirituale extraordinare. Secretele Bibliei însă pot să fie descoperite de orice cititor atent care își pune întrebările pertinente și care se documentează cu seriozitate, pentru a afla răspunsurile. În același timp, analiza textelor biblice reprezintă o dovadă de respect pentru creația lui Dumnezeu și se impune datorită faptului că revelația Lui cuprinde două forme, revelația prin textele scrise, acolo unde ea este autentică, și revelația prin natură, de care se ocupă știința. Revelația prin natură presupune cercetarea amănunțită a cosmosului, a mediului Pământului și a naturii umane, fără de care revelația lui Dumnezeu nu este completă. Revelația prin natură nu poate în nici un caz să fie desprinsă de cercetarea științifică deoarece diversele domenii ale ceea ce numim natură reprezintă, de fapt, obiectele de studiu ale diverselor discipline științifice, de exemplu, astrofizica, fizica, chimia, biologia etc. Se observă că marea majoritate a instituțiilor bisericești pun un accent deosebit pe revelația care se presupune că se află în textele scrise, dar lasă deoparte revelația din natură și lucrul acesta creează un dezechilibru fundamental în cadrul cunoașterii lui Dumnezeu. Pentru a ajunge la o armonizare a credinței și științei este nevoie de studii în paralel a vechilor texte religioase și a noilor cuceriri ale științelor moderne. Acesta este unul dintre obiectivele lucrării de față. Credința în Dumnezeu și credința în textele V.T. nu este același lucru, în ciuda a aceea ce suntem determinați să credem de către instituțiile bisericești. Dumnezeu este o Realitate infinită, care nu poate să fie descrisă în mod exact în câteva pagini de început ale Bibliei. În același timp, încercarea de a cuprinde infinitul în forme finite generează probleme ontologice de nerezolvat. Ca să ajungem să îl cunoaștem și să îl prețuim pe Dumnezeu este nevoie să curățăm zgura, reprezentată de mesajele exagerate care deformează imaginea Lui, și care ne poate face să respingem credința în El din cauza absurdului unor povestiri biblice. Oricine va citi această lucrare fără prejudecăți va putea înțelege că narațiunile biblice despre creație și cele despre Potop sunt afectate profund de contradicții reale care nu sunt datorate relei credințe a anumitor cititori, ci caracterului mitologic al acestor povestiri. O dată separate miturile de realitate vom înțelege că multe din motivele pentru care oamenii resping credința în Dumnezeu sunt false, și că nu avem motive reale de a nu crede în El. Dumnezeu, ca Realitate atotcuprinzătoare, nu se armonizează foarte bine cu imaginea pe care primele 11 capitole ale Bibliei o creează despre El. Foarte multe din descrierile cuprinse în primele capitole ale Bibliei contrazic pur și simplu atributele lui Dumnezeu, Atotputernicia, Atotștiința și Atotprezența. În cartea Facerea (Geneza) din Biblie ne este prezentat un Dumnezeu confuz, ezitant, care regretă ce face și care îndeplinește lucruri care conduc la efecte mai degrabă negative decât pozitive. Cititorul sau cititoarea acestei lucrări are ocazia să se convingă dacă afirmațiile mele sunt exagerate sau dacă ele se bazează pe o analiză corectă a textelor biblice. Am pornit de la premisa că toate narațiunile din cartea Facerea (Geneza) trebuie să se prezinte cititorului, având un grad înalt de coerență, dacă cu adevărat ele sunt inspirate de Dumnezeu. Acolo unde apare inspirația lui Dumnezeu dispare confuzia, incoerența, absurditatea și orice fel de contradicții. Textele care sunt inspirate de Dumnezeu ar trebui să aibă un înțeles superior nu pot să se compromită prin lipsa lor de logică și prin susținerea unor afirmații care în mod evident sunt contrare realității. Dacă această premisă ar fi greșită, atunci ar trebui să știm care este adevărata premisă de la care trebuie să pornim, dar cu siguranță această bază de plecare este una corectă. Fiecare, care citește acest text, poate să refacă pașii pe care i-am făcut eu în înțelegerea conținutului Bibliei și să se documenteze, așa cum m-am documentat și eu pentru ca să ajungă la propriile concluzii. Oricare cititor poate să constate dacă poate să ajungă la alte concluzii decât am ajuns eu folosind ca bază de plecare textele biblice. Eu nu am ajuns la concluziile la care mi-am propus să ajung pentru ca ele să concorde cu propria mea credință în Dumnezeu, ci m-am lăsat condus de regulile fundamentale ale rațiunii, încercând să mă bazez pe o documentare cât mai amplă cu putință.
- 1 -
Cartea este disponibilă pe Amazon! Accesați linkul!
www.credintacrestina.com
© Copyright 2024 Secretele Bibliei Joomla Templates by JoomDev