În cartea Facerea, capitolul 11, întreaga populație a timpului, urmașii lui Noe, ar fi început să construiască un oraș și un turn, pentru a își face faimă. Dacă întreaga populație a Pământului, existentă la aceea dată, ar fi construit cu adevărat un oraș și un turn, acest lucru ar fi însemnat o întărire a unității între oameni, dar, după afirmațiile Bibliei, se pare că lui Dumnezeu nu i-ar fi plăcut acest gen de solidaritate. Pot să fie luate în serios susținerile biblice, în această problemă? Oare lui Dumnezeu îi place mai mult discordia și confruntarea dintre oameni, decât înțelegerea și colaborarea? Narațiunea aceasta induce idea că Dumnezeu s-ar fi simțit amenințat de solidaritatea umană și că din acest motiv a preferat să îi divizeze pe oameni și să îi împrăștie pe toată fața Pământului:
„1. În vremea aceea era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi. 2. Purcezând de la răsărit, oamenii au găsit în ţara Senaar un şes şi au descălecat acolo. 3. Apoi au zis unul către altul: „Haidem să facem cărămizi şi să le ardem cu foc!” Şi au folosit cărămida în loc de piatră, iar smoala în loc de var. 4. Şi au zis iarăşi: „Haidem să ne facem un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer şi să ne facem faimă înainte de a ne împrăştia pe faţa a tot pământul!” 5. Atunci S-a pogorât Domnul să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor. 6. Şi a zis Domnul: „Iată, toţi sunt de un neam şi o limbă au şi iată ce s-au apucat să facă şi nu se vor opri de la ceea ce şi-au pus în gând să facă. 7. Haidem, dar, să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul”. 8. Şi i-a împrăştiat Domnul de acolo în tot pământul şi au încetat de a mai zidi cetatea şi turnul. 9. De aceea s-a numit cetatea aceea Babilon, pentru că acolo a amestecat Domnul limbile a tot pământul şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului.” (Facerea 11; 1-9)
Oamenii s-ar fi împrăștiat singuri pe fața Pământului, fără să fie împrăștiați de Dumnezeu, după cum rezultă din versetul 4. Dacă se împrăștiau ei singuri, oamenii ar fi păstrat o limbă comună care le-ar fi permis să se înțeleagă mai bine între ei și să evite conflictele.
În versetul 5 este contrazis unul din atributele lui Dumnezeu și anume Atotprezența. Conform textului biblic, Dumnezeu a fost nevoit să coboare pe Pământ pentru ca „să vadă cetatea și turnul pe care-l zideau fiii oamenilor”.
Textul are un profund caracter mitologic și îl prezintă pe Dumnezeu într-o lumină nefavorabilă. Interpretată literal, această povestire este absurdă din mai multe motive. Dumnezeu ar fi fost conștient că amestecarea limbilor oamenilor nu ar fi fost suficientă pentru a îi opri pe aceștia să coopereze în scopul atingerii unor scopuri comune, deci nu ar fi îndeplinit o acțiune inutilă. În realitate, în lumea antică, contrar a ceea ce afirmă Biblia, oamenii s-au organizat în societăți puternice, în multe locuri de pe fața Pământului, au generat civilizații dezvoltate și au construit edificii gigantice, și vestigiile lor se regăsesc pe aproape toată suprafața planetei noastre. Acest text contrazice atributul lui Dumnezeu de a fi Atotștiutor.
Popoare care vorbeau, cum este și firesc pentru orice popor, aceeași limbă, folosind câteodată forță de muncă de la alte popoare, care vorbeau alte limbi, au construit piramide și alte construcții impresionante, în ciuda unui așa zis amestec al limbilor pe care Dumnezeu l-ar fi făcut la Turnul Babel. Mai mult decât atât, modelele turnului, al piramidei și al ziguratului sunt printre cele mai vechi și mai spectaculoase realizări arhitecturale ale civilizațiilor antice. Existența a mai multor limbi vorbite și chiar scrise pe Pământ nu a fost de ajuns ca să îi oprească pe oameni să construiască ceea ce și-au propus. Amestecul limbilor de către Dumnezeu nu ar fi realizat nimic atunci când ar fi fost vorba ca oamenii să coopereze pentru diferite scopuri, în schimb ar fi generat conflict și în final războaie distructive între diferite națiuni.
Existența mai multor limbi și mai multor culturi sunt premisele unor conflicte între popoare atunci când un popor se consideră superior altora. Oare Dumnezeu se face vinovat de toate războaiele și de toate dezastrele, pe care acestea le-au adus, deoarece El a amestecat limbile omenirii? Răspunsul meu este unul negativ. Cartea Facerea generează o imagine falsă despre Dumnezeu, inventând lucruri pe care El nu le-a făcut. Acest text contrazice atributul lui Dumnezeu de a fi aducător de pace. Narațiunea privitoare la Turnul Babel este un mit care încearcă să explice de ce sunt atât de multe limbi pe Pământ. Povestirea privitoare la Turnul Babel merge în aceeași direcție în care merg toate narațiunile cuprinse în cele 11 capitole cu care începe Biblia și care încearcă să explice un fenomen sau altul, dar procedând în felul acesta ele generează doar confuzie.
Textul acesta ne sugerează că ar fi putut să fie și altfel, adică toți oamenii ar fi putut să vorbească aceeași limbă, dar Dumnezeu nu ar fi vrut să se întâmple astfel. Amestecarea limbilor oamenilor este o învățătură morală cu consecințe negative, pe care ne-o prezintă Biblia, care presupune că Dumnezeu nu ar fi vrut ca popoarele să se înțeleagă între ele. Aceasta este o morală contrară moralei creștine, care profesează unitate și înțelegere, nu diviziuni și conflicte.
Cum ar fi putut Dumnezeu să amestece limbile oamenilor? Conform Bibliei, trebuie să presupunem că toate persoanele, care se aflau la Turnul Babel au făcut parte din aceeași familie, toți au fost nepoți și nepoate sau strănepoți și strănepoate ale lui Noe. Oare a ales Dumnezeu în mod arbitrar anumiți descendenți ai lui Noe și i-a învățat în mod miraculos o nouă limbă, făcându-i să uite limba originară în care vorbeau? O astfel de situație este foarte puțin credibilă. Oare au început ei să vorbească, eventual și să scrie, o nouă limbă, fără ca cineva să îi învețe regulile acesteia? Au primit cei care vorbeau o nouă limbă și alfabetul acesteia? Câte limbi ar fi impus Dumnezeu grupului de oameni de la Turnul Babel? Dacă oamenii nu ar fi fost determinați să uite vechea limbă, chiar dacă ar fi cunoscut o nouă limbă, atunci ei ar fi folosit în continuare limba pe care o cunoștea toată lumea. Toată povestirea este lipsită de realism. Formarea limbilor este legată de formarea popoarelor și presupune un proces de durată.
În ciuda existenței mai multor limbi, oamenii au ajuns să cucerească spațiul cosmic, au lansat sateliți și au ajuns pe lună. Limbile pot să fie traduse din una în alta și coexistența unor limbi diferite nu a oprit niciodată omenirea să atingă un nivel înalt al cunoașterii științifice.
Diferențele dintre limbile vorbite de diverse popoare mai degrabă au ajutat decât au oprit progresul umanității. O singură națiune, cu o singură limbă, condusă prin mijloace politice autocratice sau aflată sub autoritatea unei puteri religioase, ar fi putut să oprească cu mai mare ușurință progresul științific, decât o lume în care există mai multe națiuni. Diferențele de limbă au ajutat cunoașterea umană atunci când anumiți pioneri ai științei și culturii, fiind persecutați în țările lor, au găsit refugiu în societăți mai tolerante.
În povestirea privitoare la Turnul Babel, metoda care ni se spune că ar fi fost folosită de Dumnezeu, nu este corespunzătoare scopului propus. Încercând să oprească cooperarea între oameni prin amestecul limbilor, Dumnezeu nu ar fi putut opri construcția de turnuri sau alte edificii monumentale. Existența pe Pământ a unor turnuri milenare, de exemplu piramidele, dovedește acest lucru.
Read more!
Dacă ar fi existat mai multe rase de câini pe Pământ, atunci când ar fi venit Potopul, Noe ar fi trebuit să le ia la bord pe toate neavând cum să facă o alegere între ele. De fapt, nu avem nici o bază să credem că rasele de câini au apărut doar acum aproximativ 4380 de ani și putem să prezumăm că ele sunt cu mult mai vechi, având în vedere că domesticirea lupilor, din care au provenit câinii, s-a produs acum aproximativ 20000 de ani, conform unor studii recente. (ref. 186)
Încă o dată, informațiile științifice nu coincid cu cele pe care le oferă Biblia. Dacă Pământul ar avea o vechime de doar 6000 – 7000 de ani, așa cum rezultă din Biblie, câinii nu puteau să provină din lupii domesticiți acum 20000 de ani.
O altă inconsistență serioasă pe care o conțin povestirile despre Potop constă în aceea că nu toate animalele ar fi fost afectate de Potop în egală măsură. A vrut Dumnezeu să distrugă numai animalele de uscat, pentru „stricăciunea lor morală”, sau și animalele marine? Oare animalele marine nu erau și ele „stricate moral”, erau afectate doar cele de uscat? Motivația aceasta este în sine o aberație. Animalele nu pot să fie stricate moral. Ce urma să se întâmple cu animalele acvatice în timpul Potopului? Dacă urmau să fie distruse și ele, de ce nu a pregătit Dumnezeu o metodă de salvare pentru câte o pereche din fiecare din ele? Dacă urmau ca ele să fie scutite de distrugere, de ce ar fi făcut Dumnezeu această diferențiere între animalele de uscat și cele acvatice? Întreaga narațiune este lipsită de orice fel de raționalitate. De fapt, nu Dumnezeu a generat această dilemă, ci oamenii care au inventat povestirile despre Potop.
Câte specii de animale sunt cunoscute că trăiesc în zilele noastre pe Pământ? Mamifere – 5513 specii, păsări – 10425 specii, reptile – 10038 specii, insecte – 1000000 specii, păianjeni și scorpioni 102248 specii. Evaluarea animalelor de pe arcă la un număr situat între 35000 și 50000 este una foarte modestă. (ref. 187)
La un număr atât de mare de animale identificarea lor de către Noe ar fi fost o mare problemă. Ca să ia pe arcă doar un tip de animal dintr-o specie și nu toate subtipurile ar fi însemnat că Noe avea cunoștințe extrem de solide de biologie, depășind cu mult ceea ce cunoaște un biolog din zilele noastre în mod obișnuit. Noe trebuia să cunoască, de ce subregnuri, încrengături, subîncrengături, clase și subclase aparținea fiecare animal și să îl caute ca să îl aducă pe arcă. Aceste cunoștințe vaste nu au existat pe vremea la care Biblia se referă că ar fi fost perioada în care a trăit Noe, ele sunt rezultatul dezvoltării științifice din ultimele secole ale istoriei omenirii.
„Regnul animal cuprinde aproximativ 1 500 000 specii. A fost clasificat în două subregnuri: Protozoa și Metazoa. Subregnul Protozoa este alcătuit dintr-o singură încrengătură: Protozoa cu organisme unicelulare, clasificate în 5 clase: Flagellata, Sarcodina, Sporozoa, Amoebosporidia, Ciliophora: sunt eucariote, cu un nucleu (monoenergide) sau cu mai mulți nuclei (polienergide), solitare sau coloniale (putând uneori funcționa ca un întreg), autotrofe și heterotrofe, acvatice, parazite sau simbionte; se înmulțesc prin fisiune (asexuat) și sexuat, după formarea gameților (gamogonie prin copulație și conjugare). Subregnul Metazoa cu organisme pluricelulare; în funcție de foițele embrionare sunt: diploblastice (cu simetrie radiară, cu 3 încrengături: Porifera, Cnidaria și Ctenaria) și triploblastice (cu simetrie bilaterală; acelomate la organismele primitive, ex. plathelminți și celomate de la nemathelminți la mamifere). Triploblasticele, după originea orificiului bucal sunt clasificate în două ramuri: Protostomia, la care orificiul bucal își are originea în blastopor (cu 15 încrengături: Mesozoa, Plathelminthes, Nemathelminthes, Mollusca, Annelida, Arthropoda, Lophophorata etc.) și Deuterostomia, la care orificiul bucal se formează la polul opus blastoporului (care devine anus). Sunt deuterostomiene animalele de la echinoderme la mamifere (cu încrengăturile: Echinedermata, Hemicordata-Stomocordata, Pogonophora, Chaetognatha, apoi cordatele, cu 3 încrengături: Urochordata — tunicierii, Cephalochordata — acraniatele și Vertebrata — craniatele. Vertebratele sunt alcătuite din subîncrengătura Agnatha, vertebrate fără fălci din clasa Cyclostomata și subîncrengătura Gnathostoma — vertebratele cu fălci și membre perechi; gnatostomehi sunt clasificate în supraclasa Pisces, cu clasele Chondrichthyes — peștii cartilaginoși — și Ostcichthyes — peștii osoși — și supraclasa Tetrapoda, cu clasele Amphibia, Reptilia, Aves și Mammalia). (ref. 188)
Am reprodus acest citat, cu toate că este lung și conține mulți termeni tehnici de specialitate, pentru ca cititorul să înțeleagă complexitatea lumii animale care ar fi fost afectată de Potop. Nu este vorba doar de faptul că Noe ar fi luat, de exemplu, doi lei și doi elefanți pe corabie, este în discuție uriașa diversitate a lumii vii, care ar fi fost profund afectată de un astfel de cataclism.
Putem să afirmăm cu siguranță că Noe nu avea cum să cunoască toate animalele care ar fi trăit pe Pământ în vremea aceea. Unele continente și zone geografice nu erau descoperite în vremea sa căci dacă ar fi fost cunoscute atunci aceste cunoștințe s-ar fi transmis după terminarea Potopului generațiilor următoare. America de Nord, America Centrală, America de Sud, Australia și Noua Zeelandă au fost descoperite doar cu câteva sute de ani în urmă, deci nu pe vremea lui Noe. Se pun prea multe misiuni pe umerii imaginarului personaj Noe. Acesta ar fi trebuit să fie un mare constructor de nave, dar în același timp un extraordinar biolog și un mare descoperitor al lumii. Noe nu ar fi putut să facă toate aceste lucruri în același timp și nici un alt om de pe Pământ nu le putea face.
Felul în care animalele sunt distribuite pe Pământ contrazice povestirile biblice despre Potop. Cum ar fi ajuns animalele de pe Muntele Ararat până în Australia, după Potop? Anumite animale se găsesc doar pe continentul australian și nicăieri în altă parte, adică nu trăiesc nicăieri între Muntele Ararat și Australia. Dacă după Potop ar fi plecat de pe Muntele Ararat către Australia, ipoteză de a dreptul ridicolă, o parte din animalele, care în zilele noastre trăiesc în Australia, ar fi rămas pe drum, născând pui și populând astfel regiuni mult mai întinse. Cu alte cuvinte, aria de răspândire a acelor animale ar fi fost mult mai întinsă decât este în momentul de față, dacă punctul din care ar fi plecat ar fi fost Muntele Ararat.
Australia, care pentru Noe ar fi fost un continent necunoscut, s-a separat de Antarctica cu 45 de milioane de ani în urmă și anumite specii de animale au apărut și s-au dezvoltat numai pe continentul australian. (ref. 189)
Câte animale curate ar fi luat Noe pe arcă, o pereche din fiecare sau șapte perechi din fiecare? Cum putea Noe să știe care animale sunt curate și care nu dacă încă nu exista această delimitare, care a fost făcută doar prin legea lui Moise? Ca o contradicție majoră, trebuie semnalat că imediat după Potop, toate animalele au fost considerate curate de Dumnezeu și au fost oferite ca hrană omenirii:
„2. Groază şi frică de voi să aibă toate fiarele pământului; toate păsările cerului, tot ce se mişcă pe pământ şi toţi peştii mării; căci toate acestea vi le-am dat la îndemână. 3. Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde. 4. Numai carne cu sângele ei, în care e viaţa ei, să nu mâncaţi.” (Facerea 9; 2-4)
„Tot ce se mișcă și tot ce trăiește fie-vă spre hrană”. Această propoziție contrazice în mod evident ideea că în vremea lui Noe ar fi existat distincția între animale curate și necurate. Toate animalele au fost curate de vreme ce ele au fost atribuite ca hrană omenirii. Cum a ajuns Dumnezeu să își schimbe părerea și să considere anumite animale necurate? De ce, mai târziu, Isus (Iisus) a declarat că ceea ce intră în gură nu poate să ne spurce, ci doar ceea ce iese din gură? În felul acesta Isus (Iisus) se pare că a desființat distincția dintre animale curate și necurate. (Matei 15; 11)
Evoluția acestei distincții dintre animale curate și animale necurate este cât se poate de paradoxală și poate fi definită ca o contradicție a Bibliei. Dacă unele animale ar fi fost considerate necurate de Dumnezeu, atunci El nu ar fi dat oamenilor ca hrană după Potop „tot ce se mișcă și tot ce trăiește”. Dacă Dumnezeu nu își schimbă principiile de ce și-ar fi schimbat părerea despre hrana oamenilor? În realitate, nu Dumnezeu și-a schimbat părerea, ci scriitorii Bibliei au determinat această contradicție, care ne arată cine este autorul adevărat al textelor biblice și anume oamenii din vechime și nu El. Este probabil ca povestirile despre Potop să fi fost adaptate după instituirea legilor care se refereau la animale curate și necurate. (ref. 190)
Suntem din nou în prezența unei dileme. Dacă Noe ar fi luat câte șapte perechi din animalele curate, atunci numărul animalelor care ar fi fost la bordul corăbiei ar fi depășit cu mult capacitățile ei de transport. Dacă el ar fi luat pe arcă doar câte o pereche din animalele curate, atunci nu am mai avea pe Pământ, oi, capre, vaci, porumbei, etc. deoarece toate aceste animale ar fi fost sacrificate de Noe după Potop. Întrucât lumea este plină de animalele pe care Biblia le consideră curate, înseamnă că Noe ar fi luat pe corabie câte șapte perechi din toate animalele așa zis curate. Dacă ar fi fost așa, atunci în loc de două oi, de exemplu, ar fi fost pe corabie 14 oi etc. Dacă raportăm numărul de animale curate, la care se adaugă cele necurate, la dimensiunile corăbiei lui Noe, atunci disproporția este evidentă. Cum ar putea cineva să creadă că toată Biblia este inspirată de Dumnezeu, dacă ea conține atât de multe contradicții și absurdități? Dacă însăși povestirile despre creație și Potop sunt afectate de așa de multe incoerențe, atunci câte alte texte ale Bibliei, care se bazează pe aceste povestiri, ne prezintă și ele informații false? Deoarece Biblia stă pe o bază neadevărată ea nu poate să constituie, în integralitatea ei, un edificiu puternic și glorios care să îi conducă pe oameni către Dumnezeu.
Pe lângă cele arătate până acum, avem la dispoziție patru argumente decisive, care invalidează povestirile despre Potop. Primul argument se referă la întinderea în timp a perioadei cât apele Potopului au inundat Pământul și efectele acestei durate îndelungate asupra vegetației uscatului. Aceasta este calculația, care are la bază textele din cartea Facerea:
„Biblia spune că Noe avea 600 de ani când apele potopului au venit asupra pământului. Dumnezeu i-a cerut lui Noe să aducă familia sa și toate animalele la bordul corăbiei și șapte zile mai târziu, a început să plouă și Dumnezeu a închis ușa corăbiei. Biblia spune că totul a început „În cel de al șase sutelea an al vieții lui Noe, în luna a doua, în ziua a șaptea a lunii, în aceeași zi în care toate fântânile adâncului s-au pornit, și ferestrele cerului s-au deschis.” (ref. 191)
Deoarece avem la dispoziție date cu privire la momentul când ar fi pornit Potopul și momentul când apele s-ar fi retras complet de pe fața Pământului, putem să calculăm câte zile a fost planeta noastră sub ape.
În cel de al 601-lea an, luna întâi și ziua întâi (cu alte cuvinte de ziua lui Noe), el s-a uitat și a văzut că „fața pământului” era uscată. Dar în aparență nu era încă fermă. În luna a doua și în ziua a 27-tea, pământul era complet uscat și Dumnezeu i-a cerut lui Noe și celor de la bordul corăbiei să o părăsească.
Dacă scădem momentul de început din data când Potopul s-ar fi terminat obținem ceea ce urmează:
„Anul 601, luna a 2 a, ziua a 27-tea (data sfârșitului Potopului) - Anul 600, luna a 2 a, ziua a 17 a (data începutului Potopului) = 1 an, 0 luni, 10 zile” (ref. 192)
- Anul 600, luna a 2 a, ziua a 17 a (data începutului Potopului)
= 1 an, 0 luni, 10 zile” (ref. 192)
Se poate observa că, în conformitate cu Biblia, Pământul ar fi fost acoperit de ape pentru o perioadă de 1 an și zece zile sau 375 de zile în cazul că nu ar fi fost un an bisect, caz în care am fi avut 376 de zile. Nici un fel de vegetație care ar fi crescut pe Pământ la aceea dată nu ar fi putut rezista sub un strat de apă mai mare decât 200 de metrii, pentru o perioadă atât de lungă de timp. Toată vegetația de pe Pământ ar fi fost moartă atunci când corabia lui Noe ar fi ajuns pe vârful Muntelui Ararat. Plantele au nevoie de fotosinteză pentru a supraviețui. Supraviețuirea plantelor, în lipsa fotosintezei, pentru o perioadă de un an și zece zile, ar fi constituit o imposibilitate. Este de remarcat că fotosinteza se realizează în prezența luminii și că lumina nu pătrunde în apă în cantitate suficientă pentru fotosinteză dincolo de 200 de metrii adâncime. Ce este fotosinteza? Următorul citat ne dă răspuns la această întrebare:
„Fotosinteza este procesul de convertire a energiei luminii în energie chimică și depozitarea acesteia în legături de zahăr. Acest proces se produce în plante și în anumite alge (Protista). Plantele au nevoie doar de energia luminii, CO2, și H2O pentru a face zahăr. Procesul de fotosinteză are loc în cloroplaste, care folosesc în mod specific clorofila, pigmentul verde care este implicat în fotosinteză.” (ref. 193)
Pentru ca procesul de fotosinteză să fie posibil, trebuie îndeplinite anumite condiții. Cel puțin una dintre aceste condiții nu ar fi putut să fie îndeplinită în timpului Potopului, dacă acesta ar fi fost un eveniment real. Așa cum am arătat, lumina nu poate să pătrundă sub un strat gros de apă. Să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat cu plantele în timpul Potopului. Un strat de apă de peste 8848 m, înălțimea Munților Himalaya, ar fi acoperit Pământul. Lumina soarelui nu ar fi putut trece prin acest strat de apă pentru a ajunge la plantele care existau pe Pământ și care ar fi fost acoperite de apă. Fără lumina care în mod normal venea de la soare fotosinteza plantelor nu ar mai fi fost posibilă. Fără fotosinteză, toate plantele ar fi murit în cel mult câteva săptămâni. Nu ar fi fost nici o șansă ca plantele să supraviețuiască fără lumină o lungă perioadă de timp. Povestirile biblice au inventat un mijloc, care și acela este inadecvat, pentru salvarea animalelor, dar nu au găsit nici o soluție pentru salvarea plantelor de apa Potopului. Se știe că lumina nu călătorește în interiorul oceanului, în toată plinătatea ei, mai mult de 200 de metrii. (ref. 194)
La o adâncime a oceanului mai mare de 200 de metrii fotosinteza nu mai este posibilă. Dacă majoritatea plantelor ar fi murit din lipsa luminii, atunci și animalele, care până la Potop ar fi fost erbivore, ar fi murit toate din cauză că, după retragerea apelor, nu ar mai fi găsit plante pe care să le mănânce. Chiar dacă imediat după Potop s-ar fi admis și consumul cărnii, lucrul acesta nu ar fi salvat situația cu nimic, deoarece animalele carnivore le-ar fi devorat pe cele erbivore, apoi nu ar mai fi avut ce mânca și ar fi dispărut toate de pe Pământ.
Fără fotosinteză, schimbările de mediu ar fi fost atât de importante încât viața pe Pământ, așa cum o cunoaștem astăzi, ar fi dispărut cu totul. Scenariul prevăzut de către povestirile biblice cu privire la Potop este unul fals, deoarece în conformitate cu el, dacă evenimentul ar fi fost real, animalele nu ar fi putut să fie salvate de arca lui Noe, pentru că plantele nu ar mai fi existat ca să le hrănească.
Următorul citat explică importanța fotosintezei pentru viața de pe Pământ:
„Fotosinteza este incredibil de importantă în multe feluri. Tot ce aparține de un ecosistem este o parte din lanțul trofic. Pomii, alte plante, florile, arbuștii, algele, etc. toate au nevoie de soare pentru a converti lumina soarelui în energie. Iată un exemplu care face înțelegerea mai ușoară. Toate lucrurile pe care le-am enumerat deja nu pot să supraviețuiască fără a folosi fotosinteza. Deci, de exemplu, nu ar mai fi pomi. Fără pomi nu ar mai exista locuri de refugiu pentru un număr de animale diferite. De vreme ce aceste animale nu ar avea locuri unde să se ascundă în mod adecvat, ele ar fi mâncate foarte ușor de prădători. Dacă prădătorii ar mânca toate aceste animale, ar fi o criză de mâncare pentru ei și s-ar putea să nu supraviețuiască. Fiecare ființă vie este dependentă de o alta pentru a supraviețui într-un anumit fel … Deci fără plante nu ar fi animale care să supraviețuiască direct din hrana dată de plante. Și în absența unor astfel de animale nu ar fi animale care să supraviețuiască din hrana obținută de la alte animale. Deci fără fotosinteză nu ar fi plante sau viață animală pe pământ.” (ref. 195)
După Potop, dacă acesta s-ar fi întâmplat cu adevărat, viața terestră nu ar mai fi fost posibilă deoarece pentru un an și zece zile plantele nu ar fi avut acces la lumină și din această cauză ar fi murit. Chiar dacă am reduce această perioadă la nouă sau șapte luni, depinzând de diferite faze ale Potopului, situația ar fi rămas neschimbată.
Cum ar putea fi rezolvată această dilemă? O rezolvare reală nu există, dar ca întotdeauna, apologeții Bibliei au căutat să inventeze niște explicații, care însă nu sunt credibile. Cea mai importantă dintre aceste explicații este aceea că plantele ar fi supraviețuit prin semințele lor, ca și cum aceste semințe nu ar fi fost și ele afectate de moartea plantelor, care ar fi putut muri uneori chiar înainte de a avea semințe. Aceste semințe s-ar fi regăsit în corpul animalelor moarte din cauza apelor Potopului sau adăpostite de copaci sau altă vegetație, care ar fi fost smulse din rădăcini de ape.
Acesta este un argument care nu rezolvă problema deoarece nu toate plantele se înmulțesc prin semințe, unele plante se multiplică prin spori iar altele prin reproducție asexuată. Cum s-ar fi reprodus acele plante după Potop dacă sporii ar fi dispărut, fiind mult mai greu de conservat decât semințele și dacă plantele mamă, care ar fi murit în lipsa fotosintezei, nu puteau da naștere la alte plante, în cazul reproducerii asexuate? Următorul citat explică cum se produce înmulțirea asexuată:
„Reproducția asexuată este atunci când urmașul este din punct de vedere genetic identic cu planta mamă. Reproducția asexuată solicită – și permite – o singură plantă mamă. În majoritatea timpului, ne gândim la doi părinți – un mascul și o femelă – care produc un urmaș. Cu toate acestea, reproducția asexuată folosește doar un părinte. La plante, reproducția asexuată se numește propagare vegetativă.” (ref. 196)
Dacă Potopul ar fi fost adevărat, nici o plantă care folosește reproducerea asexuată nu ar mai fi trăit după retragerea apelor și nu s-ar fi regăsit astăzi pe Pământ. Cele șase zile ale creației nu s-au mai reluat după Potop, deci, o dată dispărute, plantele ar fi rămas pentru totdeauna dispărute. Știm însă că în zilele noastre există plante cu reproducere asexuată, prin urmare, strămoșii lor nu au fost acoperiți de ape pentru o perioadă de un an și 10 zile, cum spune Biblia, căci dacă ar fi fost, ar fi murit în lipsa fotosintezei.
Reproducția asexuată este specifică pentru multiplicarea multor plante. De exemplu, cartofii se reproduc prin bulbii lor. Dacă Potopul ar fi avut loc cu adevărat, atunci toate plantele care, în mod inevitabil, s-ar fi aflat sub un strat de 200 de metrii de apă, pentru cel puțin câteva luni, nu ar fi putut să realizeze fotosinteza, prin urmare ar fi murit.
Plantele care se reproduc asexuat sunt mai puțin rezistente în medii instabile și de aceea este mai puțin probabilă supraviețuirea lor în cazul unui cataclism:
„Deoarece reproducția asexuată nu permite ca evoluția și adaptările să se producă la fel de frecvent ca în reproducția sexuală, propagarea vegetativă nu este avantajoasă pentru plante care trăiesc în medii schimbătoare. În medii instabile, plantele care sunt identice între ele pot să moară toate dintr-o dată. Cu toate acestea, dacă plantele sunt diferențiate genetic, ceea ce rezultă din reproducția sexuală, anumite plante pot să supraviețuiască într-un mediu instabil.” (ref. 197)
Condițiile de mediu în timpul Potopului, în cazul facticității acestuia, ar fi fost de așa natură încât multe plante ar fi dispărut în timpul acelui cataclism. Printre aceste plante dispărute ar fi fost cartofii, fructele de pădure și altele.
Înmulțirea asexuată se poate face și prin spori, dar trebuie remarcat că înmulțirea prin spori are aceleași dezavantaje ca cele care afectează toate formele de reproducere asexuată. Apele Potopului ar fi distrus cele mai multe soiuri de plante care ar fi existat pe Pământ, inclusiv cele care se înmulțesc prin semințe, deoarece așa zisa supraviețuire a unor astfel de semințe în timpul Potopului este o teză puțin probabilă. Anumite experiențe care au fost făcute cu semințe „adormite” nu sunt destul de concludente pentru a susține ideea repopulării în acest fel cu plante după Potop. (ref. 198)
Există argumente care pledează împotriva ideii că Pământul ar fi fost repopulat cu plante prin semințe care s-au aflat în stare de dormitare pe timpul Potopului:
„În realitate, dormitarea semințelor este o situație complicată și implică precondiții de mediu și metabolice precum și câteva forme de repaus. Vasta majoritate a semințelor care dormitează fac lucrul acesta pentru a suporta temperaturi scăzute sau secete prelungite și în apele calde ale Potopului cele mai multe ar fi germinat imediat și s-ar fi sufocat din lipsă de oxigen (cf. Villiers).” (ref. 199)
Semințele duse de apa Potopului nu ar fi reușit totdeauna să ajungă în niște zone geografice unde s-ar fi putut dezvolta conform particularităților lor și unde ar fi ajuns plante mature. Pentru a se dezvolta, semințele ar fi avut nevoie de un sol potrivit, dar apele Potopului ar fi dus la o schimbare a salinității solului și aceasta ar fi afectat negativ creșterea plantelor. Un sol supraîncărcat cu clorură de sodiu (sarea de masă) este dăunător pentru plante. Nivelurile ridicate de clorură de sodiu din sol îngreunează absorbția apei și a altor substanțe. Astfel se încetinește dezvoltarea plantelor și lucrul acesta se reflectă negativ asupra animalelor, consumatoarele acelor plante. (ref. 200)
Câteva semințe care ar fi supraviețuit, din lipsa unui sol adecvat, dar mai ales din lipsa agenților de polenizare, albinele, nu ar fi fost în măsură să ducă la refacerea florei terestre, în urma Potopului. Până când plantele care ar fi supraviețuit, poate de cealaltă parte a globului, și ar fi ajuns să producă polen și nectar, albinele ar fi murit de mult din lipsă de hrană. Plantele care se înmulțesc prin polenizarea făcută de albine ar fi dispărut și ele deoarece nu s-ar fi putut reproduce în lipsa agentului de polenizare. Pe planeta noastră există foarte multe plante care sunt polenizate de albine și lucrul acesta ne arată că nu a existat nici un Potop, deoarece un astfel de eveniment ar fi făcut imposibilă supraviețuirea albinelor, care, conform Bibliei, au fost create o singură dată, în săptămâna creației, adică înainte de Potop.
Dacă, împotriva pronosticurilor, câteva semințe de plante ar fi supraviețuit după Potop și dacă ar fi ajuns la maturitate, ar fi fost căutate cu disperare de animalele erbivore flămânde, care ar fi coborât de pe corabia lui Noe. După un an și zece zile de condiții grele de călătorie și după nu se știe cât timp în care nu mai exista mâncare pentru ele animalele erbivore ar fi devorat orice urmă de plantă ar fi găsit în calea lor.
De altfel, șansa unor semințe de plante de a ajunge la maturitate era cu atât mai redusă cu cât ele constituiau hrana multor păsări care s-ar fi aflat pe arcă. Aceste păsări, ar fi căutat hrană peste tot pe fața Pământului și nu ar fi ocolit semințele dormitând ale unor plante care ar fi fost acoperite de apa Potopului.
Intrând în detaliile absolut necesare pentru elucidarea conținutului povestirilor despre Potop, putem constata că aceste narațiuni sunt de o absurditate fără seamăn și că dacă s-ar fi produs în realitate evenimentul descris de ele nu ar fi permis continuarea vieții pe Pământ, așa cum o cunoaștem noi. Poate că în timp ar fi apărut noi forme de viața, dar ceea ce merită observat este că întreaga creație a lui Dumnezeu ar fi fost distrusă de Potop și nu ar fi putut fi salvată pe corabia lui Noe. Creația lumii în șase zile și Potopul lui Noe sunt două tematici biblice care se contrazic între ele. Dacă Potopul ar fi fost real, lumea de astăzi nu ar mai fi aceeași cu lumea creată de Dumnezeu deoarece plantele și animalele create de El ar fi dispărut cu desăvârșire.
Rămâne să analizăm dacă, în condițiile descrise de Biblie pentru Potop, ar fi fost posibilă supraviețuirea animalelor din mări și oceane. Dacă Potopul ar fi acoperit întreaga suprafață a Pământului cu un strat cu grosimea maximă de 8848 m de apă, înălțimea celui mai înalt pisc de pe Pământ care ar fi trebuit acoperit de apă, conform Bibliei, toate animalele marine ar fi trebuit să se adapteze la această schimbare. Ar fi putut ele oare, ca într-un interval de timp relativ scurt, să facă față unei astfel de schimbări radicale? Venind atât de deasupra, sub forma ploii, dar și de dedesubt, probabil apă fierbinte sau lavă asemănătoare unor erupții vulcanice, nivelul apei ar fi crescut repede pe Pământ, dar lumina soarelui nu pătrunde în apă, în cantitate suficientă pentru a se efectua fotosinteza, mai mult decât până la adâncimea de 200 m.
Trăind la adâncimi mai mici de 200 m, multe animale marine ar fi trebuit să se ridice la noul nivel al apei unde însă ar fi trecut de la apa sărată a oceanului la un strat inevitabil de apă dulce, care ar fi provenit de la ploaia care ar fi inundat Pământul, în timpul Potopului. Problema este că o bună parte din fauna marină ar fi dispărut în astfel de condiții deoarece mulți pești și alte animale marine sunt specializate în a trăi fie în apă sărată, fie în apă dulce. Peștii care pot să trăiască atât în apă sărată cât și apă dulce sunt o minoritate. Acești pești se numesc eurihaline. (ref. 201)
Dacă Potopul ar fi fost adevărat, atunci în mările și oceanele de pe Pământ ar trăi numai eurihaline, deoarece toate celelalte animale marine ar fi murit din cauza trecerii bruște de la apa sărată la apa dulce, în timpul Potopului.
Următorul citat explică de ce apa de ploaie nu este sărată:
„Când apa se evaporă din ocean, numai molecule pure de H2O sunt angrenate – la bază este energia care transformă apa din formă lichidă în formă de vapori. Particulele de sare sunt, în esență, lăsate în urmă.” (ref. 202)
Marea majoritate a animalelor, care trăiesc în oceane, se găsesc aproape de suprafață și au nevoie de lumină. Ele ar începe să caute lumina, dacă din orice motiv lumina ar dispărea din teritoriul lor. Citatul următor se referă la această constatare:
„Numai stratul superior al oceanului primește destulă lumină pentru a susține plantele și partea cea mai abundentă a vieții animale este înghesuită în primii 200 de metrii. (ref. 203)
Multe animale marine se hrănesc cu plante și dacă plantele marine ar dispărea din lipsa luminii, animalele care se hrănesc cu acele plante ar dispărea și ele. După un astfel de eveniment, animalele carnivore, lipsite de hrană, ar intra în categoria animalelor dispărute. Moartea plantelor marine ar fi antrenat în final o catastrofă ecologică care ar fi afectat toate viețuitoarele care trăiesc în mări și oceane.
Lipsa plantelor de uscat și marine ar fi afectat negativ procesul de transformare al CO2 în Oxigen cu efecte tragice pentru viețuitoarele rămase pe Pământ, dacă astfel de viețuitoare ar mai fi existat după trecerea a unui an și zece zile de la începutul Potopului. Atât solul cât și atmosfera nu ar fi fost de loc favorabile refacerii florei pe Pământ și singura speranță ar fi stat în niște semințe care ar fi dormitat în această perioadă de timp. Cu toate acestea, o astfel de speranță ar fi avut puține șanse de realizare deoarece toate condițiile ar fi fost împotriva ei. Plantele cu înmulțire asexuată nu ar fi rezistat în nici un fel apelor Potopului și ar fi dispărut cu desăvârșire și faptul că ele încă există pe suprafața Pământului este dovada clară că povestirile despre Potop sunt mituri și nimic altceva.
În oceane se găsesc două tipuri diferite de plante. Anumite plante au rădăcini care sunt atașate de fundul oceanului și altele nu au rădăcini, ci plutesc la suprafață. Plantele cu rădăcini se găsesc numai în apele puțin adânci deoarece ele nu pot realiza fotosinteza în apele adânci. (ref. 204)
În timpul Potopului, toate plantele cu rădăcini ar fi dispărut, fiind acoperite de apă și împiedicate să îndeplinească procesul de fotosinteză. Plantele care plutesc la suprafața oceanului s-ar fi ridicat o dată cu apele, dar hrănirea animalelor care folosesc aceste plante ar fi fost profund perturbată din cauza mișcărilor violente în dinamica apelor.
Care ar fi fost mediul de viață pe Pământ după Potop? Coborând de pe corabia lui Noe, animalele ar fi fost înfometate deoarece toate proviziile de hrană ar fi fost de mult epuizate. Animalele carnivore ar fi atacat pe cele erbivore la coborârea de pe corabie, deoarece aceasta ar fi fost singura sursă de hrană disponibilă pentru ele. În felul acesta, animalele erbivore fiind reprezentate de doar o pereche din fiecare specie, Pământul ar fi rămas fără animale erbivore destul de repede. Chiar dacă nu ar fi fost mâncate de animalele carnivore, animalele erbivore ar fi murit de foame oricum deoarece plantele care ar fi fost acoperite de apă ar fi murit din lipsa fotosintezei lăsând animalele erbivore fără hrană.
Datorită dimensiunilor ei, corabia lui Noe nu ar fi permis transportul unei cantități prea mari de hrană pentru animale iar mediul terestru, la ieșirea de pe corabie ar fi fost devastat de Potop în așa măsură încât nu s-ar mai fi găsit nici un fel de hrană vegetală pentru animale. Scriitorii cărți Facerea s-au gândit la o soluție care, l-a prima vedere, ar fi dus la salvarea animalelor de pe Pământ, adică la corabia lui Noe. În același timp, cei care au scris acele texte nu s-au gândit de loc că nu doar animalele dar și plantele ar fi fost amenințate, în egală măsură de Potop, deoarece și unele și celelalte ar fi fost înecate de ape. Lucrul acesta ne dovedește o dată în plus că povestirile privitoare la Potop nu sunt inspirate de Dumnezeu, ci își au originea în imaginația defectuoasă a unor oameni, care au trăit în vremuri străvechi.
Pe lângă animale și plante, ar fi fost și alte organisme care ar fi trebuit salvate de apele Potopului. Virușii nu sunt considerați animale, ci o categorie specială de ființe, care pentru a fi salvați de Potop trebuiau și ei să se găsească pe Arca lui Noe. Virușii nu se înmulțesc decât în corpurile animalelor și ai plantelor deci multitudinea de viruși ar fi trebuit să fie găzduită de animalele de pe corabie. O bună parte din viruși produc viroze, boli foarte periculoase și câteodată mortale.
Alături de viruși, pe Arca lui Noe ar fi trebuit să fie și bacterii, atât cele bune cât și cele rele. Există și microorganisme care produc boli specifice pentru oameni, de exemplu, bolile cu transmitere sexuală. Sifilisul ar fi fost o boală pe care trebuiau să o poarte cu ei oamenii de pe corabie, pentru ca ea să apară și după Potop. Sifilisul nu poate fi considerată o boală apărută din senin, după Potop, deoarece s-a descoperit că această boală a afectat și scheletele considerate că au aparținut oamenilor de Neanderthal. Scuza că numai Noe ar fi fost sfânt, dar familia sa ar fi fost constituită și din oameni păcătoși este ridicolă, deoarece dacă pe corabie au fost oameni păcătoși înseamnă că moartea a milioane de oameni care au rămas în afara corăbiei, pe motivul că erau păcătoși, nu este în nici un caz justificată. (ref. 205)
Sifilisul este o infecție cu transmitere sexuală cauzată de bacteria spirochetă Treponema pallidum subspecia pallidum. (ref. 206)
Cine a creat Treponema pallidum? Dacă Dumnezeu a creat tot ceea ce există, în săptămâna creației, atunci tot El a creat și această bacterie spirochetă care generează o boală gravă, cu transmitere sexuală. Această bacterie nu putea să apară spontan după Potop și dacă am admite o astfel de posibilitate, atunci am contrazice principiul că Dumnezeu este singurul Creator. De ce ar fi creat Dumnezeu o bacterie spirochetă care să îmbolnăvească și să aducă suferință multora? Cineva ar putea să răspundă că în felul acesta Dumnezeu pedepsește păcatele oamenilor.
Dacă lucrul acesta ar fi adevărat, atunci înseamnă că Dumnezeu se face vinovat de tot răul care există pe Pământ. Cele câteva miracole de vindecare care se întâmplă în zilele noastre nu ar putea să compenseze răul făcut de mulțimea de microorganisme create de Dumnezeu care sunt generatoare de boli periculoase. Dacă ne bazăm pe credință, atunci credința mea este că mulțimea de viruși și bacterii dăunătoare omenirii este rezultatul evoluției lumii naturale și nu creația directă a lui Dumnezeu. Argumentul pe care îl aduc este acela că Dumnezeu, fiind iubitor și generos, nu poate să genereze în mod intenționat atâta suferință oamenilor. De altfel, existența bolilor nu reduce cu nimic gradul de imoralitate a oamenilor, mai mult, îi determină pe mulți să vadă în Dumnezeu un stăpân autoritar și nemilos și de aceea mulți oameni renunță la credința în El.
Virușii și bacteriile dăunătoare oamenilor au apărut prin evoluția naturii, iar natura nu ia în considerare aspecte morale, ea funcționează pe alte criterii. De exemplu, natura nu consideră animalele carnivore imorale pentru că își ucid prada, ea le-a creat să acționeze în acest fel. Dacă am admite că Dumnezeu a creat carnivorele și nu natura, atunci ar trebui să fim de acord că El este indiferent față de suferința unor ființe vii.
Citatul care urmează ne oferă câteva informații suplimentare despre viruși:
„Un virus este un organism microscopic care se poate replica numai în interiorul celulelor unui organism gazdă. Marea majoritate a virușilor sunt atât de mici încât pot fi observați numai cu mijloace optice speciale. Virușii infectează tot felul de organisme, de exemplu, animale și plante dar și bacterii și archaea. Aproximativ 5000 de viruși diferiți au fost descriși în detaliu până în prezent, cu toate că se presupune că există milioane de tipuri diferite.” (ref. 207)
Virușii pot să provoace multe feluri de boli la animale și dacă toți virușii existenți pe Pământ ar fi trebuit să fie prezenți în corpurile animalelor de pe arcă, nimic bun nu era de așteptat să se întâmple:
„Virușii care afectează animalele sunt asociați cu o varietate de boli umane. Câțiva dintre ei urmează modelul clasic al bolilor acute, unde simptomele se înrăutățesc pentru o perioadă scurtă de timp urmată de eliminarea virusului din corp de către sistemul imunitar cu eventuala recuperare în urma infecției. Exemple de boli virale acute sunt viroza comuna și influenza. Alți viruși cauzează infecții cronice de lungă durată, cum ar fi virusul care cauzează hepatita C, în timp ce alții, cum ar fi virusul herpes simplex, cauzează numai simptome intermitente.” (ref. 208)
Având în vedere marea aglomerare de ființe vii de pe arcă, împreună cu lipsa aproape totală a condițiilor de igienă necesare întreținerii unui mediu sănătos, atât de mulți viruși ar fi generat nenumărate boli pentru oameni și animale. Mijloacele medicale la aceea vreme fiind ca și inexistente, arca lui Noe ar fi devenit, dacă ar fi existat cu adevărat, centrul unor epidemii devastatoare pentru oamenii și animalele care călătoreau cu ea.
Întreaga relatare, conținută de povestirile biblice despre Potop, este cât se poate de absurdă din toate punctele de vedere. Dumnezeu ar fi fost nemulțumit de moralitatea ființelor vii de pe Pământ, oameni și animale, și ar fi ales un om moral care să ducă specia umană mai departe, împreună cu familia lui, despre care nu se știe dacă ar fi fost la fel de morală. În cazul oamenilor se putea stabili că Noe a fost un om drept, dar în cazul animalelor alegerea între animale ar fi fost imposibilă, deoarece ele nu sunt nici drepte, nici nedrepte. La fel de „nedrepte” cum au urcat pe corabie, tot la fel au și coborât, deoarece dreptatea nu joacă nici un rol în lumea animală. Dacă așa stau lucrurile, de ce a mai omorât Dumnezeu atâtea animale fără rost? Nu există nici un răspuns logic la această întrebare, deoarece povestirile despre Potop sunt doar pură fantezie care nu urmează rațiunile realității.
În cazul în care Potopul s-ar fi produs așa cum îl descrie Biblia, salvarea animalelor pe o corabie ar fi fost imposibilă, atât datorită condițiilor improprii din timpul călătoriei cât și din cauza stării mediului de după retragerea apelor. Hrana ar fi lipsit cu desăvârșire, animalele carnivore le-ar fi ucis pe cele erbivore, și aerul ar fi fost irespirabil, din cauza absenței plantelor care ar fi produs oxigen.
Două întrebări se impun cu necesitate. De unde a venit apa și unde s-a scurs după Potop? La prima întrebare răspunsul este unul mitologic conform naturii povestirilor care relatează acel presupus eveniment. Apa ar fi venit din două locuri. A curs prin niște ferestre sau jgheaburi care ar fi existat în cer. Să nu uităm că, în conformitate cu povestirile biblice, Dumnezeu ar fi creat o tărie care ar fi separat apele de deasupra tăriei, adică a cerului, de apele de dedesubtul tăriei. Apele de deasupra ar fi putut ajunge pe Pământ, atunci când Dumnezeu ar fi deschis ferestrele sau ar fi lăsat jgheaburile să ducă apa pe planeta noastră. Totul nu reprezintă decât o imaginație neadecvată realității. La această descriere se adaugă și niște presupuse izvoare ale adâncului care și ele ar fi contribuit la creșterea nivelului apelor.
„6. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!” Şi a fost aşa. 7. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei.” (Facerea 1; 6-7)
Supoziția pe care se bazează narațiunile cu privire la Potop se fundamentează pe expresia „apele cele de deasupra tăriei”. Aceasta este o supoziție falsă deoarece nu există ape în formă continuă deasupra tăriei, adică deasupra cerului. Mai întâi, că nu există nici o tărie, adică nici un firmament care să țină niște presupuse ape departe de Pământ. Cerul, în sensul cel mai general al termenului, include întreaga vastitate a cosmosului. Înțeles ca și atmosferă a Pământului, cerul nu se termină cu niște ape care ar putea să vină pe planetă când se deschid ferestrele sau jgheaburile care le rețin.
„11. În anul şase sute al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, chiar în acea zi, s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului; 12. Şi a plouat pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi.” (Facerea 7; 11-12)
Expresia „apele cele de deasupra tăriei” pe care o găsim în Facerea capitolul 1, versetul 7, reprezintă o altă falsă percepție a realității. Ca întotdeauna, unii comentatori care interpretează Biblia literal, au încercat să găsească o „soluție” la problema provenienței apei care ar fi generat Potopul pe Pământ. Ei spun că nu este o problemă dacă nu putem să găsim o cantitate mare de apă în spațiul cosmic, concentrată într-un singur loc, deoarece apa ar fi deasupra stelelor, la marginea universului:
„Dr. Russell Humphreys a argumentat spunând că deoarece Facerea 1; 17 ne spune că Dumnezeu a pus soarele, luna și stelele „în întinderea cerului” înseamnă că întinderea include cel puțin spațiul interstelar și astfel apele de deasupra tăriei din Facerea 1; 7 ar fi deasupra stelelor la marginea universului.” (ref. 209)
În conformitate cu această opinie, ploaia care a venit pe Pământ în timpul Potopului s-ar fi format la marginile universului. Acolo unde nu există respect pentru știință, apar tot felul de opinii aberante care nu fac decât să confirme că în realitate nu există nici un fel de soluții pentru astfel de probleme. Dacă pornim de la premisa că Biblia nu poate greși, în loc să observăm ce este posibil și ce nu, ajungem să credem tot felul de explicații care contrazic flagrant lumea reală.
De unde ar fi putut să provină ploaia care ar fi acoperit și cel mai înalt pisc montan de pe Pământ, Muntele Everest, cu o înălțime de 8848 de metrii? Din cer nu a putut să vină o astfel de cantitate de ploaie și nici de pe Pământ. De ce nu putea să provină ploaia din evaporarea apelor de pe Pământ? Deoarece, o dată evaporată din oceane, apa s-ar fi întors înapoi sub formă de ploaie și nivelul apei ar fi rămas același ca și înainte de Potop. O dată plecate din oceane, prin evaporare, apele ar fi lăsat un gol care s-ar fi umplut prin revărsările de ploaie din timpul Potopului și nivelul general al apelor ar fi rămas neschimbat. Apele Potopului trebuiau să acopere în egală măsură atât oceanele cât și uscatul pentru a reuși să depășească înălțimea celor mai înalți munți de pe Pământ.
Trebuie însă să luăm în considerare și așa zisele „izvoare ale adâncului”, care însă transformă întregul scenariu într-un cataclism fără speranță pentru salvarea oamenilor și animalelor de pe corabie. „Izvoarele adâncului” nu pot să fie nimic altceva decât niște erupții vulcanice la adâncime, care ar fi dus la niște perturbări majore ale vieții în oceane.
O altă enormitate prezumată de Biblie este aceea că, deși existau ape pe Pământ, totuși nu a existat ploaie până la Potop. Curcubeul ar fi apărut pentru prima dată după Potop, cu toate că dacă ar fi plouat și înainte de acel presupus eveniment, atunci curcubeul ar fi trebuit să fie ceva obișnuit în timp de ploaie.
Dacă până la Potop nu a existat ploaie pe Pământ, care a fost circuitul apei în natură? În mod natural, apa se evaporă din oceane, lacuri, râuri etc. și apoi se condensează formând norii. Apa condensată, în anumite condiții, devine din nou lichidă și se transformă în ploaia care completează sursele de apă și care udă Pământul. Evaporarea, fără condensare și din nou lichefiere a apei, nu are nici un sens. Un circuit incomplet al apei ar fi însemnat un proces continuu de evaporare dar fără recuperarea apei prin lichefierea care vine în urma condensării. Este evident că autorii povestirilor biblice despre Potop nu cunoșteau circuitul apei în natură. De aceea ei credeau că apa de la ploaie vine dintr-un rezervor care se află deasupra cerului și că ea este împiedicată să vină pe Pământ de către niște ferestre sau jgheaburi pe care le deschide Dumnezeu, atunci când dorește. O astfel de concepție despre modul în care apa circulă în natură poate să fie pusă pe seama ignoranței oamenilor din aceea perioadă istorică, dar nu are cum să fie atribuită lui Dumnezeu. Pe lângă alte motive este și acesta un considerent pentru care putem să conchidem că cele două povestiri ale Potopului nu au fost inspirate de Dumnezeu.
Următorul citat se referă la prezumția biblică după care nu a existat ploaie pe Pământ înainte de Potop:
„Scriptura ne spune surprinzător de puțin despre condițiile climatice dinainte de Potop. Bazați pe câteva versuri indirecte, creaționiștii adepți ai vârstei tinere a pământului au speculat că o cupolă de vapori a acoperit pământul până când a căzut prima ploaie în timpul Potopului. În timp, această opinie a devenit dogmă pentru anumiți Creștini. Mai târziu, când modele matematice au contrazis teoria cupolei de vapori, mulți creaționiști au abandonat ideea unei cupole și aceea că nu a existat ploaie înainte de Potop. În timp, credința că a plouat înainte de Potop a devenit o nouă dogmă.” (ref. 210)
Dacă modelul unei cupole nu se poate demonstra, deoarece nu s-a putut stabili că o forță fizică cunoscută ar fi capabilă să suspende o cantitate atât de mare de vapori de apă în atmosferă, fără complicații majore, cum ar fi un efect de seră masiv, probabil că nu a fost totuși o cupolă care să explice aprovizionarea cu apă a plantelor. Dacă ploaia nu s-a produs pe Pământ până la Potop udatul plantelor este o problemă nerezolvată. De asemenea, dacă curcubeul a apărut numai după Potop, ca un semn a lui Dumnezeu pentru oameni, înseamnă că și ploaia a apărut în aceeași perioadă de timp.
Ipoteza susținută de Biblie, conform căreia nu ar fi existat ploaie până la Potop este absurdă. Fără ploaie nu ar fi existat râuri cu apă dulce, deci apa sărată, care nu putea să fie consumată de oameni și animale, ar fi prevalat pe Pământ. Când Dumnezeu a separat apele de la suprafața Pământului de cele de deasupra cerului, apele de la suprafața planetei noastre ar fi fost toate sărate, dacă El nu ar fi creat și râurile. Aceste râuri însă, o dată create, aveau nevoie continuă de aprovizionarea cu apă de la ploi ca să compenseze apa care se evapora. Apa de la ploi completează apa dulce din râuri și de aceea aceasta nu are gust sărat. (ref. 211)
Fără ploaie, apa din râuri ar fi fost sărată pentru că ea poartă numeroase substanțe pe care le găsește în calea ei. În acest caz, viața așa cum o cunoaștem pe Pământ, ar fi fost imposibilă deoarece apa sărată nu ar fi fost potrivită pentru plante și pentru animale. Chiar dacă plantele au nevoie de sare pentru a realiza procesele lor chimice, prea multă sare poate cauza moartea plantelor terestre. (ref. 212)
Atunci când Dumnezeu ar fi separat apele de dedesubtul cerului de apele de deasupra cerului, toate apele fiind la un loc, înseamnă că toate erau sărate, așa cum sunt oceanele și mările de pe Pământ. Dacă apele de deasupra cerului ar fi ajuns pe Pământ, în timpul Potopului, atunci acestea, deoarece erau sărate, ar fi fost un factor în plus pentru distrugerea mediului terestru al planetei noastre. Aceasta este doar o speculație, deoarece se știe că nu există ape deasupra cerului care ar fi venit pe Pământ în timpul Potopului. Cu toate acestea, cine ajunge să creadă că Potopul a fost un eveniment real, atunci trebuie să accepte toate naivitățile și absurditățile care sunt legate de acest episod, cum ar fi existența unor ferestre sau jgheaburi în cer. În același timp, cine crede descrierile creației pe care le prezintă cartea Facerea, trebuie să își pună și problemele aberante pe care le avansează acestea. Apele care inițial ar fi ocupat întregul univers, în realitate nu au existat de loc, dar dacă ar fi existat, după logica Bibliei ar fi fost sărate, așa cum sunt apele oceanelor de care au fost despărțite, făcând imposibilă viața pe Pământ, după Potop.
Dacă curcubeul ar fi existat înaintea Potopului, atunci el și-ar fi pierdut valoarea de semn al legământului dintre Dumnezeu și viețuitoarele de pe Pământ. Curcubeul ar fi fost ceva obișnuit nu ceva deosebit, ceva ce ar fi așezat Dumnezeu printre nori doar după Potop. Dumnezeu, în Biblie, s-a exprimat folosind timpul prezent cu privire la curcubeu, nu la timpul trecut. Curcubeul deci, după Potop, este văzut de textul biblic ca fiind ceva nou, care ar fi fost pus de Dumnezeu ca un semn în nori, nu ca ceva care ar fi existat și înainte de acel eveniment:
„8. Şi a mai grăit Dumnezeu cu Noe şi cu fiii lui, care erau cu el, şi a zis: 9. „Iată Eu închei legământul Meu cu voi, cu urmaşii voştri. 10. Şi cu tot sufletul viu, care este cu voi: cu păsările, cu animalele şi cu toate fiarele pământului, care sunt cu voi, cu toate vietăţile pământului câte au ieşit din corabie; 11. Şi închei acest legământ cu voi, că nu voi mai pierde tot trupul cu apele potopului şi nu va mai fi potop, ca să pustiască pământul”. 12. Apoi a mai zis iarăşi Domnul Dumnezeu către Noe: „Iată, ca semn al legământului, pe care-l închei cu voi şi cu tot sufletul viu ce este cu voi din neam în neam şi de-a pururi, 13. Pun curcubeul Meu în nori, ca să fie semn al legământului dintre Mine şi pământ. 14. Când voi aduce nori deasupra pământului, se va arăta curcubeul Meu în nori, 15. Şi-Mi voi aduce aminte de legământul Meu, pe care l-am încheiat cu voi şi cu tot sufletul viu şi cu tot trupul, şi nu va mai fi apa potop, spre pierzarea a toată făptura. 16. Va fi deci curcubeul Meu în nori şi-l voi vedea, şi-Mi voi aduce aminte de legământul veşnic dintre Mine şi pământ şi tot sufletul viu din tot trupul ce este pe pământ!” 17. Şi iarăşi a zis Dumnezeu către Noe: „Acesta este semnul legământului, pe care Eu l-am încheiat între Mine şi tot trupul care este pe pământ”. (Facerea 9; 8-17)
Dacă Dumnezeu nu ar vedea curcubeul, atunci ar exista riscul ca ploaia să se transforme în Potop. Norii, însă, nu sunt aduși de Dumnezeu în mod supranatural, ei sunt un fenomen natural care este rezultatul circuitului apei în natură. Din text rezultă că Dumnezeu este Acela care aduce norii pe Pământ și că, dacă nu ar exista curcubeul, ar fi posibil ca El să uite că nu dorește să mai aducă Potopul pe Pământ și astfel din cauza venirii norilor să apară din nou Potopul. Acest text folosește, în mod evident, un limbaj mitologic și nu are de ce să fie considerat ca fiind expresia unui fapt real.
Folosirea unui fenomen natural, curcubeul, ca semn de către Dumnezeu generează multe probleme. Un fenomen natural se produce atunci când sunt întrunite condițiile necesare realizării lui. Lucrul acesta nu are nimic a face cu posibilitatea unui Potop universal. În multe ocazii, atunci când plouă, apare curcubeul pe cer, cu toate că nu există nici un pericol de a se produce un Potop universal. Dumnezeu ar avea nevoie, atunci când ar aduce norii, de un semn care să îi reamintească să nu declanșeze din nou Potopul pe Pământ, căci altfel ar putea să uite și ar distruge din nou Pământul, chiar înainte de a se construi o arcă. Oare Dumnezeu ar putea declanșa un potop pe Pământ din greșeală, dacă nu ar exista curcubeul? Suntem pe teritoriul mitologiei de unde a dispărut orice raționalitate. Este bine să știm totuși că nimic nu ne obligă să credem aberațiile biblice, nici măcar credința în Dumnezeu.
O altă temă interesantă este aceea care se referă la locul unde ar fi fost situată Grădina Eden. Teologi, istorici, oameni de știință sau oamenii obișnuiți au încercat de secole să dea răspuns la această întrebare. Edenul a fost „localizat” în tot atât de multe locuri diferite cât a fost și dispăruta Atlantidă. Anumiți părinți din vremurile timpurii ale Bisericii și de asemenea autori clasici târzii au sugerat că s-ar fi putut întinde în Mongolia, India sau Etiopia. Ei și-au bazat teoriile lor pe cunoscuta vechime a civilizațiilor acestor regiuni și pe faptul că misterioasele râuri Pison și Gihon trebuie asociate cu celelalte două mari râuri ale lumii antice, Nilul și Gangele. (ref. 213)
Grădina Eden nu a existat niciodată pe Pământ și căutarea ei reprezintă o goană după himere. Efortul făcut pentru găsirea unui lucru care nu a fost pierdut pentru că nu a fost o realitate poate conduce la multe ipoteze hazardate. De exemplu, Juris Zarins consideră că Edenul, despre care se vorbește în cartea Facerea, se găsește sub apele Golfului Persic. (ref. 214)
Mulți comentatori văd în malurile râului Eufrat o posibilă locație pentru Grădina Eden. Râul Eufrat este cel mai lung curs de apă din Asia de sud-est. Cursul acesta de apă a asigurat condițiile necesare care au dus la prima înflorire a civilizației, în Sumer datând cu aproximație din cel de al 4-lea mileniu Î. H. Multe orașe străvechi importante au fost așezate în această zonă geografică, cum ar fi: Nippur, Shuruppak, Uruk, Eridu, și Ur (unde a fost născut Avraam). Pentru mai multe secole, aceasta a fost limita estică a controlului egiptean și roman în regiune, constituind astfel o zonă foarte importantă. (ref. 215)
Este important să ne reamintim că miturile care provin de la civilizația sumeriană conțin și ele relatări despre un așa zis Potop și este foarte posibil ca aceste relatări să constituie sursa de influență pentru povestirile biblice referitoare la acel eveniment imaginar. Civilizația sumeriană este anterioară civilizație ebraice. Textele sumeriene vorbesc de vizita pe Pământ a locuitorilor unei alte planete, numită Nibiru, care au venit să caute aur necesar pentru refacerea atmosferei planetei lor. Se presupune că ei ar fi modificat genetic hominizii existenți la aceea dată pe Pământ, transformându-i în lucrători. Acești vizitatori ai Pământului au fost numiți Anunnaki. (ref. 216)
Printre orașele cele mai importante din Sumer se număra și Ur, unde Biblia ne spune că a trăit Avraam, înainte să vină în țara unde l-a adus Dumnezeu. Există, fără îndoială, o mare apropiere între miturile din Sumer și miturile biblice deoarece ele au multe lucruri în comun. Este probabil ca originea narațiunilor biblice despre creație să nu se afle în altă parte decât în vizita unor extratereștrii pe Pământ, în vremurile străvechi ale civilizației. Dacă ar fi așa, atunci originalul unde trebuie căutată o mai mare apropiere față de realitate sunt scrierile sumeriene.
Întorcându-ne la originea apei pe Pământ mai rămâne de analizat expresia „izvoarele adâncului celui mare” folosită de Biblie, în cartea Facerea 7;11. Această expresie nu înseamnă o sursă masivă, aflată în adâncul oceanelor, gata oricând să cedeze mai multă apă. Există apă în interiorul Pământului dar ea este reținută în stratul de rocă, nu se află în stare liberă, gata oricând să intre în oceane.
Există și opinia conform căreia expresia „izvoarele adâncului celui mare” se poate explica prin existența unor erupții vulcanice:
„Există multe roci vulcanice răspândite între straturile de fosile printre celelalte roci – straturi care au fost în mod evident depuse în timpul Potopului lui Noe. Prin urmare este destul de plauzibil ca aceste izvoare ale adâncului celui mare a presupus o serie de erupții vulcanice cu mari cantități de apă trecând prin sol. Este interesant că până la 70 de procente sau mai mult din ceea ce rezultă din erupțiile vulcanice în zilele noastre este apă, de multe ori în forma aburilor.” (ref. 217)
O astfel de teorie nu este acceptabilă. O activitate vulcanică extremă, capabilă să urce nivelul oceanelor cu aproximativ 8848 de metrii, ar fi transformat mediul marin și terestru în așa fel încât viața pe Pământ nu ar fi putut continua în formele în care Biblia ne spune că ar fi fost creată de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, toată creația lui Dumnezeu pe Pământ ar fi dispărut fără urme, dacă în timpul unui așa zis Potop ar fi avut loc o activitate vulcanică foarte importantă pe planeta noastră. O astfel de activitate vulcanică ar fi determinat o încălzire a apei la un nivel care ar fi afectat supraviețuirea animalelor marine. Împreună cu apă, vulcanii ar fi produs lavă și material toxic care ar fi transformat în mod radical mediul marin dar și pe cel terestru. O iarnă vulcanică de proporții ar fi făcut imposibilă supraviețuirea animalelor și a oamenilor de pe corabia lui Noe.
O altă problemă majoră care se referă la coerența textelor biblice privitoare la Potop este aceea a modului în care s-ar fi retras apele de pe Pământ, în urma acelui eveniment. Cantitatea de apă totală pe pământ este aceeași, în formă lichidă, gazoasă sau solidă. Apa evaporată din mări și oceane, reîntoarsă pe Pământ sub formă de ploaie, nu ar fi putut niciodată să acopere cele mai înalte piscuri ale munților tereștrii.
„Volumul total de apa de pe planeta noastră este estimat undeva la 1386 miliarde km³. Acest volum este constant si echilibrat, adică exista aceeași cantitate de apa pe Pământ astăzi, ca si acum miliarde de ani. Acesta se datorează faptului ca apa face parte dintr-un proces continuu denumit circuitul hidrologic sau mai simplu ciclul apei.” (ref. 218)
Potopul este un mit care conține multe elemente absurde. Dacă ar fi fost real, acest eveniment ar fi presupus ca o cantitate suplimentară de apă, din afara circuitului apei pe Pământ, să vină din cer pe planeta noastră și apoi să se scurgă undeva în neant, la fel de fantomatic, cum a și venit. Este deasupra oricărei îndoieli că o asemenea cantitate de apă nu putea să vină de undeva din cer în timpul Potopului și nici nu se putea întoarce de unde a venit, după terminarea acestuia. Așa cum am arătat, presupoziția că la marginile universului s-ar afla o cantitate compactă de apă, gata să vină pe Pământ, este ridicolă și chiar dacă, prin absurd, am admite că ar exista, aceasta nu ar avea cum să ajungă pe Pământ sub forma unei ploi abundente.
După Potop, o cantitate incredibil de mare de apă ar fi trebuit să dispară fără urmă, într-o relativ scurtă perioadă de timp. Putem să observăm că așa zișii apărători ai adevărului biblic se acoperă din nou de ridicol încercând să explice acest fenomen inexplicabil. Unii dintre acești apologeți consideră că înainte de terminarea Potopului, în interiorul unei perioade de timp de numai câteva săptămâni, Dumnezeu ar fi creat pe Pământ alți munți, mai înalți decât cei care existau până atunci, pe care i-ar fi ridicat deasupra noului nivel al apei. Cei care avansează această teorie nu sunt doar naivi dar, îi cred naivi pe cei care citesc explicațiile lor. Citatul următor ne oferă un exemplu de acest gen de imaginație:
„Există un număr de pasaje din Scriptură care identifică apele Potopului cu mările din zilele noastre (Amos 9:6 și Iov 38:8-11 a se nota „valuri”). Dacă apele sunt încă aici, de ce nu sunt munții înalți acoperiți cu apă, așa cum erau în zilele lui Noe? Psalmul 104 sugerează un răspuns. După ce apele au acoperit munții (versetul 6), Dumnezeu le-a certat și ele au fugit (versetul 7); munții s-au ridicat, văile s-au scufundat (versetul 8) și Dumnezeu a stabilit o limită în așa fel încât ele să nu mai acopere niciodată Pământul (versetul 9). Sunt aceleași ape!” (ref. 219)
Idea este că apa ar fi fost la un nivel mai scăzut decât în zilele noastre și că apele Potopului ar fi ridicat nivelul apei la înălțimea celor mai înalți munți, care se aflau atunci pe Pământ. Așa cum am arătat, lucrul acesta nu se putea întâmpla deoarece apele Potopului trebuiau să provină din altă parte decât din evaporarea mărilor și oceanelor. O parte din ape puteau să provină din „izvoarele adâncului celui mare” dar acestea nu au fost considerat de Biblie o sursă suficientă de apă și de aceea se vorbește și despre o ploaie care ar fi curs pe Pământ 40 de zile și 40 de nopți. Ploaia nu putea să ridice nivelul mărilor și oceanelor căci ar fi fost doar o compensare a evaporării necesare producerii ei. Dacă „izvoarele adâncului celui mare” ar fi fost suficiente pentru a ridica apa la nivelul celor mai înalți munți, existenți la aceea dată pe Pământ, de ce ar fi dat Dumnezeu o ploaie care nu făcea decât să încurce pasagerii aflați pe corabia lui Noe? Nu există nici o explicație pentru o astfel de situație.
După Potop, Dumnezeu ar fi reorganizat Pământul și ar fi reașezat plăcile tectonice pentru a genera munți noi, cum ar fi Munții Himalaia, cu punctul cel mai înalt Muntele Everest, care are o înălțime de 8848 de metrii. În acest caz, Munții Himalaia și alți munți înalți ar trebui să fie foarte tineri, fiind creați în timpul Potopului. În conformitate cu datele conținute de Biblie, Potopul ar trebui să fie plasat în timp cu aproximativ 2304 ani înainte de Hristos. (ref. 220)
Astfel de opinii nu au nimic a face cu istoria adevărată a Pământului. Studiile științifice plasează formarea Munților Himalaia nu mai înainte de 25 milioane de ani în urmă. (ref. 221)
Trebuie menționat că o nouă ipoteză consideră că în zona unde există astăzi Munții Himalaia au existat anterior alte formațiuni geografice vechi de 450 – 500 de milioane de ani. (ref. 222)
Datele științifice contrazic datele oferite de Biblie cu privire la originea formelor de relief de pe planeta noastră. Existența Pământului este cu mult mai veche decât ne spune Biblia. Nici un om de știință care se respectă nu va accepta că Munții Himalaia s-ar fi format acum 4320 de ani, având în vedere structura lor geologică precum și implicațiile de mediu care ar fi antrenat formarea lor. Formarea crustei Pământului și a formelor de relief și apariția vieții pe planeta noastră, în final apariția oamenilor, s-au făcut într-o anumită succesiune, nu au apărut toate de odată, așa cum vor să ne facă să credem anumiți comentatori biblici. Munții Himalaia s-au format înainte de apariția oamenilor pe Pământ și nu ulterior apariției acestora.
Crearea Munților Himalaia în timpul Potopului, pentru a genera un nou teritoriu al uscatului pe Pământ, reprezintă doar o fantezie. Dacă un astfel de fenomen s-ar fi produs cu adevărat, atunci mediul marin ar fi fost afectat negativ, în așa măsură încât cele mai multe animale marine, dacă nu toate, ar fi dispărut cu desăvârșire, din cauza creșterii bruște a temperaturii apei, a mișcărilor tectonice care ar fi deranjat dinamica obișnuită a Pământului și a numeroaselor substanțe toxice eliberate în mediul acvatic.
Modurile în care au apărut munții pe Pământ exclud posibilitatea ca aceștia să fi apărut în timpul unui așa zis Potop, deci nu există nici o explicație pentru retragerea unei cantități uriașe de apă după acel eveniment. În același timp, imposibilitatea explicării retragerii apei după Potop ne dovedește o dată în plus absurdul povestirilor biblice despre acel presupus cataclism.
„Cele mai multe lanțuri muntoase sunt create atunci când plăcile tectonice ale Pământului se lovesc unele de altele. Datorită imenselor energii implicate, laturile plăcilor se îndoaie la fel ca la automobilele care intră în coliziune directă. Lanțurile muntoase sunt create din cauza acestor plăci care se îndoaie. Sub-continentul Indian s-a „lovit” de Asia cu 25 de milioane de ani în urmă și a creat lanțul muntos himalayan. De fapt, Himalaia este încă în creștere!” (ref. 223)
Alt mod în care sunt formați munții este acela în care magma din interiorul Pământului este împinsă către suprafață, dar nu se crapă. Dacă magma se crapă la suprafață, avem un vulcan. Un alt mod de a forma un munte este prin eroziune și dacă avem un platou înalt, râurile vor săpa canale adânci în zonă. (ref. 224)
Comentatorii biblici, care promovează o interpretare literală a textelor biblice, susțin că în intervalul a câteva săptămâni, atât cât a durat așa zisa retragere a apelor de pe Pământ, Dumnezeu ar fi creat din nou uscatul. Apele nu s-au retras de fapt, nici nu aveau unde să se retragă, comentatorii respectivi sunt conștienți de lucrul acesta, ci Dumnezeu ar fi ridicat un nou uscat deasupra apelor. Aceasta ar fi însemnat o nouă creare a uscatului, dar creația era terminată deja și nu putem să presupunem că Dumnezeu a creat din nou așezarea Pământului după Potop.
„9. Şi a zis Dumnezeu: „Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!” Şi a fost aşa. şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul. 10. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.” (Facerea 1; 9-10)
Povestirile despre Potop sunt atât de absurde încât ne obligă să inventăm o nouă săptămână a creației, în care Dumnezeu ar fi creat din nou uscatul deoarece acesta ar fi fost anihilat de acel cataclism. De asemenea, având în vedere că plantele ar fi fost acoperite cu un strat gros de apă, ele nu mai puteau să facă fotosinteza și ar fi murit. Animalele ar fi murit și ele de foame și în felul acesta toată creația trebuia luată de la început. Cu toate acestea, Biblia ne spune că Dumnezeu a creat o singură dată Pământul și tot ce conține acesta, nu de două ori și ne mai spune că după prima creație El ar fi declarat că tot ce a creat era foarte bun.
„31. Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.” (Facerea 1; 31)
Ideea este că implicațiile biblice ale Potopului nu se rezumă la cele descrise de Biblie, ci ar fi fost cu mult mai grave, având în vedere dimensiunile unui astfel de cataclism. O astfel de modificare bruscă și radicală a mediului ar fi distrus toate formele de viață, inclusiv cele aflate pe corabie, căci la coborârea de pe aceasta, mediul Pământului nu ar mai fi fost capabil să asigure subzistența acelor forme de viață.
Un astfel de scenariu, prin care apologeți ai Bibliei încearcă să explice unde ar fi dispărut apa care acoperea munții, după Potop, implică, pe lângă inundații catastrofale și nenumărate erupții vulcanice și de asemenea mari cutremure de pământ și toate produse în același timp.
Este adevărat că nu toți munții de pe Pământ sunt de natură vulcanică, dar mulți dintre ei au această natură și impactul pe care erupțiile vulcanice l-ar fi produs asupra atmosferei planetei noastre ar fi fost uriaș. Următorul citat explică acest fenomen:
„Iarna vulcanică, răcirea suprafeței Pământului care rezultă din depunerea unor cantități masive de cenușă vulcanică și de aerosoli sulfuroși în stratosferă. Aerosolii sulfuroși reflectă radiațiile solare și absorb radiațiile terestre. Împreună aceste procese răcesc troposfera de dedesubt. Dacă încărcătura de aerosoli este destul de semnificativă, poate rezulta în schimbări climatice la nivel global care pot să dureze ani după eveniment, cauzând distrugerea recoltelor, temperaturi scăzute, și condiții de vreme atipice pe suprafața planetei.” (ref. 225)
Refacerea florei pe Pământ, după presupusul Potop, ar fi fost imposibilă în condițiile unei iernii vulcanice, iar o astfel de iarnă s-ar fi produs negreșit dacă toți munții vulcanici de pe planeta noastră sau chiar numai o parte din aceștia, s-ar fi format în cele câteva săptămâni în care Biblia ne spune că s-ar fi retras apa Potopului.
O altă explicație puerilă, care încearcă să apere descrierile biblice ale Potopului, face din nou apel la un motiv lipsit de credibilitate. În ciuda vechimii lanțurilor muntoase ale Pământului, anumiți creaționiști susțin că înainte de Potop nu au existat munți înalți, ci doar dealuri:
„Se pare că la un moment dat, suprafețele de uscat ale pământului au fost împreună – nu separate de oceanele și mările pe care le găsim astăzi. Potopul ar fi alterat drastic forma suprafeței de uscat dinainte de Potop. Înainte de Potop este posibil să nu fi existat lanțuri muntoase uriașe, deoarece cartea Facerea se referă doar la „dealuri înalte” care au fost acoperite (Facerea 7: 19).” (ref. 226)
Din traducerile românești ale Bibliei nu rezultă această problemă, deoarece se folosește expresia „munți înalți” și nu dealuri înalte:
„19. Şi a sporit apa pe pământ atât de mult, încât a acoperit toţi munţii cei înalţi, care erau sub cer. 20. Şi a acoperit apa toţi munţii cei înalţi, ridicându-se cu cincisprezece coţi mai sus de ei.” (Facerea 7; 19-20)
În conformitate cu această teorie, Muntele Ararat ar fi fost fie un deal înalt sau ar fi fost creat în timpul Potopului. Acest munte este chiar locul unde ar fi debarcat pasagerii de pe corabia lui Noe, imediat după Potop.
Dacă Muntele Ararat a existat înainte de Potop, el nu poate fi considerat doar un deal înalt, deoarece atinge o înălțime de 5137 de metrii. În caz contrar, dacă Muntele Ararat ar fi fost creat în timpul Potopului, atunci Arca lui Noe s-ar fi aflat undeva în apropierea lui, chiar în timp ce acesta se ridica din ocean. Să ne imaginăm o corabie care plutește deasupra unei mări din care se ridică un munte foarte înalt, în cazul nostru de peste 5000 de metrii. Ce fel de plutire ar fi avut o astfel de corabie, plină până la refuz cu diverse animale? Animalele și oamenii de pe corabie ar fi fost aruncați în toate direcțiile o dată cu nava lor și nu există nici un indiciu care să ne confirme că vreo ființă vie ar fi putut supraviețui dezastrului. Dumnezeu nu ar fi săvârșit niciodată astfel de absurdități, deci nu avem motive temeinice să credem că povestirile despre Potop ar fi fost inspirate de El.
O altă soluție incoerentă, oferită de anumiți comentatori creaționiști, ne spune că dacă fundul oceanului s-ar fi ridicat cu 2000 – 3000 de metrii, în timpul Potopului, toate „dealurile înalte” ar fi fost inundate cu apă. După Potop, când apele ar fi trebuit să scadă, Dumnezeu ar fi ridicat în câteva săptămâni munții înalți care se cunosc în zilele noastre:
„În modelul pe care îl prezintă despre potop, bazat pe o mișcare catastrofică a plăcilor tectonice, Augustin și alții au propus că la începutul potopului, fundul oceanului s-ar fi ridicat rapid până la 2000 de metrii datorită unei creșteri în temperatură în timp ce s-au accelerat mișcările orizontale ale plăcilor tectonice. Aceasta ar fi aruncat apa mării pe uscat și ar fi cauzat inundații masive – poate ceea ce este bine descris ca fiind desfacerea „izvoarelor adâncului celui mare”. (ref. 227)
Astfel de scenarii fac totală abstracție de existența mediului de viață marin, care nu ar fi putut suporta aceste schimbări bruște. O creștere a temperaturii de natură să determine o ridicare a fundului mării cu 2000 de metrii ar fi ucis toate viețuitoarele din oceane, poate cu excepția unor microorganisme care rezistă la temperaturi foarte ridicate. În orice caz, astfel de condiții ar fi distrus aproape în totalitate creația lui Dumnezeu și este puțin probabil ca El să fi dorit să se întâmple acest lucru. De ce ar mai fi creat Dumnezeu Pământul și tot ce conține el, dacă la un moment dat s-a hotărât să distrugă tot ce a creat? Nu are nici un sens. În zilele noastre credincioșii fac mult caz de creația lui Dumnezeu, dar scapă din vedere că această creație nu ar fi putut supraviețui Potopului. În urma unui Potop, ca cel descris în Biblie, viața pe Pământ ar fi trebuit să pornească din nou de la cele mai elementare forme de viață și să ajungă la formele evoluate pe care le cunoaștem, printr-un proces de evoluție. Ar fi trebuit să fie un proces de evoluție deoarece Dumnezeu a creat Pământul și tot ce se află pe el, o singură dată nu de două ori, în conformitate cu Biblia.
Apologeții Bibliei for să ne facă să credem că toată Biblia este inspirată de Dumnezeu dar nu țin cont de absurditățile pe care ea le conține. Cum am putea să credem că Noe și familia sa, împreună cu o pereche din toate animalele de pe Pământ călătoreau liniștiți în timp ce fundul mării se ridica sub corabie cu 2000 de metrii. Acest lucru s-ar fi întâmplat la o temperatură înaltă, în condiții de erupții vulcanice și cutremure de pământ. Astfel de cutremure ar fi provocat valuri înalte și periculoase care ar fi transformat viața celor de pe corabie într-un haos de nedescris. Este îndeobște cunoscut ce ravagii poate să provoace un tsunami. Dacă nu s-ar fi scufundat, corabia lui Noe ar fi fost atât de tare zdruncinată încât este greu de presupus că ar fi rămas cineva întreg în interiorul ei. Acesta este contextul scenariului pe care ni-l oferă comentatorii biblici despre Potop și este unul care nu poate să aibă nimic a face cu Dumnezeu, care este înțelept și iubitor.
Structura Pământului nu ar permite, probabil, ridicarea doar a fundului oceanelor fără să afecteze și formele de relief ale uscatului care toate sunt așezate pe mantaua planetei noastre. Citatul următor face referire la acest aspect:
„Oamenii de știință care studiază Pământul și compoziția sa vă vor spune că Pământul este format din trei straturi principale. Noi ființele umane trăim pe stratul solid exterior numit crustă. Sub crustă se află mantaua, care este formată din magmă fierbinte și alte roci și minerale semi-solide. Activitatea tectonică în manta rezultă adesea în schimbări notabile în crusta pe care trăim, incluzând erupții vulcanice și cutremure de pământ. Sub manta, vom găsi miezul. Miezul Pământului este stratul cel mai adânc și cel mai fierbinte și este format și el din două straturi. Miezul exterior care se învecinează cu mantaua și miezul interior, care are formă de sferă și este făcut aproape în întregime din metal.” (ref. 228)
Orice avans al crustei Pământului presupune o activitate în mantaua acestuia, care ar fi afectat nu doar fundul oceanelor dar și uscatul. Ridicarea fundului mării fără o ridicare a uscatului este un model foarte problematic. Scenariul după care fundul oceanelor s-ar fi ridicat primul și după aceea s-ar fi înălțat munții, totul petrecându-se într-un interval foarte scurt de timp, cu scopul de a ucide majoritatea omenirii și animalelor, dar fără să distrugă complet mediul înconjurător al Pământului, este cea mai naivă povestire care poate să fie imaginată de mintea umană.
Cum se explică existența unor fosile marine pe culmile munților? Anumite zone care cândva au făcut parte din fundul oceanelor, în urma unor mișcări tectonice, au ajuns să devină culmi ale munților. Existența unor fosile marine pe culmile munților dovedește că anumiți munți s-au format prin propulsarea crustei marine din cauza activității care s-a petrecut în mantaua Pământului și nu poate servi în nici un fel la argumentarea unor teorii absurde privind formarea munților în decursul a câteva săptămâni, în timpul Potopului.
Nimic nu se leagă în povestirile despre Potop. Dacă înainte de Potop ar fi existat doar niște dealuri înalte și creația ar fi fost declarată foarte bună, de ce, după Potop, Dumnezeu ar fi creat în loc de dealuri înalte niște munți înalți? Oare Dumnezeu și-a schimbat gândurile și nu a mai considerat dealurile înalte foarte bune, ci a preferat să creeze munți înalți? Evident că nu s-a întâmplat așa. De fapt, creația în timpul Potopului a unor munți contrazice creația a tot ceea ce există pe Pământ în șase zile. În realitate, munții pe care îi cunoaștem în zilele noastre au o vechime mult mai mare decât presupusa vechime a Potopului și au apărut într-o lungă perioadă de timp, nu doar în câteva săptămâni.
Trebuie remarcat că teoria conform căreia toți munții înalți de pe Pământ ar fi apărut în timpul așa zisului Potop este contrazisă chiar de Biblie, care ne spune că apa s-a retras deoarece un vânt de la Dumnezeu a suflat deasupra Pământului și apa a dispărut:
„1. Dar şi-a adus aminte Dumnezeu de Noe, de toate fiarele, de toate animalele, de toate păsările şi de toate vietăţile ce se mişcă, câte erau cu dânsul în corabie; şi a adus Dumnezeu vânt pe pământ şi a încetat apa de a mai creşte.” (Facerea 8; 1)
Textul acesta induce idea că sub acțiunea vântului apele s-ar fi retras în mod similar cu situația în care vântul usucă un teren îmbibat cu apă. Vântul poate să usuce un obiect umed mai repede decât s-ar usca acesta fără acțiunea vântului, deoarece prin acțiune sa vântul mișcă aerul din jurul obiectului și îndepărtează aerul deja saturat cu apă. Cu toate acestea, vaporii de apă venind de la apele Potopului ar fi fost într-o cantitate așa de mare încât ar fi saturat complet atmosfera Pământului.
O dată aflate pe Pământ, apele Potopului nu ar mai fi putut să părăsească atmosfera Pământului, ci ar fi continuat să existe pe planeta noastră în una dintre cele trei forme, lichidă, solidă sau gazoasă. Gravitația Pământului nu permite apei să se disipeze în spațiul cosmic. Doar o foarte mică cantitate din unul din componenții apei, hidrogenul, poate părăsi atmosfera în timp prin dezintegrarea apei datorată radiațiilor ultraviolete, care eliberează un atom de hidrogen. Acest atom nu este legat gravitațional și poate depăși viteza de scăpare, relativ ușor. Acest proces însă nu ar fi permis apei să părăsească atmosfera Pământului în cantități mari și nu se poate face responsabil de retragerea apei după Potop. (ref. 229)
Nici un vânt de la Dumnezeu nu ar fi putut determina retragerea apelor Potopului, în ciuda a ceea ce spune Biblia. Dacă ar fi dus la evaporarea apei, atunci aceasta nu ar fi dispărut, ci ar fi rămas cuprinsă în atmosfera Pământului, putând să provoace oricând un nou Potop. Lucrul acesta este recunoscut în mod implicit de creaționiștii care inventează tot felul de teorii care încearcă să explice scăderea nivelului apei după Potop. Dacă vântul venit de la Dumnezeu ar fi putut să alunge apa de pe Pământ, nu ar mai fi fost nevoie de crearea munților prin ridicarea nivelului uscatului.
Locul unde Biblia ne spune că s-ar fi oprit corabia lui Noe este și el unul ciudat, pe culmea Muntelui Ararat. De ce nu a așteptat Noe ca nava lui să ajungă la nivelul unui platou, lucru care ar fi permis debarcarea tuturor animalelor în condiții de siguranță? Arca lui Noe a lovit mai întâi piscul cel mai înalt al muntelui și acesta a putut să fie văzut numai după trecerea unui anumit interval de timp de la momentul când a fost lovit de corabie.
„4. Iar în luna a şaptea, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, s-a oprit corabia pe Munţii Ararat. 5. Apa a scăzut mereu până în luna a zecea; iar în ziua întâi a lunii a zecea s-au arătat vârfurile munţilor.” (Facerea 8; 4-5)
Debarcarea s-ar fi făcut pe culmea Munților Ararat și Noe ar fi așteptat până s-ar fi retras apa în locurile unde se află și astăzi. Prin urmare trebuie să ne imaginăm că Noe, familia sa și câte o pereche din toate animalele de pe Pământ au debarcat la o altitudine de peste 5000 de metrii și că au coborât cu toții în văile din jurul munților, cu excepția animalelor care trăiesc în munți:
„3. După o sută cincizeci de zile, a început a se scurge apa de pe pământ şi a se împuţina. 4. Iar în luna a şaptea, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, s-a oprit corabia pe Munţii Ararat. 5. Apa a scăzut mereu până în luna a zecea; iar în ziua întâi a lunii a zecea s-au arătat vârfurile munţilor. 6. După patruzeci de zile, a deschis Noe fereastra, pe care o făcuse la corabie, 7. Şi a dat drumul corbului, ca să vadă de a scăzut apa pe pământ. Acesta, zburând, nu s-a mai întors până ce a secat apa de pe pământ. 8. Apoi, după el a trimis porumbelul, ca să vadă de s-a scurs apa de pe pământ. 9. Porumbelul însă, negăsind loc de odihnă pentru picioarele sale, s-a întors la el, în corabie; căci era încă apă pe toată faţa pământului. Şi a întins Noe mâna şi l-a apucat şi l-a băgat la sine, în corabie. 10. Şi aşteptând încă alte şapte zile, a dat iarăşi drumul porumbelului din corabie, 11. Şi porumbelul s-a întors la el, spre seară, şi iată avea în ciocul său o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noe că s-a scurs apa de pe faţa pământului. 12. Mai zăbovind încă alte şapte zile, iarăşi a dat drumul porumbelului şi el nu s-a mai întors. 13. Iar în anul şase sute unu al vieţii lui Noe, în ziua întâi a lunii întâi, secând apa de pe pământ, a ridicat Noe acoperişul corăbiei şi a privit, şi iată se zbicise faţa pământului. 14. Iar în luna a doua, la douăzeci şi şapte ale lunii acesteia, pământul era uscat. 15. Atunci a grăit Domnul Dumnezeu lui Noe şi a zis: 16. „Ieşi din corabie tu şi împreună cu tine femeia ta, fiii tăi şi femeile fiilor tăi. 17. Scoate de asemenea împreună cu tine toate vietăţile, care sunt cu tine, şi tot trupul, de la păsări şi până la animale, şi toate vietăţile ce se mişcă pe pământ, ca să se împrăştie pe pământ, să se prăsească şi să se înmulţească pe pământ”. 18. Atunci a ieşit Noe din corabie; şi împreună cu el au ieşit fiii lui, femeia lui şi femeile fiilor lui; 19. Toate fiarele, toate animalele, toate păsările şi toate câte se mişcă pe pământ, după felul lor, au ieşit din corabie.” (Facerea 8; 3-19)
Textele biblice cu privire la încetarea Potopului sunt un exemplu de absurditate. Corbul trimis de Noe nu s-a mai întors la el, deci a găsit un loc unde să se odihnească. Porumbelul trimis de Noe, după ce a trimis corbul, însă, nu a găsit loc de odihnă „căci era încă apă pe toată faţa pământului”. Cu alte cuvinte, pentru corb Pământul nu a fost complet acoperit de apă, dar pentru porumbel a fost. Cum se face că deși se arătase deja vârfurile munților, atunci când Noe a trimis pentru prima dată porumbelul, totuși pasărea nu a găsit un loc de odihnă pentru ea? Este vorba despre o absurditate ridicată la rangul de „cuvânt sfânt” de către învățăturile religioase. Mai mult, la cea de a doua călătorie a porumbelului, acesta s-ar fi întors cu o ramură verde de măslin în cioc. De unde putea porumbelul să găsească o ramură verde de măslin, dacă întregul Pământ a fost acoperit de apă pentru câteva luni și măslinii, la fel ca toate celelalte plante, ar fi murit din cauza imposibilității de a efectua fotosinteza? Nici vorbă de ramură verde de măslin în perioada imediat următoare retragerii apelor Potopului. După ce s-au arătat vârfurile munților, Noe a mai așteptat 40 de zile apoi a dat drumul corbului și imediat după el a trimis porumbelul pentru prima dată. Noe a mai așteptat încă șapte zile și a trimis porumbelul a doua oară. Aceea ar fi fost ocazia în care porumbelul s-ar fi întors cu ramura verde de măslin în cioc. Chiar dacă din măslinii morți ar fi supraviețuit vreo sămânță, totuși aceasta nu ar fi avut timp să încolțească și să producă un copac cu ramuri în decursul a 47 de zile. Dacă cineva crede că o sămânță de măslin poate să producă ramuri în 47 de zile trebuie să poată demonstra acest lucru. Chiar dacă o sămânță de măslin ar fi produs un mic vlăstar verde, adică una sau două frunzulițe fragile în 47 de zile, acestea nu ar fi echivalat cu o ramură verde de măslin. Cu toate acestea, trebuie remarcat că semințele de măslin germinează în 40 de zile sau mai mult, deci nici vorbă de ramură verde de măslin într-un interval așa de scurt. Semințele de măslin ar fi putrezit sub apele Potopului, dar dacă vreuna ar fi supraviețuit nu ar fi avut cum să germineze și genereze o plantă sub apele apărute în timpul acestuia. Textul biblic vorbește de o ramură verde de măslin și nu de un răsad care ar fi fost distrus, dacă porumbelul l-ar fi smuls din pământ. Acesta poate fi considerat un amănunt periferic dar se adaugă la nenumăratele inadvertențe ale textelor biblice despre Potop.
Descrierea biblică a Potopului nu corespunde cu lumea reală. Nimic nu se leagă într-un mod convingător. Cele mai mici detalii ale narațiunilor despre Potop sunt absurde și nu se armonizează cu întregul dat de imaginea generală a unui astfel de eveniment.
Despre locul în care Biblia ne spune că s-ar fi oprit corabia lui Noe mai trebuie făcute unele precizări. Atunci când Pământul ar fi fost complet eliberat de apele Potopului, Noe s-ar fi aflat la mare altitudine și împreună cu el s-ar fi găsit și câte o pereche din toate animalele de pe planeta noastră. Trebuie să remarcăm că 5000 de metrii reprezintă o altitudine la care se resimte răul de înălțime cu toate consecințele sale negative:
„La peste 2000 de m saturația arterială în oxigen este păstrată, în timp ce presiunea parțială a oxigenului scăzută este responsabilă de hipoxie, răul de altitudine fiind obișnuit. În cazul altitudinilor de peste 3500 de m saturația arterială a oxigenului nu este păstrată, astfel încât o hipoxie extremă poate apărea în timpul somnului, al efortului fizic sau odată cu răul acut de altitudine, edemul cerebral și cel pulmonar fiind frecvente la aceste altitudini.” (ref. 230)
După o călătorie în condiții de lipsă totală de igienă, determinată de imposibilitatea ca spațiile pentru animale să fie curățate de doar 8 oameni care se aflau pe corabie, cu toți virușii și toate bacteriile la bord, după ce, conform unor teorii, ar fi suferit efectele valurilor tsunami și ale erupțiilor vulcanice, după un an și zece zile, când hrana animalelor și apa de băut se epuizaseră de mult, oamenii și animalele s-au trezit la o altitudine de peste 5000 de metrii deasupra mării pe culmile Munților Ararat.
Orice proces de adaptare la altitudine înaltă ar fi presupus o foarte bună hidratare a organismului. Aclimatizarea este de multe ori însoțită de o pierdere de fluid, deci cine se urcă la altitudini mari are nevoie să bea multe lichide pentru a rămâne hidratat cum se cuvine. Procesul de aclimatizare este inhibat de deshidratare, deci aceasta nu este doar o recomandare facultativă, ci este o cerință importantă. Oamenii care călătoresc la mari altitudini trebuie să mănânce o dietă bogată în carbohidrați. (ref. 231)
Având în vedere condițiile de după Potop, oamenii și animalele nu ar fi fost în situația de a avea o bună hidratare și nici o dietă corespunzătoare, care să le permită să facă față unei altitudini mari. Ce fel de hrană ar fi găsit oamenii și animalele pe culmea Munților Ararat, după coborârea de pe corabie? De unde s-ar fi extras apa de băut pentru oameni și pentru animale? Rezervele de hrană și de apă de băut, aflate pe corabie, pentru oameni și animale ar fi fost de mult epuizate și Munții Ararat nu aveau cum să le ofere nici hrană și nici apă de băut. Plantele de pe Pământ ar fi fost moarte din cauza faptului că, în timpul Potopului, ele ar fi fost acoperite de un strat gros de apă, peste 200 de metrii adâncime, și ar fi fost în imposibilitatea de a face fotosinteza. Din cauza dispariției plantelor, animalele erbivore ar fi murit de foame sau ar fi sfârșit mâncate de animalele carnivore.
După ce ar fi terminat de mâncat animalele erbivore, animalele carnivore ar fi murit și ele de foame, neavând altă hrană la dispoziție. Pentru ca să adauge și mai multă confuzie la niște povestiri care sunt și așa incoerente, Biblia ne spune că Dumnezeu ar fi aprobat consumul cărnii animale imediat după terminarea Potopului. Acel moment ar fi fost cel mai nepotrivit moment posibil pentru a da o astfel de aprobare de acest fel. Pe Pământ exista doar câte o pereche din toate animalele care au trăit înainte de Potop, ce sens ar fi avut ca Dumnezeu să permită consumul cărnii unora din acele animale? Nu ar fi avut nici un sens deoarece uciderea acelor animale ar fi determinat dispariția acelui fel de viețuitoare de pe Pământ. Dacă Dumnezeu ar fi dorit să salveze animalele pe corabia lui Noe, atunci El nu ar fi aprobat dispariția unora dintre ele, imediat după coborârea de pe corabie, deoarece aceasta ar fi negat scopul inițial.
„3. Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde.” (Facerea 9; 3)
Din nou suntem puși în fața unei contradicții a Bibliei. În cartea Facerea 9; 3 ni se spune că oamenii au primit aprobarea să mănânce din toate animalele de pe Pământ, dintre care unele erau socotite a fi curate, iar celelalte necurate. Știm despre această diferențiere din afirmația, pe care o face Biblia, că după Potop Noe ar fi sacrificat animale curate lui Dumnezeu:
„20. Apoi a făcut Noe un jertfelnic Domnului; şi a luat din animalele cele curate şi din toate păsările cele curate şi le-a adus ardere de tot pe jertfelnic. (Facerea 8; 20)
Oare Dumnezeu i-ar fi permis lui Noe și urmașilor lui să mănânce animale necurate, atunci când i-ar fi dat voie să mănânce din toate animalele de pe Pământ? Dacă Dumnezeu ar fi făcut această diferențiere, care este consemnată și de legile lui Moise, atunci El nu ar admis niciodată ca oamenii să mănânce animale necurate, într-o lume care trebuia să fie mai bună ca cea dinainte. Prin urmare, mesajul transmis în cartea Facerea 9; 3 este o pură invenție umană deci putem să fim siguri că nu toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu, așa cum scrie în 2 Timotei 3; 16-17.
Dacă cineva se îndoiește de faptul că nu toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu, atunci există și proba care poate să dovedească acest lucru. Ni se spune că după Potop Noe ar fi sacrificat din animalele curate de pe Pământ. Care sunt aceste animale curate? Oile, caprele, boii și vacile fac parte din această categorie. Pe corabia lui Noe ar fi trebuit să fie câte o pereche din aceste animale curate. Dacă după terminarea Potopului, Noe ar fi sacrificat perechea respectivă de animale curate cum se face că astăzi mai trăiesc pe Pământ oi, capre, boi și vaci? Nu ar fi existat nici o altă posibilitate de reproducere a acestor animale, deoarece creația lui Dumnezeu s-a terminat cu mult înainte de presupusul Potop.
„19. Să intre în corabie din toate animalele, din toate târâtoarele, din toate fiarele şi din tot trupul, câte două, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să rămână cu tine în viaţă. 20. Din toate soiurile de păsări înaripate după fel, din toate soiurile de animale după fel şi din toate soiurile de târâtoare după fel, din toate să intre la tine câte două, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să rămână în viață împreună cu tine.” (Facerea 6; 19-20)
Să nu uităm că oile, caprele, boii și vacile au fost animalele cele mai sacrificate prin legile lui Moise deci, ca să îi facă pe plac lui Dumnezeu, Noe ar fi trebuit ca și el să sacrifice aceleași feluri de animale.
Faptul că pe Pământ există oi, capre, boi și vaci reprezintă dovada clară că Noe nu a sacrificat din animalele curate pe care le-a luat cu el pe corabie. De fapt, corabia lui Noe nu a existat și povestirile despre Potop sunt doar mituri, nu reflectă realitatea.
Un alt aspect foarte important, care pledează împotriva posibilității producerii unui Potop ca cel descris în Biblie, și care să permită, după terminarea lui, continuarea vieții pe Pământ este lipsa de suficient oxigen atmosferic care s-ar fi resimțit după acel eveniment. Acest oxigen este produs de plantele din oceane și de pe uscat și în lipsa lor atmosfera nu ar conține suficient oxigen care să asigure viața pe Pământ. Plantele, cu excepția unora din plantele marine, ar fi murit acoperite cu un strat de apă mai mare de 200 de metrii, din cauza lipsei fotosintezei. Dacă s-ar fi produs și o activitate vulcanică intensă, atunci iarna vulcanică care s-ar fi instalat ar fi contribuit la dispariția urmelor de viață vegetală care ar mai fi rămas.
În afara oricăror argumente, generate de lipsa coerenței sau imposibilitatea practică de a se realiza, care fac ca cele două povestiri să fie incredibile, există un alt argument legat de sensul celor două narațiuni despre Potop. Ce rost ar fi avut Potopul? Ce ar fi realizat Dumnezeu în urma distrugerii unui număr așa de mare de oameni și animale și a punerii în pericol a ecosistemului Pământului? Tot ce face Dumnezeu urmărește un scop superior, care produce efecte pozitive. Ce scop superior și ce efecte pozitive ar fi produs Potopul? Dacă s-ar fi întâmplat cu adevărat Potopul nu ar fi avut nici un scop rațional și nici un fel de efecte pozitive. Lucrul acesta ne poate convinge că un astfel de eveniment nu a fost niciodată cauzat de Dumnezeu.
După Potop lumea a fost mai rea, nu a fost mai bună decât înainte de acel presupus eveniment. De exemplu, narațiunea privitoare la Sodoma și Gomora se referă la întâmplări care s-ar fi produs după Potop și nu înaintea lui. Potopul nu a fost un tratament potrivit pentru corupția și păcatele oamenilor. Lumea de după Potop nu a fost scutită de războaie și diverse dezastre, ea a fost traversată de nenumărate tragedii. Dacă cineva crede că Potopul ar fi determinat dispariția uriașilor de pe Pământ atunci poate să verifice că acei uriași au apărut și după acea calamitate, după cum ne informează Biblia (Numerii 13; 33). Potopul deci nu a fost eficient nici măcar pentru eliminarea uriașilor de pe Pământ.
Chiar dacă o persoană cu numele Noe ar fi fost onestă în fața lui Dumnezeu, aceasta nu înseamnă că și urmașii lui ar fi avut aceeași atitudine față de El. Confuzia dintre onestitatea unuia și cea a urmașilor lui dovedește o mare naivitate din partea autorilor textelor respective. O astfel de naivitate nu se poate pune, în nici un caz, pe seama lui Dumnezeu, ci trebuie pusă pe seama oamenilor. De aceea, afirmația că textele respective din Biblie au fost inspirate de Dumnezeu este chiar ea o naivitate.
Ar fi fost Potopul, dacă s-ar fi întâmplat, un remediu împotriva stricăciunii oamenilor și a violenței lor? Biblia ne spune că după Potop Dumnezeu ar fi îngăduit consumul cărnii și lucrul acesta ar fi agravat, în nici un caz nu ar fi ameliorat, nivelul de violență din lume. Oamenii ar fi devenit mai violenți cu animalele și acestea ar fi devenit mai violente între ele.
Biblia ne spune că Dumnezeu ar fi avut de două ori regrete, o dată în legătură cu crearea omului și a doua oară din cauza distrugerii prin Potop a unei mari populații:
„11. Pământul însă se stricase înaintea feţei lui Dumnezeu şi se umpluse pământul de silnicii. 12. Şi a căutat Domnul Dumnezeu spre pământ şi iată era stricat, căci tot trupul se abătuse de la calea sa pe pământ. 13. Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Noe: „Sosit-a înaintea feţei Mele sfârşitul a tot omul, căci s-a umplut pământul de nedreptăţile lor, şi iată Eu îi voi pierde de pe pământ.” (Facerea 6; 11-13)
Ce l-ar fi putut face pe Dumnezeu să regrete aducerea apelor Potopului asupra Pământului? Biblia ne arată pe Dumnezeu ca și cum El nu ar ști dinainte ceea ce urmează să se întâmple sau efectele a ceea ce hotărăște să îndeplinească. Aceasta nu poate să fie decât o imagine falsă a lui Dumnezeu, dacă El este așa cum se propovăduiește de mulți, Atotputernic, Atotștiutor și Atotprezent. În orice caz, așa cum este descris de cartea Facerea, Dumnezeu nu poate să fie Acela de la care oamenii așteaptă mântuire.
„9. „Iată Eu închei legământul Meu cu voi, cu urmaşii voştri. 10. Şi cu tot sufletul viu, care este cu voi: cu păsările, cu animalele şi cu toate fiarele pământului, care sunt cu voi, cu toate vietăţile pământului câte au ieşit din corabie; 11. Şi închei acest legământ cu voi, că nu voi mai pierde tot trupul cu apele potopului şi nu va mai fi potop, ca să pustiiască pământul”. (Facerea 9; 9-11)
Dacă Dumnezeu dispune de o putere așa de mare și se bazează pe emoții și nu pe rațiune și dacă își exercită puterea atunci când îi pare rău de ceea ce face, atunci înseamnă că oamenii trebuie să suporte consecințele greșelilor Lui. Dumnezeu însă nu este așa cum îl descrie cartea Facerea, ci așa cum îl experimentăm noi în viețile noastre. Cartea Facerea este o colecție de mituri influențate de mitologia sumeriană dar Tatăl ceresc nu a creat lumea în șase zile și nu a adus apoi Potopul asupra ei.
În cartea Facerea, Dumnezeu se arată foarte hotărât împotriva celor care omoară alți oameni:
„6. De va vărsa cineva sânge omenesc, sângele aceluia de mână de om se va vărsa, căci Dumnezeu a făcut omul după chipul Său.” (Facerea 9; 6)
Venind de la o Persoană care a luat atât de multe vieți omenești în timpul Potopului, fără nici o finalitate pozitivă, această grijă pentru viețile oamenilor pare a fi fără sens. Dacă Dumnezeu i-ar fi creat pe oameni după chipul Său, de ce ar fi omorât atât de mulți oameni, care aveau același chip ca și El, în timpul Potopului? Aceasta este o contradicție fundamentală a Bibliei. Dacă Dumnezeu ar fi hotărât să aducă Potopul cu adevărat, atunci El nu i-ar fi tratat pe oameni ca pe niște ființe create după chipul Său, ci ca pe niște ființe inferioare ale căror vieți ar fi fost lipsite de valoare. Aceasta este logica holocaustului. Dumnezeu ca Ființă superioară omoară nediscriminat majoritatea omenirii deoarece îi consideră pe oameni inferiori din punct de vedere moral. Această așa zisa moralitate, promovată de cartea Facerea este, de fapt, o atitudine profund imorală. Povestirile despre Potop din Biblie sunt produsul imaginației umane, care extrapolează autoritatea conducătorilor de pe Pământ către un lider suprem al cosmosului, care conduce universul în același mod în care liderii pământești conduc populațiile din subordinea lor. În această concepție universul este condus de un rege sau un împărat cu puteri absolute și care are drept de viață și de moarte asupra oamenilor.
Dacă religia creștină ne cere să îl considerăm pe Dumnezeu, așa cum apare în V.T., ca pe un model de comportament pentru noi, atunci acesta ar fi un exemplu rău care nu trebuie în nici un caz urmat. Mulți Creștini îl identifică pe Isus (Iisus) cu Yehova din V.T. dar în nici un caz nu se poate face o astfel de confuzie, având în vedere deosebirea uriașă de abordare a realității între Dumnezeu, așa cum apare în V.T. și Isus (Iisus). Hristos ne-a spus despre Dumnezeu că își iubește vrășmașii, fiind în felul acesta perfect, dar în V.T. Dumnezeu îi urăște și îi distruge pe toți aceia și acelea care nu corespund standardelor Lui, chiar dacă nu sunt în mod direct dușmanii Lui.
Potopul nu a schimbat nimic în caracterul uman și nici nu putea să facă așa ceva. Dacă s-ar fi întâmplat cu adevărat, Potopul ar fi fost un mijloc inadecvat de a schimba umanitatea în bine și Dumnezeu niciodată nu ar fi folosit o astfel de metodă pentru a îi corecta pe oameni știind că ei nu pot să fie corectați în acest fel.
- 41 -
Există argumente serioase care ne arată că Facerea conține două povestiri care relatează despre Potop și nu doar o singură narațiune pe această temă. Această observație de început are serioase implicații în legătură cu credibilitatea acestor narațiuni. Am să abordez cele două povestiri despre Potop din două perspective diferite. În prima, voi examina contradicțiile interne ale fiecăreia dintre cele două povestiri. În cea de a doua, mă voi ocupa de relația dintre povestirile despre Potop și viața reală care le contrazice.
Povestirile despre Potop reprezintă două narațiuni diferite, venind din două surse diferite, combinate între ele de un redactor care a dorit să le transforme într-o povestire fluentă, dar nu a reușit. Următorul citat sintetizează bine cauza atâtor contradicții pe care le conține Biblia, în ceea ce privește descrierea Potopului din cartea Facerea:
„ … Narațiunea despre presupusul Potop din cartea Facerea este de fapt un amestec a două tradiții textuale diferite, fiecare exprimând istoria în termenii ei, în limba ei și acordând propria ei importanță. Contradicțiile sunt de aceea un produs a punerii împreună a acestor două povestiri.” (ref. 152)
Oricine poate citi textele biblice și poate observa diferențe evidente în descrierea presupusului Potop. Care a fost cauza care l-a determinat pe Dumnezeu să declanșeze Potopul? Biblia ne oferă două motive diferite. Primul text biblic precizează următoarele:
„5. Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, 6. I-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ.” (Facerea 6; 5-6)
Cel de al doilea text extinde motivația declanșării Potopului și la animale. Procedând în acest fel, textul biblic contrazice un alt text conținut de Biblie care pretinde că toate animalele ar fi mâncat numai vegetale până la Potop. Dacă mâncau numai iarbă și alte vegetale, cum se face că animalele au devenit excesiv de violente? Dacă erau ierbivore nu puteau să depășească un grad natural de violență care însă nu implica și uciderea pentru hrană a altor animale.
La o primă citire se creează aparența că cele două comentarii se completează unul pe celălalt și, dacă ar fi așa, nu ar fi nimic rău în asta. De fapt, este vorba despre o repetare a povestirii și o abordare diferită a aceleași teme. În versetul 5, omenirea a fost problema, dar în versetele 11 și 13, tot trupul se abătuse de la calea sa pe Pământ, deci și animalele erbivore deveniseră stricate, nu doar omenirea. Aceasta este o mare absurditate deoarece animalele erbivore nu făceau altceva decât supraviețuiau conform instinctelor lor.
În cartea Facerea capitolul 2, Adam și animalele au fost create în același fel, din țărâna Pământului. În acest capitol Dumnezeu ar fi căutat un ajutor potrivit pentru om în rândul animalelor dar bineînțeles că nu avea cum să găsească așa ceva. De fapt, Dumnezeu nici nu s-ar fi apucat să caute un ajutor potrivit pentru om în rândul animalelor și afirmația Bibliei că El ar fi făcut acest lucru dovedește că totul nu este decât o legendă fără nici o legătură cu adevărul.
A blama animalele că și-ar fi stricat calea pe Pământ este un nonsens. Dumnezeu a creat animalele, după soiul lor, și nu avea de ce să le reproșeze că se comportau ca niște animale, adică fără conștiință. Chiar dacă unele animale, în lupta lor pentru hrană, deveneau câteodată violente, ele nu puteau să fie considerate răspunzătoare de comportamentul lor. Biblia ne spune că Dumnezeu ar fi preferat o jertfă de sânge nu una de mâncare, jertfa lui Abel, nu jertfa lui Cain. Dacă lucrurile ar fi stat astfel, atunci înseamnă că El nu ar fi fost împotriva violenței, atâta vreme cât jertfa lui Abel s-a obținut prin exercitarea violenței asupra unui animal. Este o perspectivă contradictorie, generată de texte care nu se armonizează între ele.
Dacă însă unele animale au fost de la început prădătoare și dacă Biblia ne dezinformează când afirmă că Dumnezeu a atribuit ca hrană, la început, atât pentru oameni cât și pentru animale, numai vegetație, atunci violența animalelor carnivore era un lucru firesc, care nu li se putea reproșa acestora. Dacă Dumnezeu ar fi creat animalele după soiul lor, atunci El ar fi generat și animalele carnivore, căci, conform perspectivei creaționiste, animalele carnivore nu ar fi putut să evolueze din animale erbivore, ele fiind soiuri diferite. Un soi nu ar fi putut să devină un alt soi prin evoluție, contrazicând creația lui Dumnezeu.
Mulți afirmă că după căderea primilor oameni în păcat toată natura s-ar fi schimbat în rău, dar dacă ar fi așa, de ce a mai așteptat Dumnezeu ca omenirea să se înmulțească și numai după aceea s-a decis să o distrugă? Văzând că natura s-a transformat în ceva mai rău decât a fost înainte de căderea oamenilor în păcat, Dumnezeu ar fi trebuit să prevadă felul cum se vor desfășura lucrurile în viitor și că răul respectiv se va accentua. Dumnezeu este Atotștiutor, El nu trebuia să vadă felul în care a evoluat pe parcurs, ci ar fi știut dinainte modul de dezvoltare a răului pe Pământ. Dacă este așa, atunci întreaga poveste este o culme a absurdului și creează o imagine greșită despre Dumnezeu. Povestea ne spune că după căderea primilor oameni în păcat Dumnezeu a așteptat ca omenirea să se înmulțească pentru ca să omoare cât mai mulți oameni cu putință, inclusiv copii nevinovați.
Numărul animalelor, pe care Noe le-ar luat în corabie, diferă între cele două povestiri ale Potopului.
„2. Să iei cu tine din toate animalele curate câte şapte perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, iar din animalele necurate câte o pereche, parte bărbătească şi parte femeiască. 3. De asemenea şi din păsările cerului să iei: din cele curate câte şapte perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, iar din toate păsările necurate câte o pereche, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să le păstrezi soiul pentru tot pământul.” (Facerea 7; 2-3)
În comparația cu următoarele texte:
„7. Şi a intrat Noe în corabie şi împreună cu el au intrat fiii lui, femeia lui şi femeile fiilor lui, ca să scape de apele potopului. 8. Din păsările curate şi din păsările necurate, din animalele curate şi din animalele necurate, din fiare şi din toate cele ce se mişcă pe pământ 9. Au intrat la Noe în corabie perechi, perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, cum poruncise Dumnezeu lui Noe. (Facerea 7; 7-9)
„14. Si toate fiarele după fel si toate dobitoacele după fel si toate târâtoarele ce se târăsc pe pământ după fel si toate înaripatele după fel 15. au intrat la Noe in corabie, doua cate doua din tot trupul care are'n el suflare de viață. 16. Si cele ce-au intrat - o parte bărbătească si-o parte femeiasca din tot trupul - au intrat precum ii poruncise Dumnezeu lui Noe. Si Domnul Dumnezeu i-a închis corabia pe dinafara.” (Facerea 7; 14-16)
După cum se poate vedea suntem într-o dilemă. Ori a luat Noe câte șapte perechi de animale curate și a sacrificat o parte din ele după Potop, ca jertfe aduse lui Dumnezeu, ori a luat câte două perechi din animalele curate și atunci când le-a sacrificat specia respectivă a dispărut de pe fața Pământului. Editorul celor două povești a observat acest amănunt dar nu a găsit soluția definitivă la această dilemă. Din această cauză a prezentat ambele povestiri, poate ca să își aleagă fiecare cititor ce dorește. Textele respective nu sunt inspirate de Dumnezeu, căci dacă ar fi fost, ele nu s-ar fi contrazis între ele. Dumnezeu știa exact câte animale a luat Noe în corabie și dacă povestea respectivă ar fi fost adevărată, El nu ar fi dictat o dată versiunea cu două animale curate și altă dată varianta cu șapte animale curate, dar povestea nu este adevărată, ci este o legendă.
Este ușor de observat pentru oricine că în unul dintre texte numărul de animale curate este câte șapte perechi din fiecare și că în celelalte texte numărul de animale curate este câte o pereche din fiecare soi. Aceasta nu este o greșeală banală deoarece ne arată că există diferențe între texte și că astfel de diferențe ne vorbesc despre autori diferiți ai acelor scrieri.
Este posibil ca versiunea inițială să fi conținut câte o pereche de animale curate, dar editorii târzii ai textelor V.T. să fi observat neconcordanța lor cu legile sacrificiilor, prescrise de Dumnezeu pentru poporul evreu în timpul lui Moise, și să încerce să le pună în acord. Dacă Noe a adus sacrificii lui Dumnezeu, el nu putea să sacrifice decât animale curate dar dacă acestea ar fi dispărut nu ar mai fi rămas nimic de sacrificat prin legile Lui Moise. Este clar că versiunea inițială a povestirii Potopului a fost considerată de redactorii târzii ai textelor respective ca fiind rezultatul unor creații omenești și nu al unei inspirații divine, căci altfel nu și-ar fi permis să o modifice.
„20. Apoi a făcut Noe un jertfelnic Domnului; şi a luat din animalele cele curate şi din toate păsările cele curate şi le-a adus ardere de tot pe jertfelnic.” (Facerea 8; 20)
Cât de mult a durat Potopul, în conformitate cu scrierile Bibliei? Suma totală a numărului de zile, cât ar fi durat acel presupus eveniment catastrofic pe Pământ, se află cuprinsă în mai multe texte biblice:
„24. 24. Iar apa a crescut mereu pe pământ, o sută cincizeci de zile.” (Facerea 7; 24)
Găsim scrisă de asemenea și următoarea completare:
„1. Dar şi-a adus aminte Dumnezeu de Noe, de toate fiarele, de toate animalele, de toate păsările şi de toate vietăţile ce se mişcă, câte erau cu dânsul în corabie; şi a adus Dumnezeu vânt pe pământ şi a încetat apa de a mai creşte. 2. Atunci s-au încuiat izvoarele adâncului şi jgheaburile cerului şi a încetat ploaia din cer. 3. După o sută cincizeci de zile, a început a se scurge apa de pe pământ şi a se împuţina. 4. Iar în luna a şaptea, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, s-a oprit corabia pe Munţii Ararat. 5. Apa a scăzut mereu până în luna a zecea; iar în ziua întâi a lunii a zecea s-au arătat vârfurile munţilor.” (Facerea 8; 1-5)
Chiar dacă apa a crescut pe Pământ vreme de 150 de zile totuși Potopul a durat mai mult decât atât, având în vedere că apa nu s-a retras imediat și că retragerea ei a durat încă o perioadă de timp.
Ca să ajungă corabia să se oprească pe vârful Munților Ararat ar fi trebuit ca apa să coboare de la nivelul Munților Himalaia la nivelul Munților Ararat din momentul când a început să se retragă și până în luna a șaptea, în ziua a douăzeci și șaptea a lunii acesteia. Să nu uităm că Biblia ne spune că apele Potopului ar fi acoperit vârfurile munților celor mai înalți. Cel mai înalt vârf al Munților Himalaia se află la o înălțime de 8850 m și cel mai înalt vârf al Munților Ararat se înalță la 5165 m deasupra nivelului mării. Diferența de nivel între Munții Himalaia și Munții Ararat, socotită între cele mai înalte piscuri ale lor, este de 3685 m. Apele Potopului ar fi trebuit să scadă cu 3685 m în intervalul dintre cele 150 de zile după care a început să se retragă apa și luna a șaptea, ziua a douăzeci și șaptea a acestei luni. Care lună, a cărui an. Din exprimarea succintă a Bibliei ar trebui să se înțeleagă că este vorba de același an cu anul în care apa a început să scadă. Biblia însă nu ne spune în ce lună a început să scadă apa de pe Pământ, în urma Potopului. Lucrul acesta se poate deduce din următorul text biblic:
„11. În anul şase sute al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, chiar în acea zi, s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului; 12. Şi a plouat pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. (Facerea 7; 11-12)
Apa a crescut deci pe Pământ timp de 150 de zile din luna a doua, în ziua a douăzeci și șaptea a lunii acesteia până în luna a şaptea, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, deci timp de 5 luni. Atunci când apa a început să scadă i-a trebuit două luni și trei zile să ajungă de la nivelul Munților Himalaia la înălțimea Munților Ararat, atunci când a început să se vadă vârful munților.
„5. Apa a scăzut mereu până în luna a zecea; iar în ziua întâi a lunii a zecea s-au arătat vârfurile munţilor.” (Facerea 8; 5)
Care ar fi fost deci ritmul de scădere al apelor conform textelor menționate? Dacă împărțim 3685 m la 63 de zile obținem 58,49 m de scădere a apelor pe zi. Trebuie să vedem dacă Biblia este consecventă în descrierile ei și dacă acest ritm de scădere al apei se păstrează și în textele biblice următoare sau dacă este contrazis de ele.
La început arca a lovit munții și după alte două luni și treisprezece zile vârfurile munților ar fi devenit vizibile. Cât de adânc a fost arca adâncită în apă? Dacă arca a avut înălțimea de aproximativ 15 metri, o parte importantă a înălțimii sale, probabil aproximativ 10 m, a fost sub ape. Atunci când vasul a lovit muntele Ararat, oprindu-se mai întâi cu partea cea mai de jos a sa, a fost nevoie de încă două luni și 13 zile pentru ca apa să se retragă 10 m în adâncime. Lucrul acesta se poate stabili după timpul pe care cartea Facerea ne spune că s-a scurs între oprirea făcută de navă și momentul când s-a văzut vârful munților, luându-se în considerare și înălțimea navei.
Aceste texte biblice nu păstrează ritmul de scădere al apei, prevăzut de textele anterioare care ne arătau o scădere cu 58,49 m pe zi, ci ne propun un alt ritm de scădere care se obține din numărul de zile care s-ar fi scurs de la data când corabia ar fi lovit Muntele Ararat și până când s-ar fi văzut vârfurile acelor munți. Dacă împărțim 73 de zile la 10 m, cât ar fi fost nevoie să scadă apa pentru a se vedea vârfurile Munților Ararat, obținem un ritm de scădere a apei de 7,3 m pe zi. Este vorba de o diferență de 8 ori mai mică în ritmul de coborâre al apei pe Pământ, după Potop, între coborârea de la nivelul Munților Himalaya și până la nivelul Munților Ararat și scăderea de la nivelul Munților Ararat până la nivelul mării. Această scădere de ritm nu are nici o justificare. Mai mult, fiind vorba de mult mai multe forme de relief de la înălțimea de 5165 m până nivelul mării, ritmul de scădere al apei ar fi trebuit să se mărească simțitor și nu avea nicidecum de ce să scadă deoarece volumul apei dislocate ar fi fost mai mic. Aceste calcule ne arată că povestirile despre un Potop universal sunt invenții omenești care puteau să aibă ca bază inundații locale catastrofale, dar nicidecum acoperirea întregului Pământ cu apă, până la nivelul munților celor mai înalți.
Dacă folosim ca bază de calcul ritmul de scădere al apei de 7,3 m pe zi, ne putem întreba cât timp i-ar fi trebuit acesteia să coboare 5137 m, înălțimea Muntelui Ararat, în așa fel încât câmpiile să devină vizibile? Transformând lunile în zile, apa ar fi coborât 10 m în aproximativ 73 de zile adică un metru la fiecare 7,3 zile. Dacă împărțim 5137 m la 7,3 m, atât cât ar fi coborât apa într-o zi, obținem numărul de zile necesar pentru ca apa să ajungă la nivelul mării, 703,6 zile. Acest număr de zile, transformat în ani, ne dă un total de 1,9 ani atunci când socotim anul ca având în medie 365,2 zile. Aceste cifre ne arată cât de aberante sunt așa zisele informații pe care le conține cartea Facerea cu privire la Potop. 1,9 ani este o perioadă de timp foarte mare, care nu ar fi permis oamenilor și animalelor de pe arcă să supraviețuiască în lipsă de hrană și apă potabilă. Cifrele folosite în cartea Facerea sunt cu totul arbitrare și nu reflectă nimic care să ne îndrepte atenția către lumea reală.
În momentul în care arca ar fi lovit Muntele Ararat, vârful muntelui nu ar fi putut să fie văzut deoarece se afla sub ape, după cum ne spune cartea Facerea capitolul 8, versetele 4-5. Dacă înălțimea apei ar fi fost la același nivel ca și vârful muntelui sau un pic deasupra acelei înălțimi, ca să permită apei să acopere muntele, arca nu ar fi putut să lovească nimic altceva decât vârful, care se afla sub ape. Ar fi fost imposibil pentru vasul respectiv să lovească un nivel mai aproape de baza muntelui, dacă luăm în considerare că Biblia precizează că înălțimea navei ar fi fost de 13,5 m și că nivelul cel mai înalt al muntelui se afla sub ape.
Vârfurile munților, de regulă, nu sunt ca un fel de platou drept, ci sunt în pantă și chiar ascuțite. Dacă există și excepții, nici unul dintre vârfurile Muntelui Ararat nu reprezintă una dintre ele. Oricine poate să vadă pe Internet imagini cu vârfurile Muntelui Ararat. Există două piscuri importante ale Muntelui Ararat, Marele Ararat și Micul Ararat. Dacă amândouă ar fi fost acoperite de apă, deoarece între ele există o importantă diferență de nivel, corabia lui Noe ar fi trebuit să lovească Marele Ararat, adică vârful cel mai înalt.
O corabie care ar lovi vârful Muntelui Ararat, dacă acesta ar fi acoperit de ape, ar fi în situația unui naufragiu care ar pune în pericol viața echipajului ei. Dacă corabia ar fi lovit vârful Muntelui Ararat, singura posibilitate reală, în condițiile descrise de Biblie, atunci persoanele aflate la bord nu ar fi avut cum să vadă vârful muntelui, deoarece acesta s-ar fi aflat situat dedesubtul corăbiei. Oricum alte vârfuri ale munților, alții decât muntele Ararat, care erau la mai mare înălțime ar fi ieșit primele la iveală, o dată cu retragerea apelor Potopului, fără să le vadă nici un om.
Să ne imaginăm acum viața animalelor pe arca lui Noe, după naufragiul suferit de aceasta, după ce s-a lovit de vârful Muntelui Ararat. După coborârea de pe arcă, animalele ar fi trebuit să trăiască izolate pe vârful muntelui, deoarece apa ar fi avut nevoie de 1,9 ani ca să ajungă la poalele muntelui. Muntele Ararat, care nu oferă o gamă foarte largă de hrană, ar fi fost profund afectat de apele care l-ar fi acoperit mai mult decât 213 zile. Apele ar fi distrus întregul habitat și multe plante ar fi putrezit sub apă. Când apele ar fi început să se retragă, întreaga rezervă de hrană și apă cu care Noe ar fi pornit la drum, ar fi fost deja epuizată.
Noe nu a văzut orizontul, imediat după ce apele au început să se retragă, din acest motiv el a trebuit să trimită păsări ca să își dea seama dacă terenul era uscat sau nu. Oare de ce nu ar fi fost Noe în măsură să vadă orizontul și ar fi avut nevoie de păsări pentru a înțelege dacă terenul era uscat sau nu? Noe nu putea să iasă pe punte și avea la dispoziție o fereastră de dimensiuni foarte mici, care nu îi permitea să vadă orizontul. În mod firesc, Noe ar fi trebuit să vadă orizontul de pe puntea navei pe care se afla și ar fi trebuit să știe dacă nava ar fi fost aproape de un teritoriu uscat sau nu. Povestirea este neverosimilă deoarece este total nerealistă și conține detalii absurde.
Biblia ne spune că Noe a rămas pe corabie până când apa s-a retras complet și Pământul a scos la iveală zone de uscat:
„14. Iar în luna a doua, la douăzeci şi şapte ale lunii acesteia, pământul era uscat. 15. Atunci a grăit Domnul Dumnezeu lui Noe şi a zis: 16. „Ieşi din corabie tu şi împreună cu tine femeia ta, fiii tăi şi femeile fiilor tăi. 17. Scoate de asemenea împreună cu tine toate vietăţile, care sunt cu tine, şi tot trupul, de la păsări şi până la animale, şi toate vietăţile ce se mişcă pe pământ, ca să se împrăştie pe pământ, să se prăsească şi să se înmulţească pe pământ”. 18. Atunci a ieşit Noe din corabie; şi împreună cu el au ieşit fiii lui, femeia lui şi femeile fiilor lui; 19. Toate fiarele, toate animalele, toate păsările şi toate câte se mişcă pe pământ, după felul lor, au ieşit din corabie. (Facerea 8; 14-19)
Dacă luăm în considerare ritmul în care ne spune Biblia că s-ar fi retras apele după Potop, de la vârful Muntelui Ararat și până la nivelul mării, atunci până să se usuce Pământul ar mai fi trebuit 1,9 ani în care oamenii și animalele ar fi trebuit să rămână pe corabie. Aceasta este o perioadă de timp în care oamenii și animalele ar fi trebuit să moară de foame și de sete din lipsa proviziilor necesare care ar fi dispărut de mult de pe corabie. În ipoteza că ar fi coborât imediat de pe corabie și apele s-ar fi retras instantaneu oamenii și animalele tot ar fi murit de foame și de sete, deoarece pe Pământul devastat de Potop nu avea cum să se mai găsească nici hrană și nici apă potabilă. Această ipoteză însă nu este susținută de Biblie care ne spune că retragerea apei s-a făcut într-o perioadă de timp mai îndelungată și nicidecum instantaneu.
Cele două povestiri ale Potopului diferă între ele și atunci când stabilesc momentul când a început Potopul raportat la momentul când Noe și familia lui s-au urcat în arcă:
„7. Şi a intrat Noe în corabie şi împreună cu el au intrat fiii lui, femeia lui şi femeile fiilor lui, ca să scape de apele potopului. 8. Din păsările curate şi din păsările necurate, din animalele curate şi din animalele necurate, din fiare şi din toate cele ce se mişcă pe pământ 9. Au intrat la Noe în corabie perechi, perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, cum poruncise Dumnezeu lui Noe. 10. Iar după şapte zile au venit asupra pământului apele potopului.” (Facerea 7; 7-10)
Avem și un alt text biblic care se referă la acest aspect:
„11. În anul şase sute al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, chiar în acea zi, s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului; 12. Şi a plouat pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. 13. În ziua aceasta a intrat Noe în corabie şi împreună cu dânsul au intrat Sem, Ham şi Iafet, fiii lui Noe, femeia lui Noe şi cele trei femei ale fiilor lui.” (Facerea 7; 11-13)
Orice persoană, fără nici o pregătire teologică, poate să observe că momentul începerii Potopului este diferit de la un text la celălalt. În primul text, Potopul a venit după șapte zile de la momentul în care Noe și familia sa au intrat în corabie, dar în cel de al doilea text Potopul s-a întâmplat chiar în ziua în care Noe și ai săi au intrat în corabie. Pentru un text despre care se pretinde că ar fi inspirat de Dumnezeu această discrepanță este inadmisibilă cu atât mai mult cu cât cele două texte urmează unul după celălalt pe paginile Bibliei.
Se poate observa că este vorba despre două povestiri ale Potopului și că cele două conțin detalii diferite. Pe lângă aceste incoerențe interne ale textelor există și multe aspecte în care relatările conținute de cele două povestiri ale Potopului sunt contrazise de viața reală.
Cât de mare a fost arca, folosindu-ne pentru a determina lucrul acesta de descrierea biblică? Pentru a aprecia mărimea corăbiei trebuie să luăm în considerare scopul pentru care aceasta ar fi fost construită. Să nu uităm că arca lui Noe ar fi trebuit să primească la bordul ei câte o pereche din toate animalele existente pe Pământ, mai puțin pești și alte animale acvatice. Următoarele sunt dimensiunile vasului cu care Noe și familia sa, împreună cu o pereche din toate animalele terestre și din păsări, ar fi scăpat de Potop:
„Cartea Facerea 6: 15 din Biblie ne spune că dimensiunile referitoare la Arca lui Noe au fost de cel puțin 135 metrii lungime (300 coți), 22,5 metri lărgime (50 coți) și 13,5 metri în înălțime (30 coți). Aceasta reprezintă 450 picioare lungime, 75 de picioare lărgime și 45 de picioare în înălțime! Ar fi putut să fie mai mare deoarece în vremea aceea se foloseau și coți de mărime mai mare. Totuși cotul de 45 de centimetrii (18 inch) este destul de mare pentru a ne arăta mărimea enormă a vasului.” (ref. 153)
Un cot este o unitate de măsură care are ca bază corpul uman. Este egal cu distanța dintre vârful degetelor și cot la o persoană adultă. Următorul citat ne dă mai multe informații despre unitatea de măsură numită cot:
„Măsurile din vechime erau de multe ori bazate pe părți ale corpului – palme, picioare etc. Dezavantajul era că fiecare persoană părea să aibă o mărime un pic diferită a palmelor sau a brațelor, deci dacă ai fi lucrat într-un proiect de construcții împreună cu alte persoane ar fi trebuit să stabilești care era persoana ale cărei brațe erau folosite ca standard de măsură. Pentru a depăși această problemă, bețe de măsurat numite „măsura unui cot” au fost produse. Aceste „măsuri ale unui cot” care au fost descoperite sunt vechi de mii de ani și se deosebesc între ele prin dimensiuni un pic diferite.” (ref. 154)
Ca și termene de comparație, putem să precizăm că suprafața totală a celor trei niveluri ale corăbiei ar fi fost echivalentă cu suprafața standard a 20 de curți de baschetbal sau 36 de terenuri de tenis. (ref. 155)
Am putea aduce o pereche din toate animalele de pe Pământ, din toate păsările și din toate insectele și am putea să le înghesuim împreună pe suprafața a 36 de terenuri de tenis? Pentru ca imaginea să fie completă ar trebui să rezervăm o parte din aceste terenuri de tenis pentru hrana și apa necesară animalelor. Câte terenuri ar fi necesare pentru hrană și apă? Este greu de calculat precis, cu toate acestea, având în vedere perioada lungă care a durat de la începutul Potopului și până la retragerea apelor de pe Pământ ar trebui să alocăm pentru hrană și pentru apă aproape întreaga suprafață a corăbiei. Apa pentru oameni și animale ar fi fost esențială și de aceea trebuie să luăm în considerare că ființele vii nu ar fi putut consuma în nici un caz apă sărată. Apa sărată a oceanelor conține aprox. 35 de grame de sare la un kg. Un kg de apă sărată cântărește aproape un litru.
„Cele mai comune elemente în apa de mare, după oxigen și hidrogen, sunt sodiul și clorul. Sodiul și clorul se combină pentru a forma cea ce numim sarea de masă. Salinitatea apei de mare se exprimă ca un raport al sării (în grame) la un litru de apă. În apa de mare raportul este de aprox. 35 grame de sare dizolvată în fiecare litru. Se scrie 35 la mie. Salinitatea obișnuită a oceanelor se situează între 33-37 grame pe litru.” (ref. 156)
Care este diferența de cantitate dintre sarea din apa de mare și cea care se află în apa potabilă pe care toată lumea o consumă? Aceasta este o întrebare importantă, atunci când analizăm povestirile cu privire la Potop, deoarece se referă la modul în care o mare mulțime de animale ar fi primit apă pe Arca lui Noe. Presupunerea corectă este aceea că Arca lui Noe nu putea să transporte toate animalele despre care ne vorbește Biblia, împreună cu hrana și apa necesară pentru ele, pe o perioadă de timp atât de îndelungată cât este aceea descrisă de textele biblice. Oamenii și animalele nu ar fi putut să consume pentru băut apă de mare, deoarece marea este de aprox. 220 de ori mai sărată decât sursele noastre de apă potabilă. (ref. 157)
Chiar dacă apa de ploaie, care ar fi inundat Pământul în timpul Potopului, s-ar fi amestecat cu apa de mare, rezultatul nu ar fi fost un amestec bun de băut. Un calcul atent ar trebui să ia în considerare multe elemente cum ar fi curenții de apă, nivelul de combinare între apa sărată și apa bună de băut etc. Dar chiar și fără acest tip de calcul este evident că salinitatea amestecului dintre apa potabilă și apa sărată ar fi constituit un amestec foarte nesănătos și chiar mortal, dacă ar fi fost consumată o perioadă mai lungă de timp.
Munții Himalaya culminează cu Muntele Everest, care are 8850 iar după alte măsurători 8848 m în înălțime. Apele Potopului ar fi trebuit să se ridice la acea altitudine pentru a acoperi Muntele Everest. În același timp, adâncimea medie a oceanelor este de 4000 m. (ref. 158) Chiar dacă ar fi existat pe Pământ de patru ori mai multă apă potabilă decât apă sărată, totuși amestecul nu ar fi fost bun de băut.
Chiar dacă un flux de apă dulce ar fi plutit la suprafața oceanului, așa cum se întâmplă atunci când un râu se varsă în mare, totuși cantitatea de apă dulce necesară vieții pe corabie, nu ar fi putut să fie colectată prin fereastra îngustă cu care era dotată Arca lui Noe. Aducerea apei pe corabie, în cantitățile necesare, ar fi constituit o sarcină imposibilă. Cum ar fi putut 8 oameni, care se aflau la bordul corabiei, să hrănească, să adape și să curețe gunoiul după toate animalele care se aflau pe Arca Lui Noe? O astfel de muncă ar fi depășit cu mult posibilitățile a 8 oameni. Să nu uităm că pentru o perioadă de timp ar fi plouat intens și aceasta ar fi îngreunat munca pe arcă.
Activitățile de pe Arca lui Noe, cum ar fi aprovizionarea cu apă sau aruncarea gunoiului s-ar fi făcut printr-o fereastră îngustă, prin care trebuia să se producă și aerisirea interiorului corabiei. Această fereastră ar fi trebuit să asigure și iluminarea pe corabie dar ea era insuficientă pentru oricare dintre aceste funcții.
În lipsa unei aerisiri suficiente și a unui iluminat corespunzător, animalele de pe corabie ar fi devenit foarte agitate și zgomotoase și atmosfera pe Arca lui Noe s-ar fi transformat într-un adevărat coșmar.
Există și alte argumente care invalidează povestirile despre Potop din cartea Facerea și care configurează conținutul lor ca fiind total irațional. În urma Potopului, apele dulci ale râurilor s-ar fi amestecat cu apele sărate ale oceanelor și aceasta ar fi creat or perturbare majoră atât pentru animalele marine cât și pentru cele din râurile care străbăteau uscatul. Următorul citat se referă la acest aspect:
„Oare apa dulce a ploilor care a venit din cer nu a făcut apa sărată a mărilor și oceanelor distrugătoare pentru viețuitoarele din mări și oceane? Și oare apa sărată nu a fost toxică pentru toți peștii de apă dulce? Dacă apa fierbinte a venit din adâncimea crustei pământești, oare temperatura apei nu a influențat delicatul ecosistem având un efect dăunător? (ref. 159)
În orice caz, tulburarea produsă de un asemenea Potop, asupra animalelor marine și a celor din râuri, ar fi fost așa de mare încât multe dintre ele, dacă nu toate, ar fi dispărut.
Există și animale care trăiesc atât pe uscat cât și în apă. Hipopotamii sunt un exemplu:
„Hipopotamii trăiesc în Africa sub Sahariană. Ei pot să supraviețuiască numai în zone cu apă din abundență, totuși, prin urmare ei trăiesc în zone cu râuri și lacuri. Hipopotamii sunt animale amfibii și petrec până la 16 ore pe zi în apă, în conformitate cu Național Geografic. Apa le păstrează temperatura corpului în căldura africană. Ei petrec toată ziua în apă și apoi vânează ca să mănânce în timpul nopții.” (ref. 160)
Ce fel de condiții de viață ar fi avut un hipopotam pe Arca lui Noe? Ar fi putut să petreacă 16 ore pe zi în apă? Evident că nu ar fi putut să trăiască la fel ca în mediul său obișnuit. Acest lucru l-ar fi putut determina, ca după o călătorie îndelungată cu Arca lui Noe, să se transforme într-o specie dispărută. Arca lui Noe nu dispunea de o piscină amenajată în care crocodilii, aligatorii, hipopotamii și alte animale să poată să trăiască în condiții asemănătoare cu cele din mediul lor obișnuit. Spațiul care ar fi fost extrem de limitat nu ar fi permis construcția în interiorul corăbiei a unor bazine speciale pentru animalele care își petreceau o bună parte din timp în apă.
Ce s-ar fi întâmplat cu păsările care migrează? Acestea ar fi fost împiedicate să migreze așa cum făceau de obicei. O astfel de limitare ar fi pus în pericol reproducerea lor și astfel supraviețuirea acelor specii.
Mediul de viață al anumitor animale este foarte specific și nu ar fi putut fi reprodus pe Arca lui Noe, punând astfel în pericol existența acelor specii.
Animalele au nevoie de un anumit spațiu în jurul lor. Închiderea lor în cuști înguste ar fi reprezentat o cruzime împotriva animalelor și ar fi amenințat existența lor.
Să luăm ca un exemplu habitatul animalelor la o grădină zoologică. Chiar dacă nu este identic cu cel al animalelor care trăiesc în sălbăticie, totuși animalele se pot mișca în voie. Condițiile de viață ale animalelor la o grădină zoologică, nefiind identice cu cele din mediul lor natural, generează o scădere semnificativă a ratei de reproducere ale acelor animale.
Cum s-ar fi putut ca animalele prădătoare să fie ținute deoparte de prada lor? Cum se puteau opri șerpii veninoși să nu ajungă la animalele pe care le mâncau în mediul lor natural? Fără niște bariere speciale, șerpii nu ar fi putut să fie controlați. Mai dificil ar fi fost cu păsările de pradă ale căror cuști ar fi permis ca anumite animale mai mici să se strecoare și să cadă victimă acelor păsări. Orice animal mai mic, ucis de o pasăre de pradă, ar fi dus la dispariția unei specii de animale. Dumnezeu ar fi putut să repare astfel de accidente dar El și-a terminat creația în șase zile și Biblia nu ne spune că El ar creat din nou animalele după Potop. Animalele urmau să fie salvate de Potop pe Arca lui Noe și nu prin recrearea lor după acel eveniment.
Povestirile despre Potop privesc animalele într-un mod nerealist. Aceste narațiuni pornesc de la premisa falsă că oamenii ar fi dominat animalele și că ele s-ar fi supus orbește poruncilor lor. Această premisă falsă este cuprinsă în mod neechivoc de cartea Facerea:
„28. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” (Facerea 1; 28)
Premisa falsă după care oamenii ar fi fost stăpânii animalelor sălbatice, așa cum erau proprietarii animalelor domestice, și că primele ar fi ascultat poruncile lor, stă la baza exagerărilor cuprinse în cele două povestiri ale Potopului și reprezintă un exemplu despre modul cum o premisă falsă poate conduce la o concluzie greșită. Dacă ar fi fost supuse oamenilor, atunci animalele sălbatice ar fi intrat liniștite în corabia lui Noe, dar pentru că nu erau sub stăpânirea umană, leii, tigrii și alte animale sălbatice s-ar fi ferit din toate puterile lor să pătrundă într-un astfel de mediu, care era străin lor. Povestirile biblice despre Potop sunt niște alegorii în care animalele sunt folosite ca personaje cu ajutorul cărora au fost construite două istorisiri fanteziste.
O altă premisă eronată, pe care se bazează cele două povestiri biblice, și care se găsește scrisă în Biblie, este aceea că toate animalele ar fi fost erbivore până la Potop. Fiind erbivore, animalele nu s-ar fi atacat unul pe celălalt și ar fi intrat liniștite în corabie așteptând la cozi lungi în una din laturile respectivei corăbii. Elefanții nu ar fi călcat în picioare râmele sau alte animale mici și ar fi așteptat cuminți rândul lor pentru a își lua locul pe Arca lui Noe. Nici albinele nu ar fi folosit acele lor otrăvite, chiar dacă s-ar fi simțit amenințate. De fapt, la albine, dacă Noe ar fi adus pe corabie numai o pereche, nu ar fi fost suficient deoarece albinele trăiesc în roiuri în care fiecare individ are sarcini specifice. Formula care ne spune că animalele ar fi intrat pe corabie două câte două, dacă s-ar fi aplicat întocmai, nu ar fi permis supraviețuirea tuturor speciilor.
Dumnezeu s-a plâns, conform Bibliei, că toate trupurile, expresie din care reiese inclusiv trupurile animalelor, s-au „stricat” pe Pământ. Prin „stricat” se înțelege stricăciune morală căci altfel nu are cum să se vorbească despre trupuri vii și stricate în același timp. Cât privește animalele însă, expresia „stricăciune morală” este absurdă deoarece animalele nu se conduc după norme morale. Mai mult, dacă înainte de Potop toate animalele ar fi fost erbivore, după cum ne spune Biblia, atunci ele nu s-ar fi ucis unele pe altele și așa zisa lor „stricăciune” este un nonsens. De fapt, Dumnezeu ar fi generat mult mai multă „stricăciune” atunci când ar fi permis animalelor să mănânce carne după Potop, deoarece animalele au început să se mănânce unele pe altele.
În realitate și această premisă este falsă deoarece Dumnezeu, conform Bibliei, a creat toate animalele în aceeași zi a creației, deci El a creat animalele carnivore, la fel ca și pe cele erbivore, în perioada creației și nu după Potop.
Multe animale carnivore atacă oamenii atunci când au ocazia și l-ar fi agresat și pe Noe și familia sa în timpul prezenței lor pe corabie. Dacă cineva face imprudența să creadă că anumite animale sălbatice ar fi fost domesticite de Noe și de familia sa cu scopul de a fi duse pe corabie, atunci aceea persoană trebuie să știe că dacă un animal sălbatic ajunge să fie domesticit de când este pui, întoarcerea sa la o viață sălbatică devine foarte dificilă. De fapt, domesticirea atât de multor specii de animale sălbatice, inclusiv a dinozaurilor, ar fi fost pentru Noe și familia sa o sarcină cel puțin la fel de grea ca și construcția corabiei și întrucât Noe și ai săi erau ocupați cu construcția corăbiei ei nu ar mai fi avut timp și de domesticirea unor animale. Însăși noțiunea de domesticire a animalelor este străină Bibliei și putem să afirmăm acest lucru prin faptul că ea ne spune că Dumnezeu ar fi creat de la început animalele domestice, alături de cele sălbatice, deci acestea nu ar fi fost domesticite de oameni:
„25. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.” (Facerea 1; 25)
Dacă animalele sălbatice ar fi fost domesticite de Noe și familia sa, ei ar fi schimbat felul acelor animale, schimbând destinația dată lor de Dumnezeu. Acest lucru nu ar fi fost cu putință, în contextul biblic, deoarece ar fi modificat creația Lui. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca fiarele sălbatice să fie domesticite, atunci El ar fi creat de la început numai animale domestice. În concluzie, Noe a avut pe corabie atât animale domestice cât și animale sălbatice, dar nu este clar cum s-a descurcat cu cele sălbatice.
Transportul animalelor sălbatice dintr-un loc în altul ridica aceeași problemă. Într-o grădină zoologică, atunci când un animal sălbatic trebuie să fie transportat dintr-un loc în altul, acesta este tranchilizat. Tranchilizarea se face cu substanțe speciale care nu ar fi fost la dispoziția lui Noe în vremurile în care a trăit el. Când au intrat în corabie, animalele sălbatice ar fi trebuit conduse în cuștile rezervate lor și lucrul acesta nu putea să fie realizat de Noe și familia sa fără folosirea unor tranchilizante.
Există nenumărate semne de întrebare în legătură cu așa zisa călătorie a lui Noe și a familiei sale și a unei perechi din toate animalele de pe Pământ, la bordul unei corăbii. Cum ar fi putut Noe să conserve carne pentru hrana atât de multor animale carnivore care se aflau pe corabie? Carnea proaspătă ar fi trebuit conservată dar cantitatea necesară ar fi fost uriașă. Să nu uităm că la bordul corăbiei trebuiau să se afle și dinozaurii carnivori și atunci când avem în vedere dimensiunile lor ne putem face o părere despre câtă carne ar fi trebuit să mănânce pe parcursul lungii perioade de timp, petrecute pe corabie.
Evident că în aceea perioadă de timp nu existau tehnologii moderne, de exemplu, frigidere și carnea pentru consum s-ar fi degradat repede într-un climat călduros. Mai mult, o cantitate mare de carne degradată ar fi pus în pericol sănătatea celor care se aflau la bord, putând să provoace o epidemie. Să nu pierdem din vedere că pe Arca lui Noe ar fi trebuit să se regăsească și toți virușii și toate bacteriile, care nu puteau supraviețui fără o gazdă. Dacă nu ar fi fost pe corabie, acei viruși și acele bacterii ar fi dispărut de pe fața Pământului și Dumnezeu ar fi trebuit să le creeze din nou, dar creația s-a terminat după șase zile. După descrierea Bibliei, pe corabie ar fi existat condiții ideale pentru un dezastru biologic, prezența a numeroși viruși și a numeroase bacterii, condiții de igienă extrem de precare și lipsa unei cantități suficiente de apă proaspătă.
Condițiile în care ni se spune că s-ar fi desfășurat periplu lui Noe pe corabia sa nu fac imposibilă supraviețuirea exemplarelor de animale care ar fi trebuit să asigure continuarea faunei terestre. Chiar și în acest caz, apologeții biblici continuă să mențină facticitatea celor două povestiri ale Potopului, chiar și atunci când acestea se contrazic între ele. Următorul citat ne arată cât de absurde pot să fie unele opinii, atunci când încearcă să demonstreze imposibilul:
„Multe carnivore, inclusiv leii și tigrii, se pot adapta repede la o dietă vegetariană, și acest lucru se putea întâmpla pe arcă.” (ref. 161)
Acest lucru nu se putea produce pe arcă, deoarece leii și tigrii nu se pot adapta la o dietă vegetariană. Leii și tigrii sunt animale carnivore, nu sunt erbivore, iar diferența de constituție între cele două categorii de animale este foarte mare.
O altă explicație, la fel de aberantă ca și cea dinainte, ne este dată în continuarea aceluiași articol:
„Dacă ar fi fost indispensabil ca anumiți pasageri de pe arcă să aibă carne în dieta lor, acest lucru ar fi fost realizat cu ușurință prin folosirea cărnii sărate, carne uscată reconstituită, sau carne proaspătă a anumitor animale care ar fi fost transportate la bord cu acest scop. Broaștele țestoase sunt un bun exemplu de animale pentru carne. Broaștele țestoase pot să supraviețuiască până la un an și jumătate în captivitate fără apă sau mâncare. În vremuri trecute, faimoasele broaște țestoase din Galapagos au devenit aproape dispărute fapt datorat în parte popularității lor de animale pentru carne. Mii au fost luate la bordul unor nave pentru a fi păstrate ca o sursă de carne proaspătă.” (ref. 162)
În Biblie nu scrie nimic despre niște animale pentru carne care ar fi fost luate la bord de către Noe. Mai mult, Biblia ne spune că până după Potop toate animalele ar fi mâncat numai vegetație. Dacă metoda de a lua animale pentru carne ar fi fost posibilă, atunci Noe ar fi putut să ia la bord animale erbivore care să devină hrană pentru animalele carnivore și nu numai broaște țestoase dar și orice alte animale. În același timp, conform Bibliei, Dumnezeu i-ar fi cerut lui Noe să ia la bord câte o pereche din toate animalele existente pe Pământ și nicidecum mai multe animale pentru hrana altor animale:
„8. Din păsările curate şi din păsările necurate, din animalele curate şi din animalele necurate, din fiare şi din toate cele ce se mişcă pe pământ 9. Au intrat la Noe în corabie perechi, perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, cum poruncise Dumnezeu lui Noe.” (Facerea 7; 8-9)
Acesta este un exemplu despre modul cum așa zișii apărători ai unei preluări literale a Bibliei contrazic de fapt textele ei atunci când se hotărăsc să interpreteze aceste texte în sensul urmărit de ei.
Am încercat să îl imaginez pe Noe și familia sa pescuind pe arcă pentru a prinde pește pentru animalele carnivore. Cât de mult pește ar fi fost necesar să fie prins în fiecare zi? Ar fi fost nevoie poate de sute de kilograme de pește în fiecare zi și pescuitul trebuia reluat zilnic deoarece ei nu aveau mijloacele necesare pentru a păstra peștele pentru o lungă perioadă de timp. Sărarea și desărarea peștelui, pentru a îl face potrivit pentru hrana animalelor, ar fi încărcat și mai mult programul extrem de ocupat al oamenilor de pe arcă. Din nefericire, nu ar fi existat nici această posibilitate de hrană pe Arca lui Noe. Din cauza structurii în care a fost construită arca pescuitul ar fi fost extrem de dificil. Chiar dacă teoretic, în condiții ideale, se putea prinde cu dificultate o cantitate mică de pește aceasta nu ar fi fost suficientă pentru hrana atâtor animale. În orice caz, aprovizionarea cu pește proaspăt, în cantități oricât de mici, nu ar fi putut să fie făcută în timpul când ploaia a acoperit Pământul pentru patruzeci de zile și patruzeci de nopți. Mai mult, din cauza bulversării uriașe a apelor oceanelor, și din cauza schimbării dramatice a condițiilor de viață din oceane, de exemplu, schimbarea temperaturii apelor, nici un fel de pescuit nu ar fi fost posibil.
Arca nu trebuia să permită unei cantități mari de apă de ploaie să pătrundă în interiorul ei, de aceea nava a fost dotată cu un acoperiș închis și a rămas o singură fereastră prin care însă pescuitul ar fi fost extrem de dificil.
„16. Să faci corăbiei o fereastră la un cot de la acoperiş, iar uşa corăbiei să o faci într-o parte a ei. De asemenea să faci într-însa trei rânduri de cămări: jos, la mijloc şi sus.” (Facerea 6; 16)
Despre cât de mare ar fi fost fereastra pe Arca lui Noe există numeroase dezbateri. Discuția nu este lipsită de interes deoarece de mărimea ferestrei depindea modul în care ea putea să fie funcțională sau nu. Dacă acoperișul s-ar fi suprapus în mod obișnuit direct peste corpul corăbiei, în cazul navei lui Noe exista o deschidere de un cot, de jur împrejurul corăbiei care constituia o fereastră. Se mai poate interpreta și că exista o singură fereastră, ale cărei dimensiuni nu le cunoaștem, care ar fi fost construită în corpul navei la un cot din locul unde acoperișul se îmbina cu corpul navei. Totuși această interpretare are mai puțin sens deoarece nu este de loc clar de ce deschiderea ar fi fost făcută în corpul navei când exista posibilitatea unei deschideri între corpul navei și acoperiș.
Modul de construcție al navei și locul unde era amplasată fereastra nu îi permiteau lui Noe să vadă bine ce se întâmpla în afara corăbiei și el a fost nevoit să trimită păsări care să detecteze terenul uscat. Noe a fost nevoit să scoată mâna pe fereastră pentru a colecta o pasăre pe care o trimisese anterior.
A fost fereastra corăbiei destul de mare ca să poată asigura aerisirea necesară pentru a permite respirația în condiții bune a 35000 până la 50000 de animale care se aflau pe arcă? Ar fi putut acea fereastră să asigura lumina necesară pentru toate ființele vii, care se aflau amplasate pe cele trei niveluri ale corăbiei? O fereastră cu deschiderea de 45 de centimetrii, chiar dacă ar fi înconjurat întreaga circumferință a corabiei, nu ar fi putut să asigure aerisirea și lumina necesară la atât de multe animale. Există o mare disproporție între mărimea navei și mărimea ferestrei. Nava ar fi fost construită cu trei niveluri dar numai nivelul superior ar fi primit lumina de la fereastră în mod direct. Nivelul inferior și nivelul mijlociu ar fi fost la 13,5 m și la 9 m mai jos decât fereastra. Dacă ne imaginăm întunericul, lipsa de aer și mirosul insuportabil degajat de atâtea animale putem să ne facem o părere despre calvarul prin care ar fi trebuit să treacă câte o pereche din toate animalele de pe Pământ pentru a scăpa de apele Potopului. Conform Bibliei, Dumnezeu care a creat acele animale ar fi considerat că ele merită un astfel de tratament. Eu cred că Dumnezeu care este generos și iubitor nu ar fi supus niciodată oamenii și animalele la un astfel de tratament și că mitul biblic face un mare deserviciu imaginii Lui.
De vină pentru o astfel de atrocitate nu este Dumnezeu, ci imaginația unor oameni care au povestit despre lucruri care nu s-au întâmplat niciodată. Asemenea lucruri nici nu se puteau întâmpla atâta vreme cât Dumnezeu este Acela care decide soarta lumii.
Dacă lumina ar fi venit dintr-o parte, cele mai multe animale ar fi petrecut un an și zece zile într-un întuneric deplin căci dacă s-ar fi aprins făclii care să le lumineze, atunci toate animalele ar fi murit intoxicate de fum. Întunericul ar fi determinat animalele să devină foarte zgomotoase și neliniștite și nu este clar nici felul cum puteau să fie hrănite și adăpate în astfel de condiții. Această descriere pare a fi similară cu cea din lagărele de exterminare naziste dar de data aceasta aplicându-se la animale nu la oameni. În același timp, chiar dacă nu se urmărea exterminarea lor, oamenii au fost și eu obligați să facă niște munci care depășeau puterile lor și să sufere niște condiții insuportabile pe tot timpul călătoriei pe care au făcut-o în timpul Potopului.
Problema dimensiunilor ferestrei corăbiei a fost dezbătută de a lungul timpului de către mulți cercetători biblici. Mulți au căutat să găsească o ieșire din dilema insuficienței sale în traducerea cuvântului care în original este „tsohar” în cartea Facerea 6 cu 16 dar soluțiile propuse nu rezolvă problema. (ref. 163)
Nu contează dacă traducerea cuvântului „tsohar” înseamnă o fereastră sau mai multe ferestre, aceea deschidere sau acele deschideri nu ar fi putut să asigure suficientă aerisire și lumină. Deviația de la textul biblic l-a determinat pe Eric Lyons să afirme următoarele:
„O altă presupunere adesea adusă în discuție care privește „fereastra” (tsohar) în 6:16 este aceea că a fost un pătrat cu latura de un cot. Cu toate că mulți comentatori și-au imaginat Arca lui Noe ca având o fereastră mică de 45 de centimetrii înaltă pe 45 de centimetrii lată, fraza „să faci corăbiei o fereastră la un cot de la acoperiş” (6:16, Biblia Ortodoxă) nu oferă cititorului Bibliei dimensiunile clare ale deschiderii. Textul spune doar că Noe trebuia să o facă „la un cot de la acoperiș”. (Biblia Ortodoxă) Adevărul este că mărimea deschiderii pentru iluminat care este menționată în acest verset nu este specificată. Textul pare să indice numai distanța la care deschiderea se afla față de acoperișul corăbiei, mai degrabă decât mărimea reală a ferestrei.” (ref. 164)
Indiferent cât de mare ar fi fost fereastra, dacă era de doar 45 de centimetrii sau chiar de un metru ea nu putea să asigure iluminatul nivelului de jos al corabiei și nici al celui de la mijloc. Fiecare nivel ar fi trebuit să aibă propria lui fereastră de a lungul întregii circumferințe a corăbiei. Fereastra însă, după cum rezultă din multe traduceri ale Bibliei, nu doar din cele în limba romană, ar fi fost de un cot, de a lungul întregii nave.
Oricine poate să facă un exercițiu de imaginație. Înălțimea pereților corabiei ar fi fost de 13,5 m cu o deschidere de 45 de centimetrii la nivelul acoperișului. În interiorul corăbiei ar fi fost între 35000 și 50000 de animale și 8 oameni. Fereastra urma să fie folosită pentru iluminat, aerisire și aruncarea deșeurilor în mare dar ar fi avut o dimensiune insuficientă pentru aceste funcții.
Ce fel de mâncare ar fi fost în arcă? Apologeții unei interpretări literale a cărții Facerea sunt nevoiți să îl prezinte pe Dumnezeu ca și cum și-ar schimba continuu creația, pentru a justifica aberațiile conținute de Biblie. Acești apologeți încearcă să explice modul de hrănire al animalelor în funcție de conduita umană față de Dumnezeu. În continuare avem un exemplu care ilustrează acest mod de gândire:
„Oamenii de știință creaționiști bănuiesc că Dumnezeu a cauzat ca mâncătorii de carne cum ar fi leii și T-rexes să mănânce plante așa cum au făcut atunci când Dumnezeu i-a creat, înainte ca Adam să păcătuiască și ca moartea să intre în lume.” (ref. 165)
În conformitate cu cele mai multe interpretări ale cărții Facerea, Dumnezeu ar fi creat inițial toate animalele erbivore. Nici nu s-ar putea trage o altă concluzie de vreme ce Biblia ne spune că El ar fi alocat pentru oameni și pentru toate animalele ca hrană numai vegetație. (Facerea 1; 29-30) Anumite animale ar fi devenit carnivore după căderea în păcat a primilor oameni și în timpul Potopului, toate ar fi devenit erbivore din nou. După Potop, anumite animale ar fi devenit carnivore încă o dată. Dacă cauza pentru care animalele și-ar fi schimbat modul de hrană ar fi fost căderea primilor oameni în păcat atunci de ce nu au fost afectate toate animalele în egală măsură? De ce au rămas multe animale erbivore, nu au fost afectate și ele de neascultarea lui Adam și Eva? Explicația conform căreia unele animale au devenit carnivore din cauza modului în care s-a transformat natura ca urmare a păcatelor lui Adam și Eva este o încercare nereușită de a înțelege modul în care funcționează regnul animal. Atât animalele carnivore cât și cele erbivore sunt necesare pentru construirea unui ecosistem și pentru păstrarea echilibrului naturii și asigurarea supraviețuirii speciilor de animale. Introducerea elementului moral în acest caz, așa zisele păcate ale lui Adam și Eva, nu aduce nici un fel de clarificare asupra modului cum au apărut și s-au dezvoltat speciile de animale.
Cât de multă mâncare ar fi trebuit să fie pe arcă, dacă povestirile despre Potop ar fi fost adevărate? Este foarte greu de calculat cantitatea necesară de alimente pentru atât de multe animale pentru o perioadă atât de lungă de timp. Probabil că Noe ar fi avut nevoie de o arcă de două ori mai mare decât era cea cu care călătorea, dacă ar fi să luăm în considerare un număr cuprins între 35000 și 50000 de animale care se aflau la bordul corăbiei. Calculul este dificil pentru că de fapt nu știm exact câte animale au fost la bordul corăbiei, putem doar să aproximăm, și pentru că trebuie să luăm în considerare și perioada de după Potop, când natura era devastată de ape și nu se putea găsi nimic de mâncat pentru oameni și animale.
Ca să ne facem o părere despre câtă mâncare ar fi trebuit să existe la bordul corăbiei lui Noe, putem să luăm câteva exemple din lumea animală și să apreciem cantitatea de mâncare și apă pe care acele animale le consumă în mod obișnuit. Cât de multă mâncare și apă proaspătă are nevoie un elefant la o masă? Elefanții sunt animale de dimensiuni mari, care în mod evident mănâncă multă mâncare și beau multă apă:
„Elefanții sunt erbivore, ceea ce înseamnă că ei se hrănesc cu plante. Ei mănâncă rădăcini, frunze, iarbă, ramuri de copac și coajă de copac. Ei mănâncă de asemenea fructe de pădure, mango și nuci de cocos. Folosindu-și trompele ei rup chiar și cele mai rezistente ramuri de copac. Ei consumă 15 – 16 ore pe zi și mănâncă 140 – 270 kg. Aceste animale beau apă prin folosirea trompelor lor lungi cu care absorb aproximativ 14 litri de apă o dată, apoi o toarnă în gură. Ei beau până la 200 de litrii de apă pe zi, dar pot să reziste până la patru zile fără apă și își folosesc colții să sape fântâni dacă este necesar, un elefant poate să miroasă apa de la 5 km distanță.” (ref. 166)
Dacă un elefant are nevoie de o astfel de cantitate de mâncare și apă, câtă mâncare și apă ar fi avut nevoie un dinozaur? Existența dinozaurilor pe corabie este un test de veracitate a povestirilor despre Potop. În conformitate cu cartea Facerea, toate animalele au fost create după felul lor în ziua a șasea a creației, deci, în mod inevitabil, dinozaurii au fost și ei creați în aceea zi. Noe ar fi trebuit să ia cu el pe corabie și dinozauri. Biblia nu ne spune de nici o altă catastrofă ecologică, anterioară Potopului, care ar fi putut să ducă la distrugerea dinozaurilor. Dacă ar fi existat o astfel de catastrofă, atunci Biblia ar fi trebuit să o menționeze, la fel cum face referire la un presupus Potop. Evident că nici o catastrofă nu ar fi putut să atingă Pământul dacă nu ar fi fost aprobată de Dumnezeu, deci Biblia, care se referă la relația dintre El și omenire, nu putea să facă abstracție de un astfel de eveniment.
Prezența dinozaurilor pe arcă creează o mare dificultate pentru istoricitatea povestirilor despre Potop. Dinozaurii au fost animale de foarte mari dimensiuni care consumau o cantitate enormă de hrană și apă.
Cât de mari au fost dinozaurii? Ei au fost animale carnivore și erbivore gigantice. Apologeții unei interpretări literale a Bibliei avansează ideea că pe arcă Noe ar fi luat numai pui de dinozauri sau chiar ouă de dinozauri, care ar fi ocupat mai puțin spațiu. Desigur că aceasta nu este o explicație plauzibilă deoarece chiar dacă ar fi fost doar jumătate din mărimea unui dinozaur adult, un pui ar fi fost totuși foarte mare. Cât privește oule de dinozaur, Noe nu avea cum să știe care ar fi produs un mascul și care o femelă și nici la care tip de dinozaur ar fi aparținut fiecare ou.
„Cei mai mari dinozauri au fost sauropozii; ei au fost gigantici, cu mișcări lente, cu un cap mic, mâncători de plante din perioada Jurasicului târziu și a Cretacicului. Ei aveau gâturi foarte lungi care erau necesare pentru a ajunge la zone de vegetație largi și înalte. Gâtul lung era contrabalansat de o coadă masivă. Acești sauropozi sunt cele mai mari animale de uscat care au fost descoperite vreodată: Supersaurus – 41 m în lungime Argentinosaurus – 35 – 40 m lungime; 80 – 100 tone metrice Seismosaurus supranumit „Dinozaurul care cutremură pământul” – peste 37 m lungime; 80 tone Ultrasauros – 30 m lungime; 80 tone Diplodocus – creștea până la 28 m lungime Brachiosaurus – aproximativ 26 m lungime; aproximativ 20 m înălțime; cântărea 70 – 80 tone.” (ref. 167)
Supersaurus – 41 m în lungime
Argentinosaurus – 35 – 40 m lungime; 80 – 100 tone metrice
Seismosaurus supranumit „Dinozaurul care cutremură pământul” – peste 37 m lungime; 80 tone
Ultrasauros – 30 m lungime; 80 tone
Diplodocus – creștea până la 28 m lungime
Brachiosaurus – aproximativ 26 m lungime; aproximativ 20 m înălțime; cântărea 70 – 80 tone.” (ref. 167)
Dacă facem o comparație între dimensiunile dinozaurilor și mărimea corabiei lui Noe putem să descoperim cu ușurință de ce ei nu puteau să fie pasageri ai corăbiei chiar dacă ar fi fost pui și mărimea lor ar fi fost pe jumătate față de cea a celor adulți. A lua pe corabie pui, separați de părinți, pare a fi lipsit de sens atâta vreme cât puii nu se puteau descurca singuri într-o lume sălbatică, după coborârea de pe Arca lui Noe. Pentru siguranța supraviețuirii lor, Noe ar fi trebuit să ia pe corabie dinozauri adulți, pregătiți să supraviețuiască în orice condiții. Lumea după Potop nu ar fi fost o lume ideală, ci o lume plină de pericole în care Dumnezeu ar fi dat liber și pentru consumul de carne.
Dacă Noe ar fi luat pe arcă o pereche de Supersaurus, fiecare de către 41 m lungime, o pereche de Argentinosaurus, fiecare de 35 m lungime, o pereche de Seismosaurus, fiecare individ având 37 m lungime, o pereche de Ultrasauros, fiecare având 30 m lungime, o pereche de Diplodocus, fiecare având 28 m lungime, o pereche de Brachiosaurus, fiecare având 26 m lungime, o pereche de Gigantosaurus carolinii, fiecare având 14 m lungime, o pereche de Tyrannosaurus rex, fiecare de 12 m lungime, o pereche de Carcharodontosaurus saharicus, de aproximativ 15 m lungime, o pereche de Sauroposeidon aproximativ 32 m lungime și dacă adunăm toate aceste lungime, totalul va fi de 542 m. Puii lor, dacă ar fi avut jumătate din mărimea lor, plasați într-o line dreaptă, ar fi adunat 271 m. Un dinozaur matur de 41 m lungime nu s-ar fi putut întoarce pe Arca lui Noe. Pe lângă aceasta, să nu uităm că toți dinozaurii ar fi trebuit să fie în perechi.
Chiar dacă ar fi luat pui de dinozauri la bord, jumătate cât mărimea unor dinozauri adulți, două nivele sau chiar mai mult din Arca lui Noe ar fi fost umplute cu dinozauri, lăsând un spațiu insuficient pentru alte specii de animale și pentru mâncare și apă de băut. Dacă ar fi luat numai ouă de dinozaurii la bord, pe lângă problema deja semnalată, conform căreia Noe nu ar fi putut să deosebească genul puiului care urma să se nască dintr-un anumit ou, se mai adaugă și nevoia ca oule să fi fost clocite și puii îngrijiți de părinții lor. Noe nu avea pe navă incubatoare pentru oule de dinozaur. Mai mult, Noe ar fi trebuit să colecteze oule de dinozaur din diverse zone ale Pământului și nu avea cum să știe cu exactitate ce ouă aparțin la care specii. Prezența dinozaurilor pe corabia lui Noe face ca cele două povestiri ale Potopului să reprezinte istorii imposibile.
La toate acestea, mai trebuie adăugat că au existat două ordine de dinozauri, Saurischhians și Ornithischians, și cinci subordine, Theoropodus, Sauropods, Ornithopods, Marginocephalia și Thyreophora (Enoplausaria). Toate aceste subordine erau divizate în 13 infra-ordine și 60 de familii de dinozauri. Această clasificare a dinozaurilor a fost făcută luându-se în considerare numai scheletele și rămășițele care au fost găsite, dar cine poate să știe câte rămășițe de dinozauri stau în continuare îngropate în diverse locuri? Cert este că dinozaurii au fost prezenți o lungă perioadă de timp pe Pământ. (ref. 168)
Ce rezultă din comparația care se poate face între înălțimea diferiților dinozauri și înălțimea fiecărui nivel al corăbiei? Ultrasaurus, Brachiosaurus și Sauroposeidon aveau 26 m până la 30 m în înălțime și înălțimea puilor ar fi fost, să spunem jumătate din înălțimea celor adulți, de la 13 m la 15 m. Chiar și numai o treime din înălțimea unui adult, în cazul lui Sauroposeidon, ar fi fost de 10 m, aceasta însemnând de două ori mai mult decât înălțimea unui nivel al corabiei lui Noe. O treime, ar fi însemnat un pui mai mic, care totuși nu ar fi încăput pe Arca lui Noe. Dacă acestea sunt rezultate indiscutabile, reieșite din măsurătorile făcute asupra scheletelor unor dinozauri și comparate cu dimensiunile date de Biblie în legătură cu Arca lui Noe, cum ar putea cineva să creadă că mitul Potopului reprezintă adevărul despre istoria omenirii? Povestirile despre Potop, conținute de Biblie, sunt o reflecție a imaginației unor oameni care au trăit cu mii de ani în urmă și care au intrat în tradițiile unor popoare din Orientul Apropiat. Aceste povestiri nu sunt inspirate de Dumnezeu și este foarte greșit a se pune pe seama Lui asemenea absurdități. Inexplicabil, unii oameni sunt calificați ca fiind necredincioși pentru că nu cred enormitățile prezentate de Biblie, cu privire la Potop, cu toate că tocmai cei care nu cred sunt aceia care au o părere mai apropiată de ceea ce este Dumnezeu. Deoarece este o Realitate superioară, Dumnezeu se află în totală contradicție cu povestirile biblice despre Potop.
Se pot face anumite comparații între Arca lui Noe și alte nave care au existat în istoria omenirii, în ceea ce privește dimensiunile lor. Titanicul a fost mult mai lung decât descrierea făcută de Biblie pentru Arca lui Noe, cel dintâi având 269,1 m lungime. Lățimea Titanicului a fost de 28 de metri și înălțimea 53,3 m. (ref. 169)
Costa Concordia, obiectul unui alt dezastru maritim, a fost de două ori mai mare decât Titanicul. Arca lui Noe, în conformitate cu măsurile date de Biblie, ar fi fost lungă de 135 m dar Titanicul cu cei 269,1 m a fost de două ori mai lung decât arca. Față de o singură fereastră cât ar fi avut Arca lui Noe, numărul de ferestre al Titanicului a fost de 419. Când Titanicul ar fi fost încărcat la capacitate maximă ar fi putut să transporte 2435 pasageri și un echipaj de aproximativ 900 de persoane, o capacitate cumulată de 3300 de oameni. Cum am putea să credem că Arca lui Noe ar fi transportat între 35000 și 50000 de animale la bord dacă avea o capacitate de numai jumătate din capacitatea Titanicului iar cel din urmă putea să transporte numai 3300 de persoane la bordul său? Arca lui Noe nu avea dimensiunile necesare pentru a îndeplini scopul pentru care ne spune Biblia că ar fi fost construită. (ref. 170)
În prezent pe Pământ trăiesc un mare număr de specii de animale dar în trecut au trăit chiar mai multe specii decât în zilele noastre. Pe lângă dinozauri, câte alte specii de animale sunt dispărute? În conformitate cu anumite statistici, în fiecare zi, un număr important de animale și plante dispar definitiv:
„În conformitate cu Programul de Mediu al UN, Pământul este în mijlocul unei masive dispariții a formelor de viață. Oamenii de știință estimează că 150 – 200 de specii de plante, insecte, păsări și mamifere dispar la fiecare 24 de ore. Acesta este de aproape 1000 de ori ritmul „natural” sau „obișnuit” și, spun mulți biologi, este mai mare decât oricare altul care a fost experimentat de la dispariția dinozaurilor cu 65 de milioane de ani în urmă.” (ref. 171)
Un mare număr de specii care au trăit în trecut sunt deja dispărute, prin urmare nu putem să judecăm numărul de animale pe care ar fi trebuit să le ia Noe pe corabie după numărul de specii existente astăzi pe Pământ. La numărul actual de specii, care este foarte mare, mai trebuie să adăugăm un anumit procent pentru speciile dispărute care ar fi trebuit să fie și ele prezente pe Arca lui Noe. Următorul citat ne oferă mai multe detalii despre acest subiect:
„Dintre toate speciile care au existat pe Pământ, 99,9 % sunt în zilele noastre dispărute. Multe dintre ele au dispărut în cinci evenimente cataclismice. Clasicele evenimente care au dus la dispariții în masă identificate de Raup și Sepovski sunt recunoscute pe scară largă ca fiind cele mai semnificative: Sfîrșitul Ordovicianului, Devonianul Târziu, Sfârșitul Permianului, Sfârșitul Triasicului și sfârșitul Cretaceului. În conformitate cu un sondaj recent, șapte din zece biologi gândesc că suntem în prezent în mijlocul celei de a șasea dispariții în masă. Unii spun că ar putea elimina până la 90% din toate speciile care trăiesc astăzi. Alți oameni de știință contestă o astfel de proiecție dramatică.” (ref. 172)
Nu știm care ar fi fost structura internă exactă a corăbiei lui Noe, dar știm, după descrierea Bibliei, că întreaga înălțime a corăbiei, de 13,5 metrii, trebuie împărțită la 3 pentru a obține înălțimea fiecărui nivel, având în vedere că Arca lui Noe ar fi avut 3 nivele sau 3 etaje. Înălțimea fiecărui nivel ar fi fost de 4,5 m. Dacă știm că înălțimea medie a unei girafe este de 5 – 6 m, ne întrebăm cum ar fi încăput o girafă pe Arca lui Noe? Apologeții biblici ar răspunde că Noe ar fi luat pe arcă doi pui de girafă, mascul și femelă, lăsând de o parte dificultatea supraviețuirii lor într-o lume de prădători, care îi aștepta la ieșirea de pe corabie. O astfel de explicație nu ar fi mulțumitoare. Rămâne ca o explicație mult mai convingătoare aceea că scriitorii biblici, atunci când au inventat aceste povestiri, bazându-se poate pe alte istorisiri asemănătoare ale Orientului Apropiat, nu au luat în calcul amănuntele concrete care ar fi fost implicate în narațiunile lor.
Povestirile despre Potopul lui Noe sunt foarte generale și tocmai amănuntele pe care ar trebui să le conțină nu le conțin, cu toate că acestea sunt cerute de cursul povestirilor pentru a da acestora un conținut convingător. Dacă Biblia ne spune câte nivele ar fi avut corabia lui Noe, de ce nu ne spune și câte încăperi ar fi avut? Aceasta este o întrebare foarte importantă, dar la care Biblia nu ne dă un răspuns. Dacă am fi știut câte încăperi erau pe corabie, atunci am fi știut și câte perechi de animale se aflau pe Arca lui Noe.
Este evident că pe corabie trebuiau să existe încăperi separate deoarece multe din animale nu puteau să împartă aceeași încăpere. De exemplu, leii și antilopele nu ar fi viețuit fericiți împreună deci trebuiau să locuiască separat. Mai mult, fiecare încăpere ar fi trebuit să fie corespunzătoare pentru fiecare pereche de animale, ținând cont de dimensiunile fiecăreia. Unele animale ar fi putut să împartă aceleași încăperi, de exemplu, caprele și oile.
Trebuie menționat încă o dată că înghesuirea atât de multor animale în niște cuști înguste, în vecinătatea altor animale ar fi fost o nebunie curată, deoarece apropierea prădătorilor de prăzii lor, doar la câțiva metrii, ar fi creat o neliniște permanentă și o reacție zgomotoasă din partea lor pentru un an și zece zile, cât ar fi stat pe corabie. Insectele transmițătoare de boli s-ar fi plimbat fără probleme de la o cușcă la alta. Prezența insectelor pe corabie, animale care nu puteau să fie ținute în cuști, este o problemă la fel de mare ca și prezența dinozaurilor. Anumite insecte sunt foarte periculoase atât pentru oameni cât și pentru animale. De exemplu, furnicile militare (sau siafu) sunt animale carnivore care sunt capabile să ucidă și să devoreze orice animal. Alături de nenumăratele soiuri de purici, gândaci, țânțari etc. pe Arca lui Noe ar fi trebuit să se regăsească și scorpioni, viespi și muște dintre care unele extrem de periculoase de exemplu Musca Tsetse. În aceeași categorie de animale intră și păianjenii periculoși, cum ar fi Tarantula. Foarte cunoscută este și insecta Mosquito care transmite o boală deosebit de periculoasă, malaria. (ref. 173)
Pentru ca să adapteze mărimea cuștilor la mărimea viitorilor lor ocupanți, Noe ar fi trebuit să știe, încă din timpul construcției corăbiei, mărimea fiecărei perechi de animale. Aceasta ar fi fost o sarcină imposibilă dacă ne gândim că el ar fi trebuit să aprecieze mărimea unor animale pe care nu le văzuse niciodată, adică animale care trăiau într-o cu totul altă zonă geografică decât trăia el. Pe lângă cuștile propriu zise, în care să doarmă și să mănânce, animalele ar fi avut nevoie și de un spațiu de mișcare, dar Arca lui Noe nu ar avut spațiu pentru a lăsa animalele să trăiască cât de cât în condiții apropiate de nevoile lor.
De unde știa Noe câte animale trăiesc pe Pământ și unde trăiește fiecare? Oare i-a dat Dumnezeu o listă cu denumirea tuturor animalelor care trăiau pe Pământ? Dacă exista o asemenea listă care presupunea o clasificare exactă a animalelor, de ce nu a supraviețuit ea o dată cu familia lui Noe? După cum știm, clasificarea animalelor s-a făcut doar în secolul al 18-lea de către Carl Linnaeus, nu a existat din vremea lui Noe. Până în secolul al 18-lea nu a existat o astfel de clasificare a animalelor, mai mult chiar, deși există, această clasificare nu cuprinde toate speciile de animale, deci mai sunt încă animale necunoscute de oameni. Dacă astăzi, cu toate instrumentele tehnice de care dispun, oamenii nu au reușit să cunoască toate animalele care trăiesc pe Pământ, cum ar fi putut Noe să știe acest lucru? Noe nu avea acest gen de cunoștințe. Dacă nu cunoștea toate animalele care trăiau pe Pământ, Noe nu avea cum să colecteze câte o pereche din fiecare specie și să o aducă pe corabia sa.
„In prezent, sunt clasificate aproape 4 milioane de specii de organisme si cu toate acestea, au rămas nedescrise probabil, intre 5 si 20 de milioane de specii. Mamiferele si pasările sunt cele mai bine cunoscute, deși in fiecare an, se descoperă circa 3 specii noi.” (ref. 174)
De unde am extras un număr de animale care ar fi trebuit să fie pe arcă și care s-ar situa între 35000 și 50000? Părerile analiștilor biblici sunt divizate. Unii consideră că numărul corect ar fi 35000 iar alții consideră că ar fi fost vorba de 50000 de animale la bordul corabiei. Sunt și cercetători care cred că la bordul corăbiei lui Noe nu au existat mai mult de 2000 de viețuitoare, dar în comparație cu numărul animalelor cunoscute în zilele noastre, acesta este un număr ridicol de mic. Aceste cifre pot să fie avansate doar în varianta în care la bordul corăbiei s-ar fi urcat doar o pereche din toate animalele, nu și dacă s-ar fi prezentat câte șapte perechi din animalele curate.
Dacă însă luăm în considerare numărul de animale existent în zilele noastre, animalele terestre care trebuiau să supraviețuiască Potopului ar fi fost mult mai multe.
Chiar și comentatorii care susțin că Arca lui Noe a existat cu adevărat se văd nevoiți să găsească subterfugii pentru a explica discrepanța dintre numărul mare de animale care trăiesc pe Pământ și dimensiunile limitate ale corabiei lui Noe. Una dintre aceste strategii este afirmația că Noe ar fi luat pe corabia sa pui și nu animale mature. (ref. 175)
La un punct anterior m-am referit deja la una din obiecțiunile care trebuie făcute acestei idei. La cele spuse trebuie adăugate câteva observații în plus. Puii de animale sunt nedespărțiți de părinții lor și au nevoie de ocrotirea acestora până la o anumită vârstă. Este improbabil ca puii, desprinși de familiile lor, să se fi urcat vreodată singuri pe arcă. Împerecherea animalelor se face la o anumită vârstă și este un proces complicat. Puii de animale sălbatice, crescuți de oameni, s-ar fi acomodat foarte greu la o viață de sălbăticie. Puii aveau nevoie de un tratament special și erau mai vulnerabili la boli și mai fragili decât animalele adulte. Puii animalelor periculoase, cum ar fi insecte, scorpioni, șerpi etc. ar fi fost și ei la fel de periculoși ca și părinții lor.
A trebuit ca Noe să călătorească pe toate meridianele și paralele Pământului și să colecteze de acolo diverse animale sau au venit ele singure în locul unde se afla corabia? Ar fi putut puii de animale să călătorească singuri de la un capăt al lumii la celălalt în perechi de câte doi, mascul și femelă? Cum au venit urșii polari de la Polul Nord până la arcă? Cum au venit marsupialele din Australia până la Arca lui Noe? Cum au traversat ele oceanul? A fost Noe până în insulele Galapagos ca să aducă broaște țestoase sau au venit acestea la corabia sa, în ritmul lor specific? Cât timp ar fi trebuit unei perechi de broaște țestoase să ajungă din Galapagos până la locul unde se afla corabia? Dumnezeu nu i-a promis lui Noe că El va aduce animalele la corabie. Textul biblic ne spune următoarele:
„19. Să intre în corabie din toate animalele, din toate târâtoarele, din toate fiarele şi din tot trupul, câte două, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să rămână cu tine în viaţă. 20. Din toate soiurile de păsări înaripate după fel, din toate soiurile de animale după fel şi din toate soiurile de târâtoare după fel, din toate să intre la tine câte două, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să rămână în viață împreună cu tine. 21. Iar tu ia cu tine din tot felul de mâncare, cu care vă hrăniţi; îngrijeşte-te ca să fie aceasta de mâncare pentru tine şi pentru acelea”. (Facerea 6; 19-21)
Un alt text biblic, ne vorbește despre obligația lui Noe de a lua cu sine pe corabie animalele de pe Pământ și nu spune nimic despre faptul că Dumnezeu le-ar fi adus la corabie:
„1. După aceea a zis Domnul Dumnezeu lui Noe: „Intră în corabie, tu şi toată casa ta, căci în neamul acesta numai pe tine te-am văzut drept înaintea Mea. 2. Să iei cu tine din toate animalele curate câte şapte perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, iar din animalele necurate câte o pereche, parte bărbătească şi parte femeiască. 3. De asemenea şi din păsările cerului să iei: din cele curate câte şapte perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, iar din toate păsările necurate câte o pereche, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să le păstrezi soiul pentru tot pământul.” (Facerea 7; 1-3)
Biblia nu ne dă posibilitatea să speculăm că Dumnezeu ar fi dus animalele în mod miraculos în fața ușii corăbiei lui Noe, așa cum susțin anumiți comentatori:
„Scepticii zugrăvesc o imagine a lui Noe ducându-se în țări îndepărtate de Orientului Mijlociu pentru a aduna animale cum ar fi canguri și koala din Australia și kiwis din Noua Zeelandă. Cu toate acestea, Biblia ne spune că animalele au venit la Noe; el nu a trebuit să le adune (Facerea 6: 20). Se pare că Dumnezeu a cauzat ca animalele să vină la Noe. Biblia nu precizează cum a fost făcut acest lucru.” (ref. 176)
Biblia este cât se poate de neclară în această privință și nici textul din cartea Facerea 6; 20 nu ne dă mai multe informații:
„20. Din toate soiurile de păsări înaripate după fel, din toate soiurile de animale după fel şi din toate soiurile de târâtoare după fel, din toate să intre la tine câte două, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să rămână în viață împreună cu tine.” (Facerea 6; 20)
Nici un credincios sau credincioasă nu poate să conteste că Dumnezeu, dacă ar fi vrut, ar fi putut să ducă animalele la corabia lui Noe, dar în mod clar Biblia nu ne spune acest lucru. Dimpotrivă Biblia ne istorisește despre un eveniment natural, un Potop, iar salvarea de această catastrofă s-a făcut pe căi naturale, cu o corabie și nu pe căi supranaturale. Dacă ar fi vrut, Dumnezeu putea salva în mod miraculos animalele chiar și fără corabie sau putea să construiască El o corabie mult mai încăpătoare și mai practică decât cea făcută de Noe. Povestirile despre Potopul lui Noe însă îl plasează pe Dumnezeu în postura Judecătorului care condamnă și pe Noe în situația celui care salvează. Supraviețuirea umanității nu este asigurată în mod miraculos, ci este realizată prin munca lui Noe pentru construirea corăbiei și pentru colectarea animalelor și aducerea lor pe corabie. Totuși o astfel de colectare de animale este o absurditate și nu s-a întâmplat niciodată. Dacă s-ar fi întâmplat, atunci în timp ce Noe ar fi mers la o extremitate a lumii după niște insecte, alte insecte sau alte animale pe care le colectase de la cealaltă extremitate a lumii, ar fi murit deja și poate în noile condiții de viață nu s-ar mai fi reprodus. Dacă o astfel de colectare ar fi fost reală Noe ar fi avut nevoie de o perioadă de timp greu de precizat pentru a călătorii în toate regiunile lumii. Numai că Noe era ocupat cu construirea corăbiei și nu putea să colecteze și animale în același timp, oricât de mult ajutor ar fi primit de la familia sa. Să nu uităm că pe vremea lui Noe cele mai rapide mijloace de transport erau corăbiile și pe uscat trăsurile trase de cai sau căruțele pentru transportul mărfurilor.
O altă ciudățenie este și aceea legată de existența transportului maritim în aceea perioadă de timp. Oare corabia lui Noe ar fi fost singura corabie de pe Pământ, din acele vremuri care ar fi reușit să depășească evenimentul catastrofal al Potopului. Deoarece existau mări și oceane în vremurile lui Noe se poate presupune că ar fi existat și o importantă flotă de corăbii necesare transportului de mărfuri și persoane. Altfel cum ar fi ajuns animalele din Australia și până la corabia lui Noe? Este evident că animalele terestre nu au trecut mările și oceanele înot. Cum se face că Noe a știut despre existența Australiei și a Americii dar după el s-a pierdut această cunoștință? Dacă Noe nu ar fi știut despre existența Australiei, atunci cum au ajuns pe corabie anumite animale care trăiesc numai pe acel continent, de exemplu cangurii? În cazul în care o pereche de canguri nu ar fi ajuns pe corabie, conform Bibliei, cangurii nu ar mai fi existat în zilele noastre pe Pământ, dar ei există, deci Noe ar fi trebuit să știe despre existența Australiei. Nu există nici o explicație rațională după care această cunoștință s-ar fi pierdut după moartea lui Noe și nu s-ar fi transmis urmașilor lui.
Mai sunt încă multe aspecte care pot genera o serioasă îndoială asupra veridicității povestirilor biblice despre Potop. De exemplu, neconcordanța dintre viața scurtă a multor insecte și lungimea călătoriei făcută de corabia lui Noe, care ar fi fost de 1 an și zece zile. Anumite insecte au o viață scurtă și trăiesc în colonii deci dacă Noe ar fi luat doar câte două exemplare pe corabie nu este de loc sigur că acele insecte ar fi supraviețuit.
Alte insecte, este cazul albinelor, au nevoie de o hrană specială care nu se putea asigura pe corabie. Albinele nu pot să trăiască fără polen pentru o mai lungă perioadă de timp. Dată fiind complexitatea în organizarea colectivităților de albine, Noe ar fi trebuit să ia cu el o întreagă familie de albine și nu doar două exemplare. Fără albine, care să ajute la polenizarea atât de multor plante, întreaga viață pe Pământ ar fi fost în pericol. Un an și zece zile pe corabie, ar fi dus la o perturbare atât de gravă a vieții unei familii de albine, încât ar fi pus în pericol existența acesteia. Albinele pot să mănânce miere dar ele au nevoie și de polen proaspăt, care se găsește în flori, și acestea nu se găseau pe arcă. Este foarte greșit să credem că albinele se puteau hrăni numai cu miere pentru o perioadă lungă de timp și anumite studii arată că acest tip de hrănire poate să le inducă moartea. (ref. 177)
Albinele, foarte probabil, nu ar fi supraviețuit pe corabia lui Noe și fără ele întregul ecosistem al Pământului, așa cum îl cunoaștem, nu ar mai fi existat. Mai mult, după coborârea de pe corabia lui Noe, albinele nu ar fi avut plante care să le hrănească cu polen și nectar, deoarece aflându-se sub ape, pentru o perioadă lungă de timp, toate plantele care hrănesc albinele ar fi murit, din lipsă de condiții pentru a își face fotosinteza și din cauza excesului de umiditate.
În afară de albine, alte zeci de mii de animale ar fi trebuit să fie hrănite după coborârea de pe corabia lui Noe, dar nu ar mai fi existat resursele necesare pentru hrana lor, după o călătorie atât de lungă. Având în vedere cantitatea de mâncare necesară pentru atâtea animale, toată hrana s-ar fi terminat chiar înainte de finalizarea călătoriei deci animalele ar fi murit fie de foame fie s-ar fi decimat între ele, carnivorele atacând animalele erbivore.
Povestirile despre Potop nu ne oferă răspunsuri coerente la întrebările care se desprind în mod firesc din conținutul lor și rezolvările pe care ele le sugerează duc la concluzii absurde și de aceea aceste narațiuni sunt incredibile. Dacă considerăm aceste povestiri ca fiind inspirate de Dumnezeu, nu le autentificăm conținutul, în schimb ele afectează în mod negativ imaginea Lui. Dacă credem sincer că Dumnezeu a făcut astfel de absurdități și de aceea ne închinăm Lui cu evlavie, atunci ne îndreptăm închinarea către imaginea unui Dumnezeu care nu există, deci a unui idol la care chiar Biblia ne spune că nu ar trebui să ne închinăm. Pentru că este înțelept, Dumnezeu nu putea să procedeze așa cum ne relatează povestirile despre Potop ale Bibliei.
Multe din insectele de pe corabia lui Noe ar fi murit chiar înainte de a se reproduce, din cauza fragilității lor și a condițiilor improprii, care ar fi generat morți accidentale. Moartea acelor insecte și a altor animale ar fi generat dispariția unor specii întregi deoarece ele nu mai puteau fi create din nou, după Potop. Să nu uităm că Biblia ne spune că toată creația lui Dumnezeu s-a terminat după șase zile deci nu există o altă perioadă în care El să fi creat din nou anumite animale. Este adevărat că în istoria naturii au existat dispariții de animale dar dispariția lor pe arcă ar fi însemnat că misiunea lui Noe nu ar fi fost îndeplinită în totalitate, din cauza modului cum ar fi fost planificată de Dumnezeu. De fapt, dacă s-ar fi întâmplat, Potopul ar fi fost un dezastru atât de mare încât este puțin probabil ca vre-una dintre speciile de animale prezente pe corabie să fi supraviețuit după acel eveniment.
Ce s-ar fi întâmplat cu deșeurile care proveneau de la toți ocupanții corăbiei lui Noe, cum ar fi fost acestea curățate? Anumiți apologeți ai unei interpretări literale a Bibliei au inventat explicații fantastice pentru a face povestirile despre Potop mai acceptabile, dar nu au reușit în acest demers. Ei au imaginat tot felul de mecanisme tehnologice care ar fi existat pe arcă, care ar fi ușurat munca lui Noe și a familiei sale. În același timp, acești comentatori au trebuit să admită că deșeurile care ar fi provenit de la atât de multe animale ar fi constituit o cantitate enormă, cumulându-se la aproape 11 tone de materie zilnic.
O așa de mare cantitate de deșeuri, care trebuiau evacuate în ocean, combinată cu nevoia de a hrăni și adăpa animalele, ar fi fost imposibil de realizat de către 8 persoane, care se aflau pe arcă. Această problemă este recunoscută în citatul următor, chiar dacă soluția care se dă acesteia este nerealistă:
„Aproximativ 12 U.S. tone (11 m tone) de deșeuri animale ar fi fost produse în fiecare zi. Cheia pentru a menține spațiile curate era să se evite ca Noe și familia sa să facă munca. Sistemul corect ar fi putut preveni nevoia de a reînnoii culcușul animalelor. Noe ar fi putut realiza acest lucru în mai multe feluri. O posibilitate ar fi de a permite deșeurilor să se acumuleze sub animale, așa cum vedem în magazinele de animale moderne. În acest scop, ar fi putut să fie grătare sub animale și animalele ar fi putut călca în picioare deșeurile care s-ar fi deplasat în încăperile dedesubt.” (ref. 178)
Cu alte cuvinte, nu ar mai fi trebuit să fie curățate deșeurile animale deloc cu toate că ele ar fi fost o extraordinară sursă de infecții și epidemii, pe o navă pe care se aflau nenumărate animale care transmiteau bolile și de asemenea toți virușii și bacteriile care se aflau pe Pământ. Ce fel de încăperi ar fi existat dedesubtul animalelor în care s-ar fi putut depozita 11 tone de deșeuri în fiecare zi? Cele trei niveluri ale corăbiei nu aveau cum să fie prevăzute cu încăperi dedesubtul lor. Înălțimea unui nivel nu depășea 4,5 m și multe animale erau înalte, ceea ce nu ar fi permis existența nici unor încăperi suspendate sub fiecare din cele trei niveluri. De altfel, la nivelul cel mai de jos, animalele se aflau pe fundul corăbiei deci nu se punea problema unor încăperi mai jos decât partea cea mai de jos a acelei corăbii. În singurele încăperi care existau la etajele inferioare trăiau alte animale și dacă ar fi existat grătare prin care deșeurile să cadă de la un etaj superior la cel inferior, atunci animalele de la etajele inferioare ar fi fost sufocate cu totul de deșeuri.
Cantitatea de deșeuri acumulate pentru nu mai mult de 150 de zile ar fi însemnat un total de 1650 de tone și mai mult decât dublu dacă călătoria ar fi durat un an și zece zile, până când Biblia ne spune că apa s-ar fi retras complet de pe Pământ. Acumularea de deșeuri sub animale într-un spațiu așa de mic ar fi generat un mediu foarte nesănătos și condiții de viețuire imposibile.
Nu se poate scăpa de dilema, generată de o situație în care aproximativ 11 tone de deșeuri animale trebuiau aruncate cu lopata de pe corabie printr-o fereastră foarte joasă, de 45 de centimetrii, de către 8 persoane, în fiecare zi. După părerea mea, ipoteza că atât de multe deșeuri animale ar fi fost reținute pe corabie pentru o perioadă de un an și zece zile reprezintă o absurditate. Dacă luăm în considerare mirosul degajat de acele deșeuri și pericolul pentru sănătatea oamenilor și animalelor, păstrarea lor la bordul corăbiei ar fi pus în pericol atât supraviețuirea speciei umane cât și a faunei terestre a Pământului.
Care ar fi fost programul zilnic a lui Noe și al familiei sale, pe corabie? Ei ar fi trebuit să hrănească și să adape între 35000 și 50000 de animale sau mai mult în fiecare zi, o dată sau de două ori pe zi. Pe lângă aceste activități, ei ar fi fost nevoiți să curețe deșeurile animale și să le arunce în ocean prin singura deschidere pe care o aveau la dispoziție, adică prin fereastră. Noe și familia sa ar fi trebuit de asemenea să se ocupe de animalele bolnave și cele accidentate. Ei ar fi avut nevoie de o cantitate importantă de remedii medicale pentru cazurile când ar fi fost nevoie de ele. În același timp, echipajul corăbiei trebuia să se ocupe de prepararea hranei pentru oameni și să se odihnească. Un astfel de program zilnic ar fi fost nerealist pentru doar 8 persoane. La o grădină zoologică de mărime medie este nevoie de mult mai mult personal decât numărul de persoane existente pe corabia lui Noe. De exemplu, la Grădina Zoologică din Toronto lucrează între 201 și 500 angajați. (ref. 179) Este evident că această grădină zoologică nu dispune de toate animalele terestre care trăiesc pe Pământ, ci doar de un mic procent din acestea și totuși are de aproximativ 25 de ori mai mulți angajați decât persoanele care se aflau pe Arca lui Noe. Pentru ca munca pe corabia lui Noe să poată să fie întotdeauna realizată ar fi fost nevoie de sute de îngrijitori nu doar de 8 persoane. Dacă fiecare persoană ar fi avut în grija sa 50 de animale ar fi trebuit 850 de persoane ca să îngrijească 42500 de animale, o medie între 35000 și 50000 de viețuitoare care s-ar fi aflat pe corabie.
Părerea că pe Arca lui Noe ar fi fost doar o pereche de elefanți, o singură pereche de urși, o singură pereche de crocodili, o singură pereche de maimuțe, etc. nu este acceptabilă. De exemplu, în lume există 8 specii de urși: 1 – ursul negru nord american, 2 – ursul maro, 3 – ursul polar, 4 – ursul negru asiatic, 5 – ursul andean, 6 – ursul panda, 7 – ursul leneș și 8 – ursul soare. (ref. 180)
În contextul creaționismului, nu se poate admite părerea că în decursul a 4380 de ani, perioadă aproximativă, estimată de la Potop, dintr-o singură pereche, de exemplu, de urși negrii americani, ar fi apărut toate cele 8 specii de urșii, existente la ora actuală pe Pământ. Această părere, menită să justifice un număr mai mic de animale care ar fi existat pe Arca lui Noe, reprezintă o contrazicere a concepției creaționiste asupra lumii deoarece presupune o intervenție substanțială a evoluției în dezvoltarea naturii. Ursul negru nord american și ursul panda sunt două specii foarte diferite de urși. În conformitate cu descrierile cuprinse în cartea Facerea, toate animalele ar fi fost create în ziua a șasea a creației, fiecare pereche de animale după felul ei. A creat Dumnezeu numai doi urși de același fel din care, prin evoluție, s-au dezvoltat toate speciile de urși care trăiesc în zilele noastre pe Pământ? Dacă ar fi fost așa, atunci evoluția, la fel ca și creația sunt la fel de importante pentru explicarea originii animalelor pe planeta noastră. Mai degrabă, toate speciile de urși au apărut dintr-un strămoș comun și s-au dezvoltat în paralel. Acel strămoș comun a fost probabil un animal din care s-au dezvoltat pe lângă urși și alte animale:
„Oamenii de știință ne spun că urșii și câinii au același strămoș comun. Cu 38 de milioane de ani în urmă, ursul și câinele s-au aliniat separat în două grupuri distincte. Grupul urșilor a început să meargă pe tălpile picioarelor în timp ce grupul câinilor (numit „canizi” care includ câinii din zilele noastre, lupii și vulpile) au continuat să meargă pe degete. În timp ce urșii au evoluat devenind omnivore, ceea ce înseamnă că au început să includă plante în dieta lor, tractul digestiv a devenit mai lung. În timp ce plantele au nevoie de mai mult timp decât carnea pentru a fi digerate, mâncatul plantelor la animale cere intestine mai lungi decât pentru carnivore.” (ref. 181)
Un strămoș comun pentru multe animale de pradă, care a trăit acum 55 milioane de ani, se pare că a fost descoperit recent. Dacă Noe ar fi luat pe arcă un astfel de animal, din acesta s-ar fi dezvoltat, prin evoluție, mai multe soiuri de animale. Problema este că acest animal străvechi nu mai era de foarte mult timp în viață, atunci când Noe s-a îmbarcat pe corabia sa, căci el a trăit acum 55 milioane de ani, pe când Potopul lui Noe, s-ar fi produs, după calcule bazate pe Biblie, acum aproximativ 4380 de ani.
„Mamiferele carnivore își au originea într-o creatură din Eocenul timpuriu, cu 55 milioane de ani în urmă. Fosilele care au fost descoperite în Belgia i-au adus pe cercetători cu un pas mai aproape de a găsi strămoșul acestor animale.” (ref. 182)
Urșii și câinii au un strămoș comun care a trăit pe Pământ cu 30 milioane de ani în urmă și nu cu aproximativ 4380 de ani în urmă, atunci când Biblia ne spune că s-ar fi întâmplat Potopul lui Noe. Următorul citat se referă la acest aspect:
„De unde au apărut urșii? Evoluția urșilor așa cum îi cunoaștem în zilele noastre, a început acum 30 milioane de ani. Strămoșii lor au evoluat într-o familie de mamifere mici numite Miacids (Miacidae). Urșii, urșii mici și de asemenea și câinii s-au dezvoltat din Miacids.” (ref. 183)
Dacă Dumnezeu ar fi creat strămoșul comun al tuturor urșilor și câinilor, El ar fi făcut un fel de animal care ar fi evoluat în alte feluri de animale. Lucrul acesta ar fi în contradicție cu concepția creaționistă asupra naturii, după care, Dumnezeu a creat toate animalele după felul lor în săptămâna creației deci ele nu puteau să își mai schimbe felul.
O evoluție a unui soi de urși în alt soi de urși nu este exclusă, dar aceasta a presupus un interval de timp mult mai mare decât permite istoria descrisă de Biblie. Se consideră că urșii polari au evoluat din urșii bruni dar separația lor a început cu 100000 de ani în urmă. Acest interval de timp face cu totul neverosimilă ipoteza conform căreia Noe ar fi luat pe corabie o singură pereche de urși care ar fi evoluat și ar fi generat toate soiurile de urși existente în zilele noastre pe planetă. (ref. 184)
În concluzie, pe Arca lui Noe ar fi trebuit să se afle câte o pereche din toate soiurile de animale și nu doar un singur soi din care, prin evoluție, să se dezvolte toate celelalte soiuri. În felul acesta, se ajunge la un număr foarte mare de animale care nu ar fi putut fi cuprinse toate pe arcă și această constatare face ca, o dată în plus, povestirile despre Potop din Biblie să devină neverosimile.
Există și comentatori biblici care nu sunt de acord cu opinia că toate soiurile de animale ar fi trebuit să se regăsească pe arcă. Acești comentatori consideră în mod greșit că dintr-un singur fel de animale, toate soiurile aparținând de acel fel s-ar fi putut dezvolta în aproximativ 4380 de ani. Următorul citat reprezintă un exemplu de astfel de opinie:
„Lui Noe i s-a cerut să ia animale de uscat „în ale căror nări exista respirația vieții”. Aceasta exclude animalele acvatice și insectele care respiră prin piele. Noe trebuia să ia toate acele animale, „după felul lor”. Cuvântul „fel” se referă la toate animalele în limitele în care ele se puteau înmulți între ele și în felul acesta este o clasificare mai largă decât modernul „specie”. În felul acesta, Noe nu a luat ciobănești germani, pomerani, corcituri, lupi și șacali la bord. El a luat doar un câine. Rasele diferite de câini pe care le vedem în zilele noastre provin din perechea de animale pe care Noe a luat-o la bord. În timp ce există milioane de specii, există numai 8000 de feluri. Aceste 8000 de feluri au „evoluat” în milioanele de specii pe care le vedem în zilele noastre, în doar câteva mii de ani. Am pus „evoluat” în ghilimele deoarece acest fel de schimbare nu este genul de schimbare care poate să vă șocheze.” (ref. 185)
Autorul articolului avansează ideea că Noe nu ar fi luat insecte la bordul corăbiei și în felul acesta contrazice Biblia care ne spune că toate animalele, inclusiv insectele, ar fi fost create în săptămâna creației. Dacă lucrul acesta ar fi adevărat și dacă după șase zile creația s-a finalizat, atunci insectele fie au fost pe corabia lui Noe, fie Potopul este pură imaginație. Dacă nu ar fi fost salvate pe corabie, nu există o altă perioadă de timp în Biblie în care insectele să fi fost create din nou de Dumnezeu.
Atunci când Noe a luat o singură pereche de câini pe corabie, celelalte rase de câini existau sau nu? Dacă existau, înseamnă că Noe ar fi trebuit să aleagă dintre ele o singură rasă, care i s-ar fi părut lui că le va genera pe celelalte. O astfel de alegere ar fi fost imposibilă. Nu exista o pereche de câini, să le numim „câini generici”, din care era sigur că vor reieși toate celelalte rase. Toți câini se aflau integrați în rase iar rasele se puteau multiplica între ele doar cu condiția să existe mai multe rase. Dacă ar fi existat o singură rasă de câini, din aceea rasă ar fi rezultat doar câini de aceea rasă și nu câini de alte rase. Adaptarea câinilor la diferite medii, de exemplu câini domestici și câini sălbatici, ar fi schimbat unele caracteristici ale câinilor dar rasa domestică ar fi rămas aceeași rasă de câini. Ce fel de rasă de câini ar fi luat Noe pe corabie, o rasă de câini domestici sau una de câini sălbatici? Probabil, una de câini domestici, deoarece era mai ușor de supravegheat. O singură rasă de câini domestici nu putea produce toate celelalte rase, existente în zilele noastre, fără schimbări drastice de mediu în care aceștia ar fi trăit. Fiind câini domestici astfel de schimbări radicale de mediu nu aveau cum să se producă, deci întreaga demonstrație a autorului articolului nu are nici o bază reală.
- 40 -
O altă problemă care merită a fi analizată este cea care rezultă din cartea Facerea capitolul 6 versetele 5-7. Oare Dumnezeu își schimbă gândurile? În conformitate cu părerea cea mai răspândită din rândurile comentatorilor creștini, Dumnezeu este neschimbător atât în Persoana Sa, în perfecțiunile Sale, în scopurile Sale și în promisiunile Sale. În același timp, există câteva texte biblice care indică schimbări și răzgândiri ale lui Dumnezeu, de a lungul istoriei. Unul dintre aceste texte se află în cartea Facerea capitolul 6:
„5. Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele. 6. I-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ. 7. Şi a zis Domnul: „Pierde-voi de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut.” (Facerea 6; 5-7)
Dacă Dumnezeu regretă ce face, atunci înseamnă că El nu știe dinainte ce face. În cazul în care Dumnezeu cunoaște viitorul, atunci nu are cum să regrete ce face, deoarece orice face realizează în cunoștință de cauză. Dacă este pe deplin informat asupra consecințelor a ceea ce face, înainte de a lua o anumită decizie, atunci regretele lui Dumnezeu nu au nici un sens. Când a creat universul, Dumnezeu a știut care va fi dezvoltarea ulterioară a omenirii, deci l-a creat știind că oamenii vor fi răi. Dacă a știut dinainte că așa vor sta lucrurile, atunci de ce a mai creat omenirea în aceste condiții? Dacă nu ar fi creat omenirea, Dumnezeu nu ar fi fost nevoit să distrugă milioane de oameni, pentru că ulterior nu i-a mai plăcut ceea ce la început i s-a părut bun. Oare Dumnezeu a declarat la început crearea oamenilor ca fiind ceva bun și apoi i-a părut rău că l-a creat pe om? Este o ipoteză absurdă. De altfel, Biblia este contradictorie la acest capitol deoarece afirmă că Dumnezeu nu este ca omul ca să îi pară rău:
„19. Dumnezeu nu este ca omul, ca să-L minţi, nici ca fiul omului, ca să-I pară rău. Au zice-va El şi nu va face? Sau va grăi şi nu va împlini?” (Numerii 23; 19)
De fapt, în acest caz, Biblia ne prezintă pe Dumnezeu ca fiind chiar mai deficitar decât omul, deoarece a distrus o lume întreagă pentru părerea Sa de rău. Când a creat universul, Dumnezeu a știut că omenirea va fi neascultătoare și că această situație va produce multă suferință și moarte. Dumnezeu a decis să creeze universul și omenirea fără să țină cont de suferințele pe care urma să le aducă în viitor creația Sa.
A avut Dumnezeu un plan înainte de a începe creația Sa sau a făcut totul la întâmplare și după aceea, la un moment dat, a regretat ceea ce a făcut, așa cum ne spune cartea Facerea capitolul 6; versetele 5-8? Oare regretele lui Dumnezeu au intrat și ele în planul Lui? Oare a anticipat Dumnezeu că va ajunge să regrete crearea omenirii? Dacă regretele lui Dumnezeu au fost anticipate de El și ele au fost o parte din planul Său, de ce a mai fost omenirea pedepsită prin Potop? A fost această distrugere și ea un element al planului lui Dumnezeu? Dacă Dumnezeu a creat omenirea pentru a distruge majoritatea ei prin Potop atunci nu se poate spune că avem a face cu un Dumnezeu iubitor. Dacă adăugăm la aceasta că se preconizează ca la sfârșitul lumii marea majoritate a populației să ajungă în iad, atunci chiar dacă putem afirma că Dumnezeu există nu putem spune că El este dragoste, așa cum susțin anumite texte din Biblie. Mai rămâne să stabilim dacă, în cazul în care Dumnezeu există, merită să ne închinăm în fața Lui, dacă El este așa după cum îl descrie Biblia. Dumnezeu din Biblie ar fi cauzat omenirii distrugeri uriașe și răul făcut de El încă nu s-a terminat. Personal, cred că adevăratul Dumnezeu, nu cel cuprins de V.T., nu ar fi săvârșit niciodată asemenea atrocități și că El este binevoitor tuturor oamenilor și nu doar unui popor sau altuia. Chiar dacă Dumnezeu există, imaginea Lui din V.T. este falsă. Dumnezeu al V.T. nu există deoarece dacă El există, atunci El nu are trăsăturile pe care le descrie V.T.
În cartea Facerea capitolul 6, regretul lui Dumnezeu pare a fi autentic și nu doar o tactică aplicabilă în războiul Lui cu Satana. Dumnezeu a regretat crearea omenirii și această înseamnă o schimbare a minții, care privește scopurile Sale. Prezentarea regretului lui Dumnezeu din cartea Facerea capitolul 6 ne vorbește despre faptul că întreaga creație s-ar fi făcut fără un plan și fără cunoașterea viitorului. În ambele cazuri, necunoașterea viitorului sau o planificare ineficientă a creației de către Dumnezeu, sau chiar o lipsă totală de planificare, sunt departe de ceea ce apologeții creștini cred despre El. În consecință, cartea Facerea capitolul 6, versetele 5-7, reprezintă fie un mod inadecvat de a îl descrie pe Dumnezeu sau se referă la o altă Ființă, inferioară Aceleia vizată de comentatorii creștini, o Ființă care greșește și căreia îi pare rău de greșeala făcută. Dumnezeu, așa cum este descris în capitolul 6 din cartea Facerea, este mai degrabă o proiecție a omului pe un fundal cosmic, nu este o Ființă supremă care nu poate să greșească, deoarece este perfectă.
Textul din cartea Facerea capitolul 6, versetele 5-7, poate fi și o simplă invenție a celui care l-a scris, cu scopul de a găsi un motiv pentru presupusul Potop, și această motivație fantezistă ne arată despre cartea Facerea că nu este inspirată de Dumnezeu, ci este o poveste inventată de oameni.
Trebuie să vedem care sunt argumentele comentatorilor creștini care încearcă să justifice regretul lui Dumnezeu din cartea Facerea, capitolul 6. Există multe texte în Biblie care afirmă că Dumnezeu nu își schimbă opiniile cum ar fi: Numerii 23; 19, 1 Samuel 15; 29, Psalmii 33; 11 și 102; 26-28; Evrei 1; 11-12; 13; 8, Maleahi 3; 6, Romani 11; 29, Iacov 1; 17.
În Biblie, pe lângă cartea Facerea, există și alte pasaje în care Dumnezeu se pare că își schimbă opiniile. Următorul text este un exemplu de situație în care Dumnezeu și-a schimbat decizia la intervenția unui om:
„9. Şi a mai zis Domnul către Moise: „Eu Mă uit la poporul acesta şi văd că este popor tare de cerbice; 10. Lasă-Mă dar acum să se aprindă mânia Mea asupra lor, să-i pierd şi să fac din tine un popor mare!” 11. Moise însă a rugat pe Domnul Dumnezeul său şi a zis: „Să nu se aprindă, Doamne, mânia Ta asupra poporului Tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului cu putere mare şi cu braţul Tău cel înalt, 12. Ca nu cumva să zică Egiptenii: I-a dus la pieire, ca să-i ucidă în munţi şi să-i şteargă de pe fala pământului. Întoarce-Ţi iuţimea mâniei Tale, milostiveşte-Te şi nu căuta la răutatea poporului Tău. 13. Adu-ţi aminte de Avraam, de Isaac şi de Iacov, robii Tăi, cărora Te-ai jurat Tu pe Tine Însuţi, zicând: Voi înmulţi foarte tare neamul vostru, ca stelele cerului; şi tot pământul acesta, de care v-am vorbit, îl voi da urmaşilor voştri şi-l vor stăpâni în veci!” 14. Atunci a abătut Domnul pieirea ce zisese s-o aducă asupra poporului Său.” (Ieșirea – a doua carte a lui Moise 32; 9-14)
Acest text se referă la o situație foarte ciudată. Avea nevoie Dumnezeu ca i se aducă aminte de către un om de jurământul Său? Nu cunoștea Dumnezeu natura umană și vulnerabilitatea sa? Aceasta nu este imaginea lui Dumnezeu pe care suntem obișnuiți să o contemplăm în cadrul învățăturii creștine. În acest text, Dumnezeu este gata să distrugă un întreg popor, dar este convins să nu facă acest lucru de către un om. Creștinismul este învățătura prin care Dumnezeu îi învață pe oameni să fie pașnici nu oamenii îl învață pe El să fie reținut și responsabil. Întreaga poveste este în contradicție cu atributele lui Dumnezeu recunoscute de dogmele și doctrinele creștine. În continuare, citez un alt text prin care Biblia ni-l prezintă pe Dumnezeu ca pe o Persoană care își schimbă gândurile într-o anumită situație:
„1. Iată ce vedenie mi-a arătat Domnul Dumnezeu: se făcea un stol de lăcuste la datul otavei, şi era otava după cositul cuvenit regelui. 2. Şi după ce au sfârşit de mâncat iarba de pe pământ, am zis: Doamne Dumnezeule, fie-ţi milă! Cum va putea îndura aceasta Iacov, căci el este mic! 3. Şi S-a milostivit Domnul pentru aceste vorbe şi a zis: „Nu se va mai întâmpla!” 4. Apoi Domnul Dumnezeu mi-a arătat o altă vedenie: iată că Domnul chema focul ca să facă judecată; el a mistuit adâncul cel necuprins şi a prăpădit şi parte din pământ, 5. Şi am zis: Doamne, Dumnezeule, opreşte-Te! Cum va îndura Iacov, căci el este mic! 6. Şi S-a milostivit Domnul şi acum, şi a zis: „Nici aceasta nu se va întâmpla!” (Amos 7; 1-6)
Dumnezeu schimbându-și opinia, situație care este prezentată în cartea Ieșirea 32, este explicată prin afirmația că El a supus pe Moise la un test. Dumnezeu nu ar fi vrut să distrugă poporul evreu dar El a intenționat să încerce reacția lui Moise la o astfel de posibilitate. Aceasta este o explicație foarte neconvingătoare. Ar fi putut Moise să fie o persoană atât de indiferentă încât să fie de acord cu decizia lui Dumnezeu de a anihila familia sa, prietenii săi și poporul său? Așa ceva ar fi fost puțin probabil și ar prezenta pe Moise ca pe o persoană rece și egoistă. Dumnezeu ar fi propus lui Moise un legământ special ca și acela dintre El și Noe dar acesta nu a acceptat această propunere. Ce om ar fi fost Moise, dacă ar fi preferat distrugerea unui întreg popor, doar ca să ajungă El într-o situație mai bună, adică să devină parte a unui legământ direct cu Dumnezeu? Oare ar fi ales Dumnezeu, de la început, un asemenea om pentru misiunea Sa? Dumnezeu ar fi trebuit să îl cunoască pe Moise înainte de a îi da o misiune atât de importantă ca cea pe care El a stabilit-o pentru acesta.
Dacă, prin absurd, Dumnezeu nu ar fi fost Atotștiutor și ar fi trebuit să îl testeze pe Moise, de ce l-ar fi testat El pe Moise doar după o lungă perioadă de timp, după ce acesta și-a început misiunea în serviciul poporului evreu? Testele nu își au nici un rost, dacă Dumnezeu este Atotștiutor și cunoaște totul despre oamenii cu care lucrează.
Spre deosebire de Moise, Noe nu a fost preocupat de soarta semenilor săi și a acceptat legământul făcut cu Dumnezeu, dar Moise s-a opus distrugerii poporului lui. Repetarea aceluiași motiv aduce atingere credibilității ambelor povestiri dând ambelor narațiuni aspectul de lucrări de ficțiune și nu pe acela de relatări cu caracter istoric.
Aceeași povestea biblică îl prezintă pe Dumnezeu în situația de a aplica o pedeapsă nediferențiată:
„20. Şi a grăit Domnul cu Moise şi Aaron şi a zis: 21. „Osebiţi-vă de obştea aceasta şi-i voi pierde într-o clipă”. 22. Iar ei au căzut cu feţele la pământ şi au zis: „Doamne, Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, un om a greşit şi Tu Te mânii pe toată obştea?” 23. Domnul însă i-a zis lui Moise: 24. „Spune obştii: Feriţi-vă în toate părţile de locuinţa lui Core, a lui Datan şi a lui Abiron”. (Numerii 16; 20-24)
După cum ne spune cartea Numerii, Dumnezeu a vrut să distrugă întregul popor cu excepția lui Moise și a lui Aaron din cauza păcatelor săvârșite de Core, Datan și Abiron. Moise nu a fost de acord cu această soluție, pe care a considerat-o nedreaptă. Oare Moise avea un sens al dreptății mai dezvoltat decât Dumnezeu? Moise i-a pus lui Dumnezeu următoarea întrebare: „Doamne, Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, un om a greşit şi Tu Te mânii pe toată obştea?” Dumnezeu a fost cu adevărat supărat și din cauza mâniei nu am mai luat în considerare justiția. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a fost orbit de mânie și în loc să judece cu dreptate a dorit să distrugă întregul popor, cu excepția lui Moise și Aaron și poate a familiilor acestora. Moise i-a reamintit lui Dumnezeu despre dreptate și numai după discursul său El și-a schimbat opinia. Situații în care Dumnezeu a fost gata să ucidă întregi comunități pentru păcatul săvârșit de anumite persoane din acele colectivități se mai întâlnesc în Biblie. Chiar dacă nu erau de vină cu nimic, de multe ori, copiii au fost omorâți alături de părinții lor în campaniile duse de poporul evreu. Unii comentatori răspund că Dumnezeu face tot ce vrea dar acest răspuns nu este acceptabil deoarece El ar trebui să facă numai ce este drept. Vorbim desigur de imaginea biblică a lui Dumnezeu care nu este aceeași cu Realitatea infinită care este El.
În cazul în care Dumnezeu amenința cu distrugerea o întreagă națiune și aceea națiune se căia de păcatele ei, atunci El își putea schimba în mod legitim opinia și renunța să mai anihileze poporul respectiv. Chiar și în acest caz, se ridică două obiecții. Dumnezeu nu avea motive să distrugă națiuni întregi deoarece aceia erau oameni ca oricare alții care luptau pentru supraviețuirea și binele lor. Toate popoarele duceau războaie de cucerire sau de apărare în aceea perioadă de timp, deci nici o națiune nu ar fi putut să fie acuzată de violență mai mult decât altele. Cât privește religia lor, toate popoarele se închinau la diferite divinități și nu puteau fi acuzate de acest lucru atâta vreme cât Dumnezeu nu s-a revelat altor popoare în integralitatea lor, ci doar anumitor indivizi din alte popoare, iar ca popor s-a descoperit doar Evreilor.
Acuzația lui Dumnezeu că oamenii care aparțineau altor popoare erau păcătoși este o absurditate, atâta vreme cât păcatul face parte din natura umană. Nici un popor, în ansamblul său, nu era mai virtuos decât alte popoare așa încât, dacă ar fi vrut să le distrugă, Dumnezeu ar fi trebuit să anihileze toate neamurile de pe Pământ, cu excepția Evreilor. În același timp, nici Evreii nu s-au dovedit un popor ascultător față de Dumnezeu, așa cum rezultă din citatele anterioare și din multe alte texte biblice. Oare Dumnezeu își propunea să distrugă doar pe dușmanii poporului evreu folosind ca pretext păcatele lor? Dacă ar fi făcut așa, atunci Dumnezeu nu este drept, ci este părtinitor.
Un alt aspect care este discutabil din punct de vedere moral este acela pe care ni-l prezintă Biblia și de unde reiese că Dumnezeu pedepsea un întreg popor pentru răutatea unora. Pedeapsa Lui afecta pe oameni în mod nediferențiat, adică îi lovea pe cei și pe cele mai puțini rele în aceiași măsură ca și pe cei și pe cele foarte rele. A pedepsi o întreagă națiune, chiar dacă nu toți oamenii care o compuneau erau la fel de corupți, este specific pentru V.T. și se bazează pe principiu că nimeni nu este pur, prin natura sa, în fața lui Dumnezeu și că toți oamenii sunt păcătoși, în primul rând pentru că se nasc în păcat. Această situație se bazează pe un principiu greșit. Se presupune că toți oamenii de pe Pământ sunt urmașii lui Adam și Eva și moștenesc efectele neascultării primilor oameni. Acesta însă este un mit și, dacă este așa, atunci nu ar fi trebuit să aibă nici un fel de consecință care să afecteze modul cum Dumnezeu îi tratează pe oameni.
Toți oamenii provin din alte ființe, mai puțin evoluate, și moștenesc o natură de care nu au de ce să se rușineze fiindcă este natura cu care se nasc. Această natură se poate ameliora prin educație, dar nu poate fi negată, blamată și condamnată în numele nici unei religii. Dacă Dumnezeu are o altă natură decât cea umană, aceasta nu înseamnă că natura umană este o mizerie. De asemenea, nu trebuie să concluzionăm că dacă nu avem cu toții natura lui Dumnezeu, atunci merităm cu toți să murim, deoarece suntem ființe păcătoase. Morala conform căreia Dumnezeu are o natură superioară omului și de aceea are drept de viață și de moarte asupra oamenilor este o morală putredă și extrem de periculoasă.
Deoarece Adam și Eva sunt doar personajele unei legende, căderea lor imaginară în păcat nu ar fi putut să schimbe natura umană în nici un fel. În consecință, dacă oamenii au fost creați prin evoluție de către Dumnezeu, atunci El se face responsabil de natura lor și nu poate condamna pe nimeni pentru că este așa cum este. Oamenii răspund în fața legilor omenești pentru felul cum respectă regulile de conduită în societate, dar nu pot să devină răspunzători pentru natura cu care se nasc. Natura umană este parte din întreaga natură și religiile dovedesc o incredibilă aroganță, atunci când privesc natura umană cu dispreț. Această aroganță, care ia o formă mitologică, de cele mai multe ori, este atât de șocantă încât poate să bulverseze conștiințele multor oameni transformându-i pe aceștia în niște credincioși care neagă elementul omenesc.
Isus (Iisus) ne învață să ne lepădăm de sine, de egoism, nu să negăm elementul omenesc din noi, deoarece cine se dezumanizează nu mai poate să iubească oamenii. Dacă Isus (Iisus) ne-ar învăța să ne disprețuim propria natură, atunci Creștinismul nu ar mai avea nici un sens. Cu toate acestea, Isus (Iisus) ne învață să fim de acord să ne naștem din nou, acceptând natura lui Dumnezeu împreună cu natura umană, nu împotriva naturii umane. Omul - dumnezeu este o altă ființă decât Dumnezeu și decât omul, dar le cuprinde în același timp pe amândouă.
În același timp, în conformitate cu Biblia, au existat întotdeauna oameni pe care Dumnezeu i-a considerat integri, de exemplu, Abel, Noe, Lot și familia sa, Iov, David. Lucrul acesta ne arată că natura umană nu poate să fie condamnată în bloc, deoarece personajele amintite au acționat în baza naturii lor umane și au fost acceptați de Dumnezeu, în ciuda greșelilor lor omenești. Existența unor personaje integre în V.T. reprezintă o contrazicere a doctrinei creștine care afirmă că o dată cu neascultarea față de Dumnezeu Adam și Eva au suferit o cădere morală, au devenit păcătoși în însăși natura lor și au transmis această stare de păcat și urmașilor lor. Dacă natura lui Adam și Eva s-ar fi modificat radical, cu adevărat, atunci nici unul din urmașii lor nu aveau cum să fie integri atâta vreme cât aceștia ar fi trăit în natura moștenită de la primii oameni.
Biblia este o carte contradictorie, de exemplu, ne spune că oamenii au început să cheme numele lui Dumnezeu, dar că o singură familie de pe Pământ, Noe și familia sa, erau oameni după placul lui Dumnezeu. Dacă oamenii chemau numele lui Dumnezeu, înseamnă că nu erau chiar așa de decăzuți moral și că Noe și familia sa nu putea să fie singurii oameni morali de pe Pământ.
„26. Lui Set de asemenea i s-a născut un fiu şi i-a pus numele Enos. Atunci au început oamenii a chema numele Domnului Dumnezeu.” (Facerea 4; 26)
Mulți comentatori biblici cred că Set a fost o persoană prin care s-a transmis ceea ce era mai bun în omenire, dar dacă ar fi așa, atunci cum se face că înainte de Potop numai Noe și familia lui au rămas integri? Aceasta este o legendă care nu are nici o coerență rațională și nimeni nu trebuie să ne oblige să o confundăm cu istoria reală a omenirii.
Să nu uităm că în timpul lui Noe nu exista o Lege la care să poată să fie raportată conduita umană și dacă criteriul de apreciere ar fi fost credința, atunci Biblia ne spune că existau mai mulți oameni care chemau numele lui Dumnezeu și prin aceasta își arătau credința în El. De fapt, Biblia nu ne spune că Noe ar fi încercat în vreun fel să îl convingă pe Dumnezeu să nu distrugă lumea, ci ne arată o persoană care s-a transformat într-o unealtă care a ajutat la distrugerea ei. Nu se știe cât de integru era Noe, dar s-a dovedit indiferent față de soarta lumii, spre deosebire de Moise, care prin pledoaria sa, a salvat poporul lui de la distrugerea pe care i-o pregătea Dumnezeu.
Biblia ne spune că Dumnezeu ar fi creat omenirea după chipul și asemănarea Sa și că i-ar fi binecuvântat pe primii oameni și de asemenea că El ar fi declarat că oamenii creați au reprezentat o bună realizare. După o vreme, Dumnezeu și-ar fi schimbat gândurile și din binecuvântați oamenii au ajuns să fie condamnați la distrugere. Oare binecuvântarea lui Dumnezeu a ținut doar o vreme? Dacă Dumnezeu ar fi binecuvântat oamenii și le-ar fi cerut să se înmulțească și să stăpânească Pământul cum se face că El s-a supărat pe ei atunci când aceștia s-au înmulțit și au început să ia efectiv Pământul în stăpânire? Oamenii nu ar fi putut să stăpânească Pământul fără să folosească violența. Lucrul acesta este evident dacă ne gândim la fiarele sălbatice pe care le-a creat Dumnezeu și care, în viziunea majorității comentatorilor creștini, nu puteau să evolueze ca specii noi din niște animale mult mai blânde. Pentru a putea controla aceste animale sălbatice, oamenii trebuiau să folosească violența.
În aceste condiții, blestemul distrugerii Pământului prin Potop, care ar fi urmat după un timp, este doar o fantezie. Întreaga narațiune cu privire la Adam și Eva este o legendă și atunci când admitem acest lucru, îl exonerăm pe Dumnezeu de răspunderea pentru nenumărate atrocități pe care i le atribuie Biblia, în mod nejustificat. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu este nici pe departe atât de rău după cum îl prezintă scrierile biblice. Lucrul acesta se poate afla numai printr-o experiență spirituală a celor care continuă să creadă în El în ciuda absurdităților de care este plină Biblia. Un Dumnezeu generos și iubitor nu poate fi decât o altă Persoană decât cea prezentată de descrierea pe care o face Biblia. Dumnezeu nu i-a binecuvântat niciodată pe Adam și Eva, deoarece ei nu au existat în realitate, și El nu a provocat niciodată un Potop, care să distrugă marea majoritate a populației. Cele două evenimente se contrazic între ele și împreună transformă relatările biblice, care le descriu, în simple absurdități.
După părerea unor comentatori creștini, schimbarea gândurilor lui Dumnezeu comportă și o explicație conform căreia El își schimbă programul și strategiile, dar niciodată scopurile sau planurile. Următorul reprezintă un exemplu de astfel de opinie:
„Dumnezeu a promis să ducă poporul Său în țara Canaan. Datorită necredinței lor prima generație nu a luat în stăpânire teritoriul, dar a doua generație l-a luat. Când a venit Isus El s-a oferit pe Sine lui Israel ca Mesia. Respingerea lor a făcut posibilă oferta evangheliei către neamuri. Cu toate acestea, când scopul lui Dumnezeu pentru neamuri se va împlini, Dumnezeu va turna din nou harul și salvarea Sa peste Evrei. Programul lui Dumnezeu se schimbă, dar nu și scopurile Lui (cf. Romani 9-11).” (ref. 151)
O astfel de explicație nu poate să justifice schimbarea gândurilor lui Dumnezeu în cazul Potopului. Dacă Dumnezeu a creat omenirea și a binecuvântat-o nici o atitudine umană nu putea să îl facă să regrete creația Sa și nici un scop nu putea să îl determine să distrugă majoritatea omenirii. Lumea de după Potop a fost chiar mai rea decât cea dinainte, dacă socotim că după acel eveniment oamenii și animalele au avut aprobarea să ucidă animale pentru a le mânca. Să ne amintim că Biblia ne spune că după Potop a fost îngăduit consumul cărnii de animale. Aceasta a dus la creșterea violenței atât între oameni și animale cât și între animalele de pe Pământ. Care putea să fie scopul lui Dumnezeu pentru declanșarea Potopului, dacă lumea de după Potop nu a fost mai bună, ci a devenit chiar mai rea? Nu a existat un astfel de scop deoarece Potopul este doar o legendă și un astfel de dezastru nu a intrat niciodată în intențiile lui Dumnezeu.
O altă contradicție a cărții Facerea este legată de hrana oamenilor și a animalelor înainte și după Potop. Dacă înainte de Potop se cunoștea diferența dintre animalele curate și cele necurate, după cum rezultă din hotărârea lui Dumnezeu transmisă lui Noe de a lua câte șapte din animalele curate, atunci de ce după Potop i s-a îngăduit lui Noe să mănânce atât animale curate cât și necurate? Nu există o explicație rațională pentru această anomalie. Este vorba despre povestiri inventate de oameni care sunt scrise probabil după ce s-a început să se facă o astfel de diferență între animalele curate și cele necurate și în care lucrurile nu se leagă între ele. Iată ce ne spune Biblia că s-ar fi întâmplat înainte de Potop:
Și iată și ce ne spune Biblia că s-a petrecut după Potop, în legătură cu aprobarea dată oamenilor de a mânca o diversitate mai mare de hrană:
„1. Şi a binecuvântat Dumnezeu pe Noe şi pe fiii lui şi le-a zis: „Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi! 2. Groază şi frică de voi să aibă toate fiarele pământului; toate păsările cerului, tot ce se mişcă pe pământ şi toţi peştii mării; căci toate acestea vi le-am dat la îndemână. 3. Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde.” (Facerea 9; 1-3)
Dacă Dumnezeu este consecvent, cum se face că a lăsat pe oameni să mănânce animale necurate și în același timp i-a binecuvântat și le-a cerut să se înmulțească, să umple Pământul și să îl stăpânească? Mai mult, prin Legea lui Moise s-a făcut deosebirea între animale curate și animale necurate deci Biblia ne spune că până la Moise oamenii au fost lăsați să mănânce animale necurate, în mod deliberat dar li s-a pretins să aibă o conduită morală foarte bună. Lucrul aceasta ne arată că textele biblice ne prezintă pe Dumnezeu ca fiind schimbător și inconsecvent. Personal, nu cred că Dumnezeu are aceste caracteristici și de aceea pledez pentru a se face o deosebire netă între Realitatea divină și legendele biblice.
O altă contradicție biblică se evidențiază atunci când facem o comparație între cartea Facerea, capitolul 6, versetul 3 și alte versete biblice:
„3. Dar Domnul Dumnezeu a zis: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup. Deci zilele lor să mai fie o sută douăzeci de ani!” (Facerea 6; 3)
Acest verset este contrazis de ceea ce ne spune cartea Facerea că s-ar fi petrecut după Potop. De exemplu, Noe a trăit nouă sute cincizeci de ani și nu doar 120 de ani, cum ar fi trebuit dacă spusele lui Dumnezeu din cartea Facerea, capitolul 6, ar fi fost respectate:
„28. Şi a mai trăit Noe după potop trei sute cincizeci de ani. 29. Iar de toate, zilele lui Noe au fost nouă sute cincizeci de ani şi apoi a murit.” (Facerea 9; 28-29)
Alți patriarhi au trăit și ei de asemenea mai mult decât 120 de ani. Dacă ar fi fost așa, atunci cum rămâne cu decizia lui Dumnezeu prin care el a stabilit că oamenii vor trăi 120 de ani? O astfel de decizie depindea exclusiv de voința lui Dumnezeu și nu există nici un motiv ca El să fi lăsat să fie nesocotită. În realitate, este vorba despre o contradicție generată de neatenția scriitorilor acelor texte și ne arată că textele respective nu au fost inspirate de Dumnezeu, ci au fost inventate de oameni. Textele biblice ne prezintă o listă întreagă de personaje care, împotriva deciziei lui Dumnezeu, au trăit mai mult decât 120 de ani:
„10. Iată acum istoria vieţii neamului lui Sem: Sem era de o sută de ani, când i s-a născut Arfaxad, la doi ani după potop. 11. După naşterea lui Arfaxad, Sem a mai trăit cinci sute de ani şi a născut fii şi fiice şi apoi a murit.” (Facerea 11; 10-11)
Dacă ființele umane au fost destinate să trăiască 120 de ani de ce ne spune Biblia că au trăit sute de ani? Oameni care să trăiască pentru sute de ani este o afirmație exagerată mai ales dacă luăm în considerare că Adam și Eva au căzut în păcat și au generat o degradare a naturii umane. Ambele afirmații însă au caracter mitologic, Adam și Eva nu au existat pe Pământ și oamenii nu au trăit niciodată sute de ani.
- 39 -
Capitolul 6 din cartea Facerea este unul care ridică multe semne de întrebare. Vorbește despre niște ființe speciale care ar fi trăit pe pământ în vechime. Cine au fost acele ființe constituie subiectul multor dezbateri și foarte puține opinii sunt în măsură să răspândească lumină în această materie:
„1. Iar după ce au început a se înmulţi oamenii pe pământ şi li s-au născut fiice, 2. Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit. 3. Dar Domnul Dumnezeu a zis: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup. Deci zilele lor să mai fie o sută douăzeci de ani!” 4. În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime.” (Facerea 6; 1-4)
Cine sunt „fiii lui Dumnezeu”, „fiicele oamenilor” și „vestiții viteji din vechime” în cartea Facerea, capitolul 6, versetele 1-4? Există trei interpretări majore în legătură cu ceea ce desemnează aceste expresii care sunt circulate printre comentatorii biblici, la care doresc să adaug o a patra care este probabil cea mai convingătoare.
Combinația dintre urmașii lui Set și a urmașelor lui Cain
„Fiii lui Dumnezeu” sunt în general considerați a fi oamenii credincioși din linia lui Set. Prin „fiicele oamenilor” se poate înțelege fiicele oamenilor păcătoși din linia lui Cain. „Vestiții viteji din vechime” sunt produsul acestei uniuni. Capitolul 4 din cartea Facerea descrie generația oamenilor păcătoși proveniți din familia lui Cain, în timp ce în capitolul 5 vedem linia oamenilor credincioși care sunt urmașii lui Set. Premisa acestei interpretări a textelor biblice respective este aceea că urmașii lui Cain și urmașii lui Set trebuiau să fie separați deoarece Cain a fost un criminal și Set l-a înlocuit pe Abel, victima crimei lui Cain. Nici o conexiune nu ar fi fost potrivită între familiile criminalului și ale victimei.
Această versiune de interpretare este deschisă la mult criticism. De fapt, umanitatea este văzută de Biblie ca o unitate și nu având două ramuri separate între ele. Dumnezeu a văzut întreaga omenire, nu doar pe urmașii lui Cain, ca având gânduri rele și a privit pe toți oamenii ca pe niște păcătoși. Oamenii constituiau o unitate deoarece toți erau rude între ei, toți erau urmașii lui Adam și Eva.
Credincios și păcătos sunt două noțiuni aplicabile indivizilor și nu la familii întregi. Nu toți urmașii lui Set ar fi fost credincioși și nu toți urmașii lui Cain ar fi fost păcătoși. După cum ne face cunoscut capitolul 6 din cartea Facerea, puțini oameni erau credincioși în acele zile. Numai Noe și familia sa au fost găsiți potriviți pentru a se urca pe corabie și a supraviețui apelor Potopului. Dacă și alte persoane ar fi fost credincioase ar fi fost normal să supraviețuiască și ele dezastrului adus de ape.
La rândul ei, expresia „fiicele oamenilor” nu poate fi restrânsă doar la o singură ramură a omenirii, adică la urmașele lui Cain. „Fiicele oamenilor” nu au fost forțate în această uniune cu „fiii lui Dumnezeu”. Ele au fost văzute de „fiii lui Dumnezeu” ca fiind partenere potrivite pentru ei, ele au devenit nevestele lor și ele au dat naștere la copiii lor. Cuvântul nevastă este cheia pentru această situație și acest cuvânt desemna o demnitate pe care „fiii lui Dumnezeu” au acordat-o „fiicelor oamenilor”.
Dacă urmașii lui Set ar fi fost „fiii lui Dumnezeu” și urmașele lui Cain ar fi fost „fiicele oamenilor” și unii și alții ar fi împărtășit același ADN, prin urmare nu ar fi existat nici o bază genetică pentru apariția uriașilor pe Pământ. Un nou set de gene ar fi trebuit să se adauge setului de gene moștenit de la Adam și Eva, pentru a fi apărut uriașii pe Pământ.
Interpretarea potrivit căreia „fiii lui Dumnezeu” au fost fiii unor conducători puternici ai vremii
Într-o altă interpretare, „fiii lui Dumnezeu” au fost fiii unor conducători puternici, identificați de limbajul din Orientul Apropiat ca „fiii lui Dumnezeu”. De exemplu, în Egipt, faraonul a fost identificat ca „fiul” zeității egiptene Re. Cuvântul ebraic folosit în V.T. pentru Dumnezeu, Elohim, era de asemenea folosit și pentru oameni care exercitau autoritatea. În această viziune, expresia „fiii lui Dumnezeu” trebuie să fie înțeleasă ca reprezentând nobili puternici și regi.
Anumiți comentatori care promovează această interpretare consideră că principalul păcat al acelor despoți a fost poligamia. Personal, nu cred că poligamia ar fi fost cu adevărat o problemă atâta vreme cât Avraam sau regele David au avut relații poligame care nu au produs nici o reacție din partea lui Dumnezeu.
Dacă uriașii din vechime ar fi fost fiii unor conducători puternici ei ar fi moștenit același ADN ca și părinții lor, deci nu aveau de ce să se nască uriași. Există și un alt text biblic care vorbește de acești uriași:
„33. Şi au împrăştiat printre fiii lui Israel zvonuri rele despre pământul pe care-l cercetaseră, zicând: „Pământul pe care l-am străbătut noi, ca să-l vedem, este un pământ care mănâncă pe cei ce locuiesc în el şi tot poporul, pe care l-am văzut acolo, sunt oameni foarte mari. 34. Acolo am văzut noi şi uriaşi, pe fiii lui Enac, din neamul uriaşilor; şi nouă ni se părea că suntem faţă de ei ca nişte lăcuste şi tot aşa le păream şi noi lor”. (Numerii 13; 33-34)
Cineva ar dori poate să rezolve dilema generată de inconsecvența biblică. Cum a distrus Potopul pe uriași dacă, după acel eveniment catastrofal, uriașii se aflau din nou pe Pământ? „Fiii lui Dumnezeu” au venit pe Pământ înainte de Potop și tot atunci au apărut și uriașii. Nici Noe și nici unul dintre copiii săi nu aveau nimic a face cu uriașii, și putem să presupunem că nici nevestele fiilor lui nu erau fetele unor uriași, căci dacă ar fi fost, atunci nu ar fi fost primite pe corabie. Existența acelor uriași ar fi contribuit la degradarea moralei pe pământ prin creșterea gradului de violență, în relațiile dintre oameni. Existența uriașilor pe Pământ, după imaginarul eveniment al Potopului, nu ar avea nici un fel de explicație dacă Potopul ar fi fost o realitate. Dacă Potopul a fost motivat de eradicarea violenței, în mare parte cauzată de uriași, și dacă uriașii au apărut pe Pământ și după Potop, atunci înseamnă că Potopul a fost inutil și că milioane de oameni au murit fără nici un rost în timpul Potopului. Să fi fost acesta planul lui Dumnezeu? Categoric nu, este vorba de imaginația mitică a oamenilor din vechime.
Existența uriașilor ar fi necesitat un nou set de gene care s-ar fi combinat cu setul de gene de care beneficia Adam și Eva. Acest set de gene nu ar fi putut fi furnizat de nici unul din urmașii lui Adam și Eva și nici de îngerii care nu se căsătoreau, deci nu aveau aparat reproductiv. Evident că îngerii nu se puteau multiplica în afara căsătoriei, având în vedere standardele lui Dumnezeu, despre care ne vorbește Biblia, deci nu puteau să aibă aparat reproductiv și, în același timp, să nu se căsătorească.
Interpretarea în care „fiii lui Dumnezeu” sunt îngeri căzuți
În conformitate cu acest punct de vedere, în cartea Facerea, capitolul 6, versetele de la 2 la 4, „fiii lui Dumnezeu” sunt îngeri, sub conducerea lui Satana, care au venit împreună cu el pe Pământ. Acei îngeri au luat înfățișarea unor bărbați. Aceiași îngeri s-au căsătorit cu femei din rasa umană, fie urmașe a lui Cain, fie ale lui Set, și din acele uniuni au rezultat uriașii care au devenit oameni renumiți pentru calitățile și puterea lor în domeniul militar. Această rasă de creaturi ar fi fost distrusă de Potop, împreună cu imensa majoritate a populației Pământului, deoarece toți ar fi fost păcătoși. (ref. 141)
Anumiți comentatori, printre care mă număr și eu, resping interpretarea aceasta deoarece ea este în contradicție cu rațiunea și chiar și cu Biblia. În evanghelia după Matei, Isus (Iisus) a spus:
„29. Răspunzând, Iisus le-a zis: Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. 30. Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer.”( Sfânta Evanghelie după Matei 22; 29-30)
Comentatorii care susțin acest punct de vedere nu găsesc nici o problemă în a armoniza acest text cu idea că „fiii lui Dumnezeu” sunt îngeri căzuți. Citatul următor explică acest aspect:
„Ni se spune că aici Domnul nostru a spus că îngerii nu au aparat reproductiv, dar chiar a spus asta? Isus (Iisus) a comparat oamenii care vor ajunge în cer cu îngerii din cer. Nu ni se spune nici despre oameni nici despre îngeri că nu au gen dar ni se spune că în cer nu va exista căsătorie. Nu există îngeri femei cu care îngerii bărbați ar putea face urmași. Îngerilor nu li s-a spus niciodată să se înmulțească așa cum li s-a spus oamenilor. Când găsim îngerii descriși în cartea Facerea, este clar că ei pot să ia o înfățișare umană și genul lor este masculin. Scriitorul epistolei către Evrei menționează că îngerii pot să fie primiți chiar fără ca omul să știe că sunt îngeri (Evrei 13; 2).” (ref. 142)
Există multe probleme cu interpretarea textelor de această manieră. În fiecare text biblic în care îngerii au preluat un aspect uman, este vorba despre îngeri buni și nu îngeri căzuți. Dacă un așa fenomen ar fi posibil, am putea fi înconjurați de diavoli în formă umană, peste tot în jurul nostru, dar Biblia descurajează această posibilitate. Se spune că oamenii pot să fie posedați de diavoli, dar ei rămân tot oameni. Suntem înconjurați de ființe umane nu de diavoli. Această afirmație este importantă pentru felul în care vedem lumea din jurul nostru și tratăm celelalte ființe umane. Pentru a respecta învățăturile lui Isus (Iisus) nu trebuie să îi tratăm niciodată pe oameni ca pe niște diavoli în formă umană.
Îngerii trimiși la Avraam și în Sodoma și Gomora au fost reprezentanții lui Dumnezeu, deci nu au fost îngeri căzuți. Deși erau ființe spirituale, au luat o formă umană. Ca oameni obișnuiți, din punct de vedere biologic, acești îngeri erau similari cu toți ceilalți oameni. De unde putem să știm acest lucru? Ei nu erau giganți, căci dacă ar fi fost astfel, locuitorii din Sodoma și Gomora nu ar fi îndrăznit să îi atace.
Pentru a avea urmași giganți, îngerii căzuți ar fi trebuit să aibă propriul lor potențial biologic și nu ar fi fost suficient să ia forma unor oameni obișnuiți. Atunci când ar fi luat corp omenesc, îngerii căzuți ar fi trebuit să ia toate caracteristicile biologice ale unor ființe umane și nu ale unor uriași, așa cum au făcut în exemplele biblice menționate.
În paradisul lui Dumnezeu, îngerii nu se multiplică și aceasta este ceea ce a spus Isus (Iisus) în mod clar, în conformitate cu Matei 22; 29-30, prin urmare îngerii nu sunt dotați pentru a se multiplica. În acest caz, înseamnă că nici persoanele mântuite, deoarece sunt comparate cu îngerii, nu vor avea capacitatea de a se înmulți.
Îngerii nu puteau să procreeze în afara unor relații de căsătorie și Isus (Iisus) a spus că ei nu se căsătoresc. Dacă nu puteau să procreeze atunci nu puteau să facă urmașii împreună cu „fetele oamenilor”. A spune că îngerii au luat corpuri omenești este doar o încercare de a scăpa de problemă. Corpurile omenești nu ar fi putut genera giganți fără ajutorul uni set specific de ADN.
Dacă îngerii au fost creați să fie nemuritori atunci este limpede că ei nu aveau nevoie să procreeze pentru a supraviețui. Îngeri dotați pentru procreare care nu se căsătoresc și procrearea interzisă în afara căsătoriei sunt elemente care atunci când sunt luate împreună reprezintă o ipoteză absurdă.
Doug Bachelor clarifică acest aspect:
„Îngerii sunt spirite; nu sunt materiali. Ei sunt în jurul nostru în momentul de față, dar nu putem să îi vedem – ei nu merg la școală, nu au locuri de muncă și nu cresc familii. Ei sunt aici pentru a „servi pe aceia care vor fi moștenitori ai mântuirii” (Evrei 1; 14). Chiar dacă ar fi vrut să se căsătorească și să aibă copii, nu ar fi putut; ei nu au ADN uman. Ar fi mai ușor pentru un pește să se căsătorească cu o capră de munte decât pentru îngeri să se căsătorească cu femei. De aceea, nu are sens practic să credem că pasajul din cartea Facerea se referă la căsătoria îngerilor, căzuți sau sfinți, cu femei.” (ref. 143)
Teoria îngerilor căzuți, este văzută de mulți comentatori ca cea mai probabilă ipoteză care poate explica versetele respective, dar este cea mai absurdă din punct de vedere al unei abordări raționale. Îngerii nu sunt construiți la fel ca ființele umane; ei nu au o structură biologică identică cu a oamenilor, deoarece ei sunt ființe spirituale. Când aceștia se stabilesc în mintea unei persoane, ființa umană respectivă nu este diferită de altă persoană din punct de vedere biologic. Dacă îngerii lui Dumnezeu și oamenii ar fi același fel de ființe, nu ar fi nici o diferență între lumea spirituală și lumea materială, dar este evident că sunt structuri foarte diferite.
„Fiii lui Dumnezeu”, ca reprezentanți ai unei civilizații extraterestre
Nici una dintre explicațiile prezentate până la acest punct nu pare a fi destul de convingătoare și de aceea trebuie analizată și o altă posibilitate care este mai puțin discutată. „Fiii lui Dumnezeu” au fost ființe materiale extraterestre, dacă ei au existat cu adevărat, similare cu ființele umane dar mult mai puternice. Ei au avut potențialul lor genetic compatibil cu cel uman și împreună, „fiii lui Dumnezeu” și „fetele oamenilor” au procreat pe uriași.
După cum am menționat deja, Dumnezeu în cartea Facerea este prezentat mai mult ca un om cu puteri extraordinare decât ca o Ființă spirituală universală. Aceeași formulă care ne arată asemănarea dintre Dumnezeu și oameni este folosită de Biblie și pentru a ne prezenta modul în care Adam la văzut pe fiul său Set.
Dumnezeu i-ar fi creat pe oameni după chipul și asemănarea Sa și la fel Adam a avut un fiu după chipul și asemănarea lui și anume pe Set. Prin extrapolare, am putea să îl imaginăm pe Dumnezeu ca pe o Ființă asemănătoare cu omul, o Ființă extraterestră. Despre cum ar putea o astfel de Ființă să fie eternă este o problemă greu de dezlegat, deoarece dacă a descoperit nemurirea prin știință și tehnică o civilizație extraterestră a fost muritoare, înainte ca membrii ei să devină nemuritori. Antropomorfismul poate să fie cheia de înțelegere a lui Dumnezeu care în înțelegerea primelor 11 capitole din cartea Facerea pare să fie o civilizație asemănătoare cu oamenii dar superioară nouă printr-o tehnică și tehnologie mult mai avansate. În felul acesta, acei extratereștrii, folosind propriile lor gene, ar fi putut crea oamenii după chipul și asemănarea lor.
„1. Iată acum cartea neamului lui Adam. Când a făcut Dumnezeu pe Adam, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu. 2. Bărbat şi femeie a făcut şi i-a binecuvântat şi le-a pus numele: Om, în ziua în care i-a făcut. 3. Adam a trăit două sute treizeci de ani şi atunci i s-a născut un fiu după asemănarea sa şi, după chipul său şi i-a pus numele Set.” (Facerea 5; 1-3)
Aceste versete mi se par foarte importante pentru înțelegerea cărții Facerea. Dumnezeu ar fi creat pe oameni după chipul și asemănarea Sa și oamenii creează alți oameni după chipul și asemănarea lor, deci după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dacă nu se referă la o civilizație extraterestră, atunci poate fi vorba de o explicație mitică a apariției oamenilor pe Pământ, prin intermediul unei alte Ființe, asemănătoare cu omul, deci tot un fel de om, care i-a creat pe oameni. Aceasta poate fi o construcție care încearcă să explice cum au apărut oamenii pe Pământ, prin proiecția unui mecanism natural la un nivel cosmic sau poate să fie o reverberație a miturilor sumeriene care vorbesc de vizita unor extratereștrii pe Pământ. În cel de al doilea caz, în mitologia biblică, multitudinea de vizitatori extratereștrii a fost redusă la o singură Ființă divină, pe care noi o numim Dumnezeu. Să nu uităm însă că prima carte a Bibliei vorbește despre Dumnezeu la plural și lucrul acesta dobândește un sens numai în contextul raportării narațiunilor biblice la scrierile sumeriene care se referă la mai mulți reprezentanți ai unei civilizații extraterestre nu doar la o singură Persoană:
„26. Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” 27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.” (Facerea 1; 26-27)
Expresia „asemănarea Noastră” nu se poate referi la Trinitate, deoarece această noțiune nu a fost folosită în religia iudaică. „Asemănarea Noastră” este o exprimare care ar fi trebuit să aibă un înțeles pentru scriitorul textului respectiv și acest înțeles nu putea fi altul decât mai multe Ființe divine. Cuvântul „Noastră” ar trebui să ne dea mult de gândit, dar scapă de multe ori neobservat sau este interpretat foarte greșit în contextul principiului Trinității.
Capitolul 6 din cartea Facerea poate să reprezinte și o prezență a unei civilizații extraterestre pe Pământ, dar o astfel de prezență nu ne poate explica cum a apărut cosmosul. O astfel de teorie se poate baza și pe alte indicii ale prezenței unei civilizații extraterestre pe Pământ. Capitolul 1 și 2 din cartea Facerea conțin multe elemente cu caracter antropomorfic ceea ce ne poate face să ne gândim că Dumnezeu a fost văzut de scriitorii cărții Facerea ca un fel de om mai mare și mai puternic. Construcția filozofică și teologică cu privire la Dumnezeu, ca o Realitate universală și atotcuprinzătoare, a apărut mult mai târziu și nu reflectă toate aspectele conținute de textele biblice care se referă la creație.
Fără îndoială că o civilizație extraterestră, venită din cosmos pe Pământ, nu ar fi putut crea universul așa cum spune Biblia. Universul trebuia creat din afara lui nu putea fi generat din interior.
Dumnezeu nu este singur; El este în mijlocul fiilor Săi, care sunt și ei dumnezei. Monoteismul și textele biblice despre „fiii lui Dumnezeu” au fost adunate de către scriitorii biblici într-o viziune unică cu toate că relația dintre un singur Dumnezeu și fiii Săi nu este de loc clarificată în cartea Facerea.
Dumnezeu, în calitatea Sa de Creator, ar fi putut să genereze mai mult decât o singură lume materială, mai mult decât un singur univers și mai mult decât o singură planetă. Cu toate acestea, Biblia nu vorbește despre crearea altor civilizații decât cea pământească în cele șase zile ale creației, în care Dumnezeu ar fi creat universul și omenirea. În acord cu textele din cartea Facerea, nu se întrezărește nici o perioadă de timp bine definită în care Dumnezeu ar fi putut crea alte civilizații inteligente, de acea în contextul biblic existența unor asemenea lumi este doar o speculație. Cu toate acestea, chiar în lumea religioasă, de exemplu la Vatican, nu se exclude posibilitatea existenței unor ființe extraterestre. Modul în care existența acestor ființe ar afecta modul nostru de a înțelege religia creștină este însă în discuție.
Să nu uităm însă că stelele ar fi fost create în ziua a patra, deci nu poate fi vorba de alte civilizații extraterestre înainte de crearea stelelor care ar fi presupus și existența unor planete asemănătoare cu Pământul, care să permită existența vieții. Cartea Facerea din Biblie nu vorbește nimic despre crearea altor planete decât Pământul și aceasta dovedește că ea este o creație pur umană deoarece oamenii din aceea vreme nu știau că există și alte planete decât planeta noastră. Dumnezeu însă, dacă El ar fi inspirat Biblia, știa că există și alte planete decât Pământul și ar fi determinat oamenii să scrie și despre crearea altor planete și a altor corpuri cerești, în afara soarelui, lunii și stelelor. Biblia categoric nu poate fi acceptată ca o descriere științifică a universului datorită simplismului și a mesajelor sale parțiale și de aceea avem nevoie de știință ca să ne informeze cum a apărut universul, cum au apărut stelele împreună cu planetele, printre care se află și planeta noastră.
Doug Bachelor identifică pe „fiii lui Dumnezeu” ca fiind administratorii unor alte lumi, altele decât planeta Pământ. De asemenea, în următorul citat, el explică diferența dintre ce înțelege Biblia prin îngeri și prin „fiii lui Dumnezeu”.
„Adam a fost fiul lui Dumnezeu, creat pentru a guverna Pământul. Deci o definiție este că fiii lui Dumnezeu sunt acele ființe pe care le-a creat Dumnezeu pentru a guverna lumile pe care El le-a făcut. Aceste ființe nu au fost născute dar au fost create direct de Dumnezeu. Iov 38; 7 ne spune că atunci când a fost creată lumea noastră „stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi toţi* fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie.” „Stelele dimineții” sunt îngerii, în timp ce „fiii lui Dumnezeu” sunt conducătorii altor lumi.” (ref. 144)
În afara textelor Bibliei ar fi nevoie și de alte dovezi care să ateste că „fiii lui Dumnezeu” au existat cu adevărat. În același timp, expresia „fiii lui Dumnezeu” se regăsește în multe texte biblice cu semnificația de persoane care sunt născute din nou, născute din Dumnezeu.
„12. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, 13. Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut.” (Sfânta Evanghelie după Ioan 1; 12-13)
„25. Iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză. 26. Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus.” (Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel 3; 25-26)
Ființe din altă lume care nu au păcătuit ar putea să fie numite „fiii lui Dumnezeu” dar ființele care au venit pe Pământ și s-au căsătorit cu fetele oamenilor au nesocotit voința lui Dumnezeu. Din acest motiv, „fiii lui Dumnezeu” din cartea Facerea nu mai puteau să poarte această emblemă. Dumnezeu, în conformitate cu Biblia, nu a fost mulțumit de uniunea dintre „fiii” Săi și fetele oamenilor. Ca o consecință a acestei nemulțumiri, Dumnezeu ar fi trimis Potopul asupra întregii omeniri.
Varianta potrivit căreia uriașii nu sunt urmașii „fiilor lui Dumnezeu” și ale fetelor oamenilor.
O altă interpretare, promovată de unii comentatori biblici, este aceea că uriașii nu ar fi fost urmașii uniunii dintre „fiii lui Dumnezeu” și fetele oamenilor. Acești comentatori susțin că dacă citim cu atenție pasajul biblic putem să observăm că Facerea nu spune că uriașii au fost urmașii „fiilor lui Dumnezeu” și ai fetelor oamenilor.
„4. În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime.” (Facerea 6; 4)
Este adevărat că textul este cât se poate de confuz. Am putea înțelege că uriașii s-au ivit pe Pământ în perioada când „fiii lui Dumnezeu” au început să intre la fetele oamenilor. Două acțiuni paralele care au coincis ca și desfășurare în timp, dar nu s-au condiționat reciproc. Uniunea dintre „fiii lui Dumnezeu” și fetele oamenilor a dus la nașterea unor vestiți viteji din vechime, care nu trebuiau să fie neapărat niște uriași. Dacă uriașii sunt diferiți de urmașii „fiilor lui Dumnezeu” și ai fetelor oamenilor atunci trebuie să ne întrebăm de unde au apărut. Acești uriași sunt tot atât de greu de identificat ca și „fiii lui Dumnezeu”. În capitolul 6 al cărții Facerea avem patru feluri diferite de ființe și anume oamenii rezultați din Adam și Eva, uriașii, „fiii lui Dumnezeu” și vestiții viteji din vechime.
S-ar putea face o comparație între povestea care implică „fiii lui Dumnezeu” care s-au unit cu fetele oamenilor și venirea Fiului lui Dumnezeu pe Pământ. Hristos s-a născut și El dintr-o femeie și a devenit Mântuitorul omenirii. Cu toate că există multe deosebiri între venirea „fiilor lui Dumnezeu” pe planeta noastră și întruparea lui Hristos în Omul Isus (Iisus) totuși ambele narațiuni conțin același principiu adică „fiii lui Dumnezeu” sau Fiul lui Dumnezeu cu toții și-au unit natura lor divină cu natura umană.
Intervenția unor divinități în viața omenirii este un motiv comun multor mituri antice. De exemplu, în mitul lui Prometeu o divinitate se războiește cu alte divinități pentru a duce focul oamenilor. „Fiii lui Dumnezeu” s-au revoltat împotriva Lui atunci când s-au căsătorit cu fetele oamenilor prin faptul că au nesocotit voința Lui de a nu se implica în astfel de căsătorii. Prin aceasta înțelegem că Satana nu este singurul autor al unei revolte împotriva lui Dumnezeu deoarece printre revoltați se numără și unii dintre „fiii” Lui.
Care este interpretarea care poate explica cel mai bine înțelesul expresiei „fiii lui Dumnezeu” din capitolul 6 al cărții Facerea? Acest text poate să fie explicat cel mai bine în contextul altor scrieri care fac referire la vizite făcute pe Pământ de către civilizații extraterestre. Următorul citat sintetizează foarte bine acest punct de vedere:
„Mulți oameni cred în extratereștrii – de la vizitatori antici la extratereștrii din zilele noastre care vizitează Pământul cu un scop. În mod clar mitul creației al fiecărei civilizații antice discută despre divinități extraterestre care au coborât din cer din mai multe motive, unii dintre ei s-au unit cu femeile oamenilor și au creat urmași, sau au creat oameni prin experimente biogenetice … În conformitate cu cei care promovează teoria astronauților antici, dintre care cei mai mulți au cercetat subiectul pe parcursul câtorva decenii, extratereștrii având cunoștințe superioare de știință și inginerie au aterizat pe Pământ cu mii de ani în urmă, aducând expertiza lor unor civilizații timpurii și schimbând pentru totdeauna cursul istoriei omenirii. Până în zilele noastre cercetătorii caută dovezi pentru a susține această teorie.” (ref. 145)
Personal, consider că textul din cartea Facerea capitolul 6 nu poate fi înțeles altfel decât în contextul mitologiei universale care conține unele scrieri care pot să reflecte posibile întâlniri între locuitorii nativi ai planetei noastre și extratereștrii.
Dacă îngerii sunt ființe spirituale și nu au ADN, ei nefiind pregătiți ca să procreeze, singura interpretare credibilă a textului din cartea Facerea capitolul 6 trebuie corelată cu alte referințe privitoare la posibile vizite ale unor ființe extraterestre la care ar putea să facă aluzie alte texte antice. Următorul citat face trimitere la un text care poate fi important pentru această discuție:
„În timp ce cartea Facerea conține referințe la îngerii căzuți ca fiind „uriașii”, manuscrisele de la Marea Moartă conțin sursele originale pentru această informație. Cartea lui Enoh face o prezentare foarte detaliată a activității a 200 de îngeri căzuți sau ‘Nephilim’ care erau prinși într-un conflict serios cu ‘îngerii drepți’ sau ‘Aeons’. Nephilimii s-au căsătorit cu fetele oamenilor și au creat o rasă de uriași care au avut multă autoritate până în timpul lui Noe și al marelui Potop. Cartea lui Enoh ne oferă o validare surprinzătoare a teoriei cu privire la vizita unor extratereștrii și că aceasta a determinat un amestec genetic cu omenirea străveche.” (ref. 146)
Descoperind Cartea lui Enoh în 1773 în Etiopia, James Bruce scria:
„Printre obiectele pe care le-am trimis la Librăria din Paris a fost și o foarte frumoasă copie a profețiilor lui Enoh, de largi dimensiuni; o alta se află printre cărțile Scripturii pe care am adus-o acasă, care stă imediat înainte de Cartea lui Iov, care este locul ei potrivit în Canonul Abisinian: și o a treia copie am prezentat-o la Librăria Bodleniană de la Oxford, prin intermediul Dr. Douglass, episcopul din Carlisle.” (ref. 147)
Lyman Abbot face următoarea observație:
„Întorcându-ne la secolul al doilea al Creștinismului, îl găsim pe Irenaeus și pe Clement din Alexandria citând Cartea lui Enoh fără să pună la îndoială caracterul ei sacru. În acest fel, Irenaeus, atribuind cărții lui Enoh o autenticitate analogă cu cea a literaturii mozaice, afirmă că Enoh, deși un om, a îndeplinit misiunea de mesager a lui Dumnezeu către îngeri. Tertullian, care a înflorit la sfârșitul secolului întâi și începutul secolului al doilea, în timp ce admitea că „Scriptura lui Enoh” nu este acceptată de unii pentru că nu este inclusă în Canonul Ebraic, vorbește despre autor ca despre „cel mai vechi profet, Enoh,” și despre carte ca fiind autograful inspirației divine al acelui patriarh nemuritor … ” (ref. 148)
Nu există îndoială că Facerea 6; 1-4, nu este un mesaj singular care se regăsește doar în textele care aparțin de tradiția Iudeo-Creștină și că idea vizitei unor civilizații extraterestre este răspândită pe arealurile multor civilizații străvechi. În conformitate cu cartea lui Enoh, aceste civilizații au învățat omenirea anumite tehnologii:
„Și Azazel i-a învățat pe oameni să facă săbii, și cuțite, și scuturi, și platoșe, și le-a făcut cunoscut metalele pământului și arta de a lucra cu ele, și brățări, și ornamente, și folosirea antimoniului, și înfrumusețarea genelor, și tot felul de pietre prețioase, și tot felul de vopsele. Și a apărut multă necredință în Dumnezeu, și au comis păcate, și au fost rătăciți, și au devenit corupți în toate căile lor. Semijâzâ i-a învățat descântece, și tăiatul rădăcinilor, Armâros rezolvarea descântecelor, Barâqîjâl (taught) astrology, Kokabel constelațiile, Ezeqeel cunoașterea norilor, Araqiel semnele pământului, Shamsiel semnele soarelui, și Sariel traiectoria lunii. Și în timp ce oamenii piereau, ei strigau, și strigătele lor s-au ridicat la cer … ” (ref. 149)
În orice caz, multe cunoștințe care ar fi fost oferite de „fiii lui Dumnezeu” omenirii nu au intrat în cuprinsul Cărții Facerea și dovada este cosmologia naivă a acesteia. Primele 11 capitole ale cărții Facerea nu au fost inspirate de Dumnezeu și presupusa prezență a „fiilor” Lui pe Pământ nu a ajutat cu nimic la clarificarea originii universului și a omenirii.
Dacă ființe extraterestre au venit pe Pământ, chiar dacă au fost confundate cu niște îngeri, ei nu au fost spirite, ci ființe materiale. Următorul citat reprezintă o sinteză foarte sumară a teoriei vechilor astronauți:
„VAs au venit prima dată pe Pământ cu multe milenii în urmă. Ei erau ființe a căror biologie era similară cu a oamenilor moderni. Ei au creat omenirea modernă prin amestecul genelor lor cu acelea a sub-oamenilor. Scopul omenirii era acela de a servi pe VAs, în principal prin a produce mâncare și forță de muncă în minerit și construcții. VAs nu le-a permis oamenilor să îi vadă pe ei – numai simbolurile lor (idolii), sugerând că aparența lor era îngrozitoare; cu toate acestea oamenilor li s-a permis ocazional să îi vadă pe emisarii lor, de exemplu „geniile” sau „îngerii”. De asemenea, ei nu permiteau oameni lângă ei, cu excepția preoților care se curățau și se acopereau și care răspândeau un germicid, din cauza sensibilității la bolile pământești.” (ref. 150)
Ce altă explicație decât dezvoltarea mineritului poate fi găsită pentru existența textului din cartea Facerea capitolul 2, în care sunt descrise materialele prețioase din Grădina Eden? Singura explicație rezonabilă este aceea că anumite ființe extraterestre au fost interesate în trecut de mineralele care se aflau pe Pământ și care poate erau epuizate pe planeta lor și că au folosit forța de muncă umană pentru a le extrage. Se poate observa că tocmai despre asta vorbesc textele sumeriene. Acesta este unul din motivele pentru care descrierea din cartea Facerea capitolul 2 poate fi văzută ca având o anumită conexiune cu posibilele vizite ale unor extratereștrii în trecut.
„10. Şi din Eden ieşea un râu, care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe. 11. Numele unuia era Fison. Acesta înconjură toată ţara Havila, în care se află aur. 12. Aurul din tara aceea este bun; tot acolo se găseşte bdeliu şi piatra de onix. (Facerea 2; 10-12)
Atât în Biblie cât și în scrierile sumeriene se vorbește despre resurse de aur. În scrierile sumeriene, în legătură cu aurul, se vorbește despre inițiativa unor ființe extraterestre de a veni pe Pământ și de a exploata aceste resurse în scopul de a le folosi pentru rezolvarea unor probleme cu care se confruntau.
Este important de observat că îngerii din cartea lui Enoh au săvârșit un lucru similar cu cel făcut de Satan în cartea Facerea capitolul 3. Ei au învățat omenirea diferite profesii și cunoștințele pe care ei le-au adus au fost considerate a fi rădăcina tuturor relelor. Cunoștințele dau putere celor care le posedă și această putere, în viziunea Bibliei, ar fi fost percepută de Dumnezeu ca pe o amenințare la adresa Lui. În realitate, o astfel de supoziție este ridicolă, dar ea se repetă și în narațiune cu privire la turnul Babel.
O civilizație extraterestră însă nu poate să fie confundată cu Dumnezeu, așa cum este El înțeles în dogmele și doctrinele religioase, bazate pe capitolul 1 din cartea Facerea. Nici o civilizație extraterestră nu putea să creeze universul, dacă la rândul ei face și ea parte din acest univers. În același timp, avem multe motive să credem că Dumnezeu nu a creat universul așa cum ne spune Biblia. Dacă Dumnezeu a creat universul, atunci El a făcut-o în alt mod decât citim în Biblie, dar singura sursă de informație pe care o avem este aceea din natură. Informațiile pe care ni le pune la dispoziție natura, însă, sunt interpretate în moduri foarte diferite, atunci când este vorba despre existența lui Dumnezeu. Unii găsesc în natură motive pentru credința pe care o au în Dumnezeu, iar alții își susțin convingerile ateiste bazați tot pe studiul naturii. Poate că cea mai exactă concluzie este aceea că din studiul naturii nu putem să aflăm direct dacă există sau nu Dumnezeu. Putem să interpretăm datele pe care ni le furnizează ea în ambele sensuri, teist și ateist.
Începând cu Adam și Eva, Biblia promovează constant ideea că Dumnezeu nu dorește ca oamenii să dobândească cunoaștere științifică dar aceasta este o idee absurdă întrucât El este Atotștiutor și cunoașterea este un element important a înălțării minții umane către El. Această idee s-a integrat definitiv în tradiția iudeo-creștină și a constituit motivul pentru care de-a lungul secolelor cunoștințele științifice au fost repudiate de funcționarii religioși și câteodată, în trecut, oamenii de știință au fost pedepsiți, la fel ca și „fiii lui Dumnezeu”, care ar fi fost distruși prin Potop.
- 38 -
Toate ființele umane sunt produsul unor relații incestuoase, potrivit Bibliei. Dacă toată Biblia ar fi adevărată atunci originea omenirii și dezvoltarea ei s-ar afla sub semnul unui mare rău moral și medical, care ar provenii chiar din modul în care Dumnezeu ar fi realizat creația Sa. În cartea Facerea, toată omenirea este formată în urma relațiilor dintre copiii lui Adam și Eva. Biblia, care este considerată de mulți că este un ghid moral ne oferă indicații confuze cu privire la gravitatea actelor incestuoase. Toți copiii lui Adam și Eva au fost frați și surori care s-au căsătorit între ei și copiii acestora au fost veri între ei și lucrul acesta nu este privit de Biblie ca având consecințe morale:
„1. După aceea a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain şi a zis: „Am dobândit om de la Dumnezeu”. 2. Apoi a mai născut pe Abel, fratele lui Cain. Abel a fost păstor de oi, iar Cain lucrător de pământ.” ( Facerea 4; 1-2)
Biblia ne spune că din doar doi oameni, prin multiplicarea lor, au apărut pe Pământ toate rasele umane. Problema este că această creație a întregii umanități dintr-un singur cuplu presupune existența sistematică a relațiilor incestuoase dintre oameni. De ce este incestul ceva rău? Răspunsul se poate găsi în multitudinea de articole scrise pe această temă, din care eu am ales câteva pentru a le prezenta cititorilor acestei analize:
„Incestul este ceva ce noi, ca societate, trebuie să descurajăm. Nu din cauza unui motiv genetic și nu din cauza unui motiv religios, ci pentru că incestul este dăunător pentru unitatea familiei. Familia este locul unde copii învață să iubească și să aibă încredere. Infectarea acestei atmosfere cu sex și sexualitate este dăunător. Chiar dacă limităm exemplu nostru la adulți care își dau acordul, a permite existența lui poate să permită sexualității să inunde unitatea familiei. Nu vrem tați care „așteaptă” pentru copiii să crească sau surori care așteaptă să își seducă frații de îndată ce aceștia ajung la o anumită vârstă. Este dăunător din toate punctele de vedere.” (ref. 135)
Chiar și animalele evită incestul și grupurile de animale iau măsuri pentru a asigura că incestul nu se poate produce în familiile lor. Dacă există o protecție naturală împotriva acestui fenomen de ce ar fi creat Dumnezeu oamenii și animalele în așa fel încât singura lor soluție de multiplicare ar fi fost incestul? Răspunsul este acela că nu Dumnezeu a creat natura și omul, prin incest, ci această contradicție este generată de naivitatea scriitorilor cărții Facerea care nu au luat în considerare acest aspect, nici din punct de vedere moral, nici din punct de vedere medical. De altfel, atunci când au fost scrise aceste texte, medicina era foarte puțin evoluată, deci ea nu ar fi reprezentat un mijloc suficient de informare pentru aceia care au scris respectivele texte biblice. În același timp, vedem și din această perspectivă că nu Dumnezeu a inspirat primele 11 capitole din cartea Facerea, ci ele sunt rezultatul imaginației omenești. Dumnezeu fiind Atotștiutor ar fi cunoscut foarte bine efectele negative ale incestului asupra raselor umane.
În Biblie se precizează clar că și animalele s-au înmulțit prin incest după potopul lui Noe, deoarece pe corabie au fost luate doar câte două exemplare din fiecare specie de animale. Prin urmare, după ce au coborât de pe corabie, animalele au trebuit să se înmulțească prin incest.
Aspectul medical, ca argument împotriva incestului, este foarte convingător și este bine sintetizat în următorul citat:
„Deoarece mulți oameni din zilele noastre ignoră morala, să ne uităm la biologie. Incestul produce probleme genetice care pot ruina bazinul genetic și poate produce creșterea probabilității bolilor genetice pe liniile de descendență. Aceasta înseamnă că dacă o familie are o istorie în care apar probleme cu diabetul sau cu inima, incestul în aceea linie de descendență va promova o mai mare probabilitate ca aceste probleme să apară în viitor. Animalele, în mod special mamiferele (care suntem și noi), fac mari eforturi pentru a evita incestul. Primatele exilează femelele la alte grupuri familiare pentru ca tații să nu se înmulțească prin ele. Leii alungă masculii după ce ei trec de o anumită vârstă pentru a asigura că nu există o luptă pentru dominație între ei și tatăl lor. În ciclul vieții se produc în mod regulat drumuri închise și cel mai rapid mod de a ajunge acolo este prin a face bazinul genetic mult mai mic.” (ref. 136)
Există deci două aspecte ale acestei dezbateri, aspectul moral și cel medical. Dacă aspectul moral este dezbătut și există mai multe opinii, în ceea ce privește aspectul medical există o unanimitate de vederi că incestul este profund dăunător pentru dezvoltarea speciei umane și desigur și pentru animale. În conformitate cu Lege lui Moise, incestul dintre frați și surori nu era admisibil. În ciuda acestui fapt, în narațiunile biblice, copiii primilor oameni au venit pe lume prin incest și aceasta este o uriașa problemă medicală și morală, cu toate că moralitatea promovată de Biblie este de așteptat să fie la cel mai înalt nivel cu putință.
Copiii care se nasc dintr-o relație incestuoasă au de suferit din punct de vedere medical și această reacție negativă reprezintă și o problemă morală. În cartea Facerea nici unul dintre cele două aspecte, cel moral și cel medical, nu sunt luate în considerare. Merită să ascultăm din nou vocile specialiștilor care ne vorbesc despre problemele medicale provocate de incest:
„Fiecare persoană are 46 de cromozomi și fiecare cromozom conține mai multe gene. Fiecare genă are instrucțiuni pentru o mică parte din voi. Deci există o genă care determină dacă veți avea părul roșu, una care dă culoare pielii dvs. prin producerea de melanină, o alta care ajută sângele să transporte oxigen și tot așa. Voi aveți de fapt două seturi de 23 de cromozomi. Un set de 23 vine de la mamă și celelalte 23 vin de la tată. Deoarece fiecare set de cromozomi are același set de gene, acesta înseamnă că voi aveți două copii ale fiecărei gene. Ceea ce este important ca să ne facă pe fiecare din noi unic este modalitatea prin care copia care vine de la mamă poate să fie foarte diferită decât copia pe care o primim de la tată. Deci de exemplu, gena care produce părul roșu vine într-o versiune roșie și o versiune care nu este roșie (aceste versiuni diferite sunt numite „alele”. Și gena care face un pigment care se numește melanină vine într-o versiune normală care face melanină și una deficientă care nu produce acest pigment. Dacă aveți numai versiunea deficitară, veți sfârși prin a avea albinism. Având două copii din toate este de fapt un sistem cu adevărat grozav. Aceasta este realitatea deoarece dacă o copie este deficientă, voi încă aveți a doua copie pentru a o folosi ca rezervă. Acesta este cazul cu gena care produce melanină. Oamenii cu doar o singură copie deficitară nu au albinism, deoarece copia lor bună este suficientă pentru a ține albinismul departe.” (ref. 137)
Un alt considerent medical care pledează împotriva incestului este acela că oamenii au nevoie de o mare varietate, pe care o dobândesc de la fiecare părinte, pentru a fi capabili să lupte cu cât mai multe boli cu putință. Următorul citat explică:
„A avea un ADN diversificat este important pentru a avea un sistem imunitar puternic. De aceea incestul poate genera copii bolnavi. Este și motivul pentru care șoarecii de laborator și anumite animale de fermă se îmbolnăvesc așa de ușor. Sistemul imunitar depinde de o parte foarte importantă de ADN numită MHC or regiunea Marelui Complex de Histocompatibilitate. Sunt o grămadă de cuvinte mari, dar de fapt regiunea MHC este constituită dintr-o grupă de gene care vă ajută să luptați cu bolile. Secretul regiunii MHC de a lupta cu bolile este de a avea cât mai multe tipuri de alele cu putință. Cu cât ai o varietate mai mare, cu atât ești mai bun la a lupta cu bolile. Diversitatea este importantă deoarece fiecare genă MHC este bună la a lupta cu un set diferit de boli. Puteți să vă gândiți la acest fenomen ca la un sistem de încuietori și chei. Fiecare boală este ca o încuietoare diferită și fiecare genă MHC este o cheie. Cu cât mai multe chei aveți, cu atât mai multe boli puteți încuia și distruge.” (ref. 138)
În conformitate cu Biblia, atât specia umană cât și toate animalele s-au înmulțit prin incest. Toate ființele umane au avut inițial doar un singur set de ADN transmis generație după generație tuturor oamenilor. Adam și Eva au avut același set de ADN deoarece Eva, a fost luată din Adam. Textul biblic privitor la crearea oamenilor presupune idea că oamenii au fost de la început creați în așa fel încât cu timpul ei urmau să devină foarte bolnavi. Modul în care Dumnezeu a creat oamenii, acela descris de Biblie, este unul profund deficitar, din punct de vedere medical și din punct de vedere moral. Răul din natura umană este datorat chiar modului în care narațiunea biblică descrie crearea oamenilor. Dacă descrierea biblică ar fi adevărată, dar din fericire nu este, atunci specia umană ar fi cu mult mai bolnavă decât este în realitate.
Ce ne spune genetica despre posibilitatea ca toate ființele umane să provină dintr-o singură pereche? Omenirea nu provine dintr-o singură pereche de oameni. Următorul citat din The Economist abordează această problemă:
„O controversă dificilă a fost declanșată de descoperirile legate de genomul uman potrivit cărora oamenii moderni, în diversitatea lor genetică, nu pot să provină dintr-o singură pereche de indivizi. Mai degrabă au existat câteva mii de oameni la început. Această constatare a pus în discuție existența istorică a lui Adam și Eva și a generat o criză de conștiință printre Creștinii evanghelici care sunt convinși de către știința geneticii. Acesta nu este un aspect esoteric, spune Michael Cromartie, un expert evanghelic la Centrul de Etică și Politici Publice, un grup de lucru din Washington; mulți teologi conservatori susțin că fără un Adam istoric, al cărui păcat s-a transmis direct la întreaga umanitate, nu ar fi fost nici un motiv ca Isus (Iisus) să fi venit pe pământ ca să răscumpere căderea omului.” (ref. 139)
Diferențele de ADN dintre oameni sunt mici și așa și trebuie să fie dat fiind faptul că întreaga omenire provine dintr-un grup de doar câteva mii de oameni. Aceste diferențe mici nu demonstrează că întreaga omenire se trage dintr-o singură pereche de oameni.
Ce s-ar fi întâmplat cu adevărat dacă timp de șase mii de ani oamenii ar fi continuat să se multiplice din același set de ADN? Lipsa de diversitate ar fi fost dezastruoasă pentru dezvoltarea umană. Într-un astfel de caz s-ar fi produs un declin permanent în valoarea materialului genetic inițial și aceasta ar fi dus la o rezistență foarte scăzută la îmbolnăviri.
Care este explicația de bază pe care creaționiștii o dau acestei situații? Adam și Eva sunt două persoane considerate că ar fi fost foarte sănătoase genetic și, dacă lucrurile ar fi stat în acest fel, incestul nu ar fi fost o problemă pentru urmașii lor imediați, copii, nepoți etc. Această explicație este inacceptabilă, deoarece, dacă la ea se adaugă factorul timp, ceea ce era sănătos la început urma să se degradeze treptat în timp, deci răul exista chiar în mecanismul de creație al oamenilor.
Atunci când Dumnezeu a creat primii oameni, El a avut în vedere și evoluția lor în timp, în ambele variante, dacă rămâneau sau nu ascultători. În condițiile în care oamenii se înmulțeau prin incest ideea că ei ar fi trăit sute de ani este nerealistă.
Afirmația că oamenii ar fi avut un set de gene foarte sănătos, la începutul creației lor, este contrazisă de constarea că în paradis se găsea și un pom al vieții. Același pom al vieții se va afla și pe noul Pământ, după cum ne spune Biblia, și din descrierea lui putem să observăm că el va servi la vindecarea națiunilor. Dacă acesta este același pom al vieții, despre care Biblia ne spune că se afla și în Grădina Eden, înseamnă că și acolo era destinat să servească pentru vindecare, pe lângă misiunea de a da viață veșnică, celor care mâncau din el. Din acest considerent rezultă că în paradisul pământesc era nevoie ca oamenii să fie însănătoșiți, deci existau boli, și aceasta înseamnă că genele primilor oameni nu erau chiar așa de bune, cum afirmă unii comentatori biblici.
„1. Şi mi-a arătat, apoi, râul şi apa vieţii, limpede cum e cristalul şi care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului, 2. Şi în mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii, făcând rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-şi rodul; şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 22; 1-2)
Nu afirm că a existat sau că va exista vreodată un pom al vieții pe Pământ, ci consider că în mitologia biblică pomul vieții din cartea Facerea este considerat a fi același cu cel din cartea Apocalipsa. Dacă narațiunile care includ pomul vieții ar fi adevărate și nu doar mitologie, atunci raiul inițial și raiul viitor ar avea niște elemente comune, unul dintre ele ar fi chiar pomul vieții. Pentru a da sens povestirii biblice despre rai, trebuie să existe un singur pom al vieții, interzis primilor oameni și oferit la sfârșit celor salvați.
Așa cum am arătat, singura explicație a creaționiștilor, în ceea ce privește înmulțirea speciei umane prin incest, este aceea că, imediat după crearea primilor oameni, acesta nu ar fi afectat pentru un timp specia umană, din punct de vedere medical. Această explicație este cu totul lipsită de valoare atâta vreme cât incestul nu apare în Biblie doar imediat după creația primilor oameni dar și imediat după Potop, atunci când bagajul genetic uman ar fi devenit deja foarte mult afectat de o presupusă istorie a păcatului.
Creaționiștii susțin că de la începutul creație și până la momentul când Dumnezeu i-a dat legile lui Moise, incestul nu ar fi fost o problemă datorită bunei sănătăți a oamenilor, dar în timpul când s-a dat Legea mozaică sănătatea a devenit un motiv de îngrijorare și de aceea Dumnezeu a interzis incestul. De ce ar fi intervenit Dumnezeu atât de târziu ca să salveze rasa umană de degradarea datorată incestului? Până la apariția legilor date lui Moise, viața oamenilor a fost marcată de boli care au provocat moartea timpurie a multor indivizi.
Rare ori se poate vedea o argumentație mai lipsită de sens decât aceasta. După Potop atât oamenii cât și animalele au fost din nou obligați să comită incest, cu toate că, dat fiind degradarea umană care s-ar fi produs înainte de Potop, nu se mai poate vorbi din nou de o sănătate genetică a oamenilor. O astfel de prezumtivă sănătate genetică nu ar mai fi fost valabilă nici pentru animale, deoarece Biblia ne spune că degradarea ar fi atins toate ființele vii. (Facerea 6; 12)
Dacă incestul ar fi fost la început acceptabil, deoarece oamenii ar fi fost mai sănătoși, un astfel de argument nu mai poate să fie invocat pentru perioada de după Potop, dacă o sănătate bună a primilor oameni ar fi fost justificarea acceptării incestului. După Potop, când toate ființele vii ar fi suferit o formă de degradare și bagajul genetic nu ar mai fi fost la fel de sănătos, acestea s-ar fi înmulțit tot prin incest, deoarece Dumnezeu nu le-ar fi lăsat o altă alegere.
Chiar dacă Legea mozaică a interzis incestul pentru oameni, de fapt numai pentru Evrei, ea nu avea nici o putere asupra animalelor, care se conduc după instincte nu după legi omenești, deci în cazul lor incestul ar fi continuat cu efecte dezastruoase asupra sănătății lor. Un lucru întocmit greșit de la început, înmulțirea ființelor vii prin incest, în nici un caz nu putea fi oprit printr-o lege, adică prin legea mozaică.
Felul în care ne spune Biblia că ar fi tratat Dumnezeu problema incestului este unul foarte contradictoriu. Pe de o parte, ni se spune că întreaga specie umană s-ar fi înmulțit prin incest, iar, pe de altă parte, în Legea V.T. ni se arată că incestul a fost condamnat de Dumnezeu și considerat de El a fi o faptă abominabilă. În concluzie, întreaga specie umană s-a înmulțit folosind ca mijloc o abominațiune. Puritatea morală a Legii mozaice din V.T. este contrazisă de modul în care Dumnezeu ar fi creat specia umană și aceasta este o contradicție de dimensiuni catastrofale care anihilează atât valoarea morală a Bibliei cât și posibilitatea ca unele din textele ei, considerate foarte importante, să fi fost inspirate de El.
Dacă incestul a fost un lucru oribil în timpul lui Moise de ce ar fi fost acceptabil pentru înmulțirea oamenilor de la începutul creației? De ce ar fi fost incestul singura posibilitate pe care o avea Dumnezeu pentru înmulțirea speciei umane? Suntem confruntați cu aceeași problemă, care devine o dilemă la care nu se întrevede un răspuns acceptabil. Dacă Dumnezeu este Atotputernic, atunci de ce este El supus determinismului istoriei umane? Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu se conduce după principiile Sale universal valabile, cum ar fi refuzul incestului, ci face ceea ce se poate și ceea ce îi permite condițiile istoriei umanității. Un Dumnezeu care face compromisuri cu istoria nu poate să fie Atotputernic și nu poate avea criterii neschimbătoare pentru dreptatea Sa.
De la timpurile lui Noe și până la vremea lui Moise au trecut aproximativ 1500 de ani. În această perioadă de 1500 de ani incestul a fost considerat ca ceva acceptabil dar după aceea a fost socotit ca ceva groaznic și condamnat de Legea mozaică. Fără să știe că este o abominațiune, oamenii ar fi practicat incestul, pentru o lungă perioadă de timp și această situație nefericită s-ar datora modului în care Dumnezeu ar fi creat ființele omenești. Chiar și după apariția Legii mozaice, celelalte popoare, la care aceea lege nu se adresa, nu au realizat că incestul era un lucru îngrozitor și nu puteau să vadă aceasta, dacă ar fi știut că întreaga omenire s-ar fi înmulțit prin incest. Acele culturi care au refuzat incestul dovedesc instinctiv că ele nu acceptă modul în care Biblia descrie dezvoltarea omenirii și că sunt superioare moral modului în care textele biblice descriu crearea lumii. Cu alte cuvinte, dacă fundamentul moral al Bibliei este înmulțirea omenirii prin incest, atunci acele culturii care nu acceptă această anomalie nu pot să fie considerate inferioare din punct de vedere moral, tocmai pentru că ele refuză descrierea creației prezentată de textele biblice.
Prin urmare, oamenii ar fi trăit în necurățenie nu din cauza lor, ci din cauza felului în care Dumnezeu ar fi creat omenirea și chiar mai mult, El ar fi disprețuit popoarele din țara făgăduită și le-ar fi acordat Evreilor ajutor împotriva lor, tocmai datorită faptului că ele trăiau în necurățenie. Această imagine nu ne permite să îl vedem pe Dumnezeu, așa cum ne imaginăm cu toții că este, de o dreptate și curățenie absolută, ci mai degrabă aceasta ne descrie o divinitate care îi socotește pe oameni vinovați pentru propria Lui greșeală.
Oare nu ar fi devenit omenirea mai bolnavă ca o consecință a modului în care Biblia ne spune că ar fi fost creată? Descrierea creației universului și a primilor oameni, pe care o fac textele biblice, fiind doar o mitologie, această relatare nu are nici o legătură cu modul în care s-a dezvoltat omenirea în realitate.
Dacă Biblia ne-ar spune că Dumnezeu ar fi creat de la început mai multe perechi de oameni, atunci problema incestului între frate și soră ar fi rezolvată, dar miturile nu sunt preocupate de loc de realitate, ci doar de mesajul alegoric pe care vor să îl transmită. În această ordine de idei, se poate spune despre mesajul transmis de cartea Facerea că este unul confuz și fără o valoare morală autentică.
Efectele dezastrului genetic nu au fost eliminate prin Legea mozaică, deoarece aplicarea sa s-a limitat doar la poporul evreu. Această Lege, care conținea și prescripții împotriva incestului, a fost un gest ineficient, la nivelul întregii umanități, făcut pentru a îndrepta, dacă se mai putea îndrepta, răul deja făcut de modul în care Dumnezeu i-ar fi creat pe oameni, după afirmațiile absurde ale Bibliei. Legea mozaică viza mai degrabă aspectul moral decât pe cel medical, deoarece aspectul medical ar fi trebuit soluționat la nivelul întregii omeniri și nu doar pentru un singur popor, pentru a avea o valoare reală. Din punct de vedere al sănătății omenirii, incestul prin care s-a înmulțit populația Pământului a continuat să fie dăunător în ciuda încriminării sale prin Legea lui Moise.
Chiar dacă în vremea lui Moise au fost identificate pagubele generate de incest, totuși Biblia nu ne arată o soluție veritabilă la această problemă care să privească pe toată lumea și care să îndrume pe toți oamenii pentru o viață mai bună. Este ca și cum Evreii ar fi fost singurul popor care conta în ochii lui Dumnezeu, iar restul omenirii putea să pățească orice, deoarece ar fi avut puțină importanță.
În conformitate cu capitolul 1, din cartea Facerea, Dumnezeu ar fi plănuit de la început ca omenirea să se multiplice dintr-o singură pereche, mai mult, această înmulțire este considerată un fel de binecuvântare:
A binecuvânta oamenii să se înmulțească printr-o abominație, prin incest, este o contradicție insurmontabilă a Bibliei. Nu se poate accepta că Dumnezeu a binecuvântat oamenii să se multiplice pe Pământ, dacă modul lor de multiplicare a presupus incestul. În Legea lui Moise Dumnezeu dezaprobă și condamnă cu toată tăria incestul și chiar mai mult îl privește ca pe o grozăvie, dar în cartea Facerea căsătoria dintre frate și soră ar fi fost singura modalitate de a se înmulți a speciei umane.
Sunt principiile morale ale lui Dumnezeu schimbătoare? Sunt ele bazate pe valori universale sau sunt doar măsuri flexibile, cu aplicații practice imediate, care se schimbă așa cum cer împrejurările? În ceea ce privește incestul, nu putem găsi în Biblie un principiu neschimbător a lui Dumnezeu, ci putem vedea doar felul cum au evoluat principiile morale. Începând cu impunerea incestului ca o necesitate pentru multiplicarea speciei umane, continuând cu acceptarea poligamiei și apoi interzicând incestul și infidelitatea conjugală legea morală a evoluat până acolo încât Isus (Iisus) a interzis chiar și o privire vinovată adresată unei persoane de sex opus. După cum se vede, este vorba despre o evoluție a principiilor morale și nu despre existența unei valori morale care este universal valabilă.
O problemă esențială și care rămâne nerezolvată este că Dumnezeu a alungat popoarele din țara făgăduită pentru a face loc poporului evreu folosind ca argument pentru această acțiune imoralitatea popoarelor respective. Cu toate acestea, un astfel de argument este fals, deoarece acele popoare nu au primit nici o lege din partea lui Dumnezeu și fără lege nu exista păcat și, pe cale de consecință, nici responsabilitate. Toți oamenii erau imorali prin natura lor, inclusiv Evreii, deci deosebirea dintre popoare s-a făcut prin oferirea unor legi pentru cei din urmă. Celelalte popoare au fost considerate în continuare păcătoase de Dumnezeu și au fost pedepsite pentru aceasta, cu toate că ele nu aveau nici o vină că nu au primit și ele o lege morală de la El. Cine aparținea de alte popoare decât cel evreu, a fost pedepsit și uneori a plătit cu viața doar pentru că era o ființă umană obișnuită, cu toate imperfecțiunile inerente acestui statut.
„13. Căci, până la lege, păcatul era în lume, dar păcatul nu se socoteşte când nu este lege.” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 5; 13)
Orice acuză a popoarelor din vechime care nu au primit nici un fel de lege de la Dumnezeu este fără sens. Nu puteau să fie numiți păcătoși și idolatrii niște oameni care nu puteau să fie altfel decât păcătoși și idolatrii, pentru că nu știau altceva. A da o lege unui popor și apoi a condamna toate celelalte popoare, cu toate că nu au primit și ele aceea lege, ca să o poată și ele respecta, este o morală cât se poate de dubioasă, care sunt convins că nu este morala promovată de Dumnezeu, ci de scriitorii V.T.
În cazul lui Avraam și Sarra se regăsesc ambele elemente, atât incestul cât și adulterul și cu toate acestea Avraam a fost persoana de la care își revendică originile cele trei religii monoteiste, Iudaism, Creștinism și Islam. Pentru o religie care își propune să atingă puritatea morală absolută, religia creștină, și unde chiar și o privire vinovată este condamnată, faptele strămoșului acestei religii, adică modul în care a acționat Avraam, este cât se poate de ofensator.
„1. Apoi a plecat Avraam de acolo spre miazăzi şi s-a aşezat între Cadeş şi Sur şi a trăit o vreme în Gherara. 2. Şi a zis Avraam despre Sarra, femeia sa: „Mi-e soră”, căci se temea să spună: „E femeia mea”, ca nu cumva să-l ucidă locuitorii cetăţii aceleia din pricina ei. Iar Abimelec, regele Gherarei, a trimis şi a luat pe Sarra.” (Facerea 20; 1-2)
Avraam a avut o concubină cu numele Hagar, pe lângă soția sa cu numele Sarra. Faptul că Avraam nu a avut o conduită morală este mai puțin vrednic de semnalat atâta vreme cât nimeni nu l-a educat în acest sens. Ceea ce este însă mai important este că Avraam a fost alesul lui Dumnezeu, în ciuda comportamentului său, în care moralitatea nu era la loc de cinste.
„1. Sarai însă, femeia lui Avram, nu-i năştea. Dar avea ea o slujnică egipteancă, al cărei nume era Agar. 2. Atunci a zis Sarai către Avram: „Iată m-a închis Domnul, ca să nu nasc. Intră dar la slujnica mea; poate vei dobândi copii de la ea!” Şi a ascultat Avram vorba Saraii.” (Facerea 16; 1-2)
Dacă un Creștin din zilele noastre, a cărui nevastă nu poate să nască copii, ar proceda la fel ca și Avraam, cum ar reacționa comunitatea creștină de care aparține? Probabil că ar fi înlăturat din comunitatea creștină respectivă. Cu toate acestea, Creștinii îl admiră pe Avraam și l-au pus la loc de cinste în galeria de personaje biblice. Aceasta este o atitudine lipsită de consecvență întrucât pentru fapte asemănătoare un Creștin din zilele noastre ar fi blamat nu admirat, chiar dacă, la fel ca și Avraam ar da dovadă de multă credință.
Ceea ce este ciudat este că Dumnezeu nu l-a corectat pe Avraam chiar mai mult i-a promis lui Agar că urmașii ei vor devenii un neam foarte mare:
„7. Şi a găsit-o îngerul Domnului la un izvor de apă în pustiu, la izvorul de lângă calea ce duce spre Sur. 8. şi i-a zis îngerul Domnului: „Agar, slujnica Saraii, de unde vii şi unde te duci?” Iar ea a răspuns: „Fug de la faţa Saraii, stăpâna mea”. 9. Şi îngerul Domnului i-a zis iarăşi: „Întoarce-te la stăpâna ta şi te supune sub mâna ei!” 10. Apoi i-a mai zis îngerul Domnului: „Voi înmulţi pe urmaşii tăi foarte tare, încât nu se vor putea număra din pricina mulţimii. 11. Iată, tu ai rămas grea - îi zise îngerul Domnului - şi vei naşte un fiu şi-i vei pune numele Ismael, pentru că a auzit Domnul suferinţa ta. 12. Acela va fi ca un asin sălbatic între oameni; mâinile lui vor fi asupra tuturor şi mâinile tuturor asupra lui, dar el va sta dârz în faţa tuturor fraţilor lui”. (Facerea 16; 7-12)
Este interesant că în timpul Potopului se afirmă că Dumnezeu l-a găsit pe Noe ca fiind singurul om neprihănit de pe Pământ, dar în timpul lui Avraam El nu a mai căutat un astfel de om neprihănit, ci a ales un om care nu avea calitatea de a fi neprihănit. Avraam însă, care nu avea o ținută morală impecabilă, era totuși un om credincios și lucrul acesta a fost foarte important pentru Dumnezeu. Poate că și înainte de Potop ar mai fi existat oameni ca și Avraam, care să nu fi fost neprihăniți dar care ar fi devenit credincioși, dacă Dumnezeu li s-ar fi descoperit, așa cum s-a făcut cunoscut și lui Avraam. Cu toate acestea, astfel de oameni credincioși dar nu neprihăniți ar fi pierit sub apele Potopului.
Nu rezultă nicăieri din Biblie că Dumnezeu l-ar fi considerat pe Avraam un păcătos, cu toate că era bărbatul a două femei. Saltul de la conduita lui Avraam la învățătura lui Isus (Iisus) care ne spune că adulter este chiar și o privire vinovată sau divorțul de soție, în afara motivației bazată pe adulter, este uriaș. Parcă nu ar fi vorba de același Dumnezeu, care scuza abaterile morale ale aleșilor săi, bazat pe faptul că aceștia aveau credință. Pe lângă patriarhi, viața regelui David este de asemenea un exemplu de persoană credincioasă la care Dumnezeu i-a trecut cu vederea adulterul.
În același timp, în Legea lui Moise, atât incestul cât și adulterul sunt prezentate ca ceva categoric rău:
„1. În vremea aceea a grăit Domnul cu Moise, zicând: 2. „Vorbeşte fiilor lui Israel şi zi către ei: Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. 3. De datinile pământului Egiptului, în care aţi trăit, să nu vă ţineţi, nici de datinile pământului Canaanului, în care am să vă duc, să nu vă ţineţi şi nici să umblaţi după obiceiurile lor. 4. Ci legile Mele să le pliniţi şi aşezămintele Mele să le păziţi, umblând după cum poruncesc ele, că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. 5. Păziţi toate poruncile Mele şi toate hotărârile să le ţineţi, căci omul care le plineşte va trăi prin ele: Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. 6. Nimeni să nu se apropie de nici o rudă după trup, cu gândul ca să-i descopere goliciunea. Eu sunt Domnul! 7. Goliciunea tatălui tău şi goliciunea mamei tale să n-o descoperi! Că este mama ta, să nu-i descoperi goliciunea ei. 8. Goliciunea femeii tatălui tău să n-o descoperi, că este goliciunea tatălui tău! 9. Goliciunea surorii tale, goliciunea fiicei tatălui tău sau a fiicei mamei tale, care s-a născut în casă sau afară din casă, să n-o descoperi! 10. Goliciunea fiicei fiului tău sau a fiicei fiicei tale să n-o descoperi, căci goliciunea ta este! 11. Goliciunea fiicei femeii tatălui tău; care s-a născut din tatăl tău, să n-o descoperi, că soră îţi este după tată!” (Leviticul - cartea a treia a lui Moise 18; 1-11)
În conformitate cu prima carte a Bibliei întreaga specie umană s-a înmulțit prin incest, pe baza unei reguli contrare Legii lui Moise. La începutul dezvoltării omenirii, frații și surorile, unchii și nepoatele, s-au căsătorit și au generat alți oameni, încălcând fără să știe un principiu care mai târziu s-a transformat într-un element al legii lui Moise. Distanța și opoziția între conținutul cărții Facerea și cel al cărții Leviticul ne arată că acestea nu puteau să aibă un singur autor. Ele nu au fost scrise de o singură persoană și nici nu puteau să fie inspirate ambele de Dumnezeu. Un singur scriitor al celor două cărți biblice ar fi trebuit să își dea seama de uriașa discrepanță dintre textele respective. Concluzia este că nu a fost doar un scriitor, ci mai mulți scriitori care au scris primele cinci cărți ale Bibliei.
În Legea lui Moise, incestul este considerat o urâciune, fapta este condamnată din punct de vedere juridic, iar făptuitorii sunt condamnați la moarte. Toți copiii lui Adam și Eva au fost obligați să comită incest, deci s-au înmulțit prin relații care mai târziu au fost considerate o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Unii din urmașii lui Adam și Eva, cei care au constituit poporul evreu, au fost avertizați asupra comiterii incestului prin Legea lui Moise dar restul omenirii a continuat să comită această urâciune fără să primească nici un avertisment, conform Bibliei.
„24. Să nu vă întinaţi cu nimic din acestea, că cu toate acestea s-au întinat păgânii, pe care eu îi izgonesc dinaintea feţei voastre. 25. Că s-a întinat pământul şi am privit la nelegiuirile lor şi a lepădat pământul pe cei ce trăiau pe el. 26. Iar voi să păziţi toate poruncile Mele şi toate legile Mele şi să nu faceţi toate ticăloşiile acestea, nici băştinaşul, nici străinul care trăieşte între voi. 27. Că toate urâciunile acestea le-au făcut oamenii pământului acestuia care e înaintea voastră şi s-a întinat pământul; 28. Ca nu cumva să vă lepede şi pe voi pământul, când îl veţi întina, cum a aruncat el de la sine pe popoarele care au fost înainte de voi. 29. Că tot cel ce va face ticăloşiile acestea, sufletul care va face acestea se va stârpi din poporul său. 30. Deci păziţi poruncile Mele şi să nu umblaţi după obiceiurile urâte, după care au umblat cei dinaintea voastră, nici să vă întinaţi cu ele. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”. (Leviticul - cartea a treia a lui Moise 18; 24-30)
În Leviticul 18, 1-11 sunt descrise practicile prin care s-au întinat păgânii, care au fost alungați de Dumnezeu dinaintea poporului evreu, printre care se numără și incestul. Acești păgâni nu erau alții decât tot copiii lui Adam și Eva și practica incestului era aceea prin care s-a înmulțit specia umană. Pe lângă incest, în capitolul 18; 1-11, sunt descrise și alte practici, cum ar fi de exemplu homosexualitatea sau zoofilia, care și ele sunt considerate urâciuni înaintea lui Dumnezeu. Aceste practici au fost o excepție nu o regulă și de aceea ele nu puteau justifica alungarea unui întreg popor din teritoriul pe care l-ar fi ocupat. Biblia prezintă popoarele așa zis păgâne ca pe o adunătură de anormali pentru a justifica ocuparea de către poporul evreu a teritoriilor deținute de acestea. Chiar dacă acele popoare, de exemplu poporul egiptean, prezentau o formă de libertinaj aceasta nu înseamnă că întreaga populație era formată din oameni degenerați moral. Probabil că persoanele cu un comportament imoral extrem erau o minoritate, așa cum sunt și în societățile moderne de astăzi. Oare se gândește cineva că un întreg popor occidental de astăzi ar putea să fie alungat din teritoriul său pentru că în rândurile lui există persoane cu un comportament imoral? Chiar dacă pare absurd, aceasta este situația prezentată de Biblie, poporul evreu, pentru că a primit Legea lui Moise ar fi avut dreptul să ocupe teritoriile altor popoare din acele vremuri.
Descrierea popoarelor așa zis păgâne de către Biblie este contrară a ceea ce ne spune istoria despre civilizațiile străvechi. De exemplu, civilizația egipteană, care a avut realizări remarcabile, nu ar fi putut niciodată să atingă gradul ei de dezvoltare, dacă ea ar fi fost formată în majoritate din indivizi degradați moral sa cu apucături patologice.
Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu ar fi acționat în realitate așa cum spune Biblia și ar fi alungat anumite popoare dinaintea poporului evreu deoarece povestirile despre cuceririle evreilor în țara făgăduită sunt în mare parte exagerări. Chiar dacă Evreii au făcut și cuceriri reale, aceasta nu înseamnă că orice agresiune a lor a fost autorizată de Dumnezeu. Ei puteau foarte bine să își justifice incursiunile armate plasând responsabilitatea lor asupra lui Dumnezeu, care le-ar fi comandat astfel de agresiuni cu toate că în realitate El nu ar fi avut nici o contribuție la realizarea lor.
Incestul este considerat o urâciune și o ticăloșie în ochii lui Dumnezeu și aceasta este o judecată morală nu este vorba doar de o măsură preventivă care viza sănătatea oamenilor. Din punct de vedere moral incestul nu avea o raportare temporală, în funcție de evoluția bagajului genetic uman. O urâciune și o ticăloșie în ochii lui Dumnezeu rămâne întotdeauna o faptă caracterizată în acești termeni, nu se schimbă în funcție de perioada de timp la care se referă. Incestul era o urâciune și o ticăloșie în vremea lui Moise deci nu putea să fie o faptă acceptabilă pentru copiii lui Adam și Eva. În concluzie, chiar Biblia ne spune că povestea lui Adam și Eva este doar pură imaginație deoarece Dumnezeu nu ar fi admis niciodată ca specia umană să se înmulțească printr-o modalitate pe care El o consideră o urâciune și o ticăloșie, adică prin incest.
În Deuteronomul, capitolul 27, incestul practicat cu o soră se află sub un blestem. Dacă ar fi așa, ar însemna că întreaga specie umană se află sub un blestem deoarece încă de la început oamenii s-au înmulțit prin incest. Biblia ne spune că Dumnezeu a creat ființele umane și că le-a binecuvântat să se înmulțească, să umple și să stăpânească Pământul, dar în același timp, El a blestemat modul în care oamenii urmau să se înmulțească. Există două atitudini extreme în Biblie privitoare la incest, în prima el ar fi fost necesar pentru înmulțirea oamenilor pe Pământ și în a doua el a fost caracterizat ca o urâciune și o ticăloșie, iar cei care îl practicau erau sub blestem. Această inconsecvență a Bibliei ne arată că această carte nu are ca singur autor al ei pe Dumnezeu, ci că ea a fost scrisă de autori diferiți cu viziuni diferite asupra moralei.
„22. Blestemat să fie cel ce se va culca cu sora sa, fiica tatălui său, sau fiica mamei sale! Şi tot poporul să zică: Amin!” (Deuteronomul - A cincea carte a lui Moise 27; 22)
Dacă Dumnezeu este veșnic, atunci principiile Sale morale nu se schimbă de la o etapă istorică la altă etapă istorică. Modul în care cartea Facerea descrie crearea oamenilor este împotriva felului în care Creștinii înțeleg atributele fundamentale ale lui Dumnezeu care este în primul rând Atotputernic și Atotștiutor, dar care are, de asemenea, principii morale stabile.
Apostolul Iacov ne spune că la Dumnezeu nu există nici schimbare și nici urmă de mutare. Dacă este așa, atunci de ce și-a schimbat El opinia cu privire la incest? Oare incestul nu este și nu a fost mereu o urâciune și o ticăloșie? Incestul a fost întotdeauna ceva periculos pentru oameni, dar scriitorii povestirilor din cartea Facerea nu au înțeles bine despre ce scriu, atunci când au construit miturile creației. În mai multe locuri din Biblie, incestul este privit ca ceva condamnabil și Dumnezeu este văzut ca fiind neschimbător, adică nu își schimbă opiniile nici cu privire la incest:
„17. Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare.” (Epistola soborniceasca a Sfantului Apostol Iacov 1; 17)
Povestirile despre creație, conținute de Biblie, sunt marcate de importante dileme și din această cauză nu au nici un fel de valoare morală. Relatarea biblică despre Adam și Eva este o legendă care își găsește cel mai probabil originile în scrierile sumeriene. În acele scrieri, o civilizație extraterestră i-ar fi creat pe primii oameni, folosindu-se de metode care ne duc cu gândul la ingineria genetică. Povestirile biblice și cele sumeriene au multe puncte comune, dar Biblia nu este o descriere exactă a modului în care au apărut primii oameni pe Pământ. În cel mai bun caz, narațiunile biblice din cartea Facerea ar putea fi considerate o interpretare metaforică a creației omului. În viziunea sumeriană, primii oameni au fost creați printr-o intervenție genetică săvârșită de extratereștrii asupra unor hominizi, folosindu-se de propriile lor gene. În Biblie, primul om ar fi fost creat din țărâna pământului și Dumnezeu i-ar fi suflat în nări suflare de viață. Metoda descrisă nu este aceeași, dar reprezentarea biblică ar putea fi considerată o prezentare metaforică a unei intervenții genetice asupra unor ființe, care au fost apoi transformate în oameni. Dacă ne gândim la coasta lui Adam care ar fi fost folosită pentru crearea lui Eva, atunci această acțiune poate să semene, în mod simbolic, cu folosirea unor gene pentru clonarea unei alte persoane.
După teoria darwinistă, oamenii au apărut în mod natural pe Pământ, în urma evoluției speciilor. Departe de mine intenția de a adjudeca definitiv adevărul la o versiune sau la cealaltă. În același timp, ceea ce rezultă clar din această analiză este că Biblia nu a fost inspirată de Dumnezeu ca să reprezinte o descriere realistă a modului în care a fost creat universul și omenirea. Dacă „divinitatea” care ar fi inspirat povestirile despre creație din Biblie ar fi o civilizație extraterestră, atunci această civilizație nu putea vorbi despre sine ca despre creatorul universului, atâta vreme cât, în versiunea sumeriană, această „divinitate” face parte din acest univers, la fel ca și noi, mai mult chiar din același sistem solar, planeta Nibiru, o prezumtivă planetă încă nedescoperită de către oamenii de știință.
Trebuie remarcat însă că prezenta analiza se concentrează pe scanarea veridicității povestirilor biblice și nu pe descoperirea tuturor condițiilor și influențelor care au dus la crearea lor. Povestirile biblice despre creație conțin multe elemente contradictorii și, de asemenea, și un număr mare de absurdități și de aceea avem tot dreptul să considerăm că ele nu au fost inspirate de Dumnezeu, pentru ca ele să constituie o descriere autentică a realității. Dacă cineva dorește să vadă în aceste narațiuni metafore și simboluri care reprezintă diferite posibilități prin care ar fi putut să apară omenirea, cum ar fi crearea primilor oameni prin inginerie genetică, de către o civilizație extraterestră, nu există nici un obstacol în acest sens. Chiar și în cazul acesta, descrierea biblică nu poate fi considerată decât ca un ecou îndepărtat al realității și nicidecum ca o imagine fidelă a acesteia.
Pentru descifrarea sensurilor pe care le conțin textele biblice din cartea Facerea este, de asemenea, important să înțelegem de ce s-ar fi putut pierde cunoștința oamenilor despre Dumnezeu după Noe, în așa fel încât El ar fi trebuit să reconstruiască relația cu omenirea de la început, prin Avraam. Trebuie observat că între Noe și Avraam au trecut doar 400 de ani. (ref. 140)
De la Avraam la regele David au fost 14 generații și de la David la deportarea în Babilon au fost de asemenea 14 generații. De la deportarea în Babilon la venirea lui Mesia au mai fost încă 14 generații. În perioada de 400 de ani care s-a scurs de la Noe la Avraam, Biblia ne lasă să înțelegem că s-ar fi pierdut complet credința oamenilor în Dumnezeu, în așa fel încât, a fost nevoie ca El să se descopere lui Avraam, pentru ca, prin acesta, omenirea să devină din nou credincioasă. Această prezumție biblică mi se pare o absurditate deoarece era imposibil ca urmașii lui Noe, unul dintre cei mai drepți oameni de pe pământ, să piardă cu totul cunoștința lui Dumnezeu. Mai mult, Dumnezeu ar fi adus Potopul pe Pământ pentru ca ulterior lumea să devină mai credincioasă și probabil mai virtuoasă decât înainte, căci altfel producerea acelui eveniment dezastruos nu ar fi avut nici un sens. Cu toate acestea, Biblia ne spune că după Potop s-ar fi pierdut cu totul cunoștința de Dumnezeu.
Povestirea despre Potop s-ar fi păstrat generații după generații dar nu și credința în Dumnezeu. Această narațiune fără sens vrea să ne facă să credem că oamenii l-au uitat cu totul pe Dumnezeu deși El ar fi fost autorul Potopului. Numai că povestirea despre Potop ar fi fost cu totul incompletă dacă ea nu ar fi conținut și rolul lui Dumnezeu în declanșarea acestui dezastru și motivele pentru care a fost generat. Este cu totul incredibil că oamenii au pierdut cunoștința în Dumnezeu între Noe și Avraam, atâta vreme cât în aceea perioadă din istoria omenirii, oamenii au inventat multe religii, deci ei au fost în căutarea lui Dumnezeu.
Pierderea cunoștinței de Dumnezeu după Potop este cu atât mai ciudată cu cât Noe a mai trăit încă 350 de ani după acel eveniment, după cum ne relatează Biblia. În aceea perioadă de timp, Noe ar fi avut posibilitatea să vorbească urmașilor săi despre Dumnezeu și ar fi putut să mențină viu interesul pentru credința în El. Lucrul acesta s-ar fi întâmplat negreșit dacă narațiunea despre Potopul lui Noe ar fi o descriere a unui episod din istoria omenirii și nu doar pură ficțiune, cu atât mai mult cu cât Noe este descris de Biblie ca un om credincios și devotat lui Dumnezeu. Tocmai datorită calităților lui morale și spirituale Noe a fost ales să salveze o parte din lumea de dinainte de Potop. Oare nu a transmis Noe cunoștințele sale despre Dumnezeu nepoților săi? Copiii lui, care au parcurs întreaga istorie a Potopului, erau și ei persoane care dețineau cunoștința de Dumnezeu.
În Biblie, după Potop, cunoștința de Dumnezeu pornește din nou, ca și cum oamenii nu ar fi continuat să creadă în El, cu Avraam, dar aceasta este o întrerupere inexplicabilă:
„2. Şi a zis Iosua către tot poporul: "Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: În vechime părinţii voştri, Terah, tatăl lui Avraam şi tatăl lui Nahor, au trăit dincolo de râu (Eufrat) şi slujeau la alţi dumnezei.” (Cartea lui Iosua Navi 24; 2)
- 37 -
XiV sunt cel puțin menționate. Eva este singura femeie care are o prezență mai vizibilă în povestirile biblice despre creație, care descriu lumea până la Potop. Deoarece ea nu este privită de către scriitorii biblici cu dispreț, chiar dimpotrivă, se pune întrebarea de ce nu au fost prezentate în prima carte din Biblie și celelalte femei din familia lui Adam și Eva, fiice, nepoate, etc. Este desigur reflexia unei societăți patriarhale în care bărbații sunt considerați cei mai importanți și femeile vin pe plan secund. Aceasta nu poate să fie atitudinea lui Dumnezeu, ci este expresia civilizației umane din acele vremuri, reprezentată sub formă mitologică.
„1. După aceea a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain şi a zis: „Am dobândit om de la Dumnezeu”. 2. Apoi a mai născut pe Abel, fratele lui Cain. Abel a fost păstor de oi, iar Cain lucrător de pământ. 3. Dar după un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. 4. Şi a adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre darurile lui, 5. Iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat. Şi s-a întristat Cain tare şi faţa lui era posomorâtă. 6. Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: „Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât fata ta? 7. Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!” (Facerea 4; 1-7)
Aceasta este o povestire ale cărei detalii sunt incredibile din punct de vedere faptic și care prezintă caracteristicile unui mit. În primul rând, de ce ar fi fost Abel păstor la oi? Într-o generație de patru persoane sau cinci, dacă adăugăm și viitoarea nevastă a lui Cain, nu avea de ce să apară o diviziune a muncii între păstori și agricultori. În lumea reală, la începutul istoriei, oamenii au fost culegători și vânători și creșterea animalelor a fost o ocupație care a apărut mai târziu, atunci când populațiile umane s-au înmulțit, și au apărut diviziunile muncii. Dacă Adam ar fi fost agricultor, după cum ne spune Biblia, fiii lui l-ar fi ajutat în munca grea pe care o desfășura, având în vedere că pământul ar fi fost blestemat de Dumnezeu, după cum ne spune cartea Facerea (Geneza). Dacă păcatul lui Adam s-ar fi transmis la toți urmașii, atunci este evident că și pedeapsa lui ar fi trebuit să fie împărtășită și de urmașii săi, care toți ar fi trebuit să muncească din greu pământul. Se pare că Abel, în povestire, nu ar fi suferit aceeași pedeapsă ca și tatăl său Adam și ar fi devenit crescător de animale, scăpând astfel de efortul greu generat de munca de agricultor.
De fapt munca la pământ nu avea de ce să fie o pedeapsă nici pentru Adam, căci chiar înainte de a cădea în păcat, el a fost așezat în Grădina Eden ca să o lucreze și să o păzească.
„15. Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.” (Facerea 2; 15)
Munca nu poate să fie considerată o pedeapsă, în termeni generali, în afară de cazul că ar fi vorba de muncă forțată. Munca este ceea ce îl definește pe om. Pedeapsa nu a fost aceea că omul trebuia să muncească, ci faptul că ar fi trebuit să lucreze în niște condiții foarte grele, condiții create de Dumnezeu.
„17. Iar lui Adam i-a zis: „Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: „Să nu mănânci”, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! 18. Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului!” (Facerea 3; 17-18)
Pentru că a mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, Adam nu a fost pedepsit cu moartea, conform avertismentului lui Dumnezeu în legătură cu aceea faptă, ci a fost pedepsit indirect, prin blestemul asupra pământului. De fapt, cel care a fost pedepsit a fost pământul, deoarece Adam avea în continuare la dispoziție iarba câmpului pe care putea să o găsească fără nici un efort. Nu este clar de ce a mânca iarba câmpului ar fi fost o pedeapsă, dacă aceasta era hrana care oricum a fost desemnată de Dumnezeu pentru consumul oamenilor, încă de la început:
„29. Apoi a zis Dumnezeu: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră.” (Facerea 1; 29)
Dacă oamenii ar fi fost condamnați la moarte pentru că au mâncat din pomul cunoașterii, de ce li s-a aplicat altă pedeapsă, adică muncă silnică pe viață? De la un verset la altul se schimbă conținutul mesajului biblic și acest lucru afectează negativ impresia de coerență a textelor respective. Dacă ar fi trebuit să moară, după un timp, din cauza neascultării lor dar ar fi fost condamnați și la a muncii în condiții grele, din cauza blestemului asupra pământului, înseamnă că oamenii ar fi fost pedepsiți de două ori pentru aceeași faptă.
Cum poate să fie blestemat pământul dacă este doar materie? Cum funcționează acest blestem în zilele noastre? Există anumite zone de pe suprafața pământului care se bucură de un pământ fertil și există și teritorii al căror pământ este infertil, dar în general pământul este generos cu oamenii și așa a fost de când omenirea a apărut pe Pământ. În zilele noastre, în zonele deșertice pământul pare a fi blestemat deoarece nu poate fi folosit pentru agricultură, dar în cele mai multe locuri de pe pământ agricultura înflorește fără a fi influențată de un blestem al pământului. Acest blestem, se poate observa de către oricine, este o poveste fără nici o legătură cu realitatea.
Blestemul pământului arată o nouă contradicție a Bibliei, aceea dintre modul de hrană din cartea Facerea (Geneza), capitolul 1, în care oamenii au fost destinați să mănânce iarba câmpului, adică plante necultivate, ca pe o hrană de fiecare zi, și cartea Facerea (Geneza) capitolul 3, în care ni se spune că ei urmau să mănânce doar plante cultivate, cu greu, ca urmare a blestemului.
Așa zisa pedeapsă a lui Adam, chiar dacă ar fi fost reală, ar fi fost relativă, deoarece atât el cât și familia lui ar fi putut să mănânce fructe la fel ca și înainte de căderea în păcat deoarece pomii fructiferi nu au dispărut de pe Pământ, ca urmare a căderii oamenilor în păcat. În cartea Facerea (Geneza), în cap. 1, ni se spune că pomii fructiferi au fost creați pe întreaga suprafață a pământului. În ce fel ar fi fost Adam obligat să mănânce numai produsele muncii sale realizate prin cultivarea pământului? Răspunsul la această întrebare evidențiază o nouă contradicție a Bibliei. Prezumția de la care pleacă capitolul 3 din cartea Facerea (Geneza) este aceea că pomii fructiferi s-ar fi aflat numai în Grădina Eden și odată ce oamenii ar fi părăsit grădina, ar fi fost obligați să mănânce doar ceea ce găseau în afara ei, adică o hrană mult mai săracă, și de aceea trebuiau să cultive pământul. Această prezumție, și aici intervine contradicția, este însă infirmată de cartea Facerea (Geneza) capitolul 1, potrivit căreia pomii fructiferi au fost creați de Dumnezeu pe întreaga suprafață a Pământului.
În orice caz, Adam nu avea nici un motiv să facă eforturi foarte mari cultivând pământul dacă fructele și iarba, pe care a fost destinat să le mănânce, de la începutul creației sale, se găseau fără probleme în afara Grădinii Eden, unde el și familia lui ar fi fost exilați.
Orice blestem al pământului și-ar fi pierdut efectul, atunci când li s-ar fi îngăduit oamenilor să mănânce carne, după Potop, și prin schimbarea modului de hrană ei nu ar mai fi fost obligați să mănânce numai plante, fie ele cultivate sau nu.
Deoarece cartea Facerea (Geneza) nu este o carte de istorie a omenirii, ci este o colecție de legende, situațiile pe care ea le prezintă nu sunt în concordanță unele cu celelalte. De exemplu, oamenilor li s-a permis să mănânce carne și alte produse animale numai după Potop, dar împotriva acestei situații, Biblia ne spune că Abel ar fi fost păstor de oi încă înainte de Potop.
Păstorirea unei turme de oi ar fi fost utilă numai dacă oamenii ar fi mâncat carne sau alte produse animale, de exemplu brânză, dar oamenii nu puteau să mănânce decât fructe și iarba câmpului. Cât privește pieile de animale utile pentru îmbrăcăminte, pentru a le procura, nu era necesară îngrijirea unei turme de oi, deoarece, pentru a îi îmbrăca pe oameni, primele piei au fost luat de Dumnezeu din natură.
Pentru a folosi pieile de animale pentru îmbrăcăminte, ar fi fost nevoie de cunoștințe care se grupează în două meserii diferite, meseria de tăbăcar și cea de cojocar sau croitor. În acest caz, pe Pământ ar fi fost mai multe meserii decât oameni. Doi oameni ar fi fost agricultori, Adam și Cain, și un om ar fi fost păstor, adică Abel, și tot el ar fi trebuit să fie și tăbăcar și cojocar sau croitor.
Hainele oamenilor ar fi fost prima dată confecționate din frunze de smochin și după aceea ele ar fi fost făcute de Dumnezeu din piei de animale. Îmbrăcămintea necesară pentru cinci oameni, Adam, Eva, Cain, Abel și viitoarea nevastă a lui Cain nu necesita, în nici un caz, păstorirea unei turme de animale. Comentatorii biblici s-au ocupat de această problemă și au încercat diferite explicații. În citatul următor avem un exemplu de o astfel de explicație:
„Abel a fost păstor de oi, dar putea în egală măsură să fie păstor de capre, deoarece ele sunt înrudite. Să ne amintim că această crimă a avut loc după căderea în păcat când cerința era ca oamenii să poarte haine (Facerea 3: 20), și când pieile de oaie sau capră erau folosite pentru a face haine. Acesta ar fi fost un motiv pentru „a ține o turmă.” Al doilea motiv este că laptele de capră și chiar laptele de oaie a fost totdeauna băutura crescătorilor de animale; mai mult, laptele tinde să devină acru repede într-un climat cald dar când este convertit în brânză devine o mâncare căutată pentru călătorii prin deșert. Al treilea motiv pentru „a ține o turmă” a fost pentru sacrificii aduse lui Dumnezeu. Motivul pentru acestea și instrucțiunile nu au apărut până la Leviticul capitolele 16 și 17. De altfel, sacrificiul de răscumpărare a fost fără îndoială introdus de Dumnezeu lui Adam imediat după căderea în păcat. Există o scurtă referință la sacrificiul de răscumpărare când Noe a primit de la Dumnezeu șapte din fiecare animal curat și șapte din fiecare pasare curată ca parte a încărcăturii pentru corabie (Facerea 7: 2). Deoarece numai masculii au fost folosiți pentru sacrificiu, ar fi trebuit să fie șase masculi și o femelă din animale și similar și din păsări.” (ref. 125)
Nici unul din motivele invocate pentru a explica de ce Abel ar fi fost crescător de animale nu rezistă în fața criticii. După cum ne informează cartea Facerea, oamenii ar fi trebuit să mănânce numai plante atât înainte cât și după căderea în păcat și aceasta până la Potop, deci nici un produs de origine animală nu își găsea locul în hrana lor. Cât privește creșterea animalelor pentru piei, ea nu avea nici un sens pentru o populație de cinci persoane, atâta vreme cât pieile se puteau obține din natură prin vânătoare.
Pe ce bază se poate afirma că sacrificiul de răscumpărare a fost introdus de Dumnezeu lui Adam? Atâta vreme cât Biblia nu amintește că Adam ar fi oferit un sacrificiu de răscumpărare sau orice sacrificiu de orice fel, atunci nu putem să afirmăm că el știa ceva despre aceste sacrificii. Prescripția de a face sacrificii lui Dumnezeu a apărut mult mai târziu în istoria poporului evreu, după cum ne spune Biblia. În același timp, un punct important al acestor sacrificii a fost consumul cărnii animalelor sacrificate care însemna un fel de identificare între persoana implicată și preot pe de o parte și animalul respectiv care era jertfit pentru vina omului, pe de altă parte. Același lucru se păstrează și în cazul jertfei lui Isus (Iisus) pe cruce care le-a cerut ucenicilor Săi să mănânce în mod simbolic carnea Sa și să bea sângele Său. Isus (Iisus) nu a adus ceva nou în această privință, mâncatul cârnii victimei sacrificiului exista și în tradiția iudaică. (Marcu 14; 22) Pe de altă parte, Abel fiind vegetarian, el nu putea să mănânce din carnea sacrificată lui Dumnezeu.
Dacă îl avem în considerare pe Noe și sacrificiile sale, înțelegem că Abel nu ar fi avut nici el nevoie să țină o turmă de animale pentru a face sacrificii, deoarece ar fi putut să ia din natură animale curate, așa cum a făcut și Noe. În cazul lui Noe, acesta nu a folosit doar animale domestice, ci a adus ca și sacrificiu lui Dumnezeu din toate animalele curate.
Se poate afirma deci că Abel nu avea nevoie să țină o turmă de animale pentru a consuma carnea lor, deoarece consumul cărnii a fost interzis până la Potop. De asemenea, el nu avea nevoie de animale pentru sacrificiile aduse lui Dumnezeu deoarece putea să ia aceste animale direct din natură, așa cum ar fi făcut Noe.
Înainte de Moise nu a existat o lege a sacrificiilor și înainte de Noe Dumnezeu nu a făcut nici un legământ cu oamenii. O întreagă teologie este bazată pe ideea că a existat o perioadă în istoria omenirii în care nu a existat o lege.
De ce ar fi fost nevoie de un sacrificiu, dacă păcatul nu ar fi fost luat în considerare, fără o lege? Sacrificiul făcut de Abel nu putea să fie un sacrificiu de răscumpărare a păcatelor, deoarece păcatele încă nu erau luate în seamă, în lipsa unei legi. Datorită acestui lucru, în lipsa unei legi a sacrificiilor, orice sacrificiu de mulțumire ar fi fost judecat de Dumnezeu după intenția celui care îl făcea și nu după forma în care era făcut. El nu avea de ce să fie nemulțumit de felul în care Cain ar fi adus sacrificiul său, de vreme ce nu exista nici o modalitate precisă în care acesta trebuia făcut.
Un alt exemplu de incoerență biblică este dat de modul în care Biblia descrie animalele create de Dumnezeu. Din punct de vedere genetic, animalele domestice nu se deosebesc de animalele sălbatice, deoarece ele provin din animale sălbatice care au fost domesticite de oameni si cu toate acestea Biblia le descrie ca și cum ar fi specii diferite de animale. Este vorba de speciile de animale care au fost domesticite de oameni de a lungul timpului și care au corespondenți între animalele sălbatice. De exemplu, unii lupi au fost domesticiți și au devenit câini domestici și unele capre sălbatice au fost transformate în capre domestice. Textul biblic următor se referă la modul în care Dumnezeu ar fi creat animalele:
„24. Apoi a zis Dumnezeu: „Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor”. Şi a fost aşa. 25. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.” (Facerea 1; 24-25)
Aceasta este o eroare gravă care adăugată la celelalte erori, contradicții și absurdități, conținute de Biblie, ne arată fără echivoc că textele biblice din primele 11 capitole din cartea Facerea nu sunt inspirate de Dumnezeu. Eroarea constă în aceea că se face o confuzie gravă în ceea ce privește genetica animală și ca urmare definirea felurilor sau raselor de animale și repartizarea animalelor între acestea este greșită. O astfel de eroare reflectă gradul redus de cunoaștere a realității din partea scriitorilor biblici și denotă faptul că textele respective nu au fost inspirate de Dumnezeu, deoarece El nu putea să facă o astfel de greșeală. Se știe că animalele domestice nu sunt alte feluri sau specii de animale, față de animalele sălbatice, și că domesticirea a venit prin schimbarea comportamentului anumitor animale care însă au rămas de același fel sau specie cu cele sălbatice din care au provenit.
De altfel, crearea animalelor domestice înainte de crearea oamenilor este o absurditate cât se poate de mare. Dacă animalele au fost domesticite de oameni înseamnă că existența lor ca și animale domestice este dependentă de oamenii care trebuie să aibă grijă de ele. Toate animalele domestice, create de Dumnezeu, în lipsa unui îngrijitor omenesc, ar fi fost devorate de către animalele sălbatice carnivore înainte de ajungerea la maturitate a lui Abel. În Biblie, nu se spune că Adam sau Cain ar fi avut în grijă animalele domestice, dar se spune că ei trebuiau să lucreze pământul, deci nu puteau să se ocupe și de creșterea animalelor. Până la apariția lui Abel pe Pământ, ca al doilea copil născut a lui Adam și Eva, animalele domestice ar fi dispărut de mult, din cauza lipsei de îngrijitori care să se ocupe de ele.
Absurdul situației descrise de Biblie, în cazul lui Cain și Abel constă de asemenea și în aceea că după moartea lui Abel, singurul crescător de animale din timpul lui, ar fi murit și animalele domestice din grija lui. Nu mai rămânea nimeni să aibă grijă de ele, deoarece Adam se ocupa de cultivarea pământului, conform blestemului care a urmat neascultării lui și Cain a devenit călător, încercând să găsească un loc în lume. Aici nu este vorba doar despre o turmă de animale, ci despre toate animalele domestice pe care le-ar fi creat Dumnezeu și care aveau nevoie de îngrijitori.
Ce s-ar fi întâmplat cu turma de animale aparținând lui Abel, dacă el ar fi fost un personaj real, după moartea sa și ce s-ar fi întâmplat cu toate animalele domestice de pe Pământ? Animalele domestice ar fi trebuit să trăiască în sălbăticie în condițiile în care nici un om nu mai avea grijă de ele. Într-o situație reală, oile sau caprele fără îngrijitor ar fi devenit pradă pentru animalele carnivore. În acest fel, nou apăruta meserie de păstor de oi ar fi dispărut la scurt timp după apariția ei pe Pământ.
Veracitatea povestirii despre Cain și Abel este amenințată de detaliile pe care le conține. Când cineva privește la întregul tablou al dramei pe care o descrie Biblia, înțelege că întreaga poveste este incredibilă faptic și detaliile pe care le conține nu se potrivesc cu contextul. Povestea nu este credibilă tocmai datorită detaliilor pe care le prezintă.
O diviziune a muncii între păstorii de animale și fermierii care lucrau pământul, în mijlocul aceleași familii, redusă numeric, este doar o fantezie. În realitate, frații ar fi lucrat împreună cu tatăl lor pe câmpuri și, dacă ar fi fost cazul, ar fi ținut împreună și animale, dar nu era cazul. Oamenii trăiau împreună și se ajutau reciproc în acele vremuri, nu se mergea pe principiul separației de meserii, altfel omenirea nu ar fi supraviețuit condițiilor grele de viață.
Diviziunea muncii în lucrători ai pământului și crescători de animale a apărut mai târziu, atunci când populația planetei a crescut considerabil și oamenii au început să facă schimb de produse. După un timp, au apărut și alte diviziuni ale muncii, de exemplu aceea dintre meseriași și comercianți. Pentru orice diviziune a muncii pe Pământ ar fi fost necesari mai mult de cinci oameni.
Atât Cain cât și Abel i-au oferit lui Dumnezeu rezultatul muncii lor și nu avea cum să fie ceva rău cu asta. Chiar Adam, care era un lucrător al pământului nu ar fi putut să îi ofere lui Dumnezeu altceva decât cereale, deoarece acesta era rezultatul muncii lui. Cum ar fi putut Cain să îi ofere carne lui Dumnezeu dacă fiecare dintre frați i-a oferit din roadele muncii sale, iar produsele muncii sale erau roadele câmpului? Desigur că nu putea. Cain ar fi putut să ia un animal din natură și să îl ofere lui Dumnezeu, dar această situație nu ar fi fost reprezentativă pentru ceea ce era el. În același timp, cerealele oferite lui Dumnezeu ar fi fost un sacrificiu acceptabil în ochii Lui, în concordanță cu Legea Mozaică.
Cain ar fi fost respins pentru o acțiune care mai târziu a fost comandată de Dumnezeu și a devenit o obligație pentru poporul evreu. În Ieșirea (Exodul) 23, versetul 19 se prescrie ca o obligație un tip de jertfă considerat inacceptabil, atunci când a fost oferit de Cain.
„19. Pârga din roadele ţarinii tale să o aduci în casa Domnului Dumnezeului tău! Să nu fierbi iedul în laptele mamei lui!” (Ieșirea 23; 19)
Poate calitatea fructelor muncii oferite lui Dumnezeu de către Cain nu a fost cea mai bună dar să nu uităm că pământul a fost blestemat de El și situația aceasta ar fi creat dificultăți în obținerea unei calități mai bune.
Ar fi fost absența oricărui sacrificiu o alternativă pentru Cain? O astfel de atitudine ar fi putut să fie interpretată ca nefiind respectoasă la adresa lui Dumnezeu. Cain nu ar fi avut altă alternativă decât să ofere lui Dumnezeu din rezultatele muncii sale și această constatare elimină responsabilitatea sa în ceea ce privește obiectul sacrificiului.
De ce a refuzat Dumnezeu sacrificiul lui Cain? Biblia nu explică lucrul acesta, putem doar să facem presupuneri. Motivele pe care le-am putea considera că ar fi generat refuzul sacrificiului lui Cain de către Dumnezeu nu sunt convingătoare până la capăt. S-ar putea crede că unul dintre aceste motive ar fi fost faptul că oferta lui Cain nu ar fi fost bazată pe vărsare de sânge, deci ea nu conținea elementul necesar răscumpărării păcatelor lui Cain. Cu toate acestea, nu toate jertfele din V.T. erau bazate pe vărsare de sânge, deci acesta nu putea fi un motiv suficient pentru respingerea jertfei. Poate forma în care Cain a prezentat jertfa sa nu era cea potrivită. Maniera concretă în care ar fi fost făcut sacrificiul nu putea să joace nici un rol în respingerea lui pentru că, așa cum știm din cartea Facerea (Geneza), în momentul acela nu existau nici un fel de reguli privitoare la modul cum ar fi trebuit făcut sacrificiul, deci nici un fel de reguli nu puteau să fie încălcate de Cain.
Abel ar fi făcut un sacrificiu lui Dumnezeu prin credință și nu prin lege. Știm că apostolul Pavel a tratat diferit credința și legea. În lipsa unei legi a sacrificiului și Cain ar fi făcut sacrificiul său tot prin credință, căci nu există altă variantă de interpretare. Dacă nu ar fi avut credință în Dumnezeu, Cain nu ar fi avut nici un motiv să sacrifice pentru El din roadele muncii sale.
Cel puțin o latură pozitivă a sacrificiului lui Cain ar fi constituit-o credința cu care el a făcut jertfa sa, dar paradoxal, Biblia ne spune că aceasta nu a contat. Mai mult, Cain este primul care a adus sacrificiul lui Dumnezeu, deci el a avut inițiativa și apoi i-a urmat și Abel. Dacă Abel s-a remarcat prin credința lui, datorită jertfei oferite, același merit l-a avut și Cain care a avut același tip de credință. Din toate aceste constatări se poate observa că povestea sacrificiilor făcute de Abel și Cain nu este credibilă, deci nu poate să fie adevărată și, dat fiind absurdul ei, nu se încadrează în categoria incredibil dar adevărat.
Afirmația conținută de epistola apostolului Pavel către Evrei că diferența dintre sacrificiul lui Abel și cel a lui Cain ar fi credința celui dintâi este nejustificată, atâta vreme cât Cain, în lipsa unei legi, nu putea face sacrificiul său decât tot prin credință:
„4. Prin credinţă, Abel a adus lui Dumnezeu mai bună jertfă decât Cain, pentru care a luat mărturie că este drept, mărturisind Dumnezeu despre darurile lui; şi prin credinţă grăieşte şi azi, deşi a murit.” (Facerea 11; 4)
Cum putea Cain să ajungă sub influența lui Satan? El ar fi fost respins de Dumnezeu cu toate că genul de sacrificiu pe care l-a făcut el a intrat mai târziu în prescripțiile din Legea lui Moise. Acest refuz ar fi determinat o reacție criminală din partea lui Cain. Asta nu înseamnă că Dumnezeu se face vinovat și în realitate de ceva anume, deoarece povestea lui Cain și Abel este doar o fabulă, deci nu are cum să implice răspunderea lui Dumnezeu. În același timp, această poveste a Bibliei este în așa fel scrisă încât aruncă o lumină nefavorabilă asupra lui Dumnezeu. Din această legendă reiese că Dumnezeu l-ar fi provocat pe Cain cu refuzul Său și că ar fi generat, în acest fel, o concurență nesănătoasă între frați, ceea ce atrage o anumită răspundere asupra Lui.
Cartea Facerea nu ne permite să speculăm asupra vieții lui Cain, din lipsa oricăror informații în acest sens. Respingerea sacrificiului său ar fi fost determinată de aspecte legate de jertfa sa și nu de viața sa.
Chiar și Isus (Iisus) s-a referit la Abel, după cum rezultă din evanghelia după Matei:
„34. De aceea, iată Eu trimit la voi prooroci şi înţelepţi şi cărturari; dintre ei veţi ucide şi veţi răstigni; dintre ei veţi biciui în sinagogi şi-i veţi urmări din cetate în cetate, 35. Ca să cadă asupra voastră tot sângele drepţilor răspândit pe pământ, de la sângele dreptului Abel, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-aţi ucis între templu şi altar.” (Sfânta Evanghelie după Matei 23; 34-35)
Cuvintele spuse de Isus (Iisus) ar putea să fie înțelese ca fiind o confirmare a caracterului istoric al personajului Abel, dar în realitate, dacă El a spus vreodată așa ceva, aceste afirmații nu ar trebui luate în sens literal. Ar fi putut Isus (Iisus) să se folosească de o tradiție religioasă bine stabilită pentru a transmite un mesaj adepților Săi? El a folosit de multe ori parabole în misiunea Sa pe Pământ și de aceea El ar fi putut utiliza o legendă care circula în aceea perioadă, despre Cain și Abel, ca pe o parabolă, prin care a urmărit să transmită un mesaj spiritual.
Peter Galling ne îndreaptă atenția către trei motive diferite pentru care sacrificiul lui Cain ar fi fost respins de Dumnezeu: diferența în tipul de jertfă; diferența de calitate a jertfei; diferența din inima celui care a oferit-o. (ref. 126)
Același autor face următorul comentariu:
„Putem să fim siguri că oricare dintre cei doi Cain sau Abel a știut exact ce era acceptabil pentru Dumnezeu ca sacrificiu înaintea timpului? Chiar și cu probe circumstanțiale, nu știm cu certitudine că Dumnezeu ar fi așteptat un sacrificiu prin vărsare de sânge de la Cain. Nu putem spune sigur despre calitatea sacrificiului adus de Cain că aceasta ar fi fost inferioară. Și nu putem dovedi că inima lui Cain a fost într-o stare rea în timpului sacrificiului adus de el. Chiar dacă textul biblic pare să indice către fiecare dintre aceste motive nu putem să avem siguranță în legătură cu nici unul dintre ele. Deci, care este ultimul răspuns la întrebarea de ce Dumnezeu a preferat sacrificiul adus de Abel? Trebuie să înțelegem un lucru: Dumnezeu, ca și Creator, este suveran peste creația Sa. În timp ce există motive pentru hotărârile lui Dumnezeu, ce face în ultimă instanță ca „drept” să fie drept și „greșit” să fie greșit? Alegerea suverană a lui Dumnezeu.” (ref. 127)
Afirmația că Dumnezeu face ce vrea nu lămurește incoerența textelor biblice. Un credincios se așteaptă ca Dumnezeu să facă ce este drept nu doar ce vrea, fără să țină cont de dreptate. Dreptatea lui Dumnezeu nu se poate baza doar pe alegerea lui suverană, ci ea trebuie să ia în considerare și persoana umană, cu bunele ei intenții și cu alegerile ei.
Credincioșii sunt învățați să creadă că Dumnezeu este bun și iubitor și că El încearcă să îi împace pe oameni nu să provoace situații conflictuale. Textul din cartea Facerea cu privire la Cain și Abel nu corespunde unor astfel de așteptări. În acest text, Dumnezeu, care știe totul dinainte, îl provoacă pe Cain să îl invidieze pe fratele său Abel. Cain nu a fost reprimat în urma unei greșeli pe care ar fi făcut-o, a unui păcat, ci lui i s-a respins gestul pe care l-a făcut de a se apropia de Dumnezeu. Chiar dacă gestul ar fi fost unul imperfect totuși respingerea lui a fost factorul declanșator al reacției exagerate avute de Cain.
Unii comentatori biblici fac mult caz de calitatea pe care ar fi avut-o jertfa oferită de Cain. Următorul citat explică această abordare:
„Sacrificiul animalelor lui Abel a fost din primii născuți ( înseamnă cei mai buni pentru că sunt primii) din turma sa, dar tot ce citim despre sacrificiul lui Cain este că el a adus „câte ceva din roadele câmpului.” Anumiți interpreți au înțeles că aceasta înseamnă că sacrificiul lui Cain a fost de calitate inferioară – nu primele roade. De fapt, dacă Cain a oferit „câte ceva din roade” pare că se încalcă Leviticul 2: 14, unde se recomandă oferirea primelor roade din cereale.” (ref. 128)
Acesta este un exemplu important despre felul în care traduceri diferite ale textelor Bibliei pot să schimbe sensul mesajului. Numai anumite traduceri în limba engleză folosesc expresia „câte ceva din roade”. Alte traduceri folosesc expresia „din roadele câmpului.” Traducerile în limba romană folosesc în majoritate expresia „din roadele câmpului.” S-ar putea ca selecția cuvintelor din anumite traduceri în limba engleză a Bibliei să fie în așa fel realizată încât să justifice povestea absurdă a lui Cain și Abel.
În continuare se poate observa cum apare acest mesaj în mai multe traduceri în limba engleză și cum apare în traducerile în limba rămână:
Traducerile în limba engleză:
“New International Version
În decursul timpului Cain a adus câte ceva din roadele solului ca o jertfă lui Dumnezeu.
New Living Translation
Când a venit vremea secerișului, Cain a prezentat câte ceva din culturi ca un dar pentru Dumnezeu.
English Standard Version
În decursul timpului Cain a adus lui Dumnezeu o jertfă din roadele pământului.
New American Standard Bible
Deci s-a întâmplat în decursul timpului când Cain a adus o jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului.
King James Bible
Și în decursul timpului s-a întâmplat când Cain a adus din roadele pământului o jertfă lui Dumnezeu.
International Standard Version
Mai târziu, după un timp, Cain a adus o jertfă lui Dumnezeu din roadele pe care le-a secerat.
NET Bible
La timpul potrivit Cain a adus câte ceva din roadele pământului ca o jertfă adusă lui Dumnezeu.
New Heart English Bible
O dată cu trecerea timpului, s-a întâmplat când Cain a adus o jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului.” (ref. 129)
Traducerile în limba română:
Biblia Ortodoxă
Dar după un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului.
Biblia Cornilescu
După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele* pământului.
Cain a adus câte ceva din roadele pământului sau a adus din roadele pământului sunt formule foarte apropiate și nu ar trebui să se facă prea mult caz de diferența dintre ele, deoarece nu existau încă reguli în legătura cu cea ce trebuia adus lui Dumnezeu. Mai important este să constatăm că mulți comentatori biblici sesizează că textul biblic prezintă o problemă și fiecare încearcă să găsească o soluție la această problemă. Problema este explicația pentru care Dumnezeu ar fi respins jertfa lui Cain, căci această respingere ar fi dus la prima crimă care s-ar fi săvârșit pe planeta noastră.
Fără atitudinea aspră a lui Dumnezeu, Cain poate că nu și-ar fi ucis fratele în acel moment. Poate l-ar fi ucis altă dată sau poate nu l-ar ucis de loc, nu avem cum să știm acest lucru. În aceea situație atitudinea de respingere a lui Dumnezeu a fost factorul declanșator, al reacției criminale a lui Cain, chiar Biblia o spune. Fără nici cea mai mică intuiție despre ceea ce înseamnă morala, scriitorul textului respectiv îl prezintă pe Dumnezeu ca pe un Tată care își întărâtă copiii unul împotriva celuilalt. Nici un tată bun nu face așa ceva și Dumnezeu, care este un Tată bun, nu ar fi provocat niciodată pe Cain refuzând jertfa adusă de acesta. Textul biblic, care se referă la Cain și Abel este o legendă care îl pune într-o lumină nefavorabilă pe Dumnezeu.
Un alt exemplu de argumentație care încearcă să explice relația dintre Dumnezeu și Cain este dată de citatul următor:
„De asemenea, există problema foarte importantă a reacției lui Cain. Poate că Dumnezeu nu a dat instrucțiuni specifice pentru sacrificii și Cain în mod legitim nu a realizat că jertfa sa era inferioară ca tip sau calitate. Dar dacă este așa, atunci când Dumnezeu la condamnat, Cain a rămas neîncrezător. Biblia spune „Şi s-a întristat Cain tare şi faţa lui era posomorâtă. 6. Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: „Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât fata ta? 7. Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!” (Facerea 4; 5b-7). Dumnezeu a pregătit o cale de ieșire, dar Cain, în mândria și încăpățânarea sa, a permis păcatului să stăpânească asupra sa – în ultima instanță la condus să comită prima crimă.” (ref. 130)
Acest tip de argumentație nu are nici o valoare dacă nu se demonstrează ce ar fi făcut Cain rău înaintea lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi făcut nimic rău, atunci Cain avea toate motivele să se simtă nedreptățit și să devină mânios. Adevărata greșeală a lui Cain, dacă acest personaj legendar ar fi existat cu adevărat, nu ar fi fost jertfa pe care i-ar fi oferit-o lui Dumnezeu, ci ar fi fost faptul că și-ar fi omorât fratele care nu avea nici o vină. Ce vină ar fi avut Abel dacă Dumnezeu ar fi preferat jertfa lui? Evident că nu ar fi avut nici o vină. Cel care ar fi stârnit această confruntare nu ar fi fost Abel, ci ar fi fost Dumnezeu.
Într-un fel, povestea lui Cain și Abel este o continuare a mitului despre pomul cunoștinței binelui și răului. Dumnezeu ar fi ispitit oamenii pentru a testa reacția lor și pentru a vedea dacă ei ar fi fost ascultători sau nu. Respingerea de către Dumnezeu a jertfei lui Cain ar fi fost un astfel de test. El ar fi vrut să vadă dacă Cain era capabil să își stăpânească furia sau nu sau dacă putea să treacă peste acest refuz fără să păcătuiască. Povestea nu este de loc convingătoare deoarece Dumnezeu fiind Atotștiutor ar fi cunoscut dinainte reacția lui Cain și ar fi realizat că el își va ucide fratele, dacă jertfa lui nu va fi primită. De altfel, o altă inconsecvență a povestirii lui Cain și Abel este și faptul răzbunării lui Cain asupra unei persoane cu totul nevinovate, dintr-o invidie nejustificată, deoarece Abel nu avea nici un amestec în felul cum a fost primită jertfa lui Cain de către Dumnezeu.
Povestea lui Cain și Abel este doar primul episod într-un serial care conține o temă care este repetată în alte texte ale V.T., este vorba despre motivul mitologic al concurenței între frați și al alegerii fratelui mai tânăr. Este vorba aici de literatură și nu de descrieri ale realității. Pe această listă, alături de Cain și Abel sunt Isaac și Ismail, Esau și Iacob, Iosif și frații lui și am putea să îl menționăm de asemenea pe David, fiul cel mai tânăr al unei familii numeroase, care a fost ales din rândurile fraților săi în ciuda tinereții sale. Această rivalitate reprezintă intriga mai multor povestiri biblice care astfel dobândesc caracterul unor narațiuni cu caracter literar, adică care reprezintă ficțiune și nu istorie a unor evenimente întâmplate în realitate.
După cum ne informează Biblia, pământul înțeles ca sol cultivabil, a suferit de două ori consecințele negative ale comportamentului uman. Pământul a fost blestemat după păcatul lui Adam și Eva și de asemenea după crima săvârșită de Cain:
„12. Când vei lucra pământul, acesta nu-şi va mai da roadele sale ţie; zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ”. (Facerea 4; 12)
Un pământ blestemat de două ori de Dumnezeu nu ar mai fi fost bun pentru agricultură și cu toate acestea urmașii lui Cain și poate chiar și el au continuat meseria de agricultori, după cum vedem până în zilele noastre. Cineva ar spune că în acest caz nu a fost blestemat pământul, ci Cain dar, chiar și așa, acest blestem ar fi afectat, cel puțin indirect și pământul, pe care l-ar fi făcut neroditor.
Povestea lui Cain și Abel încearcă să explice prin mijloace literare cum au început oamenii să se omoare între ei pe pământ și cum a apărut prima mare diviziune a muncii între crescătorii de animale și cultivatorii de pământ.
În cartea Facerea care este constituită din texte pline de contradicții, prima mare diviziune a muncii între păstori și cultivatorii de pământ s-ar fi produs de două ori. Prima dată s-a produs cu Abel care ar fi fost păstor, diferit de tatăl său Adam și fratele său Cain, și a doua oară cu fiul lui Ada. Deoarece Abel a fost ucis, în condițiile descrise de Biblie, numai după o lungă perioadă de timp, creșterea animalelor a devenit din nou o ocupație. Foarte ciudat este că oamenii au reușit să se descurce foarte bine fără să crească animale, după moartea lui Abel și până la ajungerea la maturitate a lui Iabal, fiul lui Ada, adică o lungă perioadă de timp. Ce s-a întâmplat cu animalele domestice, create de Dumnezeu, în ziua a șasea, între moartea lui Abel și cel care, conform Bibliei, ar fi fost strămoșul crescătorilor de animale, adică Iabal? În lipsa păstorilor, acele animale ar fi trebuit să fie toate dispărute de pe fața pământului și dacă ele ar fi fost feluri sau specii diferite, așa cum le prezintă Biblia, atunci nu ar mai fi apărut niciodată, deoarece Dumnezeu a creat animalele o singură dată, în interiorul săptămânii creației. Aceasta este o altă contradicție conținută de cartea Facerea.
„20. Ada a născut pe Iabal; acesta a fost tatăl celor ce trăiesc în corturi, la turme.” (Facerea 4; 20)
Care a fost pedeapsa lui Dumnezeu pentru crima lui Cain, așa cum o prezintă Biblia? Cain a fost pedepsit să devină un fugar pe Pământ, dar, conform textului biblic, așa ceva nu s-a întâmplat cu adevărat, deoarece el a format o familie importantă cu mulți urmași:
„10. şi a zis Domnul: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ. 11. Şi acum eşti blestemat de pământul care şi-a deschis gura sa, ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta. 12. Când vei lucra pământul, acesta nu-şi va mai da roadele sale ţie; zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pământ”. (Facerea 4; 10-12)
Cain ar fi fost îngrijorat că o altă ființă umană îl va omorî din răzbunare pentru crima săvârșită de el. Cine l-ar fi putut omorî pe Cain ca un răspuns pentru uciderea fratelui său Abel? Nu era nimeni pe Pământ în acele vremuri, cu excepția părinților săi Adam și Eva, și poate una sau mai multe dintre surorile lui, nemenționate de Biblie, dar nu era nici un bărbat, altul decât tatăl său. Toți bărbații care s-au născut în perioada care a urmat creației oamenilor au fost menționați de cartea Facerea. Cain nu s-a referit la viitorul său, ci chiar la situația lui de după săvârșirea crimei. În acele momente Cain ar fi putut fi răzbunat de Adam sau de una din surorile sale, a căror existență nu este menționată de Biblie. Cel puțin o astfel de soră ar fi trebuit să existe și ar fi avut o vârstă potrivită pentru a deveni nevasta lui Cain, aceea de care ne vorbește la un moment dat cartea Facerea.
Rămâne ca cititorul să aprecieze cât de probabil ar fi fost ca Adam să își omoare propriul copil, pe Cain, sau ca răzbunarea fratelui să fie săvârșită de o soră, alta decât viitoarea sa soție, dacă o astfel de soră ar fi existat. Nimic nu ne îndreptățește să credem că pe lângă viitoarea soție a lui Cain și pe lângă Eva ar fi existat și alte femei pe pământ. Personal cred că, dacă ar fi fost adevărată, povestea lui Cain nu s-ar fi sfârșit din cauza că acesta ar fi fost ucis de tatăl său Adam sau de vre-o soră, deoarece Biblia ne sugerează că doar Cain era criminal pe pământ în acele vremuri, nu și altcineva. În același timp, deoarece Cain săvârșise deja o crimă, el nu era ușor de ucis de către o altă persoană.
„13. Şi a zis Cain către Domnul Dumnezeu: „Pedeapsa mea este mai mare decât aş putea-o purta. 14. De mă izgoneşti acum din pământul acesta, mă voi ascunde de la faţa Ta şi voi fi zbuciumat şi fugar pe pământ, şi oricine mă va întâlni, mă va ucide”. 15. Şi i-a zis Domnul Dumnezeu: ”Nu aşa, ci tot cel ce va ucide pe Cain înşeptit se va pedepsi”. Şi a pus Domnul Dumnezeu semn lui Cain, ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare. 16. Şi s-a dus Cain de la faţa lui Dumnezeu şi a locuit în ţinutul Nod, la răsărit de Eden.” (Facerea 4; 13-16)
Adam locuia într-un loc stabil pe Pământ, după căderea primilor oameni în păcat și alături de el era și familia lui. Dacă ar fi avut fete, nemenționate de cartea Facerea, ele ar fi locuit cu părinții lor, deoarece nu existau alți bărbați pe Pământ cu care ele să își întemeieze familii. În cazul că, după crima sa, Cain ar fi devenit fugar pe Pământ, Adam și familia lui rămânând pe loc, el nu putea să fie întâlnit de nimeni. Cain, în calitate de fugar, nu mai putea să întâlnească nici un om pe Pământ, deoarece nu mai existau alți oameni în acele vremuri. Venind de la Cain, această greșeală este greu de crezut că s-ar fi întâmplat, dar atunci când Biblia ne spune că și Dumnezeu ar fi făcut aceeași eroare, atunci ne dăm seama de absurdul situației și mai bine.
Dumnezeu ar fi spus: ”Nu aşa, ci tot cel ce va ucide pe Cain înşeptit se va pedepsi”. Cine ar fi putut să fie pedepsit înșeptit? Nimeni, deoarece în oricare loc ar fi fugit Cain pe Pământ, nu era nimeni care să îl omoare. Dacă Adam, Eva și eventual o altă soră, decât viitoarea sa nevastă, ar fi plecat pe urmele lui Cain să îl omoare, situație extrem de improbabilă în lumea reală, atunci și ei ar fi avut soarta unor fugari, dar Biblia nu ne dă nici un indiciu că o astfel de ipoteză ar fi fost luată în calcul de cineva. De altfel, omorârea lui Cain de către părinții săi, în cazul că aceștia ar fi reușit să facă acest lucru, ar fi transformat întreaga rasă umană, la începuturile ei, în criminali. Mai mult, uciderea lui Cain, fără siguranța nașterii altor copii de parte bărbătească ar fi pus chiar existența speciei umane în pericol. Aceasta este o altă contradicție care și ea pune în discuție inspirația textelor din cartea Facerea.
Există, desigur, unele explicații date de unii comentatori biblici dar nici una dintre ele nu are nici o greutate. Idea principală este că Adam și Eva ar mai fi avut și alți copii de parte bărbătească, dar această presupunere este contrazisă în mod direct de către Biblie. Următorul copil de parte bărbătească născut lui Adam și lui Eva a fost Set și el a fost acela care l-a înlocuit pe Abel. Dacă Set l-a înlocuit pe Abel, atunci între Abel și Set nu a mai existat nici un alt copil de parte bărbătească, al lui Adam și al lui Eva.
Este evident că nașterea unui copil de parte bărbătească era considerat a fi un eveniment foarte important și din acest motiv nu ne este permis să speculăm că alți copii de parte bărbătească s-ar fi născut în familia lui Adam și Eva, între moartea lui Abel și nașterea lui Set, dar că aceștia nu ar fi fost notați pe paginile Bibliei.
„25. Adam a cunoscut iarăşi pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut un fiu şi i-a pus numele Set, pentru că şi-a zis: „Mi-a dat Dumnezeu alt fiu în locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain.” (Facerea 4; 25)
În ciuda clarității textului biblic, anumiți comentatori caută soluții disperate pentru rezolvarea acestei dileme. Următorul citat este un exemplu în acest sens:
„Deci, de cine i-a fost lui Cain frică? Lui Cain i-a fost frică de proprii lui frați, surori, nepoți și nepoate, care erau deja născuți și ar fi fost capabili să caute răzbunare. Deoarece Cain a avut o nevastă (Facerea 4; 17) este o altă dovadă că Adam și Eva a avut alți copii după Cain și Abel, dar înainte de Seth.” (ref. 131)
Am menționat deja că nu putea să existe alți copii de parte bărbătească între Abel și Set deci nu existau nici nepoți. Singura soră a lui Cain, pe care o menționează Biblia este cea care i-a devenit soție și evident aceasta nu era animată de gânduri de răzbunare, căci dacă ar fi fost, le putea pune în practică în timpul căsătoriei lor, dar în conformitate cu Biblia, nu a făcut așa ceva. Textul biblic nu ne spune că Abel ar fi fost căsătorit și dacă fratele mai mare Cain nu era încă căsătorit, la moartea lui Abel, probabil că nici fratele mai mic nu ar fi fost însurat. Atunci când Cain s-a căsătorit, Biblia menționează acest lucru și ar fi spus-o și în cazul lui Abel, dacă ar fi fost cazul.
În cartea Facerea, ni se prezintă o situație potrivit căreia bărbații s-ar fi căsătorit târziu în viață, deci tot târziu ar fi avut și copii. Este deasupra oricărei îndoieli legitime că Biblia ne spune despre Cain, Abel și Set, că ei au fost primii trei copii de parte bărbătească a lui Adam și Eva prin urmare Cain nu avea de cine să îi frică pentru fapta sa, de altcineva decât de Dumnezeu. Această concluzie se bazează pe premiza că Adam și Eva nu și-ar fi ucis propriul copil, pe Cain, pentru a îl pedepsi pentru fapta sa, lăsând pentru moment fără urmași de parte masculină, specia umană. Consider că nu avem nici un motiv să credem că niște oameni obișnuiți ar fi procedat într-un mod atât de radical într-o astfel de situație.
De asemenea, se exclude situația în care Cain ar fi putut să fie ucis de proprii săi copiii, pentru moartea unchiului lor, mai întâi pentru absurdul unei astfel de situații și apoi, bazat pe textul biblic, potrivit căruia Cain a cunoscut-o pe nevasta sa numai după moartea lui Abel, copii săi nu aveau cum să îl fi cunoscut pe unchiul lor, pe Abel, și poate nici nu ar fi aflat niciodată despre fapta tatălui lor.
Chiar și reacția lui Cain, după moartea fratelui său Abel, frica care l-a cuprins este tot o absurditate deoarece un ucigaș nu s-ar fi speriat ușor de cineva care ar fi putut să îi facă rău. De unde a luat Cain curajul de a îl omorî pe fratele său și de unde a luat frica de a nu fi întâlnit de cineva care să îl pedepsească pentru fapta sa? Ambele nu sunt decât exagerări ale persoanei care a scris acel mit biblic. Sunt exagerări deoarece cele două atitudini exprimate de Cain, în cadrul respectivei povestiri biblice, nu se potrivesc una cu cealaltă. Acest text, analizat sub toate unghiurile, ne demonstrează că povestea lui Cain și Abel nu este altceva decât o narațiune scrisă fără nici o atenție pentru felul cum se corelează între ele detaliile ei, iar aceste elemente de detaliu ne arată că un astfel de eveniment nu s-ar fi produs niciodată în realitate.
Constatarea biblică conform căreia oamenii ar fi început să invoce numele lui Dumnezeu, după nașterea fiului lui Set, care s-ar fi numit Enos, este o altă absurditate. Oare Adam, Eva, Cain și Abel nu au invocat numele Lui? Bineînțeles că l-au invocat, iar Cain și Abel au și adus jertfe lui Dumnezeu:
Dumnezeu ar fi pus un semn lui Cain, semn care i-ar fi împiedicat pe oameni să îl omoare, dar acel semn ar fi putut să fie văzut doar de nevasta sa, căci fiind fugar nu mai exista nici un alt om pe Pământ care să poată vedea semnul.
„15. Şi i-a zis Domnul Dumnezeu: „Nu aşa, ci tot cel ce va ucide pe Cain înşeptit se va pedepsi”. Şi a pus Domnul Dumnezeu semn lui Cain, ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare.” (Facerea 4; 15)
Conform Dex-online fugară este o persoană care a fugit dintr-un loc (pe ascuns) pentru a scăpa de o primejdie, de o constrângere, de o situație grea sau penibilă; dezertor, evadat, fugit. De asemenea, fugar este și ceea ce trece repede, fără a putea fi reținut; fugitiv, nestatornic, trecător sau care nu se oprește mult asupra unui lucru. (ref. 132) Deși este pedepsit să devină fugar, Cain ajunge să se stabilească repede la est de Eden, în ținutul Nod:
„16. Şi s-a dus Cain de la faţa lui Dumnezeu şi a locuit în ţinutul Nod, la răsărit de Eden.” (Facerea 4; 16)
Trebuie observat că nimic din ceea ce spune Dumnezeu, în primele capitole ale Bibliei, nu se întâmplă așa. Aceasta este și situația cu pedeapsa lui Cain, din fugar pe Pământ a ajuns să construiască o cetate:
„17. După aceea a cunoscut Cain pe femeia sa şi ea, zămislind, a născut pe Enoh. Apoi a zidit Cain o cetate şi a numit-o, după numele fiului său, Enoh.” (Facerea 4; 17)
Cât de fugar a fost Cain dacă a plecat de lângă Grădina Eden, locul de ședere al părinților săi, și a ajuns tot la est de grădină? Nu a fost fugar, a plecat doar dintr-un loc în altul în apropiere de Grădina Eden, lucru pe care ar fi trebuit oricum să îl facă după căsătorie, conform Bibliei:
„24. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.” (Facerea 2; 24)
După căsătorie, Cain și-ar fi întemeiat oricum propria lui gospodărie și ar fi căutat un loc potrivit pentru familia lui, căci Biblia spune că „omul va lăsa pe tatăl său și pe mama sa.” Pe de altă parte, ceea ce ar fi fost un lucru firesc în cartea Facerea capitolului 2, apare ca o pedeapsă în aceeași carte, la capitolul 4. Acestea sunt două modele care se repetă pe parcursul primelor 11 capitole ale cărții Facerea. Dumnezeu spune lucruri care nu se întâmplă așa, cum ar fi că oamenii vor muri dacă vor mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, în ziua în care vor mânca sau despre Cain că va fi fugar pe Pământ, dar el s-a stabilit la primul drum în ținutul Nod. Al doilea model este reprezentat de anumite situații în care ceea ce într-o parte a cărții Facerea este o binecuvântare în alta este o pedeapsă sau un blestem. De exemplu, omul este pus să lucreze și să păzească Grădina Eden dar după ce primii oameni cad în păcat, lucrul pământului este considerat un blestem. Un alt exemplu, bărbatul își va lăsa părinții după ce se căsătorește, adică își va întocmi propria lui familie și se va muta de la ei, dar pentru Cain această atitudine a fost socotită o pedeapsă.
Conform cu ceea ce ne relatează cartea Facerea, nimeni nu ar fi locuit în ținutul Nod, cu excepția lui Cain și a nevestei lui. Desigur, Cain nu putea să găsească o nevastă într-o zonă nepopulată, el ar fi luat de nevastă o soră a sa din casa părinților săi. Chiar dacă numele Nod în limba ebraică înseamnă a colinda dintr-un loc în altul, Cain a mers în ținutul cu acel nume nu pentru a fugi din acel loc în altul, ci pentru a construi o cetate. Fugarii pe Pământ nu construiesc cetăți și nici Cain nu ar fi trebuit să construiască o cetate dacă ar fi fost cu adevărat un fugar. Rezultă că ceea ce ne spune Biblia despre Cain nu ar fi fost deloc probabil să se întâmple și că, după descrierea mitului, el nu a devenit un fugar, ci o persoană cu reședință bine stabilită.
Dacă analizăm ce ne spune textul biblic, atunci vom vedea că cel care a lăsat pe tatăl său și pe mama sa, adică Cain, nu a fost niciodată fugar deoarece s-a dus dintr-un loc direct în alt loc, fără să facă alte drumuri. Ajuns în ținutul Nod, Cain a devenit întemeietorul unei mari familii și unul dintre urmașii lui, pe nume Lameh a devenit și el criminal. În loc să fie pedepsit, Lameh ar fi fost și el protejat, chiar mai protejat decât Cain, cel puțin așa ar fi afirmat chiar el:
„23. Şi a zis Lameh către femeile sale: „Ada şi Sela, ascultaţi glasul meu! Femeile lui Lameh, luaţi aminte la cuvintele mele: Am ucis un om pentru rana mea şi un tânăr pentru vânătaia mea. 24. Dacă pentru Cain va fi răzbunarea de şapte ori, apoi pentru Lameh de şaptezeci de ori câte şapte!” (Facerea 4; 23-24)
Cum de ar fi avut Lameh îndrăzneala necesară pentru a își stabili singur gradul de protecție, în urma omorului pe care l-ar fi comis? Văzând că strămoșul său Cain nu a fost prea aspru pedepsit de Dumnezeu, ba chiar a dobândit protecție din partea Lui, Lameh s-a gândit că și el poate să obțină protecție de la El, chiar mai mare decât Cain. O crimă nepedepsită ar fi dat curaj unui alt criminal să săvârșească și el un omor, crezând că nu va fi pedepsit nici el.
Dacă pedepsirea cu moartea a lui Cain ar fi însemnat moartea singurului copil de parte bărbătească a lui Adam și Eva care ar fi pus în pericol specia umană, pedepsirea lui Lameh cu siguranță nu ar fi avut același efect. În acest caz, putem să ne întrebăm de unde a apărut în Biblie ideea de protecție a acestei persoane. A fost o protecție oferită de Dumnezeu, cu care s-a lăudat Lameh sau a fost numai lauda criminalului? Este o altă povestire fără nici un sens pe care ne-o oferă cartea Facerea.
O altă dilemă, dezbătută de comentatorii biblici, este identitatea nevestei lui Cain. Trebuie să presupunem că această persoană ar fi fost o soră sau o nepoată a sa, pentru că nu avem o altă alegere.
„17. După aceea a cunoscut Cain pe femeia sa şi ea, zămislind, a născut pe Enoh. Apoi a zidit Cain o cetate şi a numit-o, după numele fiului său, Enoh. 18. Iar lui Enoh i s-a născut Irad; lui Irad i s-a născut Maleleil; lui Maleleil i s-a născut Matusal, iar lui Matusal i s-a născut Lameh. 19. Lameh şi-a luat două femei: numele uneia era Ada şi numele celeilalte era Sela.” (Facerea 4; 17-19)
Dacă nevasta lui Cain ar fi fost sora lui, această relație ar fi fost una bazată pe incest. Citatul care urmează abordează acest subiect:
„Biblia nu spune specific cine a fost nevasta lui Cain. Singurul răspuns posibil este că nevasta lui Cain a fost sora lui, sau nepoată sau strănepoată, etc. Biblia nu spune ce vârstă avea Cain când l-a omorât pe Abel (Facerea 4: 8). Pentru că erau amândoi fermieri, este probabil că amândoi au fost adulți, poate fiecare cu familia lui. Adam și Eva cu siguranță au dat naștere la mai mulți copii decât Cain și Abel până când Abel a fost ucis. Fără îndoială că ei au avut mult mai mulți copii mai târziu. (Facerea 5; 4). Deoarece lui Cain i-a fost frică pentru viața lui după ce l-a omorât pe Abel (Facerea 4; 14) ne arată că este probabil ca să fi fost mulți alți copii și poate și nepoți a lui Adam și Eva care trăiau în timpul acela. Nevasta lui Cain (Facerea 4; 17) a fost o fată sau o nepoată a lui Adam și Eva.” (ref. 133)
Modul cum se argumentează în acest citat est un exemplu de raționament greșit folosit pentru interpretarea textelor biblice. Premisa acestui raționament este nedemonstrată. Adam și Eva au avut mai mulți copii deoarece Cain ar fi fost speriat de ei. Raționamentul corect însă este că frica lui Cain era nejustificată deoarece, așa cum ne spune Biblia, Adam și Eva nu au mai avut alți copii de parte bărbătească care să fi ajuns la maturitate, în perioada când frica îl cuprinsese pe Cain. Premisa de la care trebuie plecat este ceea ce ne spun textele biblice despre copiii născuți de Adam și Eva și nu presupusa frică, care nu avea nici un motiv să existe, a lui Cain. Frica lui Cain este o absurditate, atâta vreme cât nu exista nici un motiv pentru ea, deci nu poate să fie o premisă corectă. Numai așa zisa frică a lui Cain nu este de ajuns pentru a afirma că Adam și Eva ar fi avut și alți copii de parte bărbătească care l-ar fi putut răzbuna pe Abel. Se poate observa că, în anumite cazuri, în încercarea lor de a salva textele biblice, comentatorii sunt nevoiți să contrazică acele texte sau să adauge la ele unele informații pe care acestea nu le conțin.
Chiar dacă Adam și Eva au mai avut o fiică, pe care Cain a luat-o de nevastă, nu putea să aibă o nepoată sau o strănepoată, deoarece Biblia nu ne spune nimic despre o nevastă a lui Abel, dar tot nu avea cine să îl ucidă pe Cain pentru că aceea fiică a devenit nevasta lui, deci nu a fost dușmanul lui. Dacă o fiică a lui Adam s-a căsătorit cu Cain atunci rezultă că în familia lui Adam și Eva nu a existat nici un fel de dorință de răzbunare împotriva lui Cain, altfel cei doi părinți nu și-ar fi dat acordul ca fiica lor să se căsătorească cu acesta. Împreună cu celelalte detalii și acest amănunt ne vorbește despre absurdul situației. Adam și Eva și-ar fi dat acordul pentru ca fata lor să se căsătorească cu fiul lor care a ucis un alt fiu al lor. Fata lor, nu doar că nu îl disprețuia pe Cain pentru crima sa, dar chiar și-ar fi dat consimțământul să se căsătorească cu el, cu toate că victima omorului era fratele ei.
O altă exagerare a Bibliei este afirmația făcută despre Cain care ar fi construit o cetate, după nașterea fiului său. Două persoane, Cain și nevasta lui, ar fi construit o cetate. Cain era un lucrător al pământului și dintr-o dată Biblia îl prezintă ca pe un constructor. Pentru a construi o cetate era nevoie de multe cunoștințe în domeniul construcțiilor, doar cunoștințele dobândite prin cultivarea pământului nu ar fi fost suficiente. Cain și soția lui nu au construit o casă și o fermă, Biblia ne spune că au construit chiar o cetate și lucrul acesta este incredibil cel puțin sub două aspecte. Insuficiența forței de muncă care ar fi fost necesară pentru construcția unei cetăți și inutilitatea unei astfel de cetăți într-o lume nepopulată.
În capitolul 5 al cărții Facerea ni se prezintă o genealogie în care cel mai surprinzător aspect este vârsta la care patriarhii au devenit părinți. Să luăm câteva exemple:
„6. Set a trăit două sute cinci ani şi i s-a născut Enos. … 9. Enos a trăit o sută nouăzeci de ani şi atunci i s-a născut Cainan…. 12. Cainan a trăit o sută şaptezeci de ani şi atunci i s-a născut Maleleil…. 15. Maleleil a trăit o sută şaizeci şi cinci de ani şi atunci i s-a născut Iared…. 18. Iared a trăit o sută şaizeci şi doi de ani şi atunci i s-a născut Enoh…. 21. Enoh a trăit o sută şaizeci şi cinci de ani, şi atunci i s-a născut Matusalem…. 25. Matusalem a trăit o sută optzeci şi şapte de ani şi atunci i s-a născut Lameh…. 28. Lameh a trăit o sută optzeci şi opt de ani şi atunci i s-a născut un fiu…. 32. Noe era de cinci sute de ani, când i s-au născut trei feciori: Sem, Ham şi Iafet.” (Facerea 5; 6, 9, 12, 15, 18, 21, 25, 28, 32)
Toți patriarhii au devenit părinți la vârste foarte înaintate cuprinse între 65 și 500 de ani, după cum rezultă din textul biblic. O astfel de stare de fapt ar fi fost foarte ciudată și contrară cu natura umană. Faptul că patriarhii au trăit foarte mult ar fi fost o exagerare mai ușor de acceptat, dar faptul că ar fi așteptat zeci și uneori sute de ani, înainte să aibă copii, nu poate să aibă nici o explicație. De exemplu, Noe era de cinci sute de ani când s-au născut feciorii săi Sem, Ham și Iafet. Cu alte cuvinte, timp de câteva sute de ani Noe, care o dată cu vârsta maturității, ar fi avut o nevastă, nu a avut copii și primii lui trei copiii s-ar fi născut după împlinirea vârstei de 500 de ani. Dacă el sau nevasta lui ar fi fost infertilă pe perioada a câteva sute de ani, ce s-a întâmplat că după aceea ea a născut acești copii? Dacă cei doi ar fi avut o fertilitate normală, cum de nu au avut copii? Biblia nu ne spune că fiii lui Noe ar fi venit pe lume ca urmare a promisiunii lui Dumnezeu, deci că El ar fi făcut un miracol în legătură cu nașterea lor. Această genealogie este incredibilă. Vârsta adultă la oameni vine după aproximativ 18 ani de viață, deci dacă primii patriarhi ar fi fost oameni și nu extratereștrii atunci ei s-ar fi căsătorit și ar fi avut copii mult mai devreme decât zice Biblia.
Mai mult, Adam și Eva au făcut copii imediat după ce au fost izgoniți din Grădina Eden. Nu se poate argumenta că patriarhii au trăit foarte mult și că de aceea au făcut copii târziu atâta vreme cât Adam și Eva au trăit probabil și ei foarte mult. De fapt, a trăi foarte mult și a avea copii atât de târziu nu se corelează cauzal.
Binecuvântarea dată de Dumnezeu de a crește, de a se înmulți și de a stăpâni Pământul este în contradicție cu vârsta la care ne spune Biblia că patriarhii ar fi avut copii. Dacă specia umană trebuia să se înmulțească, de ce ar fi avut patriarhii copii atât de târziu? Nu există nici o explicație. Poate cineva va susține că până la vârsta de 500 de ani Noe ar fi avut numai fete, dar această soluție nu este conformă cu Biblia, deoarece în cazul patriarhilor este menționată și nașterea fetelor.
Și Noe a fost un fiu târziu a lui Lameh și tatăl lui și-a pus mari speranțe în acesta:
„28. Lameh a trăit o sută optzeci şi opt de ani şi atunci i s-a născut un fiu. 29. Şi i-a pus numele Noe, zicând: „Acesta ne va mângâia în lucrul nostru şi în munca mâinilor noastre, la lucrarea pământului, pe care l-a blestemat Domnul Dumnezeu!” (Facerea 5; 28-29)
Care a fost idea lui Lameh atunci când a sperat în viitorul ajutor a lui Noe? Citatul următor încearcă să găsească un răspuns la această întrebare:
„Deci, Lameh l-a numit pe fiul său Noe. Facerea 5; 29 ne pune la dispoziție idea de bază care privește procesul de gândire a lui Lameh. El menționează că pământul a fost blestemat ca o parte a judecății lui Dumnezeu. (cf. Facerea 3: 17-19) Nașterea lui Noe atunci când Lameh avea 182 de ani ar fi furnizat „confort” sau „odihnă” de la ceva din munca de subzistență din fermă. Un fiu ar fi fost capabil să se alăture în munca de fermier, dându-i lui Lameh ceva ușurare de la munca sa. Dar Noe urma să aducă mai mult decât odihnă fizică. Se pare că numele Noe este de asemenea o predicție inspirată cu privire la viața lui. Cuvântul Noe este preluat din cuvântul ebraic pentru „odihnă,” nuakh (a se vedea Samuel 14: 17). Lameh a trăit în vremuri rele, înainte de Potop (Facerea 6: 1). Tatăl lui Noe a prevăzut că, în contrast cu răul din lume, Noe va reprezenta dreptatea și va aduce odihnă și pace în mijlocul judecății lui Dumnezeu.” (ref. 134)
Se poate observa că speranțele pe care Lameh le-a pus în fiul său Noe au fost simple iluzii. Noe a fost ocupat cu construcția vasului pe care trebuiau să urce câte o pereche din toate animalele sau, în altă versiune, chiar câte șapte perechi din animalele curate, prin urmare nu a avut prea mult timp să îl ajute pe tatăl său în agricultură. Mai mult decât atât, o dată cu terminarea construcției acelei corăbii, Noe a pornit pe mare și toate rudele lui, chiar și tatăl lui, dacă mai trăia, ar fi murit înecate. Pacea și ușurarea adusă de Noe ar fi fost acea pace și ușurare care vine prin moarte, dar Lameh probabil că nu s-a referit la așa ceva. În orice caz, Noe nu a adus lumii nici o ușurare, deoarece după Potop lumea a fost la fel de rea ca și înainte.
- 36 -
În conformitate cu povestirea din cartea Facerea, Eva a fost prima femeie care a trăit pe pământ. Aceasta ar fi fost ispitită de un șarpe să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului în ciuda faptului că Dumnezeu ar fi interzis acest lucru. Care ar fi fost motivul pentru căderea oamenilor în păcat? Principalul motiv ar fi fost curiozitatea, setea de cunoaștere. Unii comentatori ai Bibliei afirmă că primii oameni ar fi fost animați de dorința de a ajunge ca Dumnezeu și de aceea ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului. Chiar dacă ar fi fost așa, nu era nimic păcătos dacă ei ar fi încercat să ajungă asemănători cu Dumnezeu, de vreme ce El i-ar fi creat după chipul și asemănarea Sa.
Adevăratul motiv pentru care primii oameni ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului este clarificat de Biblie:
„6. De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el.” (Facerea 3; 6)
Femeia a înțeles că rodul pomului este vrednic de dorit pentru că dă știință. De ce știința, în care este inclusă și cunoașterea binelui și răului, este ceva rău sau de ce era privită ca fiind ceva rău de către scriitorii respectivelor texte? Întorcându-ne la mentalitatea din spatele mitului, putem să observăm că inocența primilor oameni este echivalată cu o stare de fericire, dar aceasta nu era neapărat o formulă de viață corectă. Oamenii își doreau cunoașterea, nu se mulțumeau cu o stare de fericire care presupunea ignoranța.
Povestirea despre căderea în păcat a lui Adam și Eva este absurdă deoarece nu corespunde nici cu natura umană, așa cum o cunoaștem, și nici cu scopul creației oamenilor, așa cum acesta este descris de Biblie. Cunoașterea lui Dumnezeu este prezentată ca fiind scopul ultim pentru care El ne oferă viața veșnică și nu este greșit să presupunem că este și scopul creării oamenilor pe Pământ. Dumnezeu vede în oameni niște ființe capabile să îl cunoască, prin urmare să îl înțeleagă. (Ioan 17; 3)
Cum ar putea cineva să cunoască natura morală a lui Dumnezeu dacă nu ar ști să deosebească binele de rău? Lipsa acestui discernământ ar fi făcut imposibilă ascultarea de Dumnezeu bazată pe încredere, deoarece primii oameni nu aveau cum să știe dacă Dumnezeu este bun sau rău sau dacă urmărea binele sau răul lor. Pentru a dobândi încredere în Dumnezeu primii oameni aveau mai întâi nevoie de cunoașterea diferenței dintre bine și rău. Ei nu aveau cum să știe de ce au fost creați și care era proiectul de viitor a lui Dumnezeu pentru ei. Primele ființe umane au devenit oameni cu adevărat numai după ce au încălcat porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului. Fără a cunoaște binele și răul oamenii nu ar fi dobândit niciodată o natură morală și nu ar fi reușit niciodată să îl cunoască pe Dumnezeu.
În conformitate cu textele biblice, omenirea ar fi fost creată într-o ignoranță asemănătoare cu a copiilor care datorită acesteia depind în totalitate de părinții lor. În același timp, copiii nu rămân întotdeauna în același stadiu de dezvoltare, ei devin oameni maturi și, în felul acesta, ajung să se asemene cu părinții lor. Un proces similar ar fi trebuit să se producă și în cazul lui Adam și Eva. Aceștia ar fi urmat stadiile de dezvoltare necesare pentru a ajunge să semene cu Dumnezeu, Părintele lor divin. Ceea ce este ciudat în viziunea biblică este că Dumnezeu ar fi încercat să stopeze acest proces natural de dezvoltare umană, împiedicând oamenii să ajungă ca El. Nici un părinte bun nu face așa ceva și, având în vedere textele biblice, această intervenție divină ar fi generat o dramă colosală.
Dumnezeu ar fi hotărât că există incompatibilitate între cunoașterea binelui și răului și viața veșnică. Aceasta este o altă contradicție a Bibliei, deoarece în alte texte biblice, viața veșnică este condiționată de cunoașterea binelui și răului, singura care poate duce la alegerea binelui și respingerea răului. Conform Bibliei, odată ce oamenii au ajuns să fie ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul, ei nu mai aveau dreptul să trăiască veșnic. Biblia lasă impresia că Dumnezeu s-a simțit amenințat de oameni de îndată ce aceștia au învățat să deosebească binele de rău. Era ca și cum, o dată trăind veșnic, oamenii ar fi constituit o formă de competiție pentru Dumnezeu.
„22. Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!...” (Facerea 3; 22)
Este ușor de observat cum, acest text, din cartea Facerea capitolul 3, contrazice textul din aceeași carte, capitolul 1, conform căruia oamenii ar fi fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, deoarece în el ni se spune că oamenii au ajuns asemănători cu El contrar voinței Lui. Chipul și asemănarea lui Dumnezeu nu pot să fie realizate fără cunoașterea binelui și răului.
În continuarea acestei povestiri ni se spune că Eva ar fi fost înșelată de un șarpe, dar acel animal a spus adevărul și adevărul nu poate niciodată să fie înșelător. Tot ceea ce a spus șarpele s-a întâmplat în povestire, cu exactitate. După ce au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului Adam și Eva au devenit, din punctul de vedere al cunoașterii binelui și răului, ca Dumnezeu, așa cum a spus șarpele. (Facerea 3; 22) Omul nu a murit în ziua în care a mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, așa cum a spus Dumnezeu, nici fizic și nici spiritual, ci a continuat să trăiască pentru multe secole.
„15. Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească. 16. A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, 17. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facerea 2; 15-17)
În cartea Facerea, capitolul 3, cititorul este informat despre modul în care Eva ar fi fost înșelată de șarpe:
„1. Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: „Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?” 2. Iar femeia a zis către şarpe: „Roade din pomii raiului putem să mâncăm; 3. Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: „Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!” 4. Atunci şarpele a zis către femeie: „Nu, nu veţi muri! 5. Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. 6. De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el. 7. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte.” (Facerea 3; 1-7)
Povestirea aceasta sună ca un basm deoarece chiar este un basm, fără nici o legătură cu realitatea. Putem să înțelegem acest lucru dacă analizăm fiecare detaliu al acestei descrieri, atât în conexiune cu ceea ce știm despre realitate dar și prin comparație între diferitele aspecte ale acestei povestiri. Aceasta este o alegorie, deoarece în realitate șerpii nu vorbesc, și dacă o entitate vorbește atunci nu intră în categoria „fiarelor de pe pământ” adică a animalelor sălbatice. Dacă Dumnezeu ar fi creat un șarpe care vorbește, atunci El nu a creat doar oamenii ca ființe inteligente și conștiente, care să aibă stăpânire asupra întregului pământ, ci a creat și alte ființe vii în rândul animalelor cu aceleași calități intelectuale ca și omul. Dacă așa ar sta lucrurile, atunci ar fi fost inevitabilă o competiție pentru putere între diferitele ființe inteligente, de exemplu, șerpii și oameni și de această luptă nu s-ar fi făcut în nici un fel responsabili oamenii.
Câți șerpi vorbitori a făcut Dumnezeu? Unul singur, o anumită specie de șerpi sau toți șerpii de pe pământ? Dacă a făcut un singur șarpe vorbitor înseamnă că El a pregătit terenul pentru ispitirea primilor oameni. Dacă a creat toți șerpii să fie vorbitori, atunci de ce nu mai vorbesc și în zilele noastre? Dacă Dumnezeu ar fi pedepsit toți șerpii pentru greșeala unuia singur, luându-le la toți capacitatea de a vorbi, atunci El nu ar fi fost drept față de șerpi deoarece nu se făceau toți vinovați de greșeala unuia dintre ei.
Pentru a salva aparențele și pentru a justifica inconsecvența dintre afirmația făcută de Dumnezeu în Biblie privitoare la moartea celor care ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului și ceea ce s-a întâmplat în poveste, mulți comentatori biblici susțin o teză nebiblică. Ei spun că primii oameni în mod evident nu au murit fizic după ce au mâncat din acel pom, dar că ei ar fi murit spiritual. Ce înseamnă moarte spirituală în acel context, acei comentatori se abțin să precizeze. De fapt, se poate demonstra ușor că primii oameni nu au suferit o moarte spirituală după ce au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului. Demonstrația este dată de faptul că Duhul lui Dumnezeu a locuit în oameni mult timp după așa zisa lor cădere în păcat. (Facerea 6; 3) Este indiscutabil că atunci când Duhul lui Dumnezeu locuiește în oameni aceștia nu pot să fie morți spiritual, deoarece El este sursa spiritualității.
Se poate afirma fără greșeală că, în descrierea făcută de către cartea Facerea, Dumnezeu a făcut afirmații care nu s-au întâmplat de fapt și că tot ce a spus șarpele s-a întâmplat întocmai. Lucrul acesta este foarte ciudat, deoarece ne așteptam ca Dumnezeu să fie sursa adevărului și șarpele sursa minciunii, dar nu este așa, conform primei cărți a Bibliei. O posibilă explicație constă în modul cum este văzut Dumnezeu de către scriitorul sau scriitori mitului respectiv. Acest autor sau acești autori par indeciși în modul de a îl prezenta pe Dumnezeu, fie ca pe un personaj pozitiv fie ca pe unul negativ al povestirii. Să nu uităm că în multe mituri cu caracter religios divinitatea este văzută ca fiind ostilă omenirii.
Fiind ispitită de șarpe, femeia a dovedit că știa de recomandarea făcută de Dumnezeu cu privire la pomul cunoștinței binelui și răului. Ea a repetat cerința lui Dumnezeu în auzul șarpelui. Dumnezeu nu a fost interesat ca oamenii să nu mănânce cu nici un chip din pomul cunoștinței binelui și răului căci dacă ar fi dorit să evite acest lucru atunci nu ar fi plasat pomul respectiv în mijlocul grădinii. Cerința de a nu mânca din pomul cunoașterii pare că ar fi fost un test, pe care cei testați nu erau pregătiți să îl treacă. Dumnezeu nu le-a spus oamenilor să nu mănânce din pomul cunoașterii, pur și simplu, ci le-a spus că dacă vor mânca vor muri.
Înțelegea femeia ce înseamnă moartea? Dacă moartea ar fi intrat în creație numai după căderea în păcat a primilor oameni, așa cum susțin cei mai mulți comentatori creștini, bazați pe scrierile apostolului Pavel, atunci Eva nu ar fi avut nici o experiență personală care să îi permită să înțeleagă moartea. Moartea ar fi fost pentru ea doar un cuvânt fără nici o concretizare practică. Femeia ar fi trebuit să presupună că moartea era ceva rău, de care trebuia să se ferească, dar ea nu cunoștea încă diferența dintre bine și rău. O mare contradicție a Bibliei este aceea că Dumnezeu le-ar fi cerut oamenilor să înțeleagă diferența dintre bine și rău încă înainte ca ei să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului. Aceasta reprezintă o inversare a ordinii firești în care ar fi trebuit să se petreacă lucrurile. Mai întâi oamenii trebuiau să poată face diferența dintre bine și rău și numai după aceea ei puteau să înțeleagă dacă moartea era ceva bun sau ceva rău. Pentru noi, care putem să facem diferența dintre bine și rău, ca și pentru scriitorii biblici, se înțelege că moartea este ceva rău, dar primii oameni nu aveau cum să gândească în același fel.
Era încrederea oarbă în Dumnezeu ceva bun sau ceva rău pentru oameni? Noi presupunem că era ceva bun datorită modului cum suntem învățați să înțelegem religia. Primii oameni nu puteau însă să facă această deosebire deoarece ei încă nu mâncaseră din pomul cunoștinței binelui și răului, atunci când femeia a fost ispitită de șarpe.
Să presupunem pentru o clipă că Dumnezeu este reprezentantul unei civilizații extra-terestre. Este bine sau este rău să ne încredem orbește într-o astfel de civilizație? Dumnezeul biblic este în multe locuri privit ca fiind reprezentantul unei astfel de civilizații, de exemplu atunci când ni se spune, în cartea Facerea, că fiii Lui s-au căsătorit la un moment dat cu fetele oamenilor. (Facerea 6; 2)
Încrederea oarbă este în mod obișnuit ceva greșit. A creat Dumnezeu ființele umane cu o curiozitate naturală pentru ceea ce se întâmplă în jurul lor sau le-a creat cu tendința către ascultare oarbă? Din povestea lui Adam și Eva putem să vedem că primii oameni au fost considerați de scriitori biblici ca având o mare curiozitate, în legătură cu lumea care îi înconjura. De ce ar fi cerut Dumnezeu oamenilor să acționeze contrar naturii cu care ar fi fost creați? Aceasta este o altă contradicție a Bibliei. Dacă oamenii au fost creați ca niște ființe curioase, cerința de a nu cunoaște, adică de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, nu ar fi avut nici un sens. Din multe puncte de vedere, povestirile despre creație din Biblie nu au nici o rațiune în spatele lor, ele sunt doar niște mituri fără nici o semnificație reală.
În ceea ce privește mult amintita libertate de a alege a primilor oameni trebuie spus că și aceasta este doar o noțiune fără conținut, în contextul biblic. Adam și Eva, necunoscând diferența dintre bine și rău, nu puteau să decidă liber înainte de a acționa. O alegere liberă presupune o bună informare asupra unei stări de fapt, dar primii oameni nu au cunoscut diferența dintre bine și rău înainte de a mânca din pomul cunoștinței, deci alegerea lor de a consuma un fruct din acel pom nu a fost liberă, ci a fost condiționată de ignoranța lor. Primii oameni au fost ghidați de curiozitatea lor naturală care i-a determinat să mănânce din fructul oprit. Au făcut lucrul acesta fără să poată să facă diferența dintre bine și rău deci nu au făcut o alegere morală. Pe de altă parte, acolo unde nu există posibilitatea de alegere între mai multe posibilități, cunoscând binele și răul, acolo nu există libertate.
Ce greșeală a făcut șarpele? Acel șarpe despre care Biblia spune că ar fi ispitit-o pe Eva este în mod evident un personaj mitologic deoarece numai în mituri un șarpe poate să vorbească. Oare a observat Eva că animalele nu pot vorbi sau a fost foarte naivă și a crezut că un șarpe care vorbește este ceva normal? Un animal care vorbește ar fi fost ceva foarte surprinzător pentru o ființă umană obișnuită. Dacă un leu sau un alt animal ar fi început să vorbească, nu ar fi fost acesta un lucru surprinzător pentru Eva? În realitate, un oarecare animal care poate să vorbească ar fi fost un lucru extraordinar chiar și pentru Eva, dar lucrul acesta se întâmplă în mituri, nu în realitate. Singura excepție de la această regulă sunt papagalii însă fără ca ei să poată să înțeleagă, așa cum înțeleg oamenii ceea ce spun, dar ei nu fac parte din povestirea biblică. Mai sunt desigur și alte animale care încearcă să imite unele sunete omenești dar acela nu este propriu zis vorbit. (ref. 107)
Nu doar că un șarpe nu poate să vorbească deoarece nu are aparatul vocal care i-ar permite să articuleze cuvintele, dar, cu atât mai mult, nu poate să gândească un plan atât de complex cum ar fi inducerea în eroare a omenirii. Aceste două aspecte sunt minimizate prin niște explicații incredibile oferite de anumiți comentatori biblici. Iată una dintre ele:
„Deoarece nu există alt loc în Scripturi în care se revelează că Satan sau demonii pot să determine animalele să vorbească, are mai mult sens explicația că șarpele a putut să producă sunetele care se folosesc la vorbire și Satana a folosit acest lucru în avantajul său. În esență, Satana a folosit această trăsătură pe care o avea șarpele original și l-a determinat să spună ce vroia el. Chiar dacă aceasta sună ciudat, trebuie să fim precauți în a limita ce a făcut Dumnezeu sau ce nu a făcut în Grădina perfectă. Există o posibilitate ca multe alte animale să fi avut abilitatea de a „vorbi” înainte de blestem. Multe animale au tipuri de emisie de sunete sau forme de imitație a comunicării în zilele noastre.” (ref. 108)
Expresia „Grădina perfectă” este nepotrivită pentru o lume în care Satan putea să acționeze nerestricționat. Este de la sine înțeles că un loc în care răul era prezent nu era un loc perfect. În domeniul științifico-fantastic totul este posibil, dar să nu uităm că trăim într-o lume reala care funcționează pe baza unor legi ale naturii și care impun reguli de funcționare ale acestei realități. Dacă Dumnezeu ar fi stabilit aceste reguli atunci nu se înțelege de ce ele sunt călcate atât de des în povestirile despre creație din Biblie. Pe de o parte, Dumnezeu l-ar fi făcut pe om superior altor animale și din acest motiv El le-ar fi conferit oamenilor stăpânire asupra Pământului, dar pe de altă parte, în descrierea biblică despre creație, găsim și alte animale care ar fi avut o inteligență superioară și care ar fi putut vorbi. Aceasta este o contradicție evidentă care descalifică povestirile despre creație din Biblie de la a fi considerate inspirate de Dumnezeu.
Pentru a fi în măsură să folosească cuvintele, oamenii au evoluat pentru o lungă perioadă de timp și în acest proces de evoluție s-a dezvoltat aparatul lingvistic uman. Dacă multe animale ar fi avut prin creație capacitatea de a vorbi și Dumnezeu le-ar fi luat-o, după căderea primilor oameni în păcat, atunci de ce papagalii încă reproduc anumite cuvinte folosite de oameni? Ei de ce nu și-au pierdut această abilitate? Papagalii au un aparat vocal care le permite să imite sunete identice cu cele folosite de oameni, dar aceasta nu înseamnă că vorbesc sau gândesc așa cum o fac oamenii. Dacă în loc de șarpe, în povestirea biblică a lui Adam și Eva ar fi apărut un papagal, poate că aceasta ne-ar fi dat mai mult de gândit, dar era greu de considerat papagalii niște păsări blestemate căci ei zboară, nu se târăsc pe pământ. În orice caz, chiar dacă pot să imite cuvintele folosite de oameni papagalii nu pot să realizeze un plan pentru a induce omenirea în eroare.
Ce spune autorul articolului este că multe animale au fost dotate de Dumnezeu în momentul creației cu abilitatea de a vorbi, dar după căderea oamenilor în păcat, El le-ar fi modificat structura și le-ar fi luat această capacitate. Această afirmație creează o imagine defavorabilă a lui Dumnezeu, care nu ar ști dinainte ceea ce face și care regretă unele lucruri pe care le corectează ulterior.
În același timp, consider eu, modificarea morfologică care permite unui animal să vorbească sau îi interzice să o facă ar fi fost importantă și ar fi însemnat o creație din nou a acelor animale, dar, conform Bibliei, Dumnezeu a creat animalele o dată nu de două ori. Dacă anumite animale ar fi fost concepute din momentul creației cu abilitatea de a gândi și a vorbi, la fel ca oamenii, atunci altul ar fi fost destinul lor pe pământ și alta soarta oamenilor. Nimic nu ar fi putut opri o luptă pentru putere și teritorii între animale și oameni și cei din urmă, fiind mai slabi din punct de vedere fizic, decât multe animale, ar fi putut pierde această luptă și ar fi putut să dispară ca specie.
Este adevărat că cei care au inventat aceste povești biblice nu s-au gândit la consecințele relatărilor lor dar este cât se poate de greșit să atribuim aceste legende inspirației lui Dumnezeu. Multe aspecte ale povestirilor biblice privitoare la creație ne arată un Dumnezeu fals, un slab planificator al creației Sale dar putem să constatăm din experiența noastră personală că El nu este așa. Luând de bază imaginea biblică despre Dumnezeu, nu putem decât să ne formăm o părere greșită despre El și astfel credința noastră în El suferă.
Mulți comentatori biblici identifică șarpele cu Satan, care ar fi luat corpul unui șarpe și ar fi vorbit oamenilor. După altă părere, Satan ar fi vorbit cu o voce umană în prezența lui Eva și a șarpelui și aceasta ar fi putut crea iluzia că animalul a fost acela care a vorbit, dar animalul nu ar fi avut nici o intervenție activă în cursul povestirii. În acest caz, dacă șarpele ar fi fost numai folosit de Satan, ca un fel de paravan, nu ar fi existat nici un motiv ca el să fie pedepsit. Pedepsirea șarpelui ar fi însemnat o răspundere directă a acestuia pentru fapte pe care le-ar comis chiar el și nu altcineva. Cu alte cuvinte, scriitorul biblic nu a avut în vedere forțe supranaturale care s-ar fi folosit de șarpe și ar fi fost răspunzătoare în locul lui, ci a scris despre un șarpe vorbitor a cărui prezență se poate întâlni numai în povești.
De ce nu vorbesc șerpii în zilele noastre? Deoarece ei nu sunt dotați cu instrumentele biologice necesare pentru această activitate și, de asemenea, pentru că în realitate ei nu au vorbit niciodată. Putem observa din nou cum anumiți comentatori ai Bibliei caută răspuns la această întrebare și putem vedea că aceste răspunsuri sunt total neconvingătoare. Iată un alt exemplu în acest sens:
„Bineînțeles că în zilele noastre șerpii nu vorbesc dar blestemul din cartea Facerea 3:14 probabil că are ceva a face cu aceasta. Să ne amintim schimbările fizice din cartea Facerea capitolul 3. Poate că acesta este motivul pentru care specia de șerpi de care aparținea șarpele care a înșelat-o pe femeie nu a trecut mai departe abilitatea de a vorbi sau poate că a dispărut după căderea în păcat a oamenilor” (ref. 109)
Dacă un singur șarpe a greșit și nu întreaga specie, atunci de ce au fost pedepsiți toți șerpii din specia respectivă și, de asemenea, toți șerpii din toate speciile de șerpi, cu pedeapsa ca de la un anumit moment dat să se miște târându-se pe burtă? Nu are nici un sens. Un șarpe cu picioare nu este un șarpe și totuși așa ar fi trebuit să arate șarpele care ar fi ispitit-o pe Eva, înainte ca acesta să fie blestemat de Dumnezeu pentru fapta sa.
Nu se exclude ca șerpii de astăzi să fi evoluat din alte animale care aveau picioare și putem să observăm că anumiți șerpi prezintă vestigiile unor posibile picioare. Cuvântul cheie este evoluția deoarece ceea ce putem să observăm astăzi la anumiți șerpi este o modificare evolutivă, care a lăsat în urma ei anumite urme biologice și nu o dispariție bruscă a picioarelor, datorată unui blestem divin:
„Șerpii! Unde sunt mâinile și picioarele lor? Nu este în regulă! Cu peste 100 de milioane de ani în urmă, șerpii au avut patru membre și apoi a intervenit evoluția și a transformat reptilele în înfiorătoarele, alunecoasele ciudățenii spectaculoase care sunt astăzi. În prezent, cercetătorii cred că au descoperit ce a cauzat această schimbare. ” (ref. 110)
Nimic nu ne împiedică să acceptăm că șerpii provin din alte specii de animale, prin evoluție, de vreme ce recunoaștem că toate animalele fac parte din acest proces de evoluție. Numai că animalul care a precedat șarpele actual nu era șarpe, era un alt animal, un strămoș al șarpelui, deci Dumnezeu ar fi trebuit să recreeze acel strămoș al șarpelui și să îl transforme într-un șarpe, după trecerea celor șase zile ale creației, cu toate că Biblia ne spune că întreaga creație s-a terminat în șase zile și că la sfârșitul creației El a declarat că totul era foarte bine. Se pare că „șarpele cu picioare” pe care l-ar fi creat Dumnezeu în perioada celor șase zile nu era foarte bun, deoarece i-ar fi ispitit pe primii oameni să păcătuiască și pentru că a fost nevoie să fie transformat în alt animal.
„14. Zis-a Domnul Dumnezeu către şarpe: „Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale! 15. Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul”. (Facerea 3; 14-15)
În mod obișnuit, oamenii simt o anumită repulsie față de șerpi, dar Eva a dovedit mult curaj, cu toate că se afla în fața unui animal sălbatic, care dacă ar fi avut picioare, ar fi fost ca un fel de crocodil sau aligator. Cum putea femeia să aibă încredere în spusele unui crocodil sau aligator? Chiar dacă pomul oprit părea că are o formă frumoasă totuși crocodilul sau aligatorul nu ar fi inspirat încredere unui om. Chiar dacă acest crocodil sau aligator ar fi fost înțelept, totuși aparențele sale probabil că i-ar fi ținut pe oameni departe de el. Povestea nu pare credibilă din nici un punct de vedere.
Este un fapt dovedit că șerpii nu mănâncă țărână. Ori ce scuză am căuta să găsim pentru această eroare, ea continuă să rămână scrisă pe paginile Bibliei. Chiar dacă ar putea să înghită o mică cantitate de pământ, pentru digestie, cum fac de exemplu câinii, șerpii nu se hrănesc în acest fel. În Biblie ni se spune că șerpii urmau să mănânce pământ în toate zilele vieții lor, adică pământul ar fi trebuit să devină hrana lor zilnică și este limpede că nu a devenit. Cineva ar putea spune că șerpii nu urmau să mănânce numai pământ dar și pământ. Oricum am prezenta lucrurile șerpii nu se hrănesc cu pământ chiar dacă se folosesc de acesta pentru a putea să își accentueze capacitățile olfactive. Există un organ în cerul gurii unui șarpe numit organul Jacobson care este legat de simțul olfactiv. Șerpii iau praf din mediul înconjurător și îl duc în gură pentru a mirosii mai bine ce se întâmplă în jurul lor. (ref. 110) Această operațiune însă nu înseamnă că ei se hrănesc cu pământ în toate zilele vieții lor. Hrana lor este constituită din alte viețuitoare, nu din pământ.
Din punct de vedere spiritual, prin sămânța femeii s-ar putea înțelege Creștinii care sunt într-un război spiritual cu Satan, dar metafora cu zdrobirea capului șarpelui de către urmașii femeii este greu de interpretat. Ea poate fi interpretată în multe feluri și poate chiar să pară o profeție fundamentală a Creștinismului, dar cea mai directă interpretare este una simplă. Șarpele se târăște pe pământ și la nivelul acela poate să atace prin surprindere călcâiul oamenilor și ei se apară strivind capul șarpelui. Cine dorește să vadă în această descriere biblică o profeție trebuie să echivaleze șarpele din cartea Facerea cu Satan dar această apropiere nu este sigură.
De exemplu, în cartea lui Iov ni se spune că Satan avea încă picioare și putea să colinde pământul:
„7. Atunci Domnul a zis către Satan: „De unde vii?” Iar Satan a răspuns Domnului şi a zis: „Am dat târcoale pe pământ şi m-am plimbat în sus şi în jos”. (Cartea lui Iov 1; 7)
Dacă șarpele a fost blestemat să se târâie pe burtă și dacă Satan avea picioare, mult după momentul acestui blestem, înseamnă că șarpele și Satan nu sunt aceleași personaje. Fără picioare Satan nu s-ar fi putut plimba pe pământ. Dacă cei doi sunt diferiți, care este legătura dintre ei? Se poate crede că șarpele a fost doar un instrument la îndemâna lui Satan, dar atunci se pune o întrebare legitimă: De ce a fost pedepsit șarpele dacă el a fost doar un instrument în mâna unei forțe negative? Șarpele nu avea de ce să fie pedepsit decât dacă ar fi fost un complice a lui Satan, dar cartea Facerea nu face referire la așa ceva. Nu reiese de nicăieri că ar fi existat o complicitate între Satan și șarpe, mai mult, șarpele este prezentat ca un animal înțelept care ar fi putut pune la cale, datorită înțelepciunii lui, de unul singur, planul de înșelare a oamenilor.
Biblia prezintă două personaje diferite, șarpele și Satan, unul blestemat să rămână fără picioare, șarpele, și celălalt având încă picioare, după blestemul care a urmat căderii oamenilor în păcat.
Înainte de a sări la concluzia că șarpele este unul și același personaj cu Satan, cititorul ar trebui să analizeze șarpele ca pe un caracter mitologic în alte mitologii, unde șarpele nu este legat de Satan din Biblie. Ce a fost în mintea persoanei care a scris cartea Facerea, capitolul 2, atunci când a scris despre șarpe? A înțeles aceea persoană șarpele ca pe un caracter mitologic, un animal capabil să vorbească, sau ca pe un înger căzut, Satan dușmanul lui Dumnezeu? Trebuie remarcat că în cartea Facerea șarpele nu arată ca un personaj negativ ci mai degrabă ca unul pozitiv. A aduce cunoaștere este un fapt pozitiv, indiferent cum am privi lucrurile.
Cred că avem toate motivele să considerăm că miezul problemei sau cauza conflictului prezentat de cartea Facerea nu este neascultarea omului față de Dumnezeu, cum greșit susțin multe dogme și doctrine religioase, ci este cunoașterea. Se poate demonstra că oamenii, înainte de a mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, nu erau pregătiți să îl asculte pe Dumnezeu, deoarece ei nu aveau nici un reper moral, dacă nu puteau să facă diferența dintre bine și rău. Pe de altă parte, oamenii au acționat conform naturii lor curioase, care ar fi fost creată chiar de Dumnezeu, deci ei nu aveau cum să ia o decizie morală, ci doar una instinctuală. La fel ca în multe alte mituri, și în cartea Facerea, divinitatea este prezentată ca fiind ostilă nevoii de cunoaștere a omenirii și în sprijinul oamenilor vine un personaj mitologic care facilitează accesul la cunoaștere.
Șarpele i-a promis cunoaștere Evei și ea a înțeles corect cunoașterea ca pe ceva de dorit. De fapt, cunoașterea binelui și a răului este ceea ce dă oamenilor umanitatea lor și ceea ce îi separă de animale. Acest adevăr fundamental nu trebuie să fie scăpat din vedere atunci când încercăm să stabilim care este tema principală de discuție în ceea ce privește povestea lui Adam și Eva și a neascultării lor. Cu alte cuvinte, Dumnezeu, așa cum este prezentat de cartea Facerea, a cerut oamenilor un lucru absurd, în contradicție cu propria lor natură și apoi El i-a pedepsit pe oameni că nu au respectat cerința Lui. Aceasta este o contradicție fundamentală a Bibliei care îl prezintă pe Dumnezeu într-o lumină negativă. Oricine insistă asupra interpretării literale a primelor 11 capitole din cartea Facerea face un deserviciu lui Dumnezeu deoarece promovează o imagine nefavorabilă Lui.
Șarpele nu a mințit-o pe Eva, dar pentru Satan, care este considerat tatăl minciunii, acesta este un lucru extraordinar. Șarpele a afirmat că primii oameni nu vor muri dacă vor mânca din pomul cunoștinței binelui și răului și că a cunoaște este un lucru bun și că lucrul acesta le-ar fi permis oamenilor să fie ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul. Tot ceea ce a spus șarpele era adevărat și s-a întâmplat exact cum a spus el. Dimpotrivă ceea ce a spus Dumnezeu, în povestirea biblică, nu s-a întâmplat așa cum a afirmat El.
Prin aceasta nu susțin o interpretare gnostică a Bibliei, nu fac decât să constat ce ne spun textele din cartea Facerea. Gnosticismul este obligat să considere Biblia ca fiind, în totalitatea ei, un text inspirat de Dumnezeu, dacă dorește să îi dea un sens spiritual, dar eu încerc să demonstrez că textele biblice sunt absurde, deci nu sunt inspirate de El. Dacă însă aș considera cartea Facerea ca fiind un text adevărat, fiind inspirat de Dumnezeu, atunci aș fi obligat să remarc că șarpele este fără îndoială văzut de scriitorul sau scriitorii acelor texte ca fiind un personaj mai degrabă pozitiv, un aliat al omului.
Un adevăr indiscutabil, spus de șarpe, este acela că Adam și Eva nu urmau să moară, imediat după ce ar fi mâncat din pomul cunoașterii, nici măcar spiritual, și cine citește textul respectiv poate să constate că moartea lor nu s-a produs, așa cum a spus Dumnezeu, în ziua în care au mâncat din roadele pomului. Mulți încearcă să repare această neconcordanță biblică susținând că Adam și Eva ar fi murit spiritual după ce ar fi consumat din pomul cunoașterii dar aceasta este o absurditate. Cum puteau să moară spiritual primii oameni, după ce ar fi mâncat din roadele pomului cunoașterii, dacă atunci li s-au deschis ochii și au devenit ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul, deci dacă atunci s-au trezit spiritual? A deveni ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul, nu poate să însemne, în nici un caz, o moarte spirituală ci este o înviere spirituală.
Moartea spirituală înseamnă despărțirea de Dumnezeu, dar primii oameni nu s-au separat de El după ce au căzut în păcat. Mai mult, ca cineva să moară spiritual ar trebui ca mai întâi să trăiască spiritual, dar primii oameni nu puteau să aibă o viață spirituală autentică înainte de a mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, deoarece nu există spiritualitate fără cunoașterea binelui și răului.
Șarpele i-a învățat pe oameni ceea ce Dumnezeu vroia să țină ascuns de ei și anume importanța cunoașterii. Fără cunoaștere, oamenii nu ar fi fost ființe conștiente, umani în adevăratul înțeles al cuvântului.
Există desigur două posibile interpretări ale textelor biblice cu privire la pomul cunoașterii binelui și răului. Prima, Dumnezeu nu ar fi oprit cunoașterea în mod absolut, ci doar a vrut să îi testeze pe oameni înainte de a o permite acestora. A doua, Dumnezeu nu a dorit ca oamenii să dobândească și cunoașterea și eternitatea în același timp. Oamenii ar fi trebuit să opteze între cunoaștere, însoțită de mortalitate sau viața veșnică într-o deplină ascultare de Dumnezeu și fără posibilitatea de a discerne între bine și rău.
Un alt adevăr spus de șarpe a fost legat de consecințele consumului din roadele pomului cunoașterii. Textul biblic ne arată că șarpele a spus că, dacă oamenii vor mânca din acel pom, vor deveni ca Dumnezeu cunoscând binele și răul. Ce avantaj ar fi avut șarpele, ca factor al răului, dacă oamenii ar fi devenit capabili să recunoască binele și să îl deosebească de rău? Nici un avantaj. Dacă șarpele ar fi fost cu adevărat un agent al răului, așa cum mențin dogmele și doctrinele religioase, atunci el nu ar fi avut nici un beneficiu din capacitatea oamenilor de a recunoaște răul deoarece acei oameni ar fi cunoscut că șarpele este rău. Cu alte cuvinte, îndemnându-i pe oameni să mănânce din pomul cunoașterii, șarpele s-ar fi deconspirat chiar pe sine. Mai degrabă, șarpele a urmărit să își facă un aliat în oameni, împotriva a ceea ce el credea că vede rău în Dumnezeu. Șarpele s-ar fi putut aștepta ca, după ce oamenii vor cunoaște binele și răul, aceștia să devină capabili să vadă și ei ceea ce vedea și el.
Dintre cele două interpretări enunțate eu consider că cea de a doua este mai plauzibilă în contextul cărții Facerea. Biblia ne lasă să înțelegem că Dumnezeu nu a dorit ca oamenii să dobândească și cunoașterea și eternitatea, în același timp, pentru că oamenii ar fi putut să devină niște concurenți periculoși pentru El. Observând că oamenii au devenit ca Dumnezeu, în urma consumului din roadele pomului cunoașterii, El nu a dorit să le permită acestora să trăiască veșnic tocmai pentru că principiul cunoașterii era în concurență cu principiul ascultării necondiționate. Dumnezeu nu ar fi dorit să aibă pe cineva care să îi prezinte dileme morale, după ce a avut o experiență rea cu Satana în acest sens.
Nu este de loc credibilă ipoteza că Dumnezeu ar fi vrut să îi testeze pe oameni pentru a vedea dacă aceștia sunt ascultători sau nu, atâta vreme cât oamenii nu erau încă răspunzători din punct de vedere moral, necunoscând diferența dintre bine și rău, pe care au aflat-o doar după ce au mâncat din pomul cunoașterii.
În conformitate cu cartea Facerea capitolul 2, Dumnezeu ar fi preferat ca oamenii să rămână într-o stare de ignoranță și să nu cunoască diferența dintre bine și rău. Dumnezeu ar fi dorit să păstreze oamenii într-un fel de inocență copilărească păstrând cunoștința binelui și a răului numai pentru El. În același timp, oricât ar părea de ciudat, această poveste ne îndreaptă cu gândul la posibilitatea ca o civilizație extraterestră să se fi folosit de oameni doar pentru diferite munci nedorind însă să le ofere și o cunoaștere mai elevată. Probabil, aceasta ar fi versiunea pe care reprezentanții teoriei Astronauților Antici ar avansa-o în legătură cu acest aspect mai ales că textul biblic folosește pluralul atunci când se referă la divinitate. Desigur că aceasta este doar o speculație dar este una la care ne invită textele biblice, care sunt atât de pline de aluzii misterioase la fel ca orice mit. În orice caz, fără abilitatea de a discerne ceea ce este bun de ceea ce este rău, oamenii ar fi fost un fel de animale evoluate, dar fără conștiință.
Dumnezeu ar fi interzis orice contact cu pomul cunoștinței binelui și al răului dar în mod paradoxal El ar fi plasat pomul respectiv în mijlocul Grădinii Eden. Dacă Dumnezeu ar fi urmărit să oprească cu adevărat omenirea să mănânce din acel pom, El ar fi lăsat acel pom în afara Grădinii Eden. Prezența pomului ar fi fost o continuă ispită pentru omenire chiar dacă Biblia ne spune că Dumnezeu nu ispitește pe nimeni. La prima vedere acesta ar fi un argument pentru prima variantă de interpretare, potrivit cu care Dumnezeu nu ar fi interzis cunoașterea oamenilor dar ar fi legat-o de ascultarea necondiționată.
Oare Dumnezeu i-ar fi ispitit pe oameni să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului, atunci când l-a plasat pe acesta în mijlocul Grădinii Eden? Dacă Dumnezeu nu ispitește pe nimeni, de ce a generat prilejul ca oamenii să devină neascultători plantând pomul cunoașterii în Grădina Eden? Această ispită, pusă în calea primilor oameni, este în neconcordanță cu următorul text biblic:
„13. Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni.” (Epistola soborniceasca a Sfântului Apostol Iacov 1; 13)
Multora le place să creadă că șarpele a ispitit-o pe Eva, dar acțiunea șarpelui ar fi fost imposibilă dacă pomul cunoștinței binelui și răului nu s-ar fi aflat în Grădina Eden și dacă Dumnezeu nu ar fi pus interdicția ca oamenii să mănânce din el. Dumnezeu i-a ispitit pe oameni plasând pomul cunoștinței în mijlocul Grădinii Eden și șarpele i-a ispitit convingându-i să mănânce din el. Chiar dacă nu ar fi existat șarpele ispita de a mânca din pomul cunoștinței ar fi fost mereu în Grădină până când cineva ar fi mâncat din pom. Este de neconceput ca rasele umane, de a lungul timpului, să fi refuzat mereu să dobândească cunoștința binelui și a răului. În orice caz, ascultarea unor oameni nu ar fi garantat ascultarea tuturor oamenilor, deoarece Adam și Eva au născut și copii neprihăniți dar și alții cu probleme morale, de exemplu, Abel și Cain. Ispita rămânând în mijlocul Grădinii, până la urmă tot s-ar fi găsit un om care să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului, chiar fără prezența șarpelui.
Idea că Dumnezeu ar fi așteptat ca oamenii să nu cadă în păcat este cu totul absurdă, dat fiind condițiile în care ne spune Biblia că ei s-ar fi aflat. Aceste condiții excludeau posibilitatea ca oamenii să nu cadă în păcat. În afară de situația că ei încă nu cunoșteau binele și răul, oamenii avea de a face cu o ființă mult mai înțeleaptă decât ei, cu șarpele. De fapt, deoarece Dumnezeu este Atotștiutor, El ar fi trebuit să știe dinainte că oamenii vor cădea în păcat dacă vor fi ispitiți de șarpe.
În cartea Facerea capitolul 1, Dumnezeu ar fi creat primii oameni după chipul și asemănarea Sa și de aceea oferta de a fi ca și El, pe care șarpele ar fi făcut-o primilor oameni, nu avea de ce să genereze nici o suspiciune.
Dacă chipul și asemănarea lui Dumnezeu ar fi însemnat pentru oameni cunoașterea binelui și răului, atunci interdicția de a mânca din pomul cunoștinței însemna și prohibiția de a fi ca El. Ascultarea oarbă de Dumnezeu ar fi însemnat ca oamenii să rămână pentru totdeauna niște ființe inferioare, care nu ar fi reflectat niciodată chipul și asemănarea Lui, și care nu ar fi cunoscut niciodată binele și răul.
În contextul cărții Facerea, dorința oamenilor de a atinge potențialul maxim creat de Dumnezeu în ei, care însemna asemănarea cu El, a fost o dorință legitimă și condamnarea acesteia nu are nici un sens. A nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului ar fi fost o cerință care se îndrepta împotriva realizării potențialului pe care Dumnezeu l-a pus în oameni atunci când i-a creat după chipul și asemănarea Sa. Paradoxal, dar a asculta de Dumnezeu prin a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului însemna de fapt de a nu urma calea care ducea la realizarea chipului Lui în oameni. Crearea oamenilor după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și interdicția de a mânca din pomul cunoașterii este o altă contradicție care se află în Biblie și care diminuează valoarea textelor ei.
În mod rațional cunoștința binelui și răului ar fi trebuit să fie conferită oamenilor înainte de a fi încercați și nu ca urmare a încercării respective. Orice încercare presupune capacitatea de a alege între mai multe posibilități dar această abilitate este condiționată de cunoașterea a ceea ce este bine și a ceea ce este rău. Oamenii care nu cunoșteau diferența dintre bine și rău nu trebuiau să fie încercați în nici un fel căci nu erau pregătiți pentru nici un fel de încercare.
Trebuie să fie precizat ori de câte ori este cazul, libertatea de a alege, care ar fi fost oferită primilor oameni, și de care fac caz dogmele și doctrinele religioase este o minciună atâta vreme cât Adam și Eva nu cunoșteau diferența dintre bine și rău. Libertate fără moralitate nu există și nici moralitate fără cunoașterea binelui și a răului. O persoană care nu face deosebirea dintre bine și rău nu este nici morală și nici imorală, ea este dincolo de moralitate. Din acest motiv, ai îi numi pe Adam și Eva păcătoși nu are nici un sens dacă păcatul reprezintă o acțiune imorală sau ilegală, așa cum este considerat de obicei.
Dumnezeu, care este iubitor și generos, nu ar fi cerut niciodată oamenilor să facă o alegere de care depindea viața lor, înainte de a fi capabili să deosebească binele de rău, și aceasta tocmai pentru că este iubitor și generos.
În același timp, alegerea făcută de Adam și Eva, cu privire la pomul cunoștinței binelui și răului, nu oferea garanția că și urmașii lor, fiecare dintre ei, ar fi făcut aceeași alegere, prin urmare transmiterea consecințelor acestei alegeri către urmași încalcă principiul răspunderii personale, enunțat în alte texte biblice:
„20. Sufletul care păcătuieşte va muri. Fiul nu va purta nedreptatea tatălui, şi tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socoti dreptatea sa, iar celui rău, răutatea sa.” (Iezechiel 18; 20)
Biblia este contradictorie în esența ei dacă pe de o parte ne spune că toți oamenii mor și cei buni, și cei răi, din cauza păcatului lui Adam și Eva, dar pe de altă parte ne spune că fiecare individ este responsabil pentru faptele lui. De fapt, oamenii mor pentru că sunt muritori prin natura lor, iar Adam și Eva sunt personaje de legendă deci nu au trăit niciodată pe pământ.
Libertatea de a alege, acolo unde ea există, este individuală prin definiție. Dacă înglobăm întreaga omenire în persoanele lui Adam și Eva și îi considerăm pe aceștia ca fiind reprezentanții tuturor oamenilor care au trăit, trăiesc sau vor trăi pe Pământ, atunci recunoaștem că nu exista decât o singură opțiune și aceasta era cea aleasă de Adam și Eva, adică neascultarea de Dumnezeu. De ce să fie toți oamenii pedepsiți pentru păcatele lui Adam și Eva, dacă nu ar fi procedat toți, la fel ca și ei? Moartea vine în mod nedrept asupra oamenilor drepți, dacă aceștia sunt pedepsiți pentru un păcat pe care nu l-au săvârșit ei și nici nu l-ar fi săvârșit, dacă s-ar fi aflat în situația respectivă. Atunci când admitem că toți oamenii ar fi procedat la fel ca și Adam și Eva, recunoaștem de fapt, că ei ar fi fost creați de Dumnezeu cu o natură curioasă și că au acționat conform cu această natură.
În lipsa unei alegeri adevărate între bine și rău Adam și Eva nu ar fi fost în situația de a asculta de Dumnezeu datorită naturii lor umane, deoarece natura umană este neascultătoare prin definiție. Este evident că ascultarea oarbă nu este în natura umană și niciodată nu a fost, lucru confirmat și de mitul lui Adam și Eva, dacă o astfel de confirmare are vre-o valoare. Mai ales copiii au tendința de a face ce vor ei și Adam și Eva erau la început ca niște copii, care nu făceau diferența între bine și rău.
Personal, consider că dacă narațiunea despre Adam și Eva ar fi fost adevărată, cei doi nu ar fi avut o alegere reală de a îl asculta pe Dumnezeu, în legătură cu pomul cunoașterii, și că neascultarea lor ar fi fost inevitabilă. Fac această afirmație având în vedere natura umană care este doritoare de cunoaștere. Dorința de cunoaștere nu este un lux, ci este o necesitate care le permite oamenilor să se adapteze la mediul în care trăiesc. Alte argumente în sprijinul acestei afirmații se bazează pe incapacitatea primilor oameni de a alege între bine și rău, pe abilitatea excepțională a șarpelui, a celui care i-ar fi ispitit, și pe incapacitatea de a înțelege moartea, care ar fi fost consecința neascultării lor.
Un alt argument, foarte important, este acela al inevitabilității păcatului primilor oameni, singura ipoteză în care Dumnezeu putea să își demonstreze caracterul Său, în fața întregii creații. Avea Dumnezeu nevoie de o asemenea demonstrație? Se pare că da. Planul lui Dumnezeu, așa cum este el expus de învățătura creștină presupunea cu necesitate căderea oamenilor în păcat. Dacă primii oameni nu ar fi căzut în păcat, nu ar fi fost nevoie ca Hristos să se întrupeze într-un om și să moară pe cruce. În cazul în care Hristos nu ar fi murit și înviat, atunci Dumnezeu nu ar fi putut să își arate dragostea Sa deplină pentru oameni. Dacă Satana l-a provocat pe Dumnezeu, contestându-i dragostea pentru creația Sa, convingând o treime din îngeri, și generând îndoială în mințile a două treimi dintre ei, atunci El, pentru a alunga această îndoială a trebuit să îl trimită pe Fiul Său pe pământ. Dacă Hristos nu venea pe Pământ, îndoiala ar fi persistat în mințile a două treimi dintre îngeri, și dacă Adam și Eva l-ar fi ascultat pe Dumnezeu, în legătură cu pomul cunoașterii, atunci îndoială ar fi rămas prezentă în conștiințele celor două treimi din îngeri și o nouă revoltă ar fi fost oricând posibilă.
Între încrederea în autoritate și căutarea personală a adevărului, care vine din cunoaștere, Adam și Eva au ales cea de a doua cale. Aceasta nu ar fi fost o alegere făcută în deplină cunoștință de cauză, ci o intuiție în privința a ceea ce ei aveau de făcut pentru a realiza potențialul pus de Dumnezeu în ei. De ce ne-ar cere Dumnezeu să îl ascultăm orbește, mai degrabă decât să îl cunoaștem pe El? Personal, contrar la ceea ce ne spune cartea Facerea, cred că Dumnezeu nu cere de la noi ascultare oarbă, ci El vrea ca noi să alegem binele, în urma cunoașterii binelui și a răului.
În realitate, cunoașterea binelui și răului nu a apărut brusc în urma unui gest făcut de primii oameni. Această cunoaștere este rezultatul unui lung proces care s-a produs în istoria omenirii. Fiecare om trebuie să învețe să deosebească binele de rău, nimeni nu se naște cu această capacitate, pe care ar fi dobândit-o ca moștenire de la primii oameni, care la rândul lor ar fi dobândit-o după ce ar fi mâncat din pomul cunoașterii. De-a lungul istoriei sale omenirea a învățat să deosebească binele de rău, uneori plătind un preț foarte ridicat. De exemplu, oamenii înțeleg din ce în ce mai bine că războaiele sunt ceva rău, în care toată lumea are de pierdut. Un alt exemplu este modul în care omenirea a învățat să lupte împotriva răului pe care îl aduc bolile și epidemiile. Afirmația că oamenii, în trecutul lor îndepărtat, ar fi avut un moment de iluminare care le-ar fi permis să deosebească binele de rău, este o invenție cu caracter mitologic.
Istoria lui Adam și Eva conține descrierea unui fenomen care a marcat omenirea de a lungul veacurilor. Este vorba despre lupta dintre autoritate și cunoaștere, dintre ceea ce se consideră a fi autoritatea care este exercitată în numele lui Dumnezeu și știință. Acesta este adevăratul conflict al primei cărți al Bibliei și el a fost transformat într-o dramă de proporții cosmice între bine și rău. Din nefericire, mai ales în trecut, cunoașterea a fost plasată în aceeași tabără cu șarpele și a fost considerată un pericol pentru credința în Dumnezeu. Conflictul dintre autoritate și cunoaștere încă nu s-a stins și el își arată efectele nocive în zona educației atunci când fanatismul religios încearcă să anuleze vocea științei.
Lupta dintre bine și rău, din Biblie, este în esență lupta dintre autoritate și știință, între ceea ce trebuie să acceptăm fără să discutăm și ceea ce putem să primim numai după ce am observat și cercetat în mod sistematic.
Oare trebuie mai degrabă să luăm de a gata un mit, și să credem că s-a petrecut întocmai în realitate, sau mai bine să cercetăm natura din jurul nostru, prin mijloacele științifice și tehnice de care dispunem, și să acceptăm concluziile la care ne conduc? Cred că prima variantă este un adevărat dezastru pentru omenire, în măsura în care împiedică cunoașterea reală. Dacă omenirea a progresat și dacă a crescut gradul de civilizație este tocmai datorită acelora care au sesizat absurditățile conținute de prima carte a Bibliei, și de alte texte ale ei, și au contestat afirmația că textele biblice ne vorbesc despre modul cum a apărut universul și omenirea.
În contextul biblic, trebuie observat că neascultarea față de Dumnezeu ar fi fost singura cale prin care oamenii ar fi putut să câștige libertatea de a alege și maturitatea. În Biblie lucrurile apar într-o ordine irațională. Dumnezeu ar fi dat oamenilor mai întâi libertatea de a alege în a îl asculta pe El sau a nu îl asculta și numai după aceea le-ar fi permis oamenilor să cunoască binele și răul. Ordinea corectă era aceea ca mai întâi oamenii să poată face deosebirea dintre bine și rău și numai după aceea să dobândească libertatea de a alege.
În faza inițială, Dumnezeu ar fi creat niște oameni fără discernământ și în locul acestuia oamenii ar fi funcționat pe baza principiului ascultării necondiționate de El. Astfel de ființe ar fi fost un fel de roboți, care ar fi depins în totalitate de El. Primii oameni nu ar fi avut dreptul să asculte de dorințele lor sau să facă propriile lor alegeri, ei ar fi fost limitați de Dumnezeu în manifestarea liberă a voinței lor.
Conform Bibliei, Dumnezeu nu ar fi creat ființe libere, ci ființe total dependente de El, oameni care nu cunoșteau diferența dintre bine și rău. O alegere urmată de o amenințare nu este niciodată o alegere liberă și așa ar fi fost alegerea făcută de Adam și Eva de a asculta sau nu de Dumnezeu, alegere care era urmată de amenințarea cu moartea. O astfel de alegere în loc să îi sperie pe oameni mai degrabă le-ar fi trezit interesul, dată fiind miza ei atât de importantă.
Înainte să cunoască binele și răul, primii oameni au fost ca niște copii, fără responsabilitate, și din acest motiv ei nu ar fi fost capabili să fie judecați sau pedepsiți pentru faptele lor. O persoană fără discernământ, care nu cunoaște diferența dintre bine și rău nu poate să fie pedepsită și nu este pedepsită pentru comportamentul său. Dumnezeu, care este etalonul dreptății, în cartea Facerea, i-a pedepsit pe primii oameni cu toate că ei nu aveau discernământ și nu puteau să facă alegeri bazate pe acesta. Aceasta este o absurditate și este în contradicție cu felul în care îl înțelegem pe Dumnezeu, care nici o dată nu ar fi săvârșit ceva nedrept, pedepsind niște oameni iresponsabili. Dumnezeu, așa cum este prezentat de cartea Facerea, este departe de perfecțiunea pe care i-o atribuie oamenii. În El nu ar fi existat perfecțiune, dacă i-ar fi pedepsit pe Adam și Eva pentru o faptă săvârșită de ei, înainte ca ei să dobândească discernământ, înainte ca ei să cunoască binele și răul.
Cel fel de Tată al omenirii ne prezintă Biblia în prima carte a ei? Dacă un tată ar ști că fiul sau fiica sa este imatură și nu are capacitate de discernământ, el nu ar amplasa un fel de capcană înaintea lui sau a ei, în care, în inocența sa, copilul ar putea să cadă din curiozitate. În cartea Facerea, Dumnezeu nu ar fi respectat această regulă. El ar fi plantat, în Grădina Eden, un copac care era periculos pentru copiii săi deoarece el le-ar fi produs moartea, copac la care Adam și Eva ar fi avut acces din curiozitate. Un astfel de Tată nu poate să fie considerat un Tată responsabil, dar prima carte a Bibliei fiind o culegere de mituri și nu expresia realității, nu avem nici un motiv să credem că Dumnezeu ar fi acționat vre-o dată ca un Tată iresponsabil. Deoarece îl prezintă pe Dumnezeu într-o lumină atât de defavorabilă, cartea Facerea nu poate să fie inspirată de El.
Curiozitatea științifică a oamenilor face ca societatea umană să fie ceea ce este astăzi, o lume evoluată tehnologic, deci dorința oamenilor de a cunoaște nu poate să fie ceva atât de rău.
Referindu-se la căderea oamenilor în păcat, povestea din cartea Facerea capitolul 2 ne spune că singurul lucru care îi separă pe oameni de Dumnezeu este cunoașterea. După ce au mâncat din pomul vieții, oamenii au devenit ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul, și în felul acesta, s-a deschis calea oamenilor către viața veșnică.
Biblia ne spune că prin cunoaștere putem să ajungem să fim ca Dumnezeu, mai întâi cunoscând binele și răul și apoi învățând cum să trăim veșnic, adică ajungând să cunoaștem și secretul vieții veșnice.
Ce fel de om și ce fel de societate umană a vrut Dumnezeu să realizeze pentru viitorul omenirii? A vrut Dumnezeu să aibă la dispoziție un robot fără capacitatea de a discerne, deci fără personalitate, sau a vrut să genereze ființe dezvoltate din punct de vedere intelectual, capabile să îl înțeleagă pe El? Biblia ne spune că viața veșnică constă tocmai în cunoașterea lui Dumnezeu dar cunoașterea Lui este imposibilă fără cunoașterea binelui și a răului, care ar fi fost interzisă oamenilor, în conformitate cu cartea Facerea. Interdicția de a cunoaște deosebirea dintre bine și rău este în contradicție cu chemarea biblică de a îl cunoaște pe Dumnezeu.
De remarcat, din felul în care cartea Facerea ne spune că au fost testați primii oameni, că aceștia nu au demonstrat înclinația lor către bine sau către rău, în urma testului, ci au ales între ignoranță și cunoaștere.
A fost Satan condamnat de Dumnezeu pentru că și el a vrut să cunoască binele și răul sau diavolul a descoperit singur calea negativă, fără să mănânce din pomul cunoașterii? Sunt întrebări care ar merita un răspuns dacă vrem să găsim un sens miturilor biblice despre creație dar poate că aceste mituri nu au nici un sens sunt pură imaginație. În același timp, deoarece acestor mituri li se oferă un sens spiritual foarte înalt, de către Bisericile instituționale, avem nevoie de răspunsuri concrete pentru a vedea dacă această ofertă este justificată sau nu.
Motivul general acceptat al revoltei lui Satana este mândria lui bazată pe aceea că el ar fost un înger foarte special. Acest motiv însă este prea general pentru a ne da o explicație concretă asupra cauzelor pentru care Satan s-ar fi revoltat împotriva lui Dumnezeu. Ne referim desigur la studiul unei legende, nu la analiza unor fapte cu caracter istoric.
Necunoașterea diferenței dintre bine și rău ar fi putut favoriza o revoltă în Împărăția lui Dumnezeu deoarece necunoscând răul îngerii ar fi putut să nu aprecieze bunătatea Lui.
În același timp, necunoașterea diferenței dintre bine și rău ar fi trebuit să fie compensată de dragostea lui Dumnezeu pentru îngeri și de dragostea îngerilor pentru El, dar se pare că nu a fost, dacă avem în vedere revolta lui Satana și atașamentul unei treimi din îngeri față de el.
„3. Şi alt semn s-a arătat în cer: iată un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne, şi pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti. 4. Iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ. Şi balaurul stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când se va naşte.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 12; 3-4)
Interpretarea obișnuită a acestui text este că balaurul mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne este Satan și că a treia parte din stelele cerului reprezintă a treia parte din îngerii lui Dumnezeu, care ar fi fost convinși de Satan să îl urmeze pe el, în revolta sa. Din acest text rezultă că o treime din îngerii lui Dumnezeu au urmat binele până în momentul când au întâlnit răul și după aceea au urmat răul. În același timp, alte două treimi din îngerii lui Dumnezeu ar fi continuat să îi rămână fideli Lui dar Satan ar fi sădit îndoiala în mintea lor și această îndoială ar fi trebuit spulberată căci altfel o nouă revoltă ar fi fost oricând posibilă. Dumnezeu ar fi conceput un plan complex pentru a înlătura îndoiala din mințile celor două treimi de îngeri și în acest plan crearea oamenilor și căderea lor în păcat ar fi jucat un rol foarte important.
Înainte de a ne concentra asupra revoltei lui Satana mai trebuie făcute câteva precizări în legătură cu neascultarea oamenilor față de Dumnezeu.
Când au văzut că Dumnezeu privește acțiunea lor ca pe o greșeală, Adam și Eva ar fi trebuit să regrete căderea lor în păcat. Ce puteau ei să regrete în mod concret? Ar fi trebuit să regrete că au ales răul împotriva binelui? Ei nu au făcut o astfel de alegere deci nu aveau cum să o regrete. Trebuiau ei să regrete că au ales calea cunoașterii în loc să aleagă ascultarea oarbă și ignoranța? Nu puteau să regrete acea alegere, deoarece, fără cunoașterea binelui și răului, oamenii nu ar fi devenit conștiințele evoluate care sunt astăzi. Părerea de rău pentru alegerea cunoașterii în loc de alegerea ignoranței nu ar fi avut nici un sens, de aceea Adam și Eva nu ar fi avut de ce să regrete decizia lor cu privire la pomul cunoașterii. Numai regretul de a alege răul mai degrabă decât binele are sens, dar Biblia nu ne spune că în urma cunoașterii binelui și răului Adam și Eva ar fi ales răul și nu binele.
Cum a știut Dumnezeu că primii oameni au mâncat din pomul cunoașterii? El ar fi aflat lucrul acesta printr-o deducție logică. Primii oameni au devenit conștienți că erau dezbrăcați. Ei ar fi realizat dintr-o dată că a fi dezbrăcat ar fi fost ceva greșit în ochii lui Dumnezeu. Aceasta este o afirmație absurdă. Dacă Dumnezeu a creat oamenii dezbrăcați, atunci a fi dezbrăcat în fața Lui nu putea să constituie nici o problemă. În același timp, dacă a fi dezbrăcat ar fi fost o situație rușinoasă ar însemna că Dumnezeu ar fi creat ceva rușinos și ar fi tolerat pentru un timp o astfel de situație. Cu alte cuvinte, primii oameni, până la căderea în păcat ar fi trăit într-o situație rușinoasă, creată de Dumnezeu, dar fără ca ei să știe. Aceasta este concluzia care este implicită în textul biblic respectiv.
Într-o Grădină unde Adam și Eva erau singuri, faptul de a fi dezbrăcați nu avea cum să fie o problemă și de aceea rușinea lor nu are nici un sens, mai ales dacă Dumnezeu i-ar fi creat în acest fel. Numai după ce oamenii s-au înmulțit pe Pământ, a fi dezbrăcat în public a devenit o problemă.
Textul acesta este o explicație mitologică care vine din timpurile în care purtarea hainelor a devenit o normă și a fi dezbrăcat în public a fost considerat rușinos. Dacă această povestire ar fi adevărată, cum s-ar putea explica comportamentul anumitor triburi africane, unde oamenii trăiesc dezbrăcați în mijlocul semenilor lor? Nu sunt și acei oameni urmașii lui Adam și Eva? Nu și-au deschis și Africanii, la care se face referire, ochii, ca o consecință a păcatului de neascultare a lui Adam și Eva? Ar fi trebuit ca și acele persoane să își deschidă ochii, dacă sunt urmașii lui Adam și Eva care și-au deschis ochii, în urma consumului din roadele pomului cunoștinței binelui și răului. Toate detaliile poveștii cu Adam și Eva sunt incoerente din punct de vedere rațional.
Dacă a fi dezbrăcat ar fi fost rușinos, Dumnezeu i-ar fi îmbrăcat pe oameni din momentul creației lor. Dumnezeu nu a considerat că oamenii erau într-o situație rușinoasă, fiind dezbrăcați, și dacă primii oameni nu ar fi căzut în păcat, după logica textului din cartea Facerea, oamenii ar fi rămas dezbrăcați pentru eternitate.
Biblia ne spune că primii oameni ar fi deschis ochii după căderea lor în păcat. Aceasta este o afirmație foarte ciudată și presupune că până la căderea în păcat ei au avut ochii închiși din punct de vedere moral. Dacă lucrurile ar fi stat așa cum spune Biblia, atunci nu s-ar putea vorbi de o înaltă moralitate sau o spiritualitate elevată a primilor oameni, înainte de căderea lor în păcat. A fi într-o situație proastă, fără să realizezi acest lucru, nu este o dovadă de moralitate înaltă, ci de inconștiență. Starea morală a primilor oameni, după descrierea Bibliei, a fost deplorabilă încă înainte de căderea lor în păcat.
În același timp, dacă primii oameni au avut „ochii morali” închiși, așa cum spune cartea Facerea, până la căderea lor în păcat, ei nu puteau să fie responsabili pentru răspunsul pe care l-au dat ispitei șarpelui, prin urmare ei nu trebuiau să fie pedepsiți pentru răspunsul lor. Cu „ochii morali” închiși ei nu ar fi putut să recunoască realitatea căreia trebuiau să îi facă față. Dacă este bine ca oamenii să trăiască cu ochii deschiși, din punct de vedere moral, atunci căderea în păcat a fost o necesitate.
Pentru motive necunoscute, șarpele „înțelept” nu s-a gândit că ispitindu-i pe oameni să mănânce prima dată din pomul vieții ar fi creat probleme mult mai mari lui Dumnezeu, decât consumul din fructele pomului cunoașterii. În acest caz, șarpele nu s-a dovedit a fi un strateg prea bun deoarece dacă primii oameni ar fi mâncat mai întâi din pomul vieții aceasta ar fi oferit oamenilor un timp infinit pentru a ajunge la pomul cunoștinței binelui și răului. Accesul la pomul vieții ar fi fost liber și a fost blocat numai după căderea primilor oameni în păcat. Primele 11 capitole ale cărții Facerea nu descriu lumea reală, ci prezintă o lume legendară.
Cartea Facerea prezintă două persoane, pe Adam și Eva, care ar fi adoptat o atitudine eroică. Ei ar fi fost foarte curajoși și pentru ei cunoașterea ar fi fost mai importantă decât viețile lor. Ei ar fi fost gata să își asume riscuri foarte mari pentru a dobândi cunoașterea binelui și a răului și nimic nu poate să fie mai demn de admirat decât această atitudine a lor, atâta vreme cât această cunoaștere era foarte importantă pentru ei.
În istoria Creștinismului mulți oameni de știință au trebuit să își sacrifice viața în căutarea cunoașterii. Cunoașterea binelui și a răului și cunoașterea științifică sunt inseparabile. Metaforic, totul a pornit atunci când Adam și Eva au acceptat moartea ca preț pentru setea lor de cunoaștere. Din nefericire Biserica, prin reprezentanții ei, nu a considerat că povestirea lui Adam și Eva este doar o legendă, ci a evaluat-o ca fiind exactă din punct de vedere istoric și aceasta a justificat, în trecut, atitudinea ei ostilă față de cunoașterea științifică. Până la urmă, Dumnezeu ar fi pedepsit pe oameni pentru setea lor de cunoaștere, în conformitate cu cartea Facerea, și de aceea reprezentanții Bisericii ar fi fost îndreptățiți să facă același lucru, pedepsind orice efort îndreptat către cunoașterea științifică. Aceasta ne arată că fanteziile din cartea Facerea nu sunt o eroare nevinovată, ci ele au avut o influență determinantă în istoria omenirii, la un moment dat.
Ce interes ar fi avut șarpele să deschidă ochii oamenilor? A vrut el să inițieze o revoluție a cunoașterii și avea nevoie de oameni pentru aceasta? În realitate, a existat o astfel de revoluție și câteodată autoritățile religioase s-au opus ei, dorind să impună asupra cunoașterii învățăturile lor rigide.
A vrut șarpele să îi ia pe oameni aliați în lupta sa împotriva lui Dumnezeu? Șarpele nu s-a ferit să îi sfătuiască pe oameni să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului, deci el le-a dat posibilitatea oamenilor să acționeze conform conștiinței lor, fiind informați asupra realități. Lucrul acesta este surprinzător deoarece dacă Dumnezeu reprezintă binele și șarpele este întruchiparea răului atunci interesul șarpelui ar fi fost ca oamenii să nu descopere acest lucru pentru a nu alege binele în defavoarea răului. Această idee este consolidată și de observația că Dumnezeu ar fi vrut ca oamenii să asculte de El fără să cunoască binele și răul, adică fără să știe dacă se supun unei autorități bune sau uneia rele. Așa cum am mai arătat, cartea Facerea tinde să îl prezinte pe Dumnezeu într-o lumină negativă, în ciuda faptului că ea și-a dobândit un loc important în cadrul dogmelor și doctrinelor religioase.
Ce concluzie generală, cu consecințe morale, poate să fie desprinsă din textele cărții Facerea, capitolul 3? Dumnezeu ar fi dorit să ascundă informații față de oameni, deoarece cunoașterea ar fi deșteptat omenirea, determinând-o să pună întrebări incomode. Alternativa la cunoaștere ar fi fost ascultarea oarbă de Dumnezeu. În logica cărții Facerea, capitolul 3, pomul cunoștinței binelui și răului ar fi fost o barieră pusă de Dumnezeu în interesul Său, nu pentru beneficiul omenirii, deoarece pentru primii oameni necunoașterea binelui și a răului nu ar fi prezentat nici un avantaj. Se înțelege că în realitate Dumnezeu nu ar fi făcut niciodată așa ceva, dar acesta este mitul fundamental al unor religii și trebuie să știm ce ne spune el cu adevărat.
Poate că o forță extraterestră ar fi preferat ca oamenii să poată fi folosiți numai pentru muncă, de exemplu, pentru extracția de minereuri rare, despre care Biblia amintește atunci când se referă la Grădina Eden. Extratereștrii nu ar fi avut nici un interes ca oamenii să își dezvolte conștiințele prin cunoașterea diferenței dintre bine și rău și astfel s-a născut povestirea despre Adam și Eva și despre pomul cunoașterii. Această povestire își are rădăcinile în poveștile babiloniene care vorbesc mai clar despre vizita unei civilizații extraterestre pe Pământ. Iată ce ne spune textul biblic:
„10. Şi din Eden ieşea un râu, care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe. 11. Numele unuia era Fison. Acesta înconjură toată ţara Havila, în care se află aur. 12. Aurul din țara aceea este bun; tot acolo se găseşte bdeliu şi piatra de onix. 13. Numele râului al doilea este Gihon. Acesta înconjură toată ţara Cuş. 14. Numele râului al treilea este Tigru. Acesta curge prin fața Asiriei; iar râul al patrulea este Eufratul. 15. Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.” (Facerea 2; 10-15)
Nu este exclus ca reprezentanții unei civilizații extraterestre să fi venit pe Pământ pentru a căuta minerale care nu se găsesc cu ușurință în univers și pentru extracția lor s-ar fi folosit de oameni, după ce ar fi operat anumite modificări genetice asupra unor primate superioare. Aceasta ar fi fost o formă de creație a oamenilor care s-ar fi produs altfel decât ne spune Biblia. Poate că urme ale unei astfel de întâmplări au rămas și s-au reflectat în mitologiile mai multor civilizații antice și au ajuns și pe paginile Bibliei. Dacă nu ar fi fost așa, atunci ar fi foarte greu de explicat ce caută enumerarea unor minerale în cartea Facerea, alături de mențiunea că omul a fost pus în Grădina Eden ca s-o lucreze și s-o păzească. De cine trebuia să păzească omul Grădina dacă existau numai doi oameni pe pământ? Mai degrabă, ar fi fost nevoie să o păzească dacă ar fi existat mai multe entități interesate de bogățiile minerale pe care le conținea.
Ici și colo, Biblia ne oferă anumite elemente care să ne permită să tragem concluzia că Dumnezeu în V.T. ar fi fost reprezentantul sau reprezentanții unei civilizații extraterestre. În același timp, o astfel de ipoteză este greu de dovedit și de aceea aceste observații rămân doar speculații a căror realitate însă nu poate să fie exclusă. În orice caz, dacă Dumnezeu există dar nu a făcut lumea așa cum ne spune cartea Facerea, atunci trebuie să ne așteptăm la un alt mod prin care El a interacționat în trecut cu omenirea.
Există o inadvertență evidentă între dogma potrivit cu care Dumnezeu cunoaște viitorul și dogma după care El iubește oamenii, deși ambele dogme sunt fundamentale pentru Creștinism. Dacă Dumnezeu cunoaște viitorul, aceasta înseamnă că El a prevăzut și căderea oamenilor în păcat. Nu a prevăzut-o doar ca pe o posibilitate, ci a cunoscut-o cu certitudine. Dumnezeu ar fi știut că, în lipsa cunoștinței binelui și răului, oamenii nu erau pregătiți să treacă de încercarea la care El i-ar fi supus. Natura primilor oameni ar fi fost mai puternică decât mințile lor imature de aceea ei ar fi acționat conform cu natura lor și nu ascultând glasul unei înțelepciuni care le lipsea. În aceste condiții, existența iadului, despre care se spune că va fi populat de miliarde de oameni, este o contrazicere a dragostei lui Dumnezeu pentru omenire.
Cu alte cuvinte, Dumnezeu a creat omenirea știind dinainte că cei mai mulți oameni care se vor naște pe Pământ vor suferi veșnic în iad. Dragoste pentru câțiva și ură pentru cei mai mulți înclină balanța către ură nu către dragoste. Un astfel de Dumnezeu nu este nici generos și nici plin de dragoste ci este mai degrabă sadic. Aceasta nu înseamnă că așa este Dumnezeu, ci ne arată doar care sunt consecințele raționale ale unei analize temeinice a textelor biblice.
Imaturitatea lui Adam și Eva se poate observa după motivarea deciziei de a mânca din fructul oprit:
Cei doi nu au luat în considerare consecințele negative ale alegerii lor, nu au pronunțat cuvântul moarte și nu au dezbătut între ei interdicția pusă de Dumnezeu de a mânca din acel pom. Ei nu au pus în balanță avantajele și dezavantajele alegerii lor. Cel mai serios argument a fost că rodul pomului era vrednic de dorit, pentru că dădea ştiinţă. Femeia a fost impresionată de aparența fructului, în primul rând, în același fel în care copii sunt entuziasmați de ceea ce văd. Cu toată imaturitatea ei, femeia a intuit nevoia ei de știință.
În tradiția iudeo-creștină, Dumnezeu este prezentat cu o mare responsabilitate asupra Sa, și anume aceea de a fi creat un mediu generator de suferințe și tragedii fără sfârșit care vor culmina cu suferințe veșnice pentru majoritatea populației planetei noastre. Lucrul acesta este trecut cu vederea de către credincioși, atunci când ei se gândesc că Dumnezeu este Creatorul universului și că dacă ar fi putut crea o lume mai bună, mai mult ca sigur că ar fi creat o astfel de lume. Când reflectează în acest fel, credincioșii uită că potrivit dogmelor și doctrinelor creștine Dumnezeu este considerat a fi Atotputernic și că dacă ar fi vrut să creeze o lume mai bună, nimic nu l-ar fi putut împiedica să o facă. Povestirile despre creație, din cartea Facerea, conțin relatările a nenumărate slăbiciuni și inadvertențe care ar fi dus la desfășurările dramatice din istoria Pământului. Cunoscând viitorul, Dumnezeu ar fi trebuit să știe că primii oameni nu erau pregătiți să reziste ispitei șarpelui, dar contrar acestei cunoașteri El ar fi plantat pomul cunoștinței binelui și răului în Grădina Eden.
În conformitate cu Biblia, Dumnezeu a creat șarpele, împreună cu toate celelalte animale, știind că șarpele va deveni vehiculul răului. Nu era greu de anticipat așa ceva dacă revolta lui Satan s-ar fi produs deja în Împărăția lui Dumnezeu. Crearea omului ar fi fost de la început sub semnul dezastrului, dacă i se permitea lui Satan să intre în relație directă cu primii oameni, și conform Bibliei i s-a permis. Desigur că un Dumnezeu grijuliu s-ar fi îngrijit ca Satan să nu aibă acces la oamenii care ar fi fost creați de puțin timp, dar cartea Facerea ne spune că El nu ar fi acordat atenție acestui lucru. Dumnezeu ar fi lăsat lucrurile să decurgă de la sine, nu le-ar fi împiedicat deznodământul în nici un fel, cu toate că El crease un șarpe care putea vorbi și îi putea ispiti pe oameni. Dumnezeu a creat șarpele vorbitor ca să devină un instrument la îndemâna lui Satan. Altfel pentru ce l-ar fi creat? Alte animale nu vorbesc dar acel șarpe era pregătit pentru ca Satan să îi poată ispiti pe oameni. Cartea Facerea îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind Acela care a pregătit cu grijă toate elementele pentru căderea primilor oameni. Acesta este un motiv pentru care primele 11 capitole din cartea Facerea nu pot să fie considerate că sunt inspirate de Dumnezeu, cu toate consecințele teologice care decurg din această afirmație.
Oare de ce nu i-a lăsat Dumnezeu pe oameni să decidă singuri ce vor face, în legătură cu pomul cunoștinței binelui și răului, fără să fie ispitiți de Satan? Dacă povestirea ar fi fost adevărată mai mult ca sigur că i-ar fi lăsat, dat fiind că un Dumnezeu generos nu i-ar fi ispitit pe oameni, tentându-i să greșească. Prin crearea șarpelui, Dumnezeu l-a ajutat pe Satan să îi ispitească pe oameni. În sistemul juridic, cineva care procură mijloacele pentru ca o altă persoană să săvârșească o acțiune ilegală devine complicele acelei persoane. Dumnezeu, în baza a ceea ce susține Biblia, ar fi fost complice la ispitirea omului. Aceasta nu înseamnă că așa s-au întâmplat lucrurile în lumea reală, dar ne arată cât de lipsite de orice sens sunt povestirile despre creație din Biblie.
Mergând pe firul logicii putem să constatăm că mai toate povestirile bibice despre creație ne conduc la niște consecințe care din punct de vedere logic sunt absurde, adică la situații și atitudini care nu se potrivesc nici cu realitatea înconjurătoare și nici cu imaginea pe care o avem în conștiințele noastre despre Dumnezeu. De exemplu, un Dumnezeu drept nu putea să genereze toate condițiile pentru ca primii oameni să cadă în păcat și în același timp să condamne la pedeapsa veșnică a iadului miliarde de oameni. Se poate crede și că Dumnezeu nu este drept, dacă în loc să îi ajute pe oameni să nu greșească, El i-ar fi împins să cadă în păcat, ca apoi să îi pedepsească pentru această cădere. Dar dacă o astfel de concluzie ar corespunde cu realitatea, nedreptatea ar fi și mai gravă dacă Dumnezeu i-ar condamna pe oameni să sufere veșnic în iad. Oricum ar sta lucrurile, istorisirile despre creație, din Biblie, duc la concluzia absurdă că Dumnezeu este nedrept.
Adam și Eva nu au murit în ziua în care au mâncat din roadele pomului cunoștinței binelui și răului, deci șarpele a avut dreptate și Dumnezeu a greșit. Primii oameni nu au murit nici fizic și nici spiritual.
Dumnezeu a zis:
„17. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facerea 2; 17)
Șarpele a zis:
„4. Atunci şarpele a zis către femeie: "Nu, nu veţi muri!” (Facerea 3; 4)
Dacă Adam și Eva ar fi murit în ziua în care Biblia ne spune că au mâncat din fructul oprit nu ar fi existat omenirea așa cum o cunoaștem astăzi și astfel oamenii nu ar fi trebuit să suporte atâtea suferințe și atâta moarte. Dacă Dumnezeu și-ar fi ținut promisiunea, așa cum ar fi trebuit, aceasta ar fi oprit ca miliarde de ființe umane să ajungă în iad și să sufere pentru veșnicie. Din nefericire, în conformitate cu Biblia, Dumnezeu și-ar fi încălcat promisiunea, cu consecințe tragice. Este greu de acceptat ca adevărată afirmația că Dumnezeu a avut de la început intenția să salveze pentru rai un număr mic de persoane și că, în același timp, a fost de acord ca un număr uriaș de locuitori ai Pământului să sufere pentru veșnicie în iad și totuși aceasta este exact ce ne spune Biblia. Dacă Dumnezeu este Atotștiutor, atunci El a știut dinainte ce urmează să se întâmple în viitor și care sunt consecințele creației Sale. Un om alege din pădure lemnul cel mai bun pentru creația sa și ce îi prisosește folosește pentru foc. La Dumnezeu ne-am aștepta la cu totul altceva, când este vorba despre destinul veșnic al oamenilor, cu atât mai mult cu cât oamenii nu sunt lemne care să fie aruncate cu ușurință în flăcările iadului veșnic. Scrierile biblice despre creație reflectă natura umană și modul de a gândi omenesc, cu privire la autoritate și la modul de exercitare a acesteia, ele nu au ca sursă o Conștiință superioară care să îi iubească pe oameni și chiar pe cei care ar putea fi considerați dușmani sau ostili Lui.
Scriitorii biblici ai creației au folosit datele realității istorice din timpul vieții lor și au construit o poveste care să ducă la aceste date fără nici un respect pentru cum au stat cu adevărat lucrurile sau cum ar fi trebuit să stea dacă universul ar fi fost cu adevărat creat de un Dumnezeu care este, în același timp, rațional și drept dar și generos. De aceea miturile create de ei sunt foarte departe de istoria reală dar și de imaginea unui Dumnezeu care întruchipează valori pozitive într-un mod absolut. Cu alte cuvinte, miturile biblice ale creației reprezintă un compromis cu realitatea dar și cu spiritualitatea autentică.
Dumnezeu ar fi putut crea alți oameni, după ce primii oameni au căzut în păcat, și acești înlocuitori ai primilor oameni ar fi avut o nouă șansă să îl asculte pe El și să nu mănânce din pomul cunoașterii. Cu toate acestea, Dumnezeu, în viziunea biblică, a preferat să îi păstreze în viață pe Adam și Eva și să le permită să dea viață la nenumărați candidați pentru iad și la puțini aleși pentru rai. De ce ar fi făcut Dumnezeu așa ceva? Chiar dacă nu putem să intrăm direct în mintea lui Dumnezeu din cartea Facerea, putem să ne formăm o părere dacă analizăm rațiunile care puteau să stea la baza unei astfel de decizii. Probabil că orice înlocuire a lui Adam și Eva cu alte ființe umane, în aceleași condiții, ar fi dus la aceeași situație. Dacă nu ar fi avut discernământ moral, necunoscând binele și răul, orice ființă umană ar fi procedat la fel ca și Adam și Eva, adică s-ar fi lăsat motivat de natura sa curioasă. O repetare a eșecului cu Adam și Eva nu ar fi fost deloc favorabilă lui Dumnezeu.
Unele învățături creștine susțin ideea că Dumnezeu poate să facă ce vrea, fără să țină cont de nimic. Cu toate acestea, dacă Dumnezeu are respect pentru principii și pentru dreptate, El nu face ce vrea ci ceea ce este în acord cu aceste principii și cu dreptatea.
Lupta împotriva răului nu poate fi dusă de cineva care nu poate să îl identifice. Cu alte cuvinte, numai cine cunoaște diferența dintre bine și rău poate să aleagă eficient binele în detrimentul răului. Prin urmare, cunoașterea binelui și răului i-ar fi ajutat pe oameni să adopte binele prin înțelegerea efectelor dăunătoare ale răului deci a considera că aspirația oamenilor de a cunoaște binele și răul este rădăcina tuturor relelor, așa cum lasă să se înțeleagă cartea Facerea, este o idee dăunătoare pe care o promovează textele biblice.
Povestea lui Adam și Eva este absurdă din orice unghi am privi-o. De exemplu, care ar fi fost soarta șarpelui dacă primii oameni ar fi rezistat ispitei lui? Este evident că șarpele nu ar fi renunțat niciodată să îi atragă pe oameni de partea lui și se poate vedea lucrul acesta din exemplul lui Cain. Singura șansă de a rezista ispitelor șarpelui ar fi fost ca, mai întâi, oamenii să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului și după aceea ei ar fi putut să îl identifice pe șarpe ca pe un promotor al răului. În Biblie, desfășurarea evenimentelor s-a petrecut pe dos. Mai întâi ar fi trebuit ca oamenii să știe că șarpele are gânduri rele și numai după aceea ei ar fi putut să reziste ispitei sale dar lucrul acesta ar fi fost imposibil dacă primii oameni nu mâncaseră încă din pomul cunoașterii.
Introducerea unor oameni nevinovați între două forțe mult mai puternice decât ei, adică Dumnezeu și șarpele, forța binelui și forța răului, și cerința de a alege între cele două, este o acțiune în sine imorală. Bătălia între bine și rău ar fi făcut până la urmă, în mod inevitabil, victime umane, în condițiile în care oamenii ar fi rămas ignoranți în ceea ce privește deosebirea dintre ceea ce este bine și ceea ce este rău.
Astfel după cum sunt interpretate, în mod obișnuit, textele biblice, se consideră că înainte ca șarpele să o ispitească pe Eva, ar fi răbufnit în Împărăția lui Dumnezeu o revoltă, în care un înger numit Satan s-ar fi revoltat împotriva lui Dumnezeu. Din acest motiv, Dumnezeu, care este perceput ca o întruchipare a binelui, deoarece El este considerat a fi Creatorul universului, și Satan, cel care contestă acest bine, au început un război cosmic care durează până în zilele noastre.
Cei mai mulți explică revolta lui Satan prin mândria lui. Lucrurile nu sunt așa de simple. Dacă s-ar fi revoltat doar Satan, atunci explicația aceasta ar putea fi suficientă, dar lui i s-au alăturat o treime din toți îngerii lui Dumnezeu, ființe inteligente, care ar fi trebuit să aibă motivele lor pentru a se alătura unei asemenea revolte și pentru a își periclita viața veșnică.
Exista sau nu un motiv de revoltă împotriva lui Dumnezeu? Nu a fost posibil ca Satan plus o treime din îngerii lui Dumnezeu să se revolte împotriva Lui fără absolut nici un motiv. O astfel de revoltă ar fi fost echivalentă cu oricare altă revoltă împotriva autorității, atunci când exercițiul puterii devine de nesuportat pentru supuși. Trebuie să ne întrebăm însă dacă Împărăția lui Dumnezeu se bazează pe exercitarea puterii asupra îngerilor sau pe o dragoste profundă care conduce la o libertate absolută.
Biblia promovează ideea unei lupte pentru putere între Dumnezeu și Satan dar eu voi încerca să demonstrez că o astfel de bătălie este incompatibilă cu imaginea unui Dumnezeu iubitor, deci și această bătălie cosmică reprezintă tot un mit sau o serie de mituri care nu pot să aibă legătură cu realitatea. Ca mai întotdeauna, Biblia se înșeală și Dumnezeu este mult superior față de ceea ce ne spun textele din cartea Facerea. Mai mult, interpretarea clasică a luptei dintre bine și rău, dintre Dumnezeu și Satan, face mari deservicii imaginii Lui, deoarece îl prezintă ca pe un monarh absolut, un lider căruia toată lumea trebuie să i se supună necondiționat, de care fiecare trebuie să asculte orbește. Această imagine omoară credința în Dumnezeu la multe persoane care nu pot să accepte această reprezentare falsă.
Dacă Dumnezeu reprezintă absolutul, atunci El este absolutul în bine și lucrul acesta nu se reflectă în primele 11 capitole ale cărții Facerea. Dacă Dumnezeu ar fi doar denumirea pentru o civilizație extraterestră, după cum dau de înțeles textele sumeriene, extratereștrii nu ar avea, în mod necesar, caracteristici absolute, cum ar fi bunătate absolută.
Dumnezeu, așa cum este perceput de către învățătura creștină, are ca esență dragostea necondiționată și nu exercițiul puterii absolute. Dumnezeu este mult deasupra a ceea ce ne spune Biblia despre El și de multe ori ce ne spune ea este chiar dăunător imaginii Lui, deci credinței în El. Dacă nu din Biblie, atunci de unde putem să îl cunoaștem pe Dumnezeu? Biblia nu trebuie văzută ca un tot unitar, deoarece ea este o colecție de texte cu valoare spirituală foarte diferită. În Biblie se găsesc și texte care ne pot ajuta să îl cunoaștem mai bine pe Dumnezeu, de exemplu, învățăturile lui Isus (Iisus). Dumnezeu poate fi cunoscut, de asemenea, din experiența personală a fiecărui credincios și a fiecărei credincioase cu El și din rezultatele studiului naturii, pe care le găsim în concluziile oferite de știință.
Trebuie de asemenea semnalat că prima carte a Bibliei este foarte ambiguă în ceea ce privește identificarea reprezentantului binelui și pe cel al răului, atât este de imprecisă încât inversează de fapt rolurile între cele două atitudini morale. Pe de o parte, avem pe Dumnezeu care face afirmații care nu se traduc în fapte, pe de altă parte, îl avem pe Satan, care le spune oamenilor numai adevărul, și care le recomandă să aleagă cunoașterea, cea care le îmbunătățește statul moral și îi ajută să evolueze ca ființe conștiente.
Cine este bun și cine este rău, din perspectiva cărții Facerea? Dacă adăugăm și afirmația că Dumnezeu ar fi ucis 99,99% din populația planetei prin Potop, cu toate că lumea a fost după acel eveniment cel puțin tot atât de rea ca și înainte, atunci apare clară tendința scriitorilor cărții Facerea de a privi divinitatea ca pe ceva ostil umanității și pe șarpe ca pe un aliat al oamenilor.
Oricât de puțin acceptabilă ar fi această afirmație, în ochii unora, se poate totuși observa, în miturile biblice despre creație, o continuitate a altor mitologii în care divinitățile sunt rele și în nici un caz bune. Următorul citat clarifică acest aspect:
„Crime, răpiri și torturi sunt doar unele dintre lucrurile teribile săvârșite de zei în mitologia greacă. Astăzi a devenit obișnuit ca cititorii să se întrebe dacă acei zei au fost cu adevărat buni și măreți. Adevărul este că deși unii dintre ei au ajutat anumiți eroi în diferite mituri, ei erau de asemenea renumiți ca fiind egoiști și foarte aroganți.” (ref. 111)
Dumnezeu generos și iubitor, este un concept care a apărut mai târziu în tradiția iudeo-creștină, mai întâi El a fost exigent cu oamenii, impunându-le legile Sale și pedepsindu-i pentru nerespectarea lor.
În religia ebraică numele „satan” este folosit de multe ori ca un substantiv comun și se traduce ca „adversar” sau „acuzator”. Prin urmare „satan” nu apare în primul rând ca numele unei anumite persoane, ci ca denumirea unei categorii de persoane. În Biblia ebraică denumirea „satan” apare de nouă ori, de cinci ori pentru a descrie un oponent uman, militar, politic sau legal și de patru ori cu referință la o ființă divină. În câteva cazuri, „satan” nu acționează ca o ființă independentă de Dumnezeu, ci primește instrucțiuni de la El, cum este de exemplu cazul în cartea lui Iov. (Cartea lui Iov 1; 12) Mitul lui Satan s-a construit în timp și nu există motive temeinice pe baza cărora să credem că scriitorii cărții Facerea au avut în vedere epopeea cosmică a luptei dintre bine și rău, atunci când au scris despre ispitirea Evei de către șarpe. Legătura dintre șarpele din cartea Facerea și Satan care ar fi căpetenia îngerilor decăzuți s-a realizat mult mai târziu, dar există și părerea că Biblia nu face deloc această relație. (ref. 112)
După ce am făcut aceste precizări, să încercăm să ne imaginăm ce ar fi putut să determine o revoltă împotriva lui Dumnezeu, Creatorul universului și al omenirii, Cel care este Atotputernic, Atotprezent și Atotștiutor. Dacă nu vom găsi nici o posibilitate rațională pentru o astfel de revoltă, va trebui să concludem că miturile biblice nu fac decât să transpună clasica bătălie dintre bine și rău pe care o găsim în mitologia altor popoare, de exemplu, în cultura persană, popoare cu care Evreii au avut legătură de-a lungul istoriei lor și care i-au precedat în ceea ce privește descrierea bătăliei cosmice dintre bine și rău.
Percepția unei anumite imperfecțiuni a dragostei lui Dumnezeu, ar fi determinat o treime din îngerii Lui să se distanțeze de El. Cum se poate cineva revolta împotriva unei dragoste perfecte? Nimeni nu poate să se revolte dacă asupra lui sau a ei se revarsă o dragostea perfectă. Revolta vine dintr-o atmosferă insuportabilă, impusă de o autoritate, nu dintr-una de acceptare, generată de dragoste. Prin urmare, mitul revoltei lui Satan implică un Dumnezeu autoritar, căci acolo unde nu există autoritate nu poate să existe o reacție împotriva autorității.
M-am întrebat întotdeauna ce argumente ar fi folosit Satan, în confruntarea sa cu Dumnezeu? Cum ar fi putut Satan să convingă o treime din îngeri să se întoarcă împotriva lui Dumnezeu, dacă lucrul acesta s-a întâmplat cu adevărat? Dacă nici măcar îngerii, o parte din ei, care l-au cunoscut personal pe Dumnezeu, nu au rămas fideli Lui, atunci ce pretenții se poate avea de la oameni, care nu sunt atât de sfinți ca și îngerii, și care nu îl cunosc pe El atât de îndeaproape? Este o mare dilemă. Cineva ar putea să răspundă că, două treimi din îngeri au rămași totuși fideli lui Dumnezeu dar această constare nu răspunde la întrebarea fundamentală.
Îngerii din cer au fost creați de Dumnezeu, l-au cunoscut pe El printr-o experiență directă cu El, au simțit dragostea Lui pentru ei, dar, în ciuda acestor lucruri, ei ar fi fost convinși de Satan să îl urmeze pe el. În loc să simtă repulsie față de mândria lui Satan, o treime din îngerii lui Dumnezeu ar fi simțit că trebuie să se îndepărteze de El. Aceasta este esența înțelegerii Bibliei, lupta dintre bine și rău. Nu oamenii au generat lupta dintre bine și rău în univers, ei doar au ajuns la mijloc între două forțe care se confruntau între ele. În mod cu totul greșit, oamenii sunt priviți ca fiind cauza pentru care lumea a devenit mai rea, dar conform Bibliei, oamenii au căzut victime ale acestei bătălii cosmice, când încă se aflau într-o stare de inocență.
Ce argumente ar putea să folosească o persoană, pentru a convinge pe altcineva care a experimentat bunătatea și frumusețea lui Dumnezeu, să schimbe aceste valori pentru orice altceva? Dumnezeu este dragoste, în conformitate cu anumite texte ale Bibliei, și cine ar schimba dragostea pe ură și, cel mai important, pe baza căror argumente? Acest conflict, implicit în Biblie, pune în discuție relația dintre Dumnezeu și creația Sa. Această presupusă inabilitate a lui Dumnezeu de a reține dragostea unei treimi din îngerii creați de El ridică multe semne de întrebare atunci când se pun în discuție natura Sa și atributele Sale.
Nu a fost dragostea lui Dumnezeu suficientă pentru îngeri? Au dorit îngerii altceva decât dragostea lui Dumnezeu, de exemplu cunoașterea? Nu este dragostea valoarea supremă a Împărăției lui Dumnezeu? Apostolul Pavel ne spune că din cele trei, credința, nădejdea și dragostea, cea mai mare este dragostea. (1 Corinteni 13; 13) Nu a fost dragostea lui Dumnezeu destul de evidentă pentru îngeri? Nu au fost ei fericiți cu ea? Este greu de conceput răspunsuri negative la aceste întrebări. Pentru un înger, a renunța la dragostea lui Dumnezeu și a fi convins de niște promisiuni făcute de Satan ar fi presupus niște argumente foarte solide împotriva Lui, pe care diavolul ar fi fost în măsură să le formuleze. Care ar fi fost aceste argumente, avansate de diavol? Putem numai să speculăm, atâta vreme cât nici un om nu a fost martor la aceea dezbatere, dar mai putem și să vedem ce ne spune Biblia, atât de puțin cât ne spune aceasta, și mai ales, putem să tragem concluzii și din omisiunile textelor biblice în legătură cu această temă.
Putem, de exemplu, să ne gândim că Satan le-ar fi oferit și îngerilor cunoașterea binelui și a răului. De unde ar fi cunoscut Satan diferența dintre bine și rău? Singurul despre care ni se spune că a cunoscut diferența dintre bine și rău, înainte de episodul din Grădina Eden, a fost Dumnezeu. Cu toate acestea, înainte de a îi ispiti pe oameni, șarpele a dovedit că știe câte ceva despre pomul vieții, atunci când i-a explicat femeii care sunt consecințele pentru cine mănâncă din roadele sale. Când și de la cine a aflat Satan despre diferența dintre bine și rău? Biblia nu răspunde la această întrebare și „tăcerea” ei ne poate determina să credem că întreaga mitologie legată de revolta lui Satana este pură fantezie.
Se pare că întreaga desfășurare a istoriei omenirii este legată de planul lui Dumnezeu care va avea ca și consecință salvarea unora și condamnarea celor mai mulți la suferințe veșnice în iad. În orice caz, cei mai mulți comentatori creștini vorbesc despre acest plan de mântuire. Acest plan are însă rădăcini mult mai adânci și îi privește nu numai pe oameni dar și pe îngeri, în egală măsură.
De ce nu l-a omorât Dumnezeu pe Satan, imediat după ce acesta s-a revoltat împotriva Lui? Dumnezeu nu i-a omorât pe primii oameni, după ce au mâncat din fructul oprit, și nici pe îngerii care s-au revoltat împotriva Lui. El a conceput un plan care să elimine răul din Împărăția Sa urmând ca judecata celor vinovați să se facă la sfârșitul istoriei omenirii.
Pentru ca acest plan să reușească, Satana trebuia să își demonstreze teoriile punându-le în practică. În același timp, Dumnezeu trebuia să arate că El este sursa binelui și că ceea ce propunea diavolul era cauza răului și a nefericirii ființelor create. Parabola pe care o prezintă citatul de mai jos mi se pare foarte reprezentativă:
„Să ne imaginăm un profesor care le spune studenților săi cum să rezolve o problemă dificilă. Un student inteligent și rebel afirmă că modul de rezolvare a problemei de către profesor este greșit. Insinuând că profesorul nu este capabil, acest rebel insistă că el cunoaște un mod mult mai bun de a rezolva problema. Anumiți studenți se gândesc că studentul are dreptate și devin și ei rebeli. Ce va face profesorul? Dacă el îi dă pe studenții rebeli afară din clasă, care va fi efectul asupra celorlalți studenți? Nu vor crede ei că studentul rebel și cei care l-au urmat au dreptate? Toți ceilalți studenți din clasă ar putea să își piardă și ei respectul pentru profesor, gândindu-se că îi este frică să nu fie dovedit că este în eroare. Dar … să presupunem că profesorul îi permite rebelului să arate clasei cum ar rezolva el problema.” (ref. 113)
Profesorul îl simbolizează pe Dumnezeu, elevul rebel pe Satan și elevii care sau alăturat lui sunt o metaforă pentru o treime din îngerii din cer. Se înțelege că decizia de a îl lăsa pe elevul rebel să își facă demonstrația este cea mai înțeleaptă decizie cu putință. Cât privește pe Satan, el a fost lăsat să își facă propria sa demonstrație. Scena acestei demonstrații este Pământul și scenariul ei este chiar istoria omenirii. Punctul culminant al acestei demonstrații îl reprezintă moartea Fiului lui Dumnezeu Isus (Iisus) pe cruce, suferință și moarte care demonstrează cât de mult iubește Dumnezeu pe oameni și ce mare preț a fost gata să plătească pentru salvarea lor. În felul acesta, toate ființele create s-ar fi putut convinge că Dumnezeu este cu adevărat sursa binelui și că Satan întrunește toate trăsăturile răului.
Prin pledoaria lui în fața lui Dumnezeu și a îngerilor, Satan a semănat îndoială, chiar și în mintea celor mai devotați îngeri ai lui Dumnezeu, și această îndoială trebuia spulberată pentru a se evita pe viitor o altă revoltă.
Este evident că această demonstrație nu se putea face dacă primii oameni nu ar fi căzut în păcat și dacă Hristos nu ar fi intervenit în istorie, murind pe crucea Golgotei. Cu alte cuvinte, căderea în păcat a primilor oameni a fost o necesitate absolută pentru ca Dumnezeu să își poată demonstra dragostea pentru ființele create. Aici intervine însă o contradicție fundamentală, dacă căderea primilor oameni a fost necesară, de ce i-a mai pedepsit Dumnezeu pe aceștia în urma neascultării lor? Pedepsirea primilor oameni pare a fi un fel de strategie prin care Dumnezeu ar fi lucrat pe două planuri, unul vizibil și altul invizibil. Pe planul vizibil oamenii trebuiau să se simtă vinovați cu toate că ei nu aveau altă alternativă decât neascultarea. Această strategie este însă incorectă față de oameni. Pentru a înțelege cine suntem cu adevărat, în lumina Bibliei și cine este Dumnezeu trebuie să urmărim și planul invizibil, nu doar pe cel vizibil. Putem să facem acest lucru observând rațiunile care decurg din povestirile biblice.
Mesajul Crucii lui Isus (Iisus) este că Dumnezeu este dragoste dar îngerii căzuți probabil că nu sunt de acord cu acest mesaj. Pentru ei, Dumnezeu reprezintă o autoritate de care ei au încercat să scape. În același timp, ei au intrat sub autoritatea lui Satan care, după părerea mea, nu este de loc de dorit.
Ce se întâmplă însă cu îndoiala îngerilor care au rămas fideli lui Dumnezeu? Aceștia sunt mai greu de convins decât oamenii. Dacă au văzut distrugerile aduse de Potop sau nenumăratele genocide despre care vorbește V.T. atunci probabil că moartea pe cruce a lui Isus (Iisus) nu i-a convins că Dumnezeu este dragoste sau că El este numai dragoste. Aici apare o altă contradicție fundamentală a Bibliei și anume aceea dintre dragostea care ni se arată la Cruce și povestirile din V.T., unde Dumnezeu se arată nemilos față de diferite popoare. Câteodată, în V.T., Dumnezeu s-a arătat distrugător chiar și cu poporul evreu. Dacă la aceasta se adaugă prețul mare plătit pentru salvarea câtorva persoane, a celor aleși, adică miliarde de oameni care vor arde în iad, conform celor mai multe interpretări ale Bibliei, atunci nu văd nici un motiv pentru care îngerii rămași fideli, în urma revoltei lui Satan, s-ar declara împăcați.
O altă contradicție de netăgăduit a Bibliei este aceea dintre atotștiința lui Dumnezeu și revolta lui Satan. Fie Dumnezeu nu a prevăzut revolta lui Satan, fie a prevăzut-o dar nu a făcut nimic pentru a o împiedica. Dacă cineva susține că Dumnezeu nu putea împiedica revolta lui Satana atunci contradicția apare între atotputernicia Lui și revolta condusă de diavol.
Fiind Atotștiutor, Dumnezeu ar fi anticipat consecințele creării lui Satan și, cu toate acestea, l-ar fi creat chiar cu riscul de a zdruncina întregul univers prin revolta sa. Dacă Dumnezeu l-a creat pe Satan, fără să ia în considerare viitoarea sa revoltă, înseamnă că El este direct responsabil de existența răului în lume. Fie Dumnezeu este Atotștiutor și a știut dinainte de a se întâmpla despre revolta lui Satan, fie această revoltă a venit ca o surpriză pentru El și atunci El nu este Atotștiutor, așa cum susțin dogmele și doctrinele instituțiilor religioase.
La această dilemă, comentatorii biblici au găsit tot felul de explicații care tind să îl absolve pe Dumnezeu, așa cum este descris de Biblie, de orice răspundere în ceea ce privește apariția răului în univers. Următorul este un citat care condensează o astfel de opinie:
„Deci, Dumnezeu a știut că aceasta se va întâmpla dinainte, bineînțeles, prin urmare El a avut un motiv serios pentru a permite răul în creația Sa. În final, în ochii lui Dumnezeu trebuie că merită să creeze o lume în care El a știut că diavolul și alții se vor revolta împotriva Lui. Eu cred că Dumnezeu va realizarea un bine mai mare prin tot răul pe care diavolul îl aduce”. (ref. 114)
Dumnezeu s-ar folosi de rău pentru planurile Sale, așa cum, de exemplu, s-a folosit de Satan pentru a îl încerca pe Iov. (ref. 115) La nivelul unui mit astfel de explicații pot să pară justificate dar în termenii realității, unde oamenii suferă și mor din cauza existenței răului în lume, explicațiile de acest fel sunt ridicule.
Un Dumnezeu care nu are altă alternativă decât să folosească dialectica dintre bine și rău, pentru a își atinge scopurile, nu este perfect, așa cum este promovat de către comentatorii biblici, ci este în evoluție, tinde la un bine mai mare pentru El și pentru creația Lui. În același timp, dacă nu este perfect nu este încă Dumnezeu, în adevăratul înțeles al cuvântului. În cazul în care Dumnezeu a avut nevoie să genereze condițiile pentru apariția răului, adică l-a creat pe Satan, înseamnă că El a avut nevoie de un adversar pentru a atinge țeluri care nu au nici o legătură cu omul. Este ca și cum, de exemplu, șahul se învață jucând, dar pentru a îl juca este nevoie de un adversar. Rezultă că Dumnezeu avea nevoie de un adversar pentru a se cunoaște pe Sine mai bine, pentru a putea genera o lume în evoluție.
Dacă lucrurile stau așa, atunci primii oameni și cei care i-au urmat au fost și încă sunt victimele unei extraordinare regizări și au fost pedepsiți de Dumnezeu pe nedrept. Abordând acest subiect, mi se pare încă și mai nedreaptă soarta acelora despre care se spune că vor suferi în iad doar pentru că nu au crezut în Dumnezeu, așa cum este El descris de Biblie.
Care este binele superior, despre care spun unii comentatori că l-ar fi urmărit Dumnezeu prin crearea lui Satan? Suferința a miliarde de oameni în iad? Unii spun că Satan ar fi o unealtă la îndemâna lui Dumnezeu, pe care o folosește pentru modelarea oamenilor și pentru ca ei să ajungă să se apropie de El, atunci când sunt trecuți prin încercările vieții. (ref. 116) O astfel de afirmație echivalează cu recunoașterea falimentului planului de mântuire a lui Dumnezeu, care nu s-ar fi putut descurca singur în a îi convinge pe oameni să îl asculte și care ar fi avut nevoie de Satan pentru a își atinge țelurile.
Este important de subliniat, încă o dată, că în discuție nu este realitatea lui Dumnezeu, ci mitologia biblică care se referă la El. Miturile biblice despre revolta lui Satan și căderea oamenilor în păcat se dovedesc a fi absurde, deoarece promovează imaginea unui Dumnezeu iresponsabil care se joacă cu universul și omenirea cu prețul unor uriașe suferințe umane. Dumnezeu, așa cum ni-l prezintă miturile biblice despre revolta lui Satan, nu are nimic a face cu dragostea de oameni și este gata să sacrifice miliarde dintre ei pentru a își atinge țelurile Lui. A dovedit lucrul acesta atunci când l-a creat pe Satan, știind că se va revolta împotriva Lui, și, de asemenea, atunci când l-a creat pe om într-un climat de confruntare cosmică, știind mai dinainte că primii oameni nu erau pregătiți să reziste nici unei încercări. Realitatea lui Dumnezeu însă nu poate să fie atât de meschină și egoistă, după cum o prezintă Biblia sau alte scrieri cu caracter religios.
În cartea Facerea, capitolul 1, suntem informați că întreaga creație a lui Dumnezeu a fost foarte bună, dar în capitolul 3, al aceleiași cărți, putem să vedem că șarpele, o parte a creației Lui, a fost un reprezentant al răului. Dacă șarpele a fost creat în așa fel încât să servească ca un instrument al răului, atunci înseamnă că nu toată creația lui Dumnezeu a fost foarte bună. Dacă Satan a fost și el creat în săptămâna creației și Dumnezeu știa dinainte că se va revolta împotriva Lui, înseamnă că nu a fost totul foarte bine, deci afirmația din capitolul 1 este nejustificată.
Este foarte greșit să aruncăm întreaga responsabilitate pentru existența răului pe umerii lui Satan, deoarece acesta este doar o ființă creată și nu este responsabil pentru felul în care a fost creată. Conform Bibliei, Dumnezeu l-a creat pe Satan deosebit de ceilalți îngeri, având calități extraordinare. Oare această excelență și diferență nu invita la mândrie? Dacă Dumnezeu știa că valențele deosebite ale lui Satan vor deveni o sursă de mândrie, de ce l-a creat în acest mod? Dacă proiectul este greșit, trebuie întrebat întotdeauna proiectantul de ce a greșit. Așa zisa „taină” a mândriei lui Satan nu putea să fie o taină și pentru Dumnezeu, deoarece El cunoaște toate lucrurile.
Când s-a revoltat Satan împotriva lui Dumnezeu? Este o întrebare la care comentatorii biblici încearcă să găsească un răspuns. Robert L. Odom o citează pe Ellen G. White cu un text care se referă la acest aspect:
„Satana a fost odată un înger onorat în cer, aproape de Hristos … Dar când Dumnezeu a zis Fiului Său, „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră,” Satan a devenit gelos pe Isus. El a dorit să fie consultat în ceea ce privește formarea omului, și pentru că nu a fost, el a fost plin de invidie, gelozie și ură. El a dorit să primească cele mai înalte onoruri în cer după Dumnezeu. Până în acel moment tot cerul a fost în ordine, armonie, și supunere perfectă guvernării lui Dumnezeu. – Early Writings, p. 145.” (ref. 117)
Această interpretare plasează revolta lui Satan după crearea omului, dar nu în mod necesar după crearea femeii, având în vedere decalajul prezentat de cartea Facerea, capitolul 2. În conformitate cu capitolul 1, bărbatul și femeia ar fi fost creați în același timp. Evident că în cazul în care omenirea nu a fost creată după cum ne spune Biblia că ar fi fost creată, ci a apărut așa cum ne spune știința, prin evoluție, atunci explicațiile care leagă revolta lui Satan de crearea omului nu mai sunt justificate.
Sunt mai multe motive pentru a critica această perspectivă. În primul rând, a îl situa pe Satan imediat după Hristos este o afirmație care nu are nici un fundament biblic. În al doilea rând, a îl privi pe Satan, fără nici un fel de argumente biblice sau alte argumente, în situația de a fi consilierul lui Dumnezeu, este greșit. Nici un înger nu l-ar fi sfătuit pe Dumnezeu în legătură cu cea ce făcea El în activitatea Sa. Din acest motiv, Satan nu putea să se aștepte să fie consultat în legătură cu crearea omului. Prin urmare, nici un înger nu ar fi fost întrebat în legătură cu nimic din ceea ce privește guvernarea universului, deoarece Dumnezeu lucrează totul doar „potrivit sfatului voii Sale” și lucrul acesta îl aflăm scris în Biblie:
„11. Întru Care şi moştenire am primit, rânduiţi fiind mai înainte - după rânduiala Celui ce toate le lucrează, potrivit sfatului voii Sale, -12. Ca să fim spre lauda slavei Sale, noi cei ce mai înainte am nădăjduit întru Hristos.” (Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel 1; 11-12)
Dumnezeu nu l-ar fi întrebat pe Satan dacă să îl creeze sau nu pe om, mai ales că, după părerea mea, putem deduce din Biblie, despre crearea omului, că aceasta s-ar fi produs după revolta lui Satan. Oamenii au fost creați din cauza revoltei lui Satan, iar lucrurile nu s-ar fi întâmplat pe dos, adică revolta nu s-ar fi produs din cauza creării oamenilor. În orice caz, Dumnezeu putea să creeze ce dorea, fără să întrebe pe nimeni, și Satan nu avea nici un motiv să se plângă de acest lucru și să îl transforme într-un argument cu care să convingă o treime din îngeri să îl urmeze.
Fiind o ființă creată de Dumnezeu, Satan nu ar fi avut nimic de spus despre ceea ce a fost creat în săptămâna creației, fie îngeri, fie oameni, fie animale sau plante. Nu se poate în nici un fel accepta rolul de sfătuitor a lui Dumnezeu, exersat în timpul creării universului și al umanității. De asemenea, alăturarea lui Satan cu Hristos, Acela care este considerat a fi una dintre cele trei Persoane ale lui Dumnezeu nu are de asemenea nici un sens.
Care este viziunea islamică despre revolta lui Satan? În această viziune Satan s-a revoltat deoarece i s-a cerut să se închine omului creat de Dumnezeu, dar el îl privea pe om cu dispreț întrucât se considera o ființă superioară omului. (ref. 118)
Cu toate acestea Biblia ne spune că singura Persoană căreia trebuie să ne închinăm este Dumnezeu și că este interzisă închinarea față de făptură, inclusiv față de om, fiind admisă numai închinarea față de Făcător. (Matei 4; 10; Romani 1; 25; Apocalipsa 19; 10)
Personal, nu cred că Satan s-ar fi supărat fiindcă nu ar fi fost consultat de Dumnezeu, înainte de a îl crea pe om, sau că a refuzat să se închine înaintea omului creat. Omul a fost creat să guverneze întregul pământ și nicidecum Împărăția lui Dumnezeu, în așa fel încât ființele spirituale să se închine lui. Satan aparținea lumii spirituale, pe când omul aparține lumii materiale. Această confuzie între cele două lumii este cu totul nejustificată, în contextul biblic. Este adevărat că, în Biblie, îngerii și oamenii se intersectează uneori dar lumile lor rămân totuși separate și trecerea permanentă a oamenilor în lumea spirituală se face doar după moarte.
Părerea mea personală, bazată pe studiul Bibliei, este că textele biblice pot să fie interpretate ca referindu-se la o revoltă în cer dar, de asemenea, pot să se refere doar la conducători omenești, care au trăit în perioada istorică respectivă, depinde cât de literal sunt analizate. Textele respective conțin un limbaj poetic și metaforic foarte pronunțat și de aceea interpretarea lor este ambiguă iar aplicarea lor literală foarte dificilă, mai ales atunci când se referă la caractere cu caracter istoric.
Consider că se poate deduce din Biblie că este mai probabil ca revolta lui Satan să se fi produs înainte de crearea omului, mai degrabă decât după aceasta, deoarece această creație în lumea materială ar fi avut ca motivație tocmai incidentul major generat de diavol, în lumea spirituală. Dacă lumea spirituală este cumva superioară celei materiale, atunci creația din lumea materială, universul, pământul și tot ce conține el, a fost generată de nevoia rezolvării unei probleme spirituale. Această problemă spirituală nu pare a fi alta decât chiar revolta lui Satana. Dumnezeu a creat lumea materială dintr-o necesitate, căci altfel lumea spirituală ar fi fost de ajuns pentru El. Se poate deduce că lumea materială a fost creată din nevoia de a avea o arenă pentru lupta dintre bine și rău, o scenă pe care urma să se desfășoare marea dramă a istoriei umane.
Răspunde această soluție la întrebarea legată de motivul pentru care Dumnezeu a creat lumea materială? Chiar fără nici un păcat, lumea materială presupune moarte și distrugere. Stelele se nasc și mor, animalele carnivore mănâncă animale erbivore, iar animalele erbivore mănâncă plante. Pe planeta noastră, chiar dacă ea este atât de bine dotată pentru viață, totuși există și cutremure de pământ, vulcani sau țunami, care în mod inevitabil ar fi cauzat distrugeri, suferințe și moarte. Este ridicol să credem că Adam și Eva, prin căderea lor în păcat, ar fi introdus o dinamică a pământului care ar fi generat dezastre naturale.
Este posibil să credem despre crearea lumii materiale că ea a fost o necesitate și că a fost realizată pentru a genera un cadru adecvat pentru lupta dintre bine și rău. Dacă nu ar fi existat o motivație temeinică, de ce ar fi creat Dumnezeu o lume a suferinței și a morții, în loc să se rezume doar la lumea spirituală? Lumea materială înseamnă o punere în operă, o concretizare, a unei dezbateri cosmice fundamentale. Pentru a face o comparație, lumea materială este ca scena unei gigantice piese de teatru a cărei intrigă, este lupta dintre bine și rău și ai cărei spectatori sunt îngerii rămași fideli lui Dumnezeu.
Dacă Satan s-ar fi revoltat împotriva lui Dumnezeu din mândrie, atunci nu ar fi avut nevoie de crearea omului pentru revolta sa deoarece mândria sa nu ar fi fost dependentă direct de această creație, ci de propria sa frumusețe și strălucire.
Într-un sistem democratic nu ar fi fost neobișnuit ca Satan să își spună părerea sa despre crearea omului dar Împărăția lui Dumnezeu nu este un astfel de sistem. Împărăția lui Dumnezeu este un sistem autocratic în care voia lui Dumnezeu trebuie să se facă atât în cer cât și pe pământ. (Matei 6; 10) Chiar și Fiul lui Dumnezeu a făcut pe Pământ numai ceea ce văzut pe Tatăl făcând și s-a supus voii Lui întocmai. (Ioan 5; 19)
Existența lui Dumnezeu, fără existența unui agent al răului, ar fi generat o problemă de nerezolvat deoarece ar fi plasat întreaga răspundere pentru existența răului din lume asupra Lui. Construcția mitologiei luptei dintre bine și rău, care își are rădăcinile în mituri anterioare religiei iudaice, a fost o necesitate absolută, pentru aceia care au preferat să îl prezinte pe Dumnezeu ca pe o sursă a binelui. Dumnezeu trebuia să fie o sursă a binelui chiar dacă în V.T. El ar fi ucis 99,99% din populația globului, prin Potop, fără ca în urma acelui dezastru lumea să devină mai bună. Numai dacă ar fi fost o sursă a binelui, Dumnezeu putea să dea speranță poporului evreu care se afla în captivitatea babiloniană.
Dacă Dumnezeu cunoaște și binele și răul, după cum ne informează cartea Facerea, ne putem întreba cum și când a descoperit El răul și cum afectează existența acestuia bunătatea Lui. A aflat Dumnezeu despre existența răului de la Satan? Este puțin probabil, deoarece daca El este Atotștiutor, nimeni nu poate să îl învețe nimic. În același timp, dacă Dumnezeu cunoaște din totdeauna binele și răul, înseamnă că ele există din totdeauna și că Satan nu a inventat răul, el numai l-a descoperit. Dacă răul există din totdeauna înseamnă că el este corelat cu binele și că întreaga creație a lui Dumnezeu a conținut de la începutul ei și binele și răul. Astfel, suferința și moartea au existat din totdeauna în creația lui Dumnezeu, nu se fac oamenii vinovați de ele.
Dacă binele și răul sunt amândouă în Dumnezeu, și El a trebuit să facă o alegere între ele, aceeași alegere pe care a trebuit să o facă și Satan și îngerii care l-au urmat pe el și în final și oamenii. Biblia ne spune chiar, că la un moment dat, Dumnezeu ar fi ales răul și a hotărât distrugerea omenirii prin Potop, dar după aceea i-a părut rău de alegerea Sa.
Multe scrieri biblice nu doar că nu sunt inspirate de Dumnezeu, dar prezența lor printre celelalte scrieri biblice fac un mare deserviciu credinței în El. Astfel de scrieri sunt cele cuprinse în primele 11 capitole ale cărții Facerea.
O altă absurditate, pe care o susțin comentatorii biblici care interpretează textele biblice în mod literal, este aceea că Satan ar fi încercat să îl înlocuiască pe Dumnezeu în activitatea de guvernare a universului. Cum ar fi putut o creatură să îl înlocuiască pe Creator? Ar fi avut această creatură caracteristicile necesare în acest sens? Nimic nu se poate compara cu Dumnezeu dacă El este Acela care susține întregul univers.
Dumnezeu este însăși existența a tot ceea ce există, cum poate fi înlocuită această existență de către o ființă care doar există, nu reprezintă existența ca atare? Nimeni nu îl poate înlocui pe Dumnezeu deoarece locul Lui este unic, El este de neînlocuit. Dacă între Dumnezeu și Satan nu există nici un fel de comparație, atunci nu ar fi putut să existe nici un fel de confruntare între ei și toată povestea nu este decât rezultatul imaginației omenești. Dumnezeu și Satan aparțin la două dimensiuni diferite ale realității. Dumnezeu este infinit pe când Satan este o creatură finită. Infinitul nu poate să fie înlocuit de o existență finită așa după cum întregul nu poate să fie înlocuit de una dintre părțile sale.
Dacă Dumnezeu este originea tuturor lucrurilor, această Existență primordială nu are cum să fie înlocuită de nimic altceva. Dumnezeu este o Realitate care nu poate să fie înlocuită de nimeni și de nimic și dacă nu ar fi așa atunci El nu ar fi Cel ce Este. Din acest motiv, Dumnezeu este unic și situația Lui este irepetabilă. Numai dacă Dumnezeu ar fi doar reprezentantul unei civilizații extraterestre, atunci o confruntare între două astfel de civilizații sau în interiorul uneia dintre ele, nu ar fi deloc imposibilă.
Următorul citat se referă la acest aspect:
„Este dificil de imaginat a ființă ca Lucifer (Satan) crezând că ar fi putut să ducă o bătălie cu Dumnezeu, și mai puțin că l-ar fi putut învinge pe El. Chiar și mintea cea mai decăzută ar putea să își dea seama că o creatură nu poate să concureze cu Creatorul. Totuși Satan a încercat să îl detroneze pe Dumnezeu și se străduiește până în zilele noastre să provoace autoritatea Lui, să se opună planurilor Sale și să hărțuiască pe poporul Său.” (ref. 118)
Să nu uităm că, în conformitate cu cea mai răspândită interpretare a Bibliei, împreună cu Satan s-au revoltat și o treime din îngerii lui Dumnezeu și aceasta nu este de loc o informație banală care să fie trecută ușor cu vederea. Dacă Satan ar fi avut motive de mândrie, totuși îngerii nu aveau ceva deosebit cu care să se mândrească înaintea lui Dumnezeu. Răspunsul imediat, din partea comentatorilor biblici, ar putea fi că îngerii ar fi fost înșelați de Satan, dar la o analiză mai atentă se poate constata că acest argument nu este convingător. Îngerii nu erau copii mici, ci ființe deosebit de inteligente care cunoșteau modul de funcționare al Împărăției lui Dumnezeu. Îngerii nu puteau fi pur și simplu păcăliți de Satan și dacă ar fi fost păcăliți cu ușurință această reprezintă o deficiență în felul în care ei au fost educați de El. Dacă o treime din îngerii lui Dumnezeu s-ar fi revoltat împotriva Lui, ei ar fi trebuit să aibă propriile lor motive pentru a face acest lucru.
Comentatorii biblici subliniază o relație apropiată între revolta lui Satan și căderea în păcat a oamenilor, chiar fără a prezenta detalii despre momentul în care s-ar fi revoltat diavolul, în relație cu momentul creației omului.
Mai apare și o altă contradicție în povestea revoltei lui Satan. De unde ar fi văzut Satan că este bine să fi în locul lui Dumnezeu? Isus (Iisus) ne-a spus că a fi ca și Dumnezeu înseamnă a îi iubii și a îi servii pe cei din jurul nostru. Ar fi invidiat Satan situația lui Dumnezeu dacă conduita Lui ar fi fost în concordanță cu afirmațiile lui Isus(Iisus) și dacă El i-ar fi iubit și servit pe îngeri așa cum ne-a învățat Hristos să facem între noi? Egoismul diavolului l-ar fi împiedicat să aprecieze o atitudine de servire și modestie, pe care o vedem în viața și învățăturile lui Isus (Iisus).
În Biblie există o contradicție clară între felul cum Isus (Iisus) îl prezintă pe Dumnezeu și între viziunea unui stăpân autoritar care tinde să conducă și să domine tot ceea ce există, și care este contestat de unii dintre îngerii săi care îi invidiază autoritatea și puterea.
Mitul revoltei lui Satana, așa cum este interpretat de cei mai mulți comentatori biblici, generează o teologie periculoasă deoarece îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind un lider suprem, adorat de toată lumea și nu îl descrie de loc ca fiind în primul rând un iubitor de oameni și de îngeri. Presupoziția unei treceri bruște în atitudinea lui Dumnezeu de la autoritatea extremă la dragoste și înapoi la autoritatea extremă nu favorizează în nici un fel imaginea Lui. A vedea serviciul și adorația ca venind numai din partea creației și minimizând perfecțiunea lui Dumnezeu din punctul de vedere al servirii și adorației generează o eroare fundamentală în ceea ce privește relația dintre El și ființele create.
Căderea în păcat a oamenilor ar fi fost o condiție esențială pentru ca Dumnezeu să își poată demonstra dragostea pentru ființele create și această demonstrație s-a făcut o dată cu moartea lui Isus (Iisus) pe cruce. Este evident că fără existența ființelor umane pe pământ Hristos nu ar fi avut cum să ia un corp uman și să moară pe cruce. Dacă moartea pe cruce a lui Isus (Iisus) a însemnat cu adevărat înfrângerea lui Satan, atunci înseamnă că diavolul nu ar fi fost niciodată cu adevărat înfrânt dacă oamenii nu ar fi căzut în păcat și nu s-ar fi produs evenimentul crucii. Prin urmare, căderea în păcat a primilor oameni a fost o condiție necesară pentru evenimentul crucii și fără moartea lui Isus (Iisus) pe cruce, Dumnezeu nu și-ar fi putut demonstra dragostea Sa pentru îngeri și pentru oameni. Dacă totul era pregătit ca primii oameni să cadă în păcat, de ce au mai fost ei pedepsiți după ce au mâncat din pomul cunoașterii? Aceasta este o anomalie conținută de Biblie care anulează valoarea morală a narațiunilor despre creație, pe care le conține.
În Biblie, puterea lui Satan este restricționată de Dumnezeu și pentru a putea să facă un rău unui om el are nevoie de aprobarea Lui. În acest sens, se poate observa că Satan nu s-a putut atinge de viața lui Iov fără acordul lui Dumnezeu. (Iov 2; 6) Pe de altă parte, reușita lui Satan de a ispitii primii oameni a pus în pericol destinul a miliarde de ființe umane, deoarece, conform celor mai răspândite interpretări ale Bibliei, mulți vor fi aceia și acelea care vor suferii veșnic în iad.
Lumea nu va fi niciodată la fel, după ce Satan s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu. Binele și răul, care se confruntă în Biblie, se influențează reciproc, deoarece, fiind în luptă unul cu celălalt, se intercondiționează și câteodată unul ia forma celuilalt. Această dialectică dintre bine și rău este de multe ori redusă în mod simplist de unii comentatori biblici. De exemplu, Satan a reușit să îi ispitească pe primii oameni și ca urmare s-a ajuns ca Dumnezeu să ucidă prin Potop 99,99% din populația globului. Regăsim în acest caz o situație în care răul influențează binele și îl determină să acționeze contrar naturii sale, aceasta dacă suntem de acord că Dumnezeu în cartea Facerea este o forță a binelui.
Dacă esența învățăturii creștine este aceea de a nu lăsa răul să influențeze binele, de exemplu, a întoarce și obrazul celălalt atunci când suntem loviți, atunci de ce s-a lăsat Dumnezeu influențat de rău, de Satan, pentru a cauza suferințe unei ființe nevinovate, lui Iov? În multe ocazii, în V.T., Dumnezeu a răspuns cu rău la rău, atunci când a pedepsit diferite popoare, inclusiv poporul evreu, pentru răul făcut de ele. Folosirea de partea binelui a metodelor răului, de exemplu, uciderea unor persoane nevinovate, devenite victime colaterale ale pedepselor Sale, exclude perfecțiunea lui Dumnezeu. O dată intrat în luptă, Dumnezeu în V.T. nu se deosebește de adversarii Săi, prin metodele folosite.
Însă nu toată lumea este de părere că Dumnezeu, așa cum este descris în cartea Facerea, reprezintă o forță a binelui. De asemenea, Satan este un personaj dubios care nu este prezentat în mod transparent în Biblie și care apare în spatele unor personaje umane, regi sau conducători ai unor state antice.
Personajul biblic Satan este o figură complexă cu influențe din mitologia persană. Citatul care urmează ne oferă unele explicații în acest sens:
„Religiile iudaică, creștină și musulmană sunt religii monoteiste, ceea ce înseamnă că adepții lor cred că există un singur Dumnezeu. Acel Dumnezeu are un adversar puternic cunoscut ca Satan, sau Diavolul. Rolul lui Satan s-a schimbat de a lungul timpului, în timp ce cele trei religii s-au dezvoltat. La început el a fost o creatură sub controlul lui Dumnezeu cu sarcina de a testa credința oamenilor. În timp, de altfel, Satan a început să fie văzut ca prințul întunericului, conducătorul tuturor spiritelor rele, dușmanul lui Dumnezeu și al oamenilor, și sursă a trădării și a păcatului. Numele Satan vine dintr-un cuvânt ebraic care înseamnă „adversar.” La început apare în Biblia Ebraică, sau Vechiul Testament. În cartea lui Iov, Dumnezeu permite acestui adversar – câteodată numit Samael în literatura iudaică – să adune necazuri asupra lui Iov pentru a vedea dacă Iov se va întoarce împotriva lui Dumnezeu. Iudaismul a fost influențat de religia dualistă persană în care binele și răul se luptă unul cu celălalt pentru controlul universului și pentru putere asupra minților și inimilor omenești. În religia iudaică Satana a preluat anumite caracteristici ale lui Ahriman, zeul persan al răului și conducătorul demonilor.” (ref. 119)
Biblia ne spune că Dumnezeu l-ar fi aruncat pe Satan din cer, după revolta sa, dar aceasta este o afirmație ciudată. Dacă Dumnezeu l-a aruncat din cer pe Satan, cum de a ajuns acesta în Grădina Eden, adică în ceea ce se crede că ar fi fost raiul pământesc? Oare Dumnezeu l-ar fi aruncat pe Satan direct din Împărăția Sa într-un alt rai? Foarte improbabilă traiectorie.
Poate Grădina Eden, dacă a existat cu adevărat, nu trebuie considerată un rai, ci doar o zonă geografică în care se aflau multe minerale prețioase și unde primii oameni lucrau pentru extragerea acestora din pământ, în beneficiul unei civilizații extraterestre. Acesta ar fi sensul narațiunii cu privire la Adam și Eva, dacă avem în vedere sursa acesteia de influență, adică scrierile sumeriene.
În orice caz, cele mai multe interpretări biblice consideră că Edenul ar fi fost un rai pământesc. Dacă Dumnezeu l-ar fi pedepsit cu adevărat pe Satan, atunci cum de i-a permis să ajungă în raiul pământesc și să facă tot ce dorea? Era acest rai un loc de ispășire a pedepsei? Povestea nu are sens. Mai mult, dacă Dumnezeu l-a alungat pe Satan din cer, cum se face că el a continuat să participe la consfătuirile care se țineau acolo, de exemplu, în cazul lui Iov? Explicația constă în modul în care a evoluat personajul Satan de-a lungul istoriei. Înainte de a fi o persoană reală, Satan este mai întâi de toate personajul unui mit, personaj care a evoluat după regulile mitologiei, nu ale realității. Chiar dacă există în realitate un factor al răului, acesta nu este definit în mod necesar de personajul mitic Satan și nici nu poate fi descoperit doar din câteva versete biblice. Dacă există, Satan poate să fie recunoscut din analiza ansamblului mesajelor biblice și din consecințele raționale pe care acestea le generează și de asemenea și din desfășurarea istoriei omenirii.
În V.T. nu Satan, ci Dumnezeu, a adus Potopul pe Pământ și a ordonat omorârea nediscriminată a bătrânilor, femeilor și copiilor atunci când a generat un spațiu de locuit pentru poporul evreu, țara promisă. Satan l-a pârât pe Iov, o faptă condamnabilă, dar nu ni se spune în Biblie că ar fi omorât nici un om în mod direct. De aceea, Biblia produce multă confuzie atunci când se pune problema deosebirii binelui de rău.
Dacă după revolta sa, Satan ar fi fost aruncat în Grădina Eden, exact locul unde se aflau primii oameni, acesta este un motiv în plus să credem că Dumnezeu a urmărit ca diavolul să îi ispitească pe Adam și Eva. Dacă ar fi așa, atunci textul din Iacov 1; 13, care ne spune că Dumnezeu nu ispitește pe nimeni, este fals. Unii comentatori biblici susțin că nu Dumnezeu sau Satan i-a ispitit pe primii oameni, ci dorințele care se aflau înscrise în ei. Dacă dorințele oamenilor i-ar fi determinat să mănânce din pomul oprit, atunci Acela care a pus acele dorințe în ei nu poate să fie considerat în afara oricărei răspunderi. Mulți comentatori biblici se străduiesc să facă servicii imaginii lui Dumnezeu, dar nu fac nici un serviciu adevărului, deoarece ei și ele plasează întreaga răspundere doar pe umerii oamenilor și a personajului mitologic Satan. Se spune că oamenii au avut libertatea de a alege, dar în contextul biblic, această afirmație nu are valoare, deoarece oamenii au fost puși să aleagă înainte de a cunoaște binele și răul și libertatea fără cunoaștere este o noțiune fără conținut.
Biblia este confuză în ceea ce privește locul unde s-ar fi petrecut revolta lui Satana. Oare această revoltă s-a petrecut în cer sau în Grădina Eden, care se afla pe Pământ? Dacă Satana ar fi fost un locuitor al Grădinii Eden, atunci revolta nu avea cum să se petreacă în cer.
„11. Şi a fost cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: 12. „Fiul omului, plânge pe regele Tirului şi-i spune: Aşa zice Domnul Dumnezeu: Tu erai pecetea desăvârşiri, deplinătatea înţelepciunii şi cununa frumuseţii. 13. Tu te aflai în Eden, în grădina lui Dumnezeu; hainele tale erau împodobite cu tot felul de pietre scumpe: cu rubine, topaze şi diamante, cu crisolit, onix şi iaspis, cu safir, smarald, carbuncul şi aur; toate erau pregătite şi aşezate cu iscusinţă în cuibuleţe şi puse pe tine în ziua în care ai fost făcut. 14. Tu erai heruvimul pus ca să ocroteşti; te aşezasem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor celor de foc.” (Iezechiel 28; 11-14)
Care este varianta corectă? Satan se afla în Eden sau pe muntele cel sfânt a lui Dumnezeu? Oricum, ambele locații, s-ar fi aflat pe Pământ deoarece „muntele cel sfânt a lui Dumnezeu” nu poate exista în lumea spirituală, fiind o formă de relief din lumea materială. Dacă nu pe Pământ, atunci „muntele cel sfânt” și chiar și „pietrele de foc” ar fi trebuit să se afle pe o altă planetă, pe care există astfel de forme de relief și astfel de obiecte.
Personajul real reprezentat de regele din Tir nu putea să fie în Grădina Eden, deoarece, dacă această locație ar fi existat cu adevărat, atunci el a trăit după ce grădina a dispărut de pe Pământ. În acest caz, trebuie să apreciem că textul se referă la Satan, care a trecut prin acel loc și nu la rege. Problema este că Satan este prezent în Grădina Eden, conform textului citat, în plină strălucire și nu ca un înger căzut, pregătit să îi ispitească pe oameni. Dacă inițial Satan ar fi fost prezent în Grădina Eden, ca o ființă admirabilă și apoi a devenit un înger căzut înseamnă că revolta lui s-a petrecut în aceea grădină sau pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu. Dacă s-ar fi petrecut în grădină, atunci oamenii ar fi trebuit să știe că a existat o astfel de revoltă și să fie mult mai atenți atunci când șarpele i-a ispitit să mănânce din pomul cunoașterii. În același timp, dacă Satan s-ar fi revoltat în Grădina Eden și i-ar fi ispitit pe oameni tot acolo, atunci înseamnă că El nu ar fi fost aruncat din cer, căci ar fi rămas în locul în care ar fi fost inițial.
Dacă revolta lui Satan s-ar fi petrecut înainte de crearea oamenilor, atunci descrierea creației ca foarte bună nu are nici un sens. Dacă revolta s-ar fi petrecut după crearea oamenilor, atunci Satan ar fi avut interesul să îi atragă pe aceștia de partea lui și în nici un caz nu ar fi urmărit să le deschidă acestora ochii, ca să poată face diferența dintre bine și rău. Povestea aceasta este irațională și este la fel de incoerentă ca multe alte mituri.
Dacă Satan ar fi plecat din Grădina Eden și s-ar fi urcat pe „muntele cel sfânt” a lui Dumnezeu și acolo s-ar fi revoltat împotriva Lui, unde se aflau îngerii, inclusiv cei care l-au urmat pe diavol? Ne aflăm în situația în care Grădina Edenului ajunge să fie confundată cu cerul în care locuiește Dumnezeu, dacă în ea locuiau și îngerii și mai ales se afla și El. Această confuzie între Grădina Eden și Împărăția lui Dumnezeu și de asemenea între lumea spirituală și cea materială nu ar fi trebuit să se întâmple dacă textele respective ar fi fost inspirate de El.
Când vorbim de Dumnezeu ne gândim la o lume spirituală dar Biblia ne vorbește de o lume materială, lume care ar fi existat chiar pe Pământ la un moment dat, având în vedere că Biblia ne descrie o locație destul de exactă pentru Grădina Eden. Este posibil ca scriitorii cărții Facerea (Geneza) să fi considerat Grădina Eden ca locația de reședință a lui Dumnezeu și a îngerilor Lui, omul fiind creat pentru a desfășura activități necesare în această locație.
Cât îl privește pe Satan, în urma revoltei sale, el ar fi fost izgonit din cer și ar fi căzut pe Pământ ca un fulger:
„18. Şi le-a zis: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer.” (Sfânta Evanghelie după Luca 10; 18)
Dacă a căzut ca un fulger, Satan a fost vizibil de către toată lumea, inclusiv de primii oameni, mai ales că diavolul a ajuns direct în Grădina Eden, unde i-a ispitit pe Adam și Eva. Absurdul constă în aceea că Satan ar fi fost aruncat din cer și ar fi căzut ca un fulger tot în paradisul pământesc al lui Dumnezeu.
Este mai logic să apreciem că Satan a fost mutat în Grădina Eden, după ce aceasta a fost plantată de Dumnezeu și, după cum ne spune Biblia, acest lucru s-a întâmplat după crearea omului:
„7. Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. 8. Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise.” (Facerea 2; 7-8)
Cum se putea revolta Satan împotriva lui Dumnezeu înainte de crearea omului, dacă el era încă un înger strălucitor în Grădina Eden? Conform acestui text, Satan a schimbat înfățișarea strălucitoare cu aceea de înger căzut, după ce Dumnezeu i-a creat pe oameni. Satan se plimba prin Grădina Eden, ca un heruvim ornat cu pietre prețioase în timp ce oamenii nu cunoșteau încă deosebirea dintre bine și rău. În conformitate cu textul biblic, rezultă următoarea ordine a evenimentelor: Dumnezeu l-a creat pe om, a plantat Grădina Eden, Satan se plimba prin aceea grădină, după aceea s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu, diavolul a fost aruncat din cer, s-a întors în grădină și i-a ispitit pe oameni.
Nu avem nici un text biblic care să ne informeze că a existat, sau că încă mai există, un duplicat al Grădinii Eden în cer. De ce ar mai fi existat o Grădină Eden în cer, dacă omul creat se afla pe Pământ? Grădina ar fi fost plantată numai după crearea omului, deci existența unei grădini identice în cer, fără oameni, nu se justifică.
Grădina Eden ar fi existat numai pe Pământ și ar fi fost un loc unde ar fi locuit și Dumnezeu împreună cu oamenii, lucru care se oglindește la finalul Bibliei în descrierea cetății eterne care se va întoarce pe Pământ și unde El va locui din nou în același loc cu oamenii.
„1. Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este. 2. Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. 3. Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 21; 1-3)
Cu toate că s-a produs fie în Grădina Eden, fie pe „muntele lui Dumnezeu” și cu toate că oamenii l-ar fi văzut pe Satan căzând din cer ca un fulger, Biblia ne prezintă primii oameni ca fiind complet ignoranți de planurile diavolului. Dacă lucrurile s-ar fi întâmplat așa cum ne spune Biblia, văzând revolta lui Satana, oamenii ar fi cunoscut în mod inevitabil diferența dintre bine și rău, înainte de a mânca din pomul cunoștinței binelui și răului.
Multă lume crede că paradisul viitor este ceva ce există în cer, dar Biblia ne spune că el se va afla pe Pământ și va fi un fel de reproducere a Grădinii Eden. După cum ne relatează Biblia, în paradisul inițial, în Grădina Eden, Satan se plimba nestingherit, împodobit cu pietre prețioase. Diavolul ar fi fost inițial un heruvim ocrotitor dar nu se știe pe cine trebuia să ocrotească. Ce nevoie avea Dumnezeu să fie ocrotit de un heruvim ocrotitor dacă păcatul încă nu intrase în univers? Excesul de protecție, acolo unde nu exista nici un dușman, a făcut ca să apară o revoltă împotriva lui Dumnezeu. Dumnezeu ar fi creat un heruvim ocrotitor, cu toate că nu avea dușmani și nu avea nevoie să fie ocrotit de nimeni și tocmai cel care trebuia să îl ocrotească s-a revoltat împotriva Lui. Un astfel de scenariu, așa cum ni-l prezintă Biblia, nu poate să aibă nimic a face cu Dumnezeu, care este Atotputernic și Atotștiutor.
Revenind la ispita șarpelui din cartea Facerea, trebuie spus că sunt multe lucruri absurde legate de ea. De exemplu, dacă un singur șarpe a ispitit pe oameni, de ce au fost pedepsite un număr foarte mare de animale, care toate se deplasează mergând pe burtă? Dacă atât de multe animale au fost transformate din specii, având picioare, în alte specii, fără picioare, înseamnă că lumea animală a fost creată de două ori de către Dumnezeu. Lucrul acesta contrazice afirmația biblică după care creația ar fi fost realizată pe parcursul a șase zile și nu și după ispitirea oamenilor de către șarpe.
În concordanță cu Enciclopedia Britanica șerpii sunt una dintre speciile care merg pe burtă:
„Toți șerpii sunt lipsiți de membre, dar nu toate reptilele fără picioare sunt șerpi” (ref. 120)
După ispitirea oamenilor de către șarpe, și-au pierdut toate reptilele membrele exterioare sau numai șerpii? Există șopârle fără picioare care nu au nici o legătură evoluționistă cu șerpii. (ref. 121) Astfel de animale nu ar fi trebuit să fie niciodată afectate de blestemul asupra șarpelui, care ar fi ispitit-o pe femeie. Aceasta ar fi și o dovadă că nici un blestem a lui Dumnezeu nu este răspunzător pentru deplasarea prin târâre a anumitor viețuitoare, ci este vorba despre evoluția speciilor. Apariția tuturor animalelor fără picioare s-a produs prin modul în care a evoluat natura și nu are nici o legătură cu mitul biblic despre ispitirea oamenilor. De altfel, dacă ar fi greșit un singur șarpe acela ar fi fost pedepsit și nu toate speciile de șerpi și Dumnezeu, care este drept, așa ar fi făcut, tocmai pentru că El acționează bazat pe dreptate.
Dacă șarpele ar fi fost un personaj pozitiv, asemănător cu Prometeu care a adus focul oamenilor, înseamnă aceasta că și Satan este un personaj pozitiv? Șarpele este un personaj mitic, care trebuie înțeles în contextul mitologiei celorlalte popoare antice. Satan însă poate să fie un factor al răului, un agent exterior omului, poate o civilizație extraterestră, care încearcă să domine lumea prin religie. Șarpele și Satan nu au aceeași configurație morală și nu joacă același rol în narațiunile biblice.
„Șarpele este unul dintre cele mai vechi și cele mai răspândite simboluri mitologice. Șerpii au fost asociați cu unele dintre cele mai vechi ritualuri cunoscute omenirii și reprezintă expresia duală a binelui și a răului. În anumite culturi șerpii sunt simboluri ale fertilității. În alte culturi șerpii simbolizează cordonul ombilical, unindu-i pe toți oamenii de Mama Pământ. Marea Zeiță adesea are șerpi ca membrii de familie – câteodată înfășurați în jurul toiagului ei sacru, ca în vechea Cretă – și ei erau adorați ca și gardieni ai misterelor nașterii și regenerării. Din punct de vedere istoric, șerpii reprezintă fertilitatea sau o forță creativă a vieții. Pentru că șerpii își schimbă pielea, ei sunt simboluri ale renașterii, transformării, imortalității și vindecării.” (ref. 122)
Problema este că dacă nu a existat Grădina Eden, Adam și Eva și pomul cunoștinței binelui și răului, și dacă lumea nu a fost creată în șase zile, așa cum ne spune Biblia, atunci nu a existat nici șarpele și prezența lui în textele biblice se explică prin aceleași considerente care clarifică prezența șerpilor în toate mitologiile străvechi. Dar oare Satan există? Răspunsul la această întrebare depinde de modul în care privim problema răului. Putem să îl vedem pe Dumnezeu ca fiind în același timp și sursă a binelui și a răului, și atunci nu mai avem nevoie de personajul Satan sau putem să îl privim pe Dumnezeu doar ca sursă a binelui și atunci avem nevoie de personajul Satan, pentru a putea să explicăm răul din lume. Personal consider că religia iudaică îl vedea pe Dumnezeu atât ca sursă a binelui cât și ca sursă a răului, cel puțin la începuturile ei, de exemplu, El a distrus cea mai parte a omenirii prin Potop și lucrul acesta nu poate fi socotit ca fiind ceva bun deoarece nu a produs rezultate pozitive.
Pe de altă parte, dacă Dumnezeu a creat lumea prin evoluție, atunci El a acceptat de la început atât acțiunea binelui cât și a răului, deoarece în procesul de evoluție suferințele și moartea sunt indispensabile, prin urmare El este sursa atât a binelui cât și a răului. Rezolvarea problemei binelui și răului depinde de modul cum înțelegem originea universului și a omenirii. (ref. 123) Dacă Dumnezeu a creat lumea prin Big bang și oamenii au apărut în urma selecției naturale, așa cum ne arată Darwin în cartea sa Originea Speciilor, atunci El este cel care aduce și binele și răul în viața oamenilor și Satan nu este decât un executant al răului, aflat în slujba Lui sau o invenție umană care este menită să explice răul. Mai mult chiar, orice forță exterioară omenirii, poate să joace rolul lui Satan, dacă este ostilă oamenilor, chiar dacă acțiunea ei nu se încadrează în mitul biblic. Biblia ne vorbește despre Satan, adresându-se unor conducători umani în spatele cărora se presupune că ar fi stat diavolul. Rămâne de stabilit dacă modul metaforic în care sunt prezentate acele discursuri constă în metafore prin care este prezentat omul, conducătorul respectiv, sau metafore prin care este descris heruvimul ocrotitor.
Concluzia neîndoielnică a multor interpretări a V.T. și a N.T. este aceea că personajul Satan este un adversar și un acuzator. În N.T., Satana mai este numit și „Diabolos”, adică diavol, și este folosit în felul acesta de mai mult de treizeci de ori. El este de asemenea numit „dragon,” „șarpele cel vechi” (Apocalipsa 12: 9; 20: 2); „stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 12: 31; 14: 30); „stăpânitorul puterii văzduhului” (Efeseni 2: 2); „dumnezeul veacului acestuia” (2 Corinteni 4: 4) „duhul care lucrează acum în fii neascultării” (Efeseni 2: 2)
Personalitatea distinctă a lui Satan și activitatea sa printre oameni sunt în mod evident recunoscute. El l-a tentat pe Isus (Iisus) în pustie (Matei 4: 1-11). El este „Beelzebul, căpetenia diavolilor” (Matei 12; 24) El este dușmanul constant a lui Dumnezeu, a lui Hristos, a Împărăției lui Dumnezeu, a urmașilor lui Hristos, și a oricărui adevăr; plin de falsitate și de răutate și seducând către rău în toate felurile posibile. Puterea lui este foarte mare în lume. El este un leu care rage, căutând pe cine poate să devoreze. (1 Petru 5: 8) Se spune despre om că este „ținut captiv de el” (2 Timotei 2: 26). Creștinii sunt avertizați împotriva „trucurilor” lui (2 Corinteni 2: 11), și sunt chemați să îi reziste lui (Iacov 4: 7). Hristos salvează poporul Lui de el. (Evrei 2: 14). (ref. 124)
Unul dintre cele mai citate texte biblice despre Satan este următorul:
„4. Tu vei cânta cântecul acesta de ocară împotriva împăratului Babilonului şi vei zice: „Cum s-a sfârşit cu asupritorul şi cum a încetat chinul nostru! 5. Domnul a zdrobit toiagul celor fără de lege, sceptrul răilor apăsători! 6. Iată pe cel care lovea popoarele fără încetare cu mânia lui şi care în întărâtarea lui punea neamurile sub stăpânirea lui, supunându-le fără cruţare! 7. Tot pământul este în pace şi se odihneşte; toţi izbucnesc în cântece de veselie. 8. Până şi chiparoşii împreună cu cedrii cei din Liban se bucură de căderea ta: „De când tu te-ai prăbuşit, nimeni nu se mai suie la noi ca să ne doboare!” 9. Şeolul (iadul) se mişcă în adâncurile sale, ca să iasă întru întâmpinarea ta. Pentru tine el deşteaptă umbrele, pe toţi stăpânitorii pământului; el ridică de pe jilţurile lor pe toţi împăraţii pământului. 10. Toţi iau cuvântul şi îţi zic: „Şi tu eşti slab ca noi şi te asemeni nouă”. 11. În iad s-a pogorât mărirea ta în cântecul harfelor tale. Sub tine se vor aşterne viermii şi viermii vor fi acoperământul tău. 12. Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! 13. Tu care ziceai în cugetul tău: „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. 14. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi”. 15. Şi acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului! 16. Cei ce te văd îşi întorc privirea în spre tine şi se uită cu luare aminte zicând: „Oare acesta este omul de care tremura pământul şi împărăţiile se cutremurau?” 17. Oare acesta este cel ce prefăcea lumea în pustiu şi cetăţile le dobora şi nu da drumul robilor săi?” 18. Toţi împăraţii popoarelor se odihnesc cu cinste, fiecare în locaşul său. 19. Şi numai tu eşti azvârlit departe de mormântul tău, ca o ramură fără de preţ, ca rămăşiţele celor care au fost ucişi cu lovituri de sabie, zvârliţi pe pietre de mormânt, ca un hoit călcat în picioare. 20. Tu nu te vei pogorî în mormânt, căci tu ai pustiit pământul tău şi pe poporul tău l-ai ucis! Niciodată nu se va mai vorbi despre neamul celor răi!
După părerea mea, acest text nu se referă deloc la Satana ci doar la împăratul Babilonului și susțin acesta pentru următoarele motive:
a) Textul se adresează unui om și nu unui înger. De exemplu, supunerea neamurilor ar fi făcut-o împăratul Babilonului și nu un înger. Îngerul sau heruvimul se afla în cer și nu putea să supună popoarele care se aflau pe Pământ, înainte de a fi aruncat din cer. Supunerea popoarelor a fost o cauză a căderii și trebuia să se întâmple înainte de ea. Dacă în text ar fi vorba de Satan, el nu putea să supună popoarele de pe Pământ decât după căderea sa. Un alt exemplu, viermii se aștern sub cadavrele oamenilor și nu ale îngerilor. Pedeapsa care se presupune că ar fi fost aplicată lui Satan, este adresată unui om nu unui înger: „Cei ce te văd îşi întorc privirea în spre tine şi se uită cu luare aminte zicând: `Oare acesta este omul de care tremura pământul şi împărăţiile se cutremurau?`”
b) Acest text are un caracter vădit metaforic, de exemplu, bucuria chiparoșilor și a cedrilor este o metaforă. Un alt exemplu: „Şeolul (iadul) se mişcă în adâncurile sale, ca să iasă întru întâmpinarea ta.” Dumnezeu se adresează împăratului Babilonului în mod metaforic comparându-l cu o stea strălucitoare și comparația dintre oameni și stele se regăsește și în altă parte în Biblie. (Daniel 12; 3) De altfel, în Biblie, și îngerii sunt comparați cu stelele.
c) Dacă Satana a fost un înger puternic, el nu mai avea de ce să aspire să se ridice în cer, deoarece era deja în cer, și nu mai avea de ce să își dorească să fie deasupra stelelor (îngerilor) lui Dumnezeu, deoarece, în calitate de heruvim, era un conducător de îngeri, deci era deasupra lor. „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu!” Aceste aspirații nu puteau să fie decât cele ale unui conducător foarte puternic care se considera un fel de dumnezeu. Împăratul Babilonului nu ar fi fost singurul caz de acest tip, de exemplu, împărații romani se considerau zei. Omul acesta dorea să fie „asemenea cu Cel Preaînalt”, cu alte cuvinte, dorea să aibă pe Pământ puterea pe care o are Dumnezeu în cer.
Cu toate că m-am referit deja la textul din Ezechiel, care se presupune că se referă la Satan, am să reiau câteva aspecte, încă nemenționate. Textul biblic este următorul:
„1. Fost-a cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: 2. „Fiul omului, spune celui ce domneşte în Tir: Aşa zice Domnul Dumnezeu: Inima ta s-a înălţat şi a zis: „Sunt un dumnezeu şi stau pe scaunul lui Dumnezeu în inima mărilor, dar tu, deşi nu eşti Dumnezeu, ci om, îţi închipui în inima ta că eşti la fel cu Dumnezeu; 3. Iată, tu îţi închipui că eşti mai înţelept decât Daniel şi nu sunt taine ascunse pentru tine; 4. Prin înţelepciunea ta şi cu mintea ta ţi-ai agonisit bogăţie şi ai adunat în vistieriile tale argint şi aur; 5. Prin înţelepciunea ta cea mare, prin ajutorul negoţului tău, ţi-ai sporit bogăţia şi mintea ta s-a îngâmfat cu bogăţia ta; 6. De aceea, aşa zice Domnul Dumnezeu: Pentru că tu te-ai asemănat cu Dumnezeu, 7. Iată, Eu voi aduce împotriva ta pe străinii cei mai răi din toate popoarele, şi aceia îşi vor scoate sabia împotriva frumoasei tale înţelepciuni şi vor întina strălucirea ta; 8. În mormânt te voi coborî şi vei muri în inima mărilor de moartea celor ucişi. 9. Spune-vei oare înaintea ucigaşului tău: „Eu sunt un dumnezeu”, când tu eşti un om în mâna celui care te ucide, iar nu Dumnezeu? 10. Vei muri de mâna străinilor, de moartea celor netăiaţi împrejur, căci Eu am spus aceasta”, zice Domnul Dumnezeu. 11. Şi a fost cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: 12. „Fiul omului, plânge pe regele Tirului şi-i spune: Aşa zice Domnul Dumnezeu: Tu erai pecetea desăvârşiri, deplinătatea înţelepciunii şi cununa frumuseţii. 13. Tu te aflai în Eden, în grădina lui Dumnezeu; hainele tale erau împodobite cu tot felul de pietre scumpe: cu rubine, topaze şi diamante, cu crisolit, onix şi iaspis, cu safir, smarald, carbuncul şi aur; toate erau pregătite şi aşezate cu iscusinţă în cuibuleţe şi puse pe tine în ziua în care ai fost făcut. 14. Tu erai heruvimul pus ca să ocroteşti; te aşezasem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor celor de foc. 15. Fost-ai fără prihană în căile tale din ziua facerii tale şi până s-a încuibat în tine nelegiuirea. 16. Din pricina întinderii negoţului tău, lăuntrul tău s-a umplut de nedreptate şi ai păcătuit, şi Eu te-am izgonit pe tine, heruvim ocrotitor, din pietrele cele scânteietoare şi te-am aruncat din muntele lui Dumnezeu, ca pe un necurat. 17. Din pricina frumuseţii tale s-a îngâmfat inima ta, şi pentru trufia ta ţi-ai pierdut înţelepciunea. De aceea te-am aruncat la pământ şi te voi da înaintea regilor spre batjocură. 18. Prin mulţimea nelegiuirilor tale, săvârşite în negoţul tău nedrept, ţi-ai pângărit altarele tale; şi Eu voi scoate din mijlocul tău foc, care te va şi mistui; şi te voi preface în cenuşă pe pământ înaintea ochilor tuturor celor ce te văd. 19. Toţi cei ce te cunosc între popoare se vor mira de tine, vei ajunge o groază şi în veci nu vei mai fi”. (Iezechiel 28; 1-19)
Pentru a înțelege acest text este foarte importantă atenția acordată contextului. Versetele de la 1 la 10 se referă neîndoielnic la cel ce domnea în Tir. Acest om a ajuns să se considere ca Dumnezeu. Trebuie observat că, cel puțin în versetele de la 1 la 10, este vorba despre un om care, necunoscându-și limitele, se credea un dumnezeu. Nu este vorba despre un înger care aspiră să fie ca Dumnezeu, ci este vorba de un om, în această situație. Dacă următoarele versete, de la 11 la 19, s-ar referi la Satan, atunci înseamnă că erau două persoane care aspirau să fie ca Dumnezeu. Se poate desigur specula că Satan ar fi influențat pe regele Tirului și că același spirit s-ar fi regăsit în amândoi. Cu toate acestea, s-ar putea interpreta că și versetele de la 11 la 19 se referă tot la regele Tirului dar într-o formă poetică sau metaforică. Dacă textul este preluat în mod literal, atunci el nu se mai poate referi la regele Tirului din următoarele motive:
a) Regele Tirului nu se putea afla în Eden, în Grădina lui Dumnezeu, deoarece el nu a trăit în perioada când aceasta s-ar fi aflat pe Pământ, conform Bibliei.
b) Regele Tirului nu putea să fie: heruvimul pus ca să ocrotească; așezat „pe muntele cel sfânt” al lui Dumnezeu, şi care umbla prin mijlocul pietrelor celor de foc.
În același timp, avem multe pasaje care se pot interpreta ca fiind metafore și care se referă la regele Tirului și nu la Satan:
a) Regele Tirului putea să fie, în mod metaforic, „pecetea desăvârşiri, deplinătatea înţelepciunii şi cununa frumuseţii.”
b) Hainele regelui Tirului puteau să fie împodobite cu: „tot felul de pietre scumpe: cu rubine, topaze şi diamante, cu crisolit, onix şi iaspis, cu safir, smarald, carbuncul şi aur.”
c) În mod metaforic, regele Tirului putea să fie: fără prihană în căile sale din ziua facerii sale şi până s-a încuibat în el nelegiuirea, dar cu condiția ca prin facere să înțelegem naștere.
d) Datorită strălucirii sale, regele Tirului s-ar fi putut mândri și gândi că se poate asemăna cu Dumnezeu, dar acest gând ar fi constituit doar vanitate. Textul biblic ne spune: „Din pricina frumuseţii tale s-a îngâmfat inima ta, şi pentru trufia ta ţi-ai pierdut înţelepciunea.”
Există și versete care se pot referi literal numai la regele Tirului:
a) „Din pricina întinderii negoţului tău, lăuntrul tău s-a umplut de nedreptate şi ai păcătuit.” Acest verset nu se putea referi la nici un înger, pentru că îngerii nu fac negoț.
b) Numai regele Tirului ar fi avut altare, nu și un înger în cer. Biblia ne spune: „Prin mulţimea nelegiuirilor tale, săvârşite în negoţul tău nedrept, ţi-ai pângărit altarele tale.”
În alte versete ale Biblie se vorbește despre sfârșitul lui Satan care se va întâmpla în focul cel veșnic, unde va fi chinuit în vecii vecilor. Aceste versete nu se potrivesc cu sfârșitul personajului din Iezechiel 28, deoarece, acolo Satan are un alt sfârșit: „şi Eu voi scoate din mijlocul tău foc, care te va şi mistui; şi te voi preface în cenuşă pe pământ înaintea ochilor tuturor celor ce te văd. 19. Toţi cei ce te cunosc între popoare se vor mira de tine, vei ajunge o groază şi în veci nu vei mai fi.” Aici apare o contradicție fundamentală a Bibliei între modul cum este văzut sfârșitul lui Satan, în diferite texte biblice, în cazul că alegem să credem că textul se referă la diavol și nu la regele Tirului.
„10. Şi diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 20; 10)
Mai trebuie menționat că, dacă Satan se afla în Grădina Eden, acoperit cu pietre prețioase, nu putea, ca în același timp, să fie o forță spirituală care s-ar fi ascuns în spatele șarpelui, atunci când i-ar fi amăgit pe primii oameni.
Un alt text al Bibliei merită citat, pentru a completa imaginea căderii primilor oameni în păcat, în corelație cu căderea lui Satan:
„3. Şi alt semn s-a arătat în cer: iată un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne, şi pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti. 4. Iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ. Şi balaurul stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când se va naşte. 5. Şi a născut un copil de parte bărbătească, care avea să păstorească toate neamurile cu toiag de fier. Şi copilul ei fu răpit la Dumnezeu şi la tronul Lui, 6. Iar femeia a fugit în pustie, unde are loc gătit de Dumnezeu, ca să o hrănească pe ea, acolo, o mie două sute şi şaizeci de zile. 7. Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui. 8. Şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. 9. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 12; 3-9)
După cum se poate vedea, acest text pune semnul egalității între șarpele de demult, cel din Grădina Eden, și Satan, în versetul 9. Cu toate acestea, cele două personaje, care acum sunt privite ca unul singur, au o descriere care nu se potrivește de la unul la celălalt. Nici un animal, deci nici șarpele vorbitor, nu ar fi fost acoperit cu pietre prețioase și cu aur. „Șarpele de demult” este descris de Biblie ca fiind un animal și nu un înger căzut. Diferența este foarte mare și de aceea versetul 9, din capitolul 12, din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, intră în contradicție cu alte texte biblice:
„1. Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: „Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?”
Descrierea lui Satan este foarte diferită între cartea Facerea (Geneza) și Iezechiel sau între cele două și Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul.
Povestea lui Adam și Eva, ca și existența Grădinii Eden, sunt elementele constitutive ale unui mit. În acest caz, existența lui Satan, ca un înger care ar fi fost îmbrăcat cu pietre prețioase și care s-ar fi plimbat prin Grădina Eden nu poate să fie altfel decât imaginație umană, fără legătură cu realitatea. Existența unor forțe ale răului, în universul nostru, nu este de loc imposibilă, chiar dacă aceste forțe, fiind foarte civilizate, nu prezintă caracteristicile unor ființe barbare, ci dimpotrivă, la prima vedere sunt binevoitoare și au tendințe civilizatoare.
Dilema fundamentală a povestirilor biblice despre Satan este incongruența acestui personaj. Un șarpe care ar fi fost blestemat să rămână fără picioare, în cartea Facerea, dar care mai târziu s-a întors de la colindarea Pământului și s-a prezentat în fața lui Dumnezeu, în cartea lui Iov, care este, în același timp, un animal vorbitor, în cartea Facerea, dar și un înger îmbrăcat în pietre prețioase, în Iezechil, este o amestecătură nearmonioasă de imagini metaforice care se contrazic între ele.
- 35 -
La fel ca și alte aspecte ale creației și povestirile despre crearea omenirii sunt afectate de contradicții și nu reprezintă o bază sigură pentru a înțelege istoria raselor omenești. Cele două texte biblice din cartea Facerea, capitolul 1 și cartea Facerea, capitolul 2, dispută între ele momentul creației oamenilor. În cartea Facerea, capitolul 1, omenirea ar fi fost creată după crearea animalelor dar în capitolul 2, al aceleași cărți, bărbatul ar fi fost creat înainte de crearea animalelor și femeia după crearea acestora. Următoarele texte biblice se referă la acest subiect:
Facerea capitolul 1:
Facerea capitolul 2:
„4. Iată obârşia cerului şi a pământului de la facerea lor, din ziua când Domnul Dumnezeu a făcut cerul şi pământul. 5. Pe câmp nu se afla nici un copăcel, iar iarba de pe el nu începuse a odrăsli, pentru că Domnul Dumnezeu nu trimisese încă ploaie pe pământ şi nu era nimeni ca să lucreze pământul. 6. Ci numai abur ieşea din pământ şi umezea toată faţa pământului. 7. Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. (Facerea 2; 4-7)
În cartea Facerea, capitolul 2, bărbatul ar fi fost creat la începutul creației dar în cartea Facerea, capitolul 1, bărbatul și femeia ar fi fost creați împreună la sfârșitul creației, în ziua a șasea. Chiar dacă povestirea creației din cartea Facerea, capitolul 2, nu este divizată pe zile se poate presupune că întreaga desfășurare prezentată de ea a luat ceva timp și nu s-a petrecut în doar o zi, dacă prin zi se înțelege o zi de 24 de ore. Dacă considerăm numărul uriaș al speciilor animale existente pe Pământ, numirea lor de către om ar fi luat mai mult decât o zi de 24 de ore. Există diferențe radicale între cartea Facerea, capitolul 1, și cartea Facerea, capitolul 2, în ceea ce privește momentul creației bărbatului și a femeii și a locului unde ei ar fi trebuit să trăiască imediat după crearea lor.
Chiar dacă în cartea Facerea, capitolul 2, omul creat de Dumnezeu a fost plasat în Grădina Edenului imediat după crearea sa, în cartea Facerea, capitolul 1, omenirii i s-a dat stăpânire asupra animalelor care trăiau pe tot pământul. Cum ar fi putut oamenii să exercite stăpânirea asupra întregului pământ dacă ei erau sortiți să trăiască în Grădina Edenului? Cele două povestiri se contrazic între ele. Oamenii au fost sortiți să trăiască pe întregul Pământ imediat după crearea lor, în conformitate cu Facerea, capitolul 1, dar după descrierea din cartea Facerea, capitolul 2, aceștia trebuiau să trăiască în Grădina Edenului.
Grădina Edenului ar fi fost locul pregătit de Dumnezeu pentru omenire și oamenii ar fi dăinuit în acel loc în mod nelimitat dacă ar fi ascultat de El. Dacă însă ar fi fost ascultători față de Dumnezeu și nu ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, atunci nu ar fi avut ocazia să își îndeplinească destinul anunțat în cartea Facerea, capitolul 1, adică acela de a lua în stăpânire întreg Pământul. Cu alte cuvinte, în contextul Bibliei, neascultarea față de Dumnezeu, în ceea ce privește pomul cunoștinței binelui și răului, ar fi fost o condiție necesară pentru ca oamenii să poată exercita stăpânirea asupra întregului Pământ, așa cum le-a cerut Dumnezeu să facă, în capitolul 1. Această constatare reprezintă proba că cele două povestiri ale creației se contrazic între ele.
În cartea Facerea, capitolul 1, stăpânirea întregului Pământ este prezentată ca o binecuvântare, dar în Facerea, capitolul 2, alungarea din Grădina Edenului și viața pe suprafața întregului Pământ apare ca un blestem. Această discrepanță devalorizează ambele povestiri ale creației din cartea Facerea.
În capitolul 1 al Bibliei, oamenii au trebuit să mănânce „toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el”. Toate aceste plante se găseau necultivate de oameni în natură și cu toate acestea în cartea Facerea, capitolul 3, oamenii au trebuit să trăiască în urma cultivării pământului, în condiții foarte grele:
„17. Iar lui Adam i-a zis: „Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: „Să nu mănânci”, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! (Facerea 3; 17)
Dacă înainte de blestemul pământului oamenii mâncau ceea ce se găsea de a gata în natură, ce i-ar fi împiedicat să facă același lucru și după ce pământul ar fi fost blestemat. Chiar dacă solul ar fi fost blestemat din cauza neascultării oamenilor totuși știm din istoria naturală a Pământului că acest lucru nu a împiedicat ca pe el să crească nenumărate plante necultivate și pomi fructiferi. De ce s-ar fi apucat Adam să cultive pământul dacă existau doar două persoane pe pământ și atât de multe plante necultivate bune de a fi mâncate? Ar fi trebuit să facă acest lucru numai dacă ar fi dispărut plantele necultivate și pomii fructiferi de pe pământ, dar știm cu siguranță că nici unele nici celelalte nu au dispărut dintr-o dată de pe planeta noastră și se regăsesc și în zilele noastre pe întreaga suprafață a Pământului.
În concordanță cu Facerea, capitolul 1, pomii fructiferi au fost creați pe întreaga suprafață a Pământului, dar după Facerea, capitolul 2, ei au fost plantați în Grădina Eden. Blestemul din capitolul 3 al cărții Facerea are sens numai în legătură cu capitolul 2 din cartea Facerea dar nu și cu capitolul 1 din aceeași carte a Bibliei. Dacă pomii fructiferi ar fi fost plantați numai în Grădina Eden atunci după alungarea primilor oameni din această Grădină ei nu ar mai fi avut acces la ei și poate nici la alte plante din Grădină și atunci ar fi fost obligați să cultive pământul pentru a avea ce să mănânce. Această situație însă este contrazisă categoric de declarațiile din cartea Facerea, capitolul 1, conform cărora pomii fructiferi, împreună cu toate plantele, au fost cultivați de la început pe întreaga suprafață a Pământului.
Dacă plantele bune de mâncat creșteau peste tot necultivate, Adam nu avea nevoie să cultive plante pentru familia sa și blestemul din cartea Facerea, capitolul 3 este absurd cu excepția situației, la fel de absurde, în care toate plantele și fructele ar fi devenit otrăvitoare.
În Biblie nu ni se spune că după presupusa lor neascultare, Dumnezeu ar fi oprit oamenii să mănânce plante necultivate, pe care urmau să le mănânce imediat după crearea lor, deci oamenii puteau să le consume nestingheriți și Adam nu trebuia să se ostenească să cultive pământul pentru a își obține hrana, mai ales ținând cont că acesta era blestemat.
Următoarele texte biblice se referă la felul în care Dumnezeu ar fi creat plantele:
„11. Apoi a zis Dumnezeu: „Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!” Şi a fost aşa. 12. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. 13. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia.” (Facerea 1; 11-13)
În aceste versete, întregul Pământ a dat „iarbă şi pomi roditori”. În contrast cu această situație, în capitolul 2 din cartea Facerea, Dumnezeu ar fi plantat o Grădină într-o zonă restrânsă a Pământului, adică în Eden:
„8. Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise. 9. Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.” (Facerea 2; 8-9)
Așa zisul blestem al pământului este absurd din multe puncte de vedere. În primul rând, Adam și-a păstrat aceeași ocupație și după ieșirea din Grădina Eden. Cultivarea pământului pentru hrană este văzută în cartea Facerea, capitolul 3, ca un blestem dar în capitolul 2 din aceeași carte, omul trebuia să facă tocmai acest lucru, să lucreze pământul și să păzească Grădina. Cu alte cuvinte, înainte și după presupusa neascultare față de Dumnezeu Adam avea aceeași ocupație.
Ce sens putea să aibă pedeapsa lui Adam, dacă ea nu schimba nimic? Care a fost obiectul blestemului pământului, care pământ a fost blestemat, care zonă geografică? A fost tot pământul în Grădina Eden fertil și toată suprafața de pământ din afara Grădinii a fost blestemată ca să devină infertilă? Este foarte dificil de acceptat o supoziție atât de nerealistă. Valea Tigrului și valea Eufratului au fost fără îndoială foarte fertile dar nu sunt singurele zone fertile de pe pământ dacă socotim valea Nilului și a altor fluvii terestre. Nilul nu este situat în zona descrisă de Biblie ca fiind locul probabil unde s-ar fi aflat Grădina Eden, dacă aceasta ar fi existat cu adevărat pe Pământ, ci mult în afara acestei zone. Prin urmare, dacă ar fi ieșit din Grădina Eden, Adam și Eva ar fi găsit alte teritorii fertile, deci nu trebuiau să facă agricultură în condiții vitrege. În multe locuri de pe pământ oamenii s-au descurcat să ocolească efectele așa zisului blestem al pământului deci ei au folosit pământul într-un mod eficient.
Mai mult decât atât, spinii și pălămida au fost create de Dumnezeu în ziua a treia a creației deoarece a existat o singură creație a plantelor și nu două, dacă avem în vedere cartea Facerea. Ori au existat întotdeauna spini și pălămidă pe pământ, după ziua a treia a creației, ori plantele au fost create de două ori, amândouă variantele nu funcționează împreună. Dacă spinii și pălămida au fost create de Dumnezeu ca să crească pe câmp în mod natural, atunci creșterea lor nu poate să fie efectul blestemului pământului în urma așa zisei neascultări a lui Adam și Eva.
Se poate observa, o dată în plus, că în Biblie există două povestiri diferite ale creației. În prima povestire, cea din cartea Facerea, capitolul 1, Dumnezeu ar fi cerut oamenilor să umple întreg pământul și să îl stăpânească dar în cea de a doua povestire, cea din capitolul 2 al cărții Facerea, înmulțirea oamenilor pe Pământ este efectul alungării lor din Grădina Eden. În cel de al doilea caz, oamenii ar fi trebuit să trăiască în paradisul pământesc din Grădina Eden dacă l-ar fi ascultat pe Dumnezeu și nu ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului. Cu toate acestea, dacă ar fi trăit în acel presupus paradis oamenii nu ar fi avut cum să se înmulțească pe întregul Pământ și să îl stăpânească. Plecarea din paradis a fost o condiție absolut necesară pentru ca oamenii să se poată înmulți pe întreaga suprafață a Pământului și să îl stăpânească. În cartea Facerea, capitolul 1, oamenii trebuiau să trăiască pe suprafața întregului Pământ imediat după crearea lor, dar în aceeași carte la capitolul 2 oamenii au fost destinați să trăiască în paradis și acolo ar fi rămas dacă ar fi ascultat de Dumnezeu. Avem din nou o evidentă contradicție între primele două capitole ale Bibliei.
În capitolul 1 din cartea Facerea oamenii trebuiau să mănânce iarbă și fructe dar în cartea Facerea din capitolul 2 sunt menționate numai fructele ca hrană pentru oameni. Nu ni se spune dacă oamenii ar fi trebuit să mănânce și iarbă, pe lângă fructe, sau nu. În același capitol 1 oamenii se puteau hrăni cu plante care se aflau pe întreaga suprafață a pământului dar în capitolul 2 cu fructele care se aflau numai în Grădina Eden. În orice caz, din contextul biblic se poate înțelege că Adam se ocupa cu agricultura în Grădina Eden, căci ni se spune că el a fost pus acolo ca să lucreze și să îngrijească aceea Grădină.
Dacă Dumnezeu ar fi plasat omul în Grădina Eden, de la început, și această Grădină ar fi fost delimitată de restul suprafeței pământești de ce a dat omului drept hrană plantele de pe întreaga suprafața a pământului și nu doar cele din Grădină? Singura explicație plauzibilă ar fi aceea că cele două povestiri sunt într-un conflict de nereconciliat una cu cealaltă și că în cartea Facerea, capitolul 1, descrierea raiului pământesc nu își are nici un loc.
Grădina Eden ar fi fost creată, în conformitate cu Biblia, înainte de așa zisa cădere a primilor oameni în păcat. Dacă înainte de a săvârșii primele păcate natura nu ar fi suferit degradarea care se presupune că ar fi fost determinată de aceste păcate, atunci întregul Pământ ar fi fost o Grădină. În aceea perioadă, conform descrierii Bibliei, ar fi existat pe Pământ numai animale ierbivore și deci întreaga planetă ar fi fost un paradis. De ce ar fi plantat Dumnezeu o Grădină a Edenului într-o altă Grădină care ar fi fost întregul Pământ? Nu ar fi fost nevoie de Grădina Eden dacă Pământul și natura care îl populează ar fi fost cu adevărat create așa cum descrie cartea Facerea, capitolul 1. Aceasta este o altă discrepanță între primele două capitole ale Bibliei.
Cineva ar putea spune că Dumnezeu știa dinainte că oamenii pe care i-a creat vor fi neascultători, la un moment dat, și că va trebui să îi alunge din Grădina Eden. Din acest motiv El a pregătit condițiile pentru aceea posibilitate, încă înainte de căderea oamenilor în păcat. Dacă așa stau lucrurile și neascultarea oamenilor ar fi fost inevitabilă atunci de ce a mai blestemat Dumnezeu pământul sau de ce a condamnat femeia să sufere durerile nașterii? Nu are nici un sens, deoarece nimeni nu poate să fie pedepsit de Dumnezeu pentru ceva ce este destinat să îndeplinească. La fel apostolul Pavel ne spune că Dumnezeu a creat unele vase de cinste și altele de ocară, cu referire la oameni. (Romani 9; 21-23)
O explicație cu mult mai rezonabilă decât cea oferită de Biblie este aceea pe care ne-o pune la dispoziție știința. Conform celei din urmă viața a apărut peste tot pe Pământ și poate și în alte locuri din univers acolo unde a găsit condițiile propice pentru existența sa. Formele biologice de viață au evoluat și au început să ocupe mediul marin, suprafețele uscate și atmosfera. Povestea despre Grădina Eden reprezintă gradul foarte redus de înțelegere al oamenilor din vremurile în care aceasta a fost scrisă.
Adam și Eva au fost creați de Dumnezeu având capacitatea de a avea copii, așa cum ne spune cartea Facerea. Existența copiilor și a urmașilor acestor copii și în același timp spațiul limitat al Grădinii Eden, la care se adaugă durata foarte lungă de viață a primilor oameni, creează o serioasă dificultate de interpretare a textelor biblice. Chiar dacă ar fi fost ascultători, mai devreme sau mai târziu, urmașii lui Adam și Eva ar fi trebuit să părăsească Grădina Eden și ar fi fost obligați să trăiască pe suprafața întregului Pământ, din cauza numărului prea mare de locuitori ai paradisului pământesc. Nu se întrevede nici o soluție pentru această dilemă. A trăi în afara Grădinii era o pedeapsă dar a trăi în interiorul Grădinii Eden pentru veșnicie ar fi fost imposibil pentru sute de milioane sau miliarde de ființe umane.
Chiar fără a fi conduși de Dumnezeu în afara Grădinii, oamenii ar fi părăsit-o oricum, cel puțin o parte din aceștia, deoarece spațiul ar fi fost prea mic pentru întreaga populație care s-ar fi dezvoltat în timp. Acesta este un detaliu important pentru cine vrea să urmărească coerența povestirilor creației din Biblie. Prezumția că Adam și Eva nu s-ar fi multiplicat și ar fi trăit veșnic, dacă ar fi fost ascultători față de Dumnezeu, și în felul acesta Grădina Eden ar fi fost suficientă ca spațiu pentru ei, este contrazisă de Biblie.
„27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. 28. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” (Facerea 1; 27-28)
În cartea Facerea, capitolul 1, înmulțirea speciei umane era considerată o binecuvântare dar în cartea Facerea, capitolul 2, înmulțirea oamenilor echivala cu o pedeapsă deoarece în final ar fi condus la părăsirea Grădinii Eden de către multe ființe umane.
O altă diferență între cartea Facerea, capitolul 1, și capitolul 2 al acestei cărți, este aceea că în capitolul 2 femeia este privită ca fiind imaginea bărbatului, dar în capitolul 1 ea este creată după imaginea lui Dumnezeu.
„7. Căci bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chip şi slavă a lui Dumnezeu, iar femeia este slava bărbatului. 8. Pentru că nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat. 9. Şi pentru că n-a fost zidit bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat.” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 11; 7-9)
Dacă femeia a fost făcută de la început după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, așa cum spune cartea Facerea, capitolul 1, ea nu este imaginea bărbatului, ci imaginea lui Dumnezeu. Dacă femeia ar fi fost luată, așa cum spune cartea Facerea, capitolul 2, dintr-o coastă a bărbatului, atunci ea este doar un ajutor pentru bărbat și ea a fost creată în special pentru acesta. În realitate, atât bărbatul cât și femeia sunt ajutoare unul pentru celălalt și conceptul biblic potrivit căruia femeia este mai mult un ajutor pentru bărbat decât bărbatul pentru femeie este absurd. Aceasta este o inconsecvență a Bibliei care a generat incredibile inegalități în istoria omenirii.
Conform cărții Facerea, capitolul 2, toate animalele au fost făcute în perechi numai omul a fost creat singur. Aceasta este o informație foarte ciudată. Dumnezeu a știut ce fel de ajutor avea nevoie fiecare animal și a creat ajutorul respectiv în concordanță cu știința Sa, dar El nu ar fi știut ce fel de ajutor avea nevoie omul. Dumnezeu ar fi încercat să găsească un ajutor pentru om numai după ce l-a creat pe acesta.
În conformitate cu Biblia, Dumnezeu nu ar fi știut de la început că omul avea și el nevoie de o pereche a lui. Dumnezeu l-ar fi creat pe om singur și după aceea ar fi încercat să găsească un ajutor potrivit pentru el în rândurile animalelor. Această descriere biblică este cât se poate de absurdă. Dacă cu adevărat Dumnezeu ar fi creat toate animalele în perechi și le-ar fi cerut să se înmulțească, El ar fi făcut același lucru și cu omul, deoarece și oamenii trebuiau să se înmulțească și să stăpânească Pământul. Oare nu ar fi știut Dumnezeu de la început că Adam avea nevoie de o parteneră pentru a se multiplica? Oare nu ar fi știut El că această parteneră nu putea să fie găsită în rândul animalelor? Bineînțeles că ar fi știut, dar povestirea biblică, conținută de cartea Facerea, capitolul 2, în legătură cu crearea bărbatului și a femeii, nu este decât un mit care încearcă să explice patriarhatul din societățile respective și care nu are nici o legătură cu realitatea.
Această mitologie a lui Adam și Eva este contrazisă chiar de către Biblie și putem să vedem că în capitolul 1 al cărții Facerea bărbatul și femeia au fost creați împreună, după crearea animalelor. Nu mai avea nici un rost căutarea unui ajutor în lumea animalelor, dacă animalele ar fi fost create înaintea oamenilor, fiecare specie de animale conținând o pereche și neexistând nici un animal în plus ca să poată servi ca ajutor pentru om. Este evident că Dumnezeu nu avea cum să caute o parteneră potrivită pentru om în rândul animalelor, deoarece așa ceva nu era posibil.
În mod remarcabil, cartea Facerea, capitolul 5, folosește aceeași formulă folosită și de Dumnezeu atunci când a creat primii oameni, în capitolul 1:
„26. Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!”
„3. Adam a trăit două sute treizeci de ani şi atunci i s-a născut un fiu după asemănarea sa şi, după chipul său şi i-a pus numele Set.” (Facerea 5; 3)
Repetarea acestei formule scoate la iveală mitologia din spatele ei. Dumnezeu nu este o Ființă transcendentală aflată departe de creația Lui ci El este Tatăl omenirii într-o mod similar cu felul în care Adam a fost tatăl lui Set. În această viziune mitologică, Dumnezeu este un Tată ceresc care a născut omenirea după chipul și asemănarea Sa. Probabil că Dumnezeu este văzut ca fiind de aceeași natură ca și omul dar având locuința în ceruri, spre exemplu, o civilizație extraterestră asemănătoare cu umanitatea. Nu se întrevede de aici că Dumnezeu ar avea o altă natură, de exemplu, că El ar fi Spirit. Concepția că Dumnezeu este Spirit a apărut mult mai târziu și nu are rădăcina în cartea Facerea. Teologii și filozofii au dezvoltat felul în care a fost înțeles Dumnezeu, de-a lungul veacurilor, dar descrierea biblică este una simplistă, construită prin extrapolarea ființei umane, în care El este privit ca un fel de om, dar fiind Atotputernic. De exemplu, Dumnezeu a luat țărână și la creat direct pe om:
„7. Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.” (Facerea 2; 7)
Aceasta este o inovație adusă de scriitorii cărții Facerea. Omul nu este creat de divinități ciudate, așa cum se întâmplă în alte religii, omul este creat de alt om, așa cum cere și natura, și acest Tată ceresc este Atotputernic. Acesta este un mesaj optimist și povestea lui Adam și Eva poate fi considerată o lansare a motivului fiului risipitor și a tatălui care face orice sacrificiu pentru a îl aduce înapoi. Acest motiv este reluat mai târziu în una din parabolele lui Isus (Iisus). Este însă important de observat că ne află pe teritoriul mitologiei și că povestea aceasta nu are nici o legătură cu realitate. Ne putem da seama de acest lucru, deoarece pe lângă logica inerentă unui mit, cartea Facerea conține și nenumărate contradicții și absurdități, deci ea nu este inspirată de Dumnezeu. Dacă nu este inspirată de Dumnezeu, această carte nu putea să fie scrisă de nici un om în cunoștință de cauză, deoarece nici un om nu ar fi putut să participe la evenimentele care s-au întâmplat înainte de apariția omenirii pe pământ.
Cu toate acestea, chipul și asemănarea lui Dumnezeu le-ar fi fost interzise oamenilor, în conformitate cu textele din Cartea Facerea, capitolul 3. A fi ca și Dumnezeu, în contextul biblic, înseamnă a cunoaște binele și răul, așa cum și El cunoaște atât ceea ce este bine cât și ceea ce este rău. În capitolul 2, din cartea Facerea, oamenilor le-a fost interzis să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului și în acest fel au fost opriți să fie ca și Dumnezeu.
Contrar capitolului 1, din cartea Facerea, conform căruia oamenii ar fi fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, în capitolul 2, oamenilor li s-a interzis să fie ca El, cunoscând binele și răul. Oamenii au devenit ca și Dumnezeu, după chipul și asemănarea Lui, cunoscând binele și răul, contrar voinței Lui:
În cartea Facerea, capitolul 2, dorința oamenilor de a fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul, este considerată un păcat. Interdicția de a mânca din pomul cunoștinței binelui și răului este lipsită de sens deoarece dorința de cunoaștere a omenirii este legitimă, având în vedere constituția psihică a ființelor umane. În același timp, cunoașterea este aceea care a permis evoluția și creșterea gradului de civilizație al omenirii. Fără cunoaștere, inclusiv cunoașterea morală a diferenței dintre bine și rău, omul nu este om în adevăratul înțeles al cuvântului. Un om fără cunoaștere este lipsit de rațiune și conștiință, de trăsăturile fundamentale care definesc umanitatea. De ce ar fi vrut Dumnezeu să păstreze în paradisul pământesc astfel de oameni? Acei oameni ar fi fost mai degrabă niște roboți care ar fi avut nevoie să li se spună din exterior ce este bine și ce este rău.
Dacă primii oameni ar fi fost creați de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, conform cărții Facerea, capitolul 1, de ce ar fost ei opriți să fie ca El, cunoscând binele și răul, după afirmația din capitolul 2, din cartea Facerea? Aceasta este o contradicție a Bibliei și demonstrează o diferență importantă de teologie între capitolul 1 și capitolul 2, din cartea Facerea.
Ar fi fost imposibil ca oamenii să fie creați, în același timp, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, conform capitolului 1 și să fie pedepsiți că au dorit să fie asemănători cu El, cunoscând binele și răul, în capitolul 3. Dumnezeu cunoaște diferența dintre bine și rău și această cunoaștere morală este decisivă pentru ca cineva să poată să fie asemănător cu El. Dacă primii oameni ar fi fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și li s-ar fi dat stăpânire asupra întregului pământ atunci ei nu ar mai fi avut nevoie să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului pentru a fi asemănători cu El. Faptul de a stăpâni asupra întregului pământ, conform cărții Facerea capitolul 1, presupunea cunoașterea binelui și a răului deoarece în lipsa acestui discernământ stăpânirea asupra pământului nu ar fi fost posibilă. Ori trebuia să administreze pământul ori nu trebuia să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului, cele două variante se contrazic între ele.
- 34 -
„6. Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte. 7. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica şi puii lor vor sălăşlui la un loc, iar leul ca şi boul va mânca paie; 8. Pruncul de ţâţă se va juca lângă culcuşul viperei şi în vizuina şarpelui otrăvitor copilul abia înţărcat îşi va întinde mâna. 9. Nu va fi nici o nenorocire şi nici un prăpăd în tot muntele Meu cel sfânt! Că tot pământul este plin de cunoştinţa şi de temerea de Dumnezeu, precum marea este umplută de ape!” (Isaia 11; 6-9)
Apare aceeași problemă. Leii nu pot să mănânce paie, deoarece nu dispun de constituția biologică necesară pentru a se hrăni cu cereale. Dacă mănâncă paie, leul nu mai este leu, ci este un alt animal. Textul din Isaia nu poate fi acceptat ca o imagine realistă a unei situații din viitor, ci doar ca o metaforă care contrazice modul în care este constituită natura. Această descriere a unui paradis pământesc este o idealizare a naturii, nici mai mult și nici mai puțin, și același tip de idealizare a fost folosit de asemenea în cartea Facerea, unde ni se spune că toate animalele ar fi mâncat, imediat după creația lor, iarba câmpului. Dacă ne dăm seama că lumea nu a fost niciodată un paradis, așa cum o descrie Biblia, atunci înseamnă că nici nu avem motive să credem că va deveni în viitor un fel de paradis, așa cum ne spun anumite texte biblice. Pentru a fi un leu, un animal trebuie să fie carnivor și chiar dacă este crescut de oameni într-o grădină zoologică, sau într-o rezervație naturală, leul va mânca ce mănâncă orice leu în sălbăticie și nu va mânca paie. Un leu erbivor nu mai este un leu, deci „leul este erbivor” este o propoziție care conține o contradicție. Un alt comportament animal, care contrazice ideea că pământul ar fi fost creat inițial ca un paradis pământesc, este canibalismul sexual. Acest canibalism sexual al anumitor animale nu are nimic a face cu Grădina Edenului sau ca așa zisa neascultare a primilor oameni. Aceasta este o dezvoltare a naturii, dar în contextul biblic se induce idea că Dumnezeu a creat natura, deci El ar fi creat și comportamentul de canibalism sexual la anumite vietăți.
„Canibalismul sexual a devenit un subiect de dezbatere printre biologi în 1984. Oameni de știință de la Cornell și de la Universitatea din Texas la Austin au arătat că el a evoluat deoarece masculii anumitor specii pot obține un avantaj evolutiv dacă sunt mâncați. Corpurile lor pot hrăni mamele urmașilor lor, crescând șansele ca acești urmași să clocească cu succes și să producă proprii lor urmași și astfel să ducă mai departe genele tatălui.” (ref. 101)
Albinele, de asemenea, prezintă un comportament carnivor și cel mai probabil ele totdeauna au avut acest comportament:
„Albinele pot să fie rude nemiloase. Reginele anumitor soiuri de albine mănâncă oule urmașilor ei și albinele lucrătoare ale altor soiuri mănâncă oule surorilor lor.” (ref. 102)
Cine a creat aceste tipuri de comportament animal? A fost Dumnezeu sau natura? Diferența este că Dumnezeu este o Ființă morală și iubitoare pe când natura nu are principiile morale pe care le apreciază oamenii. Astfel de comportamente animale nu respectă moralitatea și se îngrijesc doar de supraviețuirea speciei respective. Este mult mai ușor să recunoaștem activitatea naturii în cazul unor mecanisme de supraviețuire decât să atribuim lui Dumnezeu o atitudine total lipsită de compasiune în ceea ce privește creația unor comportamente animale, în care mila nu are nici un loc. Conform Bibliei, Dumnezeu ar fi creat o lume paradisiacă în care oamenii și animalele ar fi mâncat numai vegetale. Dacă ar fi fost așa, lucrul acesta ar fi determinat evitarea suferințelor din lume, dar modul cum funcționează natura ne arată că nu a fost așa. Dumnezeu a creat lumea o singură dată și acele comportamente legate de supraviețuirea speciilor de animale nu au fost create o doua oara după presupusa cădere în neascultare a primilor oameni. Unii comentatori creștini au construit o doctrină falsă, din care rezultă că presupusa cădere în păcat a lui Adam și Eva ar fi atras schimbarea radicală a naturii realității. O astfel de schimbare ar fi însemnat o dublă creație, deoarece ar fi implicat transformarea anumitor animale erbivore în animale carnivore. În același timp, diviziunea pe care Biblia o face între plante și animale este una incompletă. Pe lângă plante și animale mai există și alte entități vii, care nu sunt nici plante și nici animale. De exemplu, sunt bacteriile plante sau animale? Aceasta este o întrebare la care răspunde următorul citat:
„Bacteriile sunt niște ființe vii foarte mici (microorganisme) – ele nu sunt nici plante nici animale – ele aparțin unui grup separat. Bacteriile sunt microorganisme unicelulare, de obicei de mărimea a câțiva microni care în mod normal există împreună în număr de milioane. Un gram de pământ poate conține aproximativ 40 de milioane de celule de bacterii. Un mililitru de apă proaspătă de obicei conține un milion de celule de bacterii.” (ref. 103)
Descrierea pe care o face cartea Facerea creației animalelor este foarte simplistă și din acest motiv acesteia îi lipsește orice valoare reală. De exemplu, bacteriile nu sunt incluse în descrierea creației în nici un fel, dar existența lor nu este neimportantă. Lucrul acesta dovedește că scriitorii povestirilor biblice ale creației nu dispuneau de informații venite de la Dumnezeu, ci doar de nivelul de cunoștințe care era disponibil oamenilor în aceea perioadă istorică. Cu alte cuvinte, povestirile despre creație din cartea Facerea nu sunt inspirate de Dumnezeu, ci sunt invenții omenești. În vremea când au fost scrise povestirile despre creație, din Biblie, oamenii nu știau despre existența bacteriilor, deoarece nu aveau mijloace pentru a le descoperi existența și totuși ele sunt foarte importante pentru omenire:
„Bacteriile sunt formate dintr-o singură celulă, dar nu trebuie să lăsăm mărimea lor mică și simplitatea lor să ne păcălească. Ele reprezintă un extraordinar de complex și fascinant grup de creaturi. S-a descoperit că bacteriile pot să trăiască la temperaturi mai mari decât temperatura de fierbere și în friguri care ne-ar îngheța sângele. Ele „mănâncă” orice de la zahăr și amidon la lumina soarelui, sulf și fier.” (ref. 104)
Nu există nici o indicație în textele biblice despre lucruri care să nu fi fost cunoscute în mod natural în acele vremuri, prin urmare acestea nu ne oferă nici o revelație care să descopere secretele naturii. Adevărata cunoaștere a naturii a venit în urma cercetărilor științifice și nu în baza unor informații conținute de Biblie. O clasificare potrivită a ființelor vii trebuie să includă cinci sau șase categorii a acestor ființe.
„Animalele includ ființele vii care se mișcă, mănâncă și cresc până la o anumită dimensiune după care se opresc din creștere. Plantele includ ființele vii care nu se mișcă și nu mănâncă alte ființe și care continuă să crească pe durata întregii vieți. Devenise foarte dificil de a grupa anumite ființe vii într-o categorie sau cealaltă, deci la începutul secolului trecut cele două categorii au fost extinse la cinci categorii: Protista (eucariotele unicelulare); Fungi (fungus și organisme înrudite); Monera (procariote) Plante; Animale; Mulți biologi recunosc acum șase regnuri distincte, împărțind Monera în Eubacteria și Archeobacteria.” (ref. 105)
A creat Dumnezeu virusurile care sunt răspunzătoare pentru atâtea boli? Mulți se întreabă cum poate un Dumnezeu generos și iubitor să tolereze răul din lume? Totuși adevărata întrebare este cum poate un Dumnezeu generos și iubitor să creeze un univers care implică atât de mult rău, atât de multă suferință și pe lângă aceasta să existe și moartea? Ori Dumnezeu este generos și iubitor și nu a creat universul, așa cum ne spune Biblia că l-ar fi creat ori El nu este generos și iubitor și atunci este nepăsător față de suferința pe care o aduce creația Sa. Dacă, însă, considerăm că Dumnezeu nu putea să creeze universul decât în așa fel încât acesta să implice suferință, cu toate că El este iubitor și generos, atunci înseamnă că El nu este Atotputernic. Idea că Dumnezeu ar fi creat un univers perfect, în care nu exista suferință și moarte, dar că neascultarea oamenilor ar fi antrenat o modificare, o deteriorare a acestui univers, este contrazisă de modul în care Biblia ne prezintă creația acestui univers. Dacă universul a fost în cea mai mare parte creat înainte de creația omului și dacă Dumnezeu a creat universul o dată și nu de două ori, atunci înseamnă că El a creat lumea așa cum o cunoaștem astăzi. O modificare substanțială a naturii lucrurilor create ar fi însemnat, în același timp, o schimbare radicală a acestora, deci o recreare a lor, prin urmare creația lumii în șase zile nu poate să fie acceptată. Fie Dumnezeu a creat o lume competitivă, în care lupta pentru existență se traduce prin suferință și moarte, fie lumea nu este creația Lui și de aceea nu seamănă în caracter cu El, adică nu este o lume condusă în primul rând de dragoste. Ne având o soluție la problema creației virusurilor care sunt atât de dăunătoare sănătății oamenilor, mulți creaționiști repetă modelul de explicație care se folosește și în cazul existenței animalelor carnivore. Dumnezeu ar fi creat virusurile ca să fie bune, dar după căderea în păcat a lui Adam și Eva virusurile au devenit rele, cauzând boli care pot ucide oamenii. În continuare se poate vedea o astfel de opinie propusă de Dr. Jean Lightner:
„Având în vedere cunoștințele actuale despre virusuri, este rezonabil să credem că virusurile care cauzează îmbolnăviri provin din virusuri care o dată nu au fost dăunători. S-a sugerat că aceștia au jucat un rol important în menținerea vieții pe pământ – cumva similar cu modul în care bacteriile funcționează.” (ref. 106)
Dacă Dumnezeu nu a putut crea lumea altfel decât folosindu-se de virusuri, știind că aceștia au potențialul de a fi dăunători, atunci înseamnă că El nu este Atotputernic sau El nu este generos și iubitor în ceea ce îi privește pe oamenii care suferă din cauza acestora. Nu există nici un motiv să credem că toate virusurile ar fi fost inofensive la începutul creației lor și că în timp acestea au devenit periculoase. Este adevărat că virusurile pot suferi modificări și pot deveni extrem de periculoase, dar Dumnezeu ar fi știut acest lucru atunci când le-a creat. Virusurile au fost întotdeauna cel puțin potențial periculoase pentru omenire. Este de asemenea adevărat că, folosindu-se de cele mai avansate rezultate ale cercetărilor științifice, anumite virusuri pot să fie folosite ca un instrument împotriva bacteriilor periculoase, care sunt greu de vindecat cu antibiotice. În orice caz, pentru ca anumite virusuri să devină folositoare pentru omenire a avut loc un important efort științific pe o lungă perioadă de timp. Numai în zilele noastre, anumite virusuri pot să fie folosite pentru a face o activitate bună, dar mii de ani ele au ucis nenumărate ființe umane în mod nediscriminat. A creat Dumnezeu virusuri ucigașe pe baza ideii că după mii de ani o societate dezvoltată tehnologic le va folosi să distrugă anumite bacterii, alte ființe create de El, dintre care unele sunt dăunătoare? Un răspuns pozitiv pare a fi ciudat. Proveniența virusurilor este dată de evoluția naturii care nu ține cont de suferințele ființelor vii și nu este dată de creația directă a lui Dumnezeu, așa cum ne lasă să credem textele biblice. Este puțin probabil ca Dumnezeu, care este considerat a fi o Ființă generoasă și iubitoare, să fi creat niște entități care s-au dovedit atât de periculoase pentru umanitate, adică virusurile. Mai mult decât atât, instituțiile bisericești, atunci când au încercat să împiedice dezvoltarea științelor, au acționat împotriva principiului existenței unui Dumnezeu generos și iubitor care nu dorește ca oamenii să sufere. În ceea ce privește bacteriile, multe dintre ele sunt folositoare, dar nu toate. În orice caz, Biblia nu ne vorbește clar despre creația virusurilor și a bacteriilor, ci numai despre creația plantelor și a animalelor, dar virusurile și bacteriile, nefiind plante sau animale, trebuie să presupunem că ele au fost create de Dumnezeu, bazându-ne pe principiul că El a creat tot ceea ce există. Dacă nu le-a creat Dumnezeu, atunci cine le-a creat? În cazul în care nu sunt creația lui Dumnezeu, înseamnă că virusurile sunt generate de natură și, după cum se știe, natura nu se conduce după principii morale sau mila pentru oamenii care suferă din cauza acelor entități. Cu alte cuvinte, dacă comparăm natura virusurilor cu natura în general vedem că ele corespund cu ceea ce numim natură, în sensul cel mai general, și nu cu ceea ce considerăm că este natura lui Dumnezeu, adică dragostea. Lucrul acesta, fiind valabil pentru toate ființele vii, prin studiul creației nu putem să descoperim natura lui Dumnezeu, ci o natură care este contrară a ceea ce ne așteptăm să fie natura Lui. Datorită modului simplist în care descriu realitatea, povestirile despre creație din Biblie nu sunt potrivite pentru a prezenta complexitatea universului și a naturii. Ele descriu o lume idealizată, un paradis pământesc, dar sunt în contradicție cu toate aspectele realității și cu toate descoperirile științifice în legătură cu existența naturii. Chiar dacă multă lume recunoaște că Biblia nu este o carte de știință totuși în cazul în care ea este preluată literal, în ceea ce privește povestirile creației, ea este capabilă să denatureze realitatea și să creeze o imagine falsă despre modul cum a apărut lumea. Dacă avem o imagine greșită despre modul cum a apărut omenirea nu putem să înțelegem multe alte lucruri despre existența umană.
- 33 -
Ar fi greșit să ne fixăm pe o explicație teologică care este invalidată de analiza coerenței textelor biblice și de cercetările științifice și este mai bine să ne modificăm concepțiile noastre teologice, privitoare la modul în care a apărut lumea, acceptând toate consecințele raționale pe care descoperirile științifice le aduc.
Pământul ar fi fost un paradis dacă după creația lor toate animalele, inclusiv păsările, ar fi mâncat numai vegetație și nu s-ar fi mâncat unele pe altele. Deoarece așa ceva nu s-a produs niciodată, înseamnă că nu a fost niciodată un paradis pe pământ. Povestirea cu paradisul pământesc este doar un mit. Pe lângă animalele carnivore terestre și marine, au existat și multe păsări pe pământ, care erau de asemenea carnivore:
„Există aproximativ 10000 de specii de păsări care au o hrănire diversificată, ce la cele care sunt carnivore la cele care mănâncă numai plante. Carnivorele mănâncă numai carne, de obicei animale mici și alte păsări mici. Speciile de păsări care sunt carnivore includ bufnițe, vulturi, ulii și șoimi. Omnivorele mănâncă carne și plante, dar carnea o ia mai degrabă de la insecte și viermi. Speciile de păsări omnivore includ găini, prigori și struți. Erbivorele mănâncă numai plante, dar pentru păsări aceasta înseamnă de obicei fructe, fructe de pădure, nuci și semințe. Păsările erbivore includ, de exemplu, papagali. Specii diferite de păsări au ciocuri de forme diferite deoarece fiecare specie a dezvoltat un cioc care să se potrivească cu dieta și cu stilul respectiv de viață. Ciocul funcționează asemănător cu uneltele folosite de oameni și ajută păsările să aibă acces la mâncare. În timp ce unele păsări au ciocuri potrivite pentru o varietate de hrană, cele mai multe posedă ciocuri care arată un anumit nivel de specializare. De exemplu, multe păsări au dezvoltat ciocuri scurte, puternice pentru a sparge nucile și semințele.” (ref. 96)
Mâncatul cărnii este o caracteristică alimentară foarte răspândită și se regăsește la plante, animale marine, păsări și animale terestre. Afirmația biblică, conform căreia a existat un timp în care animalele ar fi mâncat numai plante, este greșită și de aceea duce teologia care se bazează pe textele biblice la o concluzie falsă. Nu a existat niciodată un rai pe pământ, dacă acel spațiu a fost populat cu animale carnivore. Adam locuia în Grădina Eden și animalele au fost aduse la el ca să le numească. Printre ele ar fi fost și animale carnivore care, pentru a se hrăni, ar fi ucis alte animale și ar fi transformat așa zisul paradis terestru într-un câmp de luptă pentru supraviețuire.
Sunt multe contradicții în povestirile biblice ale creației. Modul de creație al păsărilor este prezentat într-un mod contradictoriu în cartea Facerea:
„20. Apoi a zis Dumnezeu: „Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Şi a fost aşa. 21. A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.” (Facerea 1; 20-21)
„19. Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam. (Facerea 2; 19)
Când comparăm aceste două texte, putem să vedem că în primul text păsările au fost făcute din ape, dar în al doilea text Dumnezeu ar fi făcut toate păsările cerului din pământ. Modul în care ni se povestește că au fost create animalele este diferit în cartea Facerea capitolul 1 față de capitolul 2. Aceasta este o contradicție evidentă pe care nimeni nu o poate nega și cu siguranță că dacă textele respective ar fi fost inspirate de Dumnezeu, o astfel de greșeală nu s-ar fi putut produce. Dacă cineva afirmă că de vină este scriitorul uman care ar fi interpretat greșit ceea ce i-ar fi spus Dumnezeu, atunci se pune întrebarea câte astfel de texte eronate conține Biblia. O altă întrebare ar fi aceea de ști cât de mult ne putem baza pe o carte, Biblia, care este plină de erori umane și care ne spune altceva decât ar fi intenționat Dumnezeu să ne spună. În Biblie se află două povestiri diferite și contradictorii ale creației. Este imposibil ca amândouă să fi fost inspirate de Dumnezeu. Cel mai probabil este că nici una dintre ele nu a fost inspirată de El. Au fost animalele create să fie nemuritoare în momentul creației lor? Este o ipoteză foarte improbabilă. Toate plantele și animalele au fost create, în concordanță cu cartea Facerea, cu capacitatea de a se multiplica. Dacă moartea nu le-ar fi oprit aceste animale s-ar fi înmulțit enorm de mult și ar fi sufocat pământul cu numărul lor extrem de mare. Moartea a fost întotdeauna un element care a echilibrat excesul de multiplicare și de fapt moartea este un fenomen biologic folositor pentru evoluție. Fără existența morții evoluția nu este posibilă, deoarece adaptările noi, care sunt mai bune, nu pot să ia locul celor vechi. Niciodată Dumnezeu nu ar fi creat ființe nemuritoare cerându-le să se înmulțească într-un spațiu limitat, cum este pământul, și astfel să ajungă să fie depășite de numărul lor mult prea mare. Este vorba de o nouă contradicție a Bibliei. Ori a creat Dumnezeu ființele muritoare și deci așa zisul păcat a lui Adam și al Evei nu ar fi putut avea nici o influență asupra schimbării naturii lor, ori le-a creat nemuritoare și atunci intrarea morții în lume a fost o necesitate absolută. În cel de-al doilea caz, fără păcatul lui Adam și al Evei lumea nu ar fi putut oricum supraviețui datorită suprapopulării cu plante, animale și oameni. De ce ar fi fost pedepsiți Adam și Eva cu interzicerea vieții veșnice și o dată cu ei ar fi fost pedepsite și toate animalele de pe Pământ, dacă moartea a fost o necesitate și nu o pedeapsă, pe o planetă care nu permite înmulțirea nelimitată a ființelor vii? Adam și Eva nu au fost pedepsiți cu adevărat de Dumnezeu, deoarece ei niciodată nu au existat în realitate. Plantele nu puteau în nici un caz să fie nemuritoare, dacă ele trebuiau să fie folosite ca hrană de către animale și oameni. Moartea ar fi intrat în lume în momentul în care ar fi murit prima plantă și lucrul acesta nu are nimic a face cu presupusul păcat al lui Adam și al Evei. Următorul citat se referă la mortalitatea animalelor:
„Nu se știe dacă imortalitatea dinaintea căderii în păcat a afectat numai pe oameni sau toate organismele de pe pământ. Unii aduc ca un argument pentru imortalitatea animalelor afirmația biblică că acestea nu au fost acceptate ca hrană imediat după creație. De asemenea, Dumnezeu a descris lumea creată ca fiind „foarte bună”, care pentru mulți este în contradicție cu suferința pe care o aduce moartea. Pe de altă parte, posibilitatea unor animale nemuritoare este imediat respinsă de alții deoarece moartea accidentală se întâmplă în mod obișnuit pentru multe organisme mici în zilele noastre. De exemplu insectele sunt ucise în mod frecvent sub picioare, sau sunt înghițite în mod accidental. În același timp, în urma unei examinări se poate constata că o astfel de distincție între oameni și alte creaturi nu se susține. Moartea accidentală se poate întâmpla oamenilor la fel ca aproape oricărui alt organism. Nu există un scenariu general care ar causa moartea unui alt organism și care nu s-ar putea întâmpla de asemenea și oamenilor. Orice incident natural care poate omorî un gândac ar putea omorî și un om. Oamenii sunt unele dintre cele mai fragile organisme de pe pământ din punct de vedere al mediului dar scheletul pe care îl posedă o insectă medie poate să suporte de câteva sute de ori greutatea sa și urmele fosile sunt plin cu animale care ar fi putut din întâmplare să strivească un om așa cum facem noi cu gândacii în zilele noastre.” (ref. 97)
În ceea ce privește creația animalelor, acestea nu puteau să fie nemuritoare și din alt motiv, pe care îl prezintă citatul următor:
„În ciuda faptului de a fi prolific, cu peste două mii cinci sute de specii răspândite pe suprafața pământului, fluturele de mai depinde de cantitate, mai degrabă decât de calitatea vieții pentru a supraviețui pe pământ. Aceste insecte acvatice au cea mai scurtă durată de viață cunoscută, cu așteptarea de viață de la o jumătate de oră la o zi, depinzând de soiul lor. De fapt, singurul scop în viață este de a cloci și a se reproduce.” (ref. 98)
Trăind numai câteva ore, anumite insecte ar fi murit în mod natural înainte de creația primilor oameni și de căderea lor în păcat. În acest fel moartea ar fi intrat în creație înainte de neascultarea lui Adam și Eva, dacă aceasta ar fi fost reală. Nu este adevărat că neascultarea primilor oameni ar fi adus moartea pe pământ, aceasta este o doctrină falsă pe care o promovează instituțiile bisericești și care trebuie respinsă, deoarece este o formă de degradare a valorii umane în sensul atribuirii unei vini imaginare umanității. Un alt exemplu de moarte accidentală, care ar fi fost inevitabilă încă de la începutul creației este acela care interesează marile animale marine. De exemplu, balenele albastre când deschid gura înghit aproximativ 220 tone de apă într-o singură înghițitură. Conform Bibliei ele au fost create înaintea oamenilor și ar fi fost imposibil ca ele să nu omoare accidental nenumărate vietăți înainte ca Adam și Eva să fi păcătuit prin neascultare față de Dumnezeu.
„Balenele albastre sunt cele mai mari animale care sunt cunoscute că ar fi trăit pe pământ. Aceste magnifice animale marine stăpânesc oceanele având până la 100 feet (30 metrii) lungime și peste 200 tone (181 tone metrice). Limba lor poate să cântărească la fel de mult ca un elefant. Inima lor la fel de mult cât un automobil. Balenele albastre ajung la aceste dimensiuni printr-o dietă compusă aproape exclusiv din animale mici numite krill. În anumite perioade ale anului, o singură balenă adultă consumă aproximativ 4 tone (3,6 tone metrice) de krill pe zi.” (ref. 99)
Poate cineva să își imagineze balenele albastre mâncând numai vegetație, așa cum presupune Biblia că ar fi spus Dumnezeu că trebuie să mănânce. De fapt, textele biblice nici măcar nu se referă la hrana animalelor marine, ci doar la aceea a animalelor terestre și a păsărilor. Iată textul biblic:
”30. Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viață, le dau toată iarba verde spre hrană. Şi a fost aşa.”
Oare de ce s-ar fi referit Dumnezeu numai la animalele terestre și la păsările cerului, dar nu și la animalele marine? Atât de grijuliu cu ceea ce urma să mănânce celelalte animale, oare nu s-ar fi îngrijit Dumnezeu și de animalele marine? Problema este că nu a inspirat Dumnezeu aceste texte, ci au fost scrise de oameni cu un nivel de cunoștințe foarte scăzut care fie că au considerat că animalele marine nu sunt animale fie au uitat pur și simplu să le menționeze în povestirile biblice ale creației. Și ce dacă, ar putea cineva să întrebe? Acestea par la prima vedere doar amănunte. Acestea nu sunt amănunte lipsite de importanță. Analizând aceste amănunte cu atenție putem să observăm cât de absurde sunt povestirile biblice despre creație. Un alt exemplu de moarte accidentală îl reprezintă cazul dinozaurilor ale căror dimensiuni puteau genera condiții care să favorizeze moartea accidentală a altor vietăți mai mici:
„Spinosaurus a fost cel mai mare dintre toți dinozaurii carnivori, mai mare decât Tyrannosaurus și Giganotosaurus. A trăit într-o perioadă a Cretaceului aproximativ cu 112 milioane la 97 milioane ani în urmă, prin mlaștinile din Nordul Africii … Spinosaurus mânca mai ales pește și acest lucru a fost dedus nu numai după craniul său dar și în urma unor studii chimice.” (ref. 100)
Mărimea gigantică a Spinozaurusului ne dă motive să ne imaginăm că el ar fi putut ucide mici insecte sau mici animale în mod accidental doar prin deplasarea sa de la un loc la altul. Același lucru este valabil și pentru alte animale mari. Spinosaurus putea să producă astfel de accidente mortale înainte de presupusa cădere în păcat a lui Adam și Eva. Existența morții în creație, înainte de presupusa cădere a oamenilor în păcat, schimbă toate datele teologiei creștine. Dacă oamenii nu au fost nemuritori înainte de presupusa cădere în păcat și dacă aveau nevoie de pomul vieții pentru a dobândi nemurirea atunci înseamnă că și animalele erau muritoare. Este absurdă ideea că oamenii au fost muritori, dar animalele au fost nemuritoare. Apostolul Pavel a introdus o doctrină care nu se potrivește cu datele realității și acest lucru are consecințe teologice foarte importante. Oare nu a știut apostolul Pavel cum s-au petrecut lucrurile în realitate? Și-a construit el doctrina pe mitologie și nu pe fapte istorice? Se pare că Pavel nu a cunoscut realitatea de fapt a modului cum a fost creată lumea și că învățătura lui despre cum a intrat moartea în lume se bazează pe mituri. Iată textul biblic care se referă la acest aspect:
„12. De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el. 13. Căci, până la lege, păcatul era în lume, dar păcatul nu se socoteşte când nu este lege.” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 5; 12-13)
Apostolul Pavel a greșit, deoarece în realitate creația lui Dumnezeu a presupus în mod necesar moartea, care este un fenomen natural. Moartea nu este o pedeapsă a lui Dumnezeu, este finalul oricărei ființe muritoare și nu avem nici un motiv să credem că de la începutul existenței lor pe pământ oamenii au fost altfel decât muritori. Păcatul, la fel ca și moartea, face parte din construcția realității în mod natural. Oamenii nu sunt niște ființe decăzute din punct de vedere moral, în urma păcatelor lui Adam și Eva. Aceasta este o invenție a religiei și a devenit o doctrină care nu are nici o bază reală. Cu o astfel de doctrină lumea nu are cum să devină mai bună, deoarece ea prezintă o imagine deformată asupra omenirii. Păcatele lui Adam și Eva nu s-au întâmplat niciodată și moartea a fost introdusă în creație de Dumnezeu, dacă acceptăm că El este Autorul creației. Nu există nici un motiv pentru care să ne fie rușine că suntem ființe umane muritoare, nu purtăm asupra noastră răspunderea presupuselor fapte ale primilor oameni, deoarece astfel de fapte nu s-au întâmplat niciodată. Trebuie să observăm că în realitate omenirea nu a apărut pe Pământ așa cum spune Biblia. Primii umanoizi au acționat în conformitate cu natura lor, fiind violenți și ucigând prăzile, atitudine care le-a asigurat supraviețuirea. Păcatul nu a intrat în lume printr-un singur om și moartea nu a intrat în lume prin păcat, așa cum ne spune apostolul Pavel, atunci când construiește o doctrină strălucitoare, dar lipsită de conținut real. Moartea a intrat în lume o dată cu viața. Oamenii au păcătuit în mod natural încă de la apariția lor pe pământ iar problema păcatului nici nu s-a pus decât o dată cu apariția unor religii. Multe doctrine creștine pleacă de la premise greșite și de aceea concluziile lor nu pot să fie altfel decât eronate. Dacă premisele ar fi corecte și dacă raționamentele care ar duce la anumite concluzii ar fi ele corecte și concluziile ar fi acceptabile. Pentru că raționamentul apostolului Pavel pare a fi corect credincioșii tind să accepte concluziile fără să pună în discuție premisele și astfel s-a construit o doctrină falsă. Nimeni nu poate să dovedească că imortalitatea este imposibilă deci ea poate să fie reală. Dumnezeu poate să ne ofere imortalitatea dacă îndeplinim cerințele Lui, dar acest lucru nu are nici o legătură cu existența celor două personaje, Adam și Eva. Din nefericire, lucrurile sunt atât de amestecate încât cine nu crede în povestea lui Adam și Eva tinde să nu creadă nici în imortalitate și chiar nici în Dumnezeu, dar lucrurile trebuie separate și credința în El nu presupune ca obligatorie credința că miturile sau absurditățile sunt adevărate. Pentru viitor, Biblia descrie o imagine idealizată a relațiilor dintre animale și aceasta este un fel de revenire la imaginea paradisiacă de la început.
- 32 -
Un ecosistem fără prădători este o absurditate pe care o susține Biblia atunci când afirmă că toate animalele au fost destinate să mănânce numai vegetație după creația lor și până la Potop. Acest lucru ne arată că scriitorii cărții Facerea nu au înțeles cum lucrează natura deci scrierile lor nu au fost inspirate de Dumnezeu, deoarece El știe exact care sunt legile naturii, dacă El a creat-o. Nivelul de cunoștințe conținut de textele privitoare la creație, din Biblie, este unul foarte scăzut, exact opusul modului în care îl privim pe Dumnezeu, pe care îl considerăm a fi Atotștiutor. Există deci o contradicție evidentă între sursa textelor și textele respective, dacă l-am considera pe Dumnezeu autorul lor, și această neconcordanță nu poate să fie rezolvată decât dacă admitem că textele nu sunt inspirate de El. Ce ar fi putut înlocui existența ecosistemului până la Potop? Oare Dumnezeu ar fi ucis sistematic o parte din animale pentru a reduce numărul lor? Știm bine că natura nu funcționează așa. Natura se autoreglează nu este condusă în fiecare moment din afara ei. Dacă Dumnezeu a creat natura, atunci El a organizat-o în așa fel încât aceasta să poate să existe prin forțe proprii nu să fie „reparată” tot timpul. De asemenea, germenii nocivi nu sunt un factor folositor de echilibrare a numărului de animale, deoarece prezența lor excesivă poate produce epidemii catastrofale care ar putea duce la dispariția unor întregi specii de animale sau chiar a majorității speciilor existente pe planeta noastră. Nimic nu putea să înlocuiască ecosistemul planetar până la Potop, dacă acesta ar fi existat cu adevărat. În lipsa ecosistemului, nu ar fi fost posibilă viața pe Pământ, așa cum o cunoaștem. Fără prădători natura nu poate să existe din lipsă de vegetație. O imagine a lumii în care omenirea și animalele ar fi mâncat numai plante și în care ecosistemul ar fi fost absent este imaginea unei lumi idealizate care nu are nimic în comun cu realitatea. Nevoia existenței unui ecosistem ne arată cu claritate că Dumnezeu nu a creat lumea așa cum ne arată Biblia și că modul în care teoria evoluționistă explică dezvoltarea vieții pe Pământ este mult mai credibil. Viața a urmat toate căile posibile în procesul evoluției și în felul acesta a apărut un ecosistem al Pământului. Prădătorii sunt cheia pentru supraviețuirea ecosistemului:
„Prădarea constantă a consumatorilor de vârf oprește ca o populație să crească mai mult decât poate susține sistemul. Eliminarea unui prădător de vârf poate adesea să altereze balanța sensibilă a unui întreg sistem. Aici este un exemplu de cea ce se poate întâmpla: Când o zonă este inundată permanent și creează o serie de insule, nu toate insulele au suficiente resurse pentru a susține prădătorii de vârf. Consumatorii cei mai mari rămân să apuce substanțele nutritive și experimentează o înmulțire explozivă. Această explozie este resimțită în întreg sistemul și dacă speciile care o experimentează sunt în competiție cu altele ele conduc în mod potențial speciile mai slabe către dispariție și se ajunge la reducerea biodiversității.” (ref. 89)
Oceanele sunt populate cu mulți prădători care nu mănâncă vegetație, contrar a ceea ce susține cartea Facerea. A creat Dumnezeu rechini erbivori care au devenit carnivori după căderea omenirii în păcat? Nu există un acord între comentatorii biblici asupra momentului când anumite animale ar fi devenit carnivore. Anumiți creaționiști consideră că animalele au devenit carnivore după căderea oamenilor în păcat, dar alții, luând în considerare natura hranei consumate de animale înainte de Potop, sunt nevoiți să accepte că prădătorii au apărut numai după ce consumul cărnii a fost permis. Cum a creat Dumnezeu speciile animale? Este posibil ca anumite specii de animale să își schimbe caracteristicile și să devină alte specii? În acest caz, este creația lui Dumnezeu modificată de natură? Poate natura să creeze specii noi prin schimbarea speciilor de animale create de Dumnezeu? A creat Dumnezeu felurile de animale pentru a evolua, sau pentru a rămâne la fel? În conformitate cu Biblia, Dumnezeu ar fi creat toate felurile de animale în săptămâna creației și după această perioadă creația s-ar fi terminat. Dacă creația a fost terminată în șase zile, pe ce bază susțin anumiți comentatori biblici că animalele carnivore ar fi apărut după această perioadă? Nu există o astfel de bază. Iată ce ne spune textul biblic:
„1. Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor. 2. Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut. 3. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială.” (Facerea 2; 1-3)
Narațiunile din cartea Facerea, care privesc creația animalelor, contrazic orice observație directă pe care oricine o poate face asupra naturii. S-a transformat un leu erbivor într-unul carnivor prin evoluția naturii? Dacă așa s-ar fi întâmplat atunci a apărut o nouă specie de animale, dar toate speciile au fost create în perioada celor șase zile, înainte de căderea oamenilor în păcat. Un leu erbivor ar fi o specie foarte diferită față de leul carnivor pe care îl cunoaștem în zilele noastre. De fapt, un leu erbivor nici nu ar fi un leu de loc, ci un alt fel sau o altă specie de animal. Fața unui leu erbivor ar fi foarte diferită de a celui carnivor datorită dezvoltării diferite a dentiției și de asemenea forma generală a corpului său ar fi de nerecunoscut în comparație cu a leului pe care îl cunoaștem. Speciile sau felurile de animale erbivore sunt diferite față de felurile sau speciile de animale carnivore. Anumiți comentatori creștini cred că putem să acceptăm modificări în structura speciilor sau a felurilor, dar nu putem fi de acord cu trecerea naturală de la o specie la alta prin evoluție. Aceiași comentatori consideră că așa numită fixitate a speciilor, pe care Darwin ar fi recunoscut-o în Biblie, nu este de fapt conținută de textele ei. Această fixitate a speciilor nu ar fi fost o învățătură răspândită în Biserici înainte de secolul al 18-lea. Sylvia Baker, citată de Don Steward scrie:
„Ideea că speciile nu se pot schimba nu a fost cu certitudine un articol de credință în Biserică înainte de secolul al 18-lea. Atunci s-a considerat că este în acord cu Biblia să crezi că ele se pot schimba, dar nu în direcția unei mai mari complexități. Numai după secolul al 18-lea s-a răspândit ideea că speciile nu se pot schimba, că ele sunt fixe sau imutabile. Omul responsabil pentru a promova această idee a fost Linnaeus, care este faimos ca fiind primul om care a introdus biologia sistematică. El a menținut că speciile, așa cum le-a definit reprezintă felurile din Biblie și de aceea nu pot fi schimbate. Acest punct de vedere a devenit acceptat în mod general, s-a insistat asupra lui și a fost dus până la limite absurde. (Slyvia Baker, Bone of Contention, Revised edition, Sunnybank, Queensland, Australia, Evangelical Press: 1976, p. 7)” (ref. 90)
Este o mare diferență între schimbarea speciilor din una în cealaltă și între modificarea varietăților în cadrul aceleași specii. Prima presupune și trecerea de la o specie mai puțin complexă la alta mai complexă, dar a doua se referă la modificări în cadrul aceluiași grad de complexitate. John Klotz recunoaște că există varietăți în cadrul speciilor, dar consideră că o roșie nu se poate transforma prin evoluție într-un pepene. Nu contează câte varietăți de roșii există, ele rămân tot roșii și nu altceva. În orice caz, un leu erbivor și un leu carnivor nu vor fi două varietăți ale aceleași specii, ci vor fi două specii foarte diferite date fiind caracteristicile lor biologice. Idea este că un leu erbivor nu este un leu, ci un animal despre care nu știm nimic. John Klotz, citat de Don Steward, constată următoarele:
„Trebuie să recunoaștem că limbajul Bibliei este cel al sensului comun, limbajul de fiecare zi al ziarelor noastre. Acest limbaj nu se schimbă; limbajul tehnic se schimbă … Putem să avem varietăți noi de roșii, dar ele sunt totuși aceeași specie. Pot fi schimbări în interiorul speciilor, totuși roșiile nu s-au dezvoltat în pepeni. De asemenea pot fi schimbări în specia câinelui, dar ei nu s-au dezvoltat în lei sau urși. (John Klotz, Studies in Creation, St. Louis: Concordia Publishing House, 1985, p. 76)” (ref. 91)
Modificarea cerută pentru a transforma un animal erbivor într-un animal carnivor nu poate fi considerată a fi o modificare în cadrul aceleași specii, atâta vreme cât există specii de erbivore și specii de carnivore, dar nu există varietăți erbivore și carnivore în cadrul aceleași specii și nici nu poate să existe. Totul este diferit la erbivore față de carnivore, de la structura morfologică a animalelor până la comportamentul lor. Nu există câini erbivori și câini carnivori, ci doar cei din urmă. Erbivorele și carnivorele, fiind feluri sau specii diferite, creaționiștii refuză să accepte că ele se pot transforma din una în alta. Don Steward concluzionează că anumite modificări în limitele unei specii sunt acceptabile, pe baza standardelor biblice, dar nu și evoluția speciilor de la una la alta:
„Deci, ce a descoperit Darwin nu este contradictoriu cu ceea ce Biblia are de spus despre specii. Biblia ne învață „fixitatea speciilor” în aceea că fiecare fel biblic se poate reproduce numai în interiorul unor limite fixe. Schimbările în limitele unei specii, deci, sunt în concordanță cu învățăturile biblice. Astăzi, atunci când limitele dintre specii sunt trecute, urmașul este totdeauna steril. De exemplu, un măgar și un cal produc un urmaș steril. Un leu care se înmulțește cu un tigru produc un animal steril. Charles Darwin a văzut această problemă și a scris în Originea Speciilor.” (ref. 92)
Don Steward face o interesantă referire la teoria evoluției așa cum este ea apreciată din punctul de vedere al unui creaționist:
„Biblia permite schimbări și varietăți la plante și animale. Schimbarea este dovada micro-evoluției sau selecției. Ceea ce neagă creaționiștii este existența oricărei evidențe pentru macro-evoluție. Ei resping procedeul prin care se folosesc dovezile pentru micro-evoluție pentru a confirma teoria macro-evoluției. Din nefericire, mulți oameni cred că dovada pentru micro-evoluție dovedește macro-evoluția. Acesta nu este deloc cazul. Mai mult, Biblia limitează cantitatea de schimbare care se poate întâmpla. Pisicile nu se pot înmulți cu câini, porcii cu maimuțe, etc. Această limitare este exact ceea ce găsim în lumea noastră. În consecință, Biblia cu certitudine nu este neștiințifică când spune că felurile de plante și animale sunt limitate în gradul în care se pot schimba.” (ref. 93)
Dacă Don Steward are dreptate, atunci înseamnă că Biblia greșește, deoarece ne impune să credem că animale erbivore s-au transformat în animale carnivore după Potop. Această transformare, însă, în conformitate cu ceea ce cred creaționiștii, cum ar fi Don Steward, este imposibilă, deoarece presupune trecerea de la o specie la alta și lucrul acesta este interzis de Biblie. Transformarea unui animal erbivor în unul carnivor este o dovadă de macro-evoluție, dar macro-evoluția respinge modul în care Biblia descrie creația. Dacă animalele carnivore s-ar fi format prin evoluția unor animale erbivore aceasta înseamnă că nu Dumnezeu a creat toate animalele după felul lor, așa cum spune cartea Facerea, ci natura a creat cel puțin o parte din animale. În acest caz, oamenii au apărut pe Pământ așa cum ne spune teoria evoluției și nu cum relatează Biblia. Mulți apologeți ai Bibliei își fundamentează concluziile lor dogmatice pe interpretarea literală a narațiunilor creației pe care aceasta le conține. John Calvin, reputatul reformator, comenta în legătură cu Facerea 1; 24 următoarele:
„Spun, mai mult, că este suficient că Moise declară că animalele au fost create „după felul lor:” pentru că această formulă duce cu ea ceva stabil. Poate chiar prin urmare să fie dedus că și descendenții animalelor sunt incluși. Căci cu ce scop există specii distincte dacă nu cu acela ca indivizii, prin numeroaselor lor feluri, să poate să se multiplice.” (ref. 94)
Vasile, un renumit teolog și părinte al Bisericii instituționalizate, s-a referit la speciile de animale ca fiind felurile despre care vorbește Biblia. La sfârșitul anului 1600 d.Hr. Matthew Henry folosește speciile ca fiind felurile de animale din Biblie. El a afirmat că nu există specii noi create după ce s-a terminat săptămâna creației. Idea este că speciile au fost de la început gândite ca fiind echivalentul felurilor de animale din Biblie. (ref. 95) În zilele noastre, discuțiile sunt despre definiția a ceea ce înseamnă „felul” animalelor. Felul animalelor înseamnă o anumită identitate care face ca animalele să fie așa cum sunt. Există multe varietăți de câini, dar toate sunt câini nu alte animale. În același timp, teoria evoluționistă ne arată că toate speciile de animale s-au dezvoltat dintr-un strămoș comun. Ori a creat Dumnezeu toate animalele, erbivore și carnivore în săptămâna creației, prin urmare nu se puteau hrăni toate cu vegetație, deoarece carnivorele nu se hrănesc în acest mod, ori unele specii de animale erbivore au evoluat și au devenit carnivore, deci se poate trece de la o specie la alta prin evoluție. În ambele cazuri Biblia greșește. În primul caz, deoarece afirmă că animalele carnivore se puteau hrăni cu vegetație și în alt doilea caz, atunci când creează impresia că nu se poate trece de la o specie la altă specie de animale, prin evoluție. Prin urmare, povestirile creației din Biblie sunt un ghid greșit pentru cunoașterea naturii și trebuie înlocuite cu teoria evoluției, care explică mult mai bine modul în care se desfășoară viața pe Pământ. Observațiile privitoare la animale influențează în mod determinant teologia cu privire la existența morții pe Pământ. Dacă luăm în considerare că Dumnezeu ar fi creat toate virusurile și bacteriile în timpul săptămânii creației și înaintea creației oamenilor putem înțelege că și sursa atâtor boli este tot creația Lui. Un paradis pământesc în care ar fi trăit Adam și Eva este o absurditate în prezența atâtor viruși și bacterii dăunătoare.
- 31 -
Marea problemă a afirmației biblice că la început toate animalele au mâncat numai iarbă este aceea că ea implică inexistența unui ecosistem în care erbivorele și carnivorele sunt la fel de necesare. Negarea ecosistemului este unul dintre cele mai importante aspecte de neconcordanță între Biblie și realitate. Natura nu poate exista în afara unui ecosistem și lucrul acesta este bine dovedit. Numai erbivore sau numai carnivore ar genera un dezechilibru natural suficient de serios încât să ducă la extincția vieții așa cum o cunoaștem. Această secțiune se adresează acelora care doresc să aprofundeze problemele legate de contradicțiile de nereconciliat ale Bibliei privitoare la creația animalelor. Am insistat asupra acestei teme, deoarece sunt convins că pentru un cercetător obiectiv, cu adevărat interesat de acest aspect, lămurirea a ceea ce ne spune Biblia despre creația animalelor va duce la o clarificare mai mare cu privire la adevărata origine a textelor biblice. Primele 11 capitole din cartea Facerea nu sunt inspirate de Dumnezeu, oricât de mult am vrea noi să fie și este bine să nu confundăm propriile noastre dorințe cu realitatea. O credință bazată pe mitologie este inferioară unei credințe bazate pe realitate. Credința religioasă are valoare numai în măsura în care poate să integreze realitatea și nu ne obligă să ne înșelăm asupra originilor universului și a umanității. Tot atât de mult cât cred în existența lui Dumnezeu cred și că numai o viziune reală asupra lumii poate fi folositoare oamenilor. Conexiunea forțată dintre pseudo realismul primelor 11 capitole din cartea Facerea și existența lui Dumnezeu, pe care o impun nenumărate instituții bisericești, face mari deservicii credinței creștine. Existența lui Dumnezeu nu decurge din primele capitole ale Bibliei și nici nu este dovedită de ele. Credința în existența lui Dumnezeu este rezultatul experienței spirituale a fiecărui credincios și fiecărei credincioase și nu poate să fie produsul însușirii unor doctrine sau dogme obligatorii de credință. A crede în realitatea tuturor textelor Bibliei și a crede în Dumnezeu, în cadrul religiei creștine, sunt două credințe foarte diferite care nu doar că nu se presupun reciproc, dar pot chiar să se contrazică una pe cealaltă. Se poate ajunge la necesitatea de a alege între cele două credințe, care pot să devină la un moment dat incompatibile. Care este relevanța acestei discuții? Este important că leii mănâncă numai carne, din punctul de vedere al credibilității cărții Facerea? Este important și ne arată că Biblia greșește atunci când afirmă că Dumnezeu a creat toate animalele după felul lor și că în același timp toate animale au fost destinate să mănânce numai vegetație, după creația lor. Dacă animalele, pe care le cunoaștem astăzi, ar fi fost create așa cum le cunoaștem, fiecare după felul său, ar fi fost imposibil pentru unele dintre ele să mănânce numai plante, deci Biblia greșește. Dacă Biblia se află în eroare, ea nu poate fi inspirată de Dumnezeu, pentru că El nu face erori și în acest caz suntem în fața unei greșeli indiscutabile, esențială pentru modul în care este descrisă creația. În același timp, dacă creaționismul nu se poate susține ca o explicație de sine stătătore și are nevoie de evoluționismul darwinist pentru a face lumină asupra modului cum au apărut animalele carnivore, atunci întreaga idee a creației în șase zile își pierde orice fel de credibilitate. Este limpede că evoluționismul darwinist contrazice relatările biblice despre creație. Multă informație care ne este pusă la dispoziție de către cartea Facerea este incredibilă, irațională și falsă și falsitatea ei se poate demonstra prin fapte simple. Existența animalelor de pradă, care au fost destinate să mănânce plante după creația lor este un exemplu de informație falsă și absurdă, care se găsește în Biblie. Nimic nu este mai îndepărtat de adevăr decât declarația biblică potrivit căreia Dumnezeu ar fi creat două tipuri de animale foarte diferite între ele, dar le-ar fi atribuit la ambele același fel de mâncare. De ce ar fi creat El în acest mod absurd? Există un răspuns care poate să explice dilema. Nu Dumnezeu, ci natura a generat animalele și felul lor de hrană. Următorul citat, destul de lung, este necesar pentru a înțelege mai bine diferențele între animalele erbivore și cele carnivore și, o dată cu aceasta, pentru a înțelege că cele două categorii de animale nu pot fi altfel decât două feluri sau specii diferite, care o dată create de Dumnezeu nu ar mai fi putut evolua din una în cealaltă, conform concepției creaționiste, bazată pe Biblie.
„Toate animalele au dinți care le permite să mănânce anumite tipuri de mâncare. De exemplu, erbivorele, deoarece sunt mâncătoare de plante au molari plați și puternici care sunt făcuți pentru a rumega frunze și mici sau inexistenți dinți canini. Carnivorele, mâncătoarele de carne din lumea animală, au dinți canini foarte bine definiți pentru a sfâșia carnea, combinat cu un număr de molari câteodată limitat. Omnivorele, deoarece ele mănâncă și carne și plante, au o combinație de dinți frontali ascuțiți și molari pentru a strivi plantele. Erbivorele au dinți care sunt foarte specializați pentru a mânca plante. Incisivii erbivorelor sunt ascuțiți pentru a sfâșia plantele, dar ei pot să nu fie prezenți pe ambele maxilare. Carnivorele au un set de dinți care sunt foarte diferiți de cei ai erbivorelor. Lucrul acesta are sens deoarece ele au o dietă foarte diferită. Un carnivor va folosi dinții săi pentru a ucide prada înainte de a o mânca. Incisivii tăioși și caninii ascuțiți sunt perfect alcătuiți pentru a paraliza prada și a o mânca.” (ref. 83)
Dumnezeu nu ar fi creat animalele după felul lor, așa cum spune Biblia, numai ca să le permită să evolueze în alte feluri de animale, diferite de cele create de El. Dacă animalele ar fi fost create doar ca o fază tranzitorie de evoluție, creația lui Dumnezeu nu poate fi considerată încheiată în șase zile, așa cum afirmă Biblia că s-ar fi întâmplat. De asemenea Dumnezeu ar fi calificat creația animalelor ca fiind bună, dar bun în acest context înseamnă și complet sau definit. Un lucru pe jumătate făcut nu putea să fie declarat bun. A creat Dumnezeu specii de animale în tranzit sau în evoluție sau le-a creat având o structură genetică care să le deosebească de alte animale? Cu ce ne confruntăm în zilele noastre, cu animale așa cum le-a creat Dumnezeu sau așa cum au evoluat din motive naturale? Biblia ne spune că Dumnezeu a creat animalele după felul lor, adică împărțite în specii, așa cum ar trebui să fie și astăzi, poate cu mici adaptări datorate mediului, dar ea se contrazice atunci când precizează modul de a mânca al acestor animale. După mine această discuție reprezintă o relevanță aparte pentru dezbaterea dintre creaționism și evoluționism și ea dă dreptate categorică părții evoluționiste, deoarece Dumnezeu nu putea să creeze erbivore și carnivore și să le ceară ambelor categorii să mănânce numai iarbă. Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu a creat numai erbivore, dar astăzi trăiesc pe Pământ și carnivore suntem în prezența naturii care a evoluat și a permis această transformare. Evoluția speciilor contrazice creaționismul și ne duce la concluzia că nu Dumnezeu a creat animalele, ci natura, prin evoluție. Teoria evoluționistă este mult mai coerentă decât cea creaționistă și de aceea mult mai aptă să fie crezută. Lucrul acesta subminează profund viziunea comentatorilor creștini care se „agață” cu disperare de creaționism și de asemenea generează o altă teologie decât cele care sunt avansate de instituțiile bisericești care dau o interpretare literală primelor 11 capitole ale Bibliei. Singura șansă reală a supraviețuirii religiei creștine în viitorul îndepărtat este coerența și adevărul și acestea ne spun că Biblia nu este reală când afirmă că Dumnezeu a creat animalele carnivore și le-a dat să mănânce plante. Dacă Dumnezeu a creat animalele carnivore în ziua a șasea, El a generat niște creații biologice extraordinare, capabile să ucidă într-un mod foarte eficient:
„Carnivorele pot fi recunoscute după dinții lor canini bine dezvoltați, prin prezența a trei perechi de incisivi în fiecare maxilar (cu rare excepții), și prin forma dinților lor molari. La oameni și la alte mamifere, molarii sunt plați și sunt folosiți pentru a mesteca mâncarea. La marea majoritate a carnivorelor (cu excepția urșilor și a altor animale) ultimul premolar din maxilarul de sus și primul molar din maxilarul de jos sunt ascuțiți și în formă de lamă, și trec unul peste celălalt ca și lamele unei foarfeci atunci când animalul mănâncă. Acești molari modificați sunt cunoscuți ca dinți carnasieri. Molarii mai departe în maxilar de obicei fie lipsesc fie sunt foarte reduși. Aceste trăsături sunt adaptate pentru o dietă carnivoră, pentru a sfâșia și a tăia carnea; a se nota că urșii, care sunt aproape toți omnivori, au re-evoluați dinți molari pentru strivire.” (ref. 84)
Există multe alte diferențe între erbivore și carnivore în legătură cu tractul lor digestiv, salivă, mărimea stomacului, structura stomacului, intestine și ficat. Evoluția animalelor a urmat un proces lung de adaptare la mediu și de selecție naturală, și nu s-a produs dintr-o dată, cu anumite specii de erbivore devenind carnivore după un Potop care de fapt nu s-a întâmplat niciodată. Diferențele biologice dintre erbivore și carnivore sunt foarte importante, dar toată această informație nu a fost cunoscută de autorii cărții Facerea. În continuare putem să observăm mai multe astfel de diferențe:
„Erbivorele au tracturi digestive lungi deoarece este nevoie de mult timp pentru a absorbi substanțele nutritive din plantele pe care le mănâncă. Ele au de asemenea un cecum larg care ajută, împreună cu enzimele, să distrugă materialul vegetal și celuloza. Carnivorele au tracturi digestive mai scurte deoarece ele pot să obțină substanțe nutritive din carnea pe care o consumă, mai repede. Ele au un cecum relativ mai mic deoarece hrana lor consistă în mici cantități de plante. Saliva unui carnivor nu conține enzime digestive. Saliva erbivorelor este alcalină, conținând enzime digestive. Stomacul diferă foarte mult între erbivore și carnivore. Carnivorele au stomacul mare care reprezintă 60-70% din întregul tract digestiv, în timp ce erbivorele au stomacul mai mic deoarece ele procesează cantități de mâncare de dimensiuni mai mici.” (ref. 85)
Foarte importante de asemenea sunt procesele care se produc în stomacul erbivorelor și carnivorelor care le diferențiază foarte mult și le fac dependente de o anumită dietă și nu de alta. Este imposibil de acceptat ca animale atât de diferite să fi mâncat același tip de hrană până la Potop. Unul dintre aspectele cele mai importante care descalifică descrierea biblică a creației este organizarea naturii într-un ecosistem, fapt negat de cartea Facerea. Animalele nu trăiesc izolate, dar toate plantele și animalele sunt legate în lanțuri trofice. Fiecare lanț trofic se sfârșește cu un prădător, un animal fără dușmani naturali, cum ar fi un aligator, șoim, sau urs polar. (ref. 86) Dacă Biblia ar avea dreptate și toate animalele ar fi mâncat numai iarbă, pentru o lungă perioadă de timp, atunci pe Pământ nu ar fi existat în acea perioadă nici un fel de ecosistem, dar lucrul acesta este imposibil. A existat întotdeauna pe Pământ, un ecosistem al planetei noastre și formele diferite de viață au evoluat împreună. Plantele și animalele au jucat fiecare rolul lor și au contribuit fiecare la supraviețuirea vieții pe Pământ. Multe ființe vii constituie o sursă de hrană pentru alte ființe vii, fie plante sau animale. Fiecare ființă vie are o funcție în susținerea ecosistemului. De exemplu, erbivorele mănâncă plante și după aceea răspândesc semințele acelor plante pe distanțe lungi și asigură supraviețuirea acelor plante. Carnivorele mănâncă erbivore și în felul acesta ele găsesc substanțele nutritive de care au nevoie. Dacă erbivorele se multiplică prea mult, din cauza lipsei de dușmani, ele pot genera un dezechilibru prin distrugerea vegetației. Carnivorele limitează numărul de erbivore și asigură în felul acesta supraviețuirea vegetației. Fără carnivore, deoarece resursele vegetale sunt limitate, unele animale erbivore ar fi murit de foame, atunci când s-ar fi înmulțit prea mult. Ce lume ar fi creat Dumnezeu dacă ea era concepută ca anumite animale să moară de foame? O astfel de lume era departe de a fi fost bună, așa cum spune Biblia că ar fi declarat Dumnezeu despre lumea pe care a creat-o. De exemplu, dacă cineva încearcă să își imagineze dinozaurii erbivori și cantitatea uriașă de plante mâncată de ei și de asemenea multiplicarea lor fără limite, aceea persoană poată să înțeleagă de ce a fost necesară o limită a multiplicării lor. Carnivorele au ținut numărul erbivorelor sub control și existența lor a permis supraviețuirea plantelor și în felul acesta a fost posibilă continuarea vieții pe Pământ. Principiul hrănirii tuturor animalelor cu plante de la începutul creației și până la Potop este un nonsens și dacă cineva încearcă să extindă această imagine la pești, la alte animale ale mării și la păsări, aceea persoană poate să înțeleagă clar că este vorba de o absurditate. Acesta este un motiv serios pentru care povestirile biblice despre creație nu pot să fie acceptate. Aceste povestiri prezintă o lume bazată exclusiv pe consumul de plante, fără lanțuri trofice, dar un astfel de mediu ar fi fost dezechilibrat și s-ar fi distrus singur. Natura lucrează diferit față de modul în care o prezintă Biblia.
„Charles Elton, un ecologist de la Oxford, a fost primul care a conceptualizat rețelele de hrană la începutul anului 1920, speculând că îndepărtarea lupilor ar duce la apariția unor mulțimi de căprioare. Aceste opinii au dat naștere în anii deceniului 1960 - 1970 la ipoteza numită „lumea verde” care susținea că plantele au supraviețuit deoarece prădătorii au avut un control asupra erbivorelor. Schimbări profunde ale lanțurilor de hrănire cauzate de adăugarea sau excluderea unor specii de vârf se numesc în zilele noastre „cascade trofice”. Într-un experiment clasic din 1966, biologul Robert Pain a eliminat steaua de mare purpurie, Pisaster ochraceus - un mâncător vorace de midii – dintr-o zonă de coastă din statul Washington. O dată ce au dispărut prădătorii lor, midiile s-au înmulțit ca și porumbul în Kansas, acoperind algele, moluște și melci înlocuind biodiversitatea cu monocultura.” (ref. 87)
În ultima perioadă de timp, din ce mai multe informații se acumulează și arată cât sunt de importanți prădătorii pentru echilibrul unui ecosistem. But Schmitz, care a crescut la nord de Toronto, unde vânatul lupilor era un mod de viață, semnalează acest fenomen:
„Piesă cu piesă, a luat 20 de ani pentru a acumula dovezile și publicarea lor s-a făcut în jurnale științifice și arată că lumea naturală este profund influențată de prădători. Trebuie să fim atenți la sănătatea și bunăstarea lor dacă vrem să avem un ecosistem sănătos. Eliminându-i deoarece dorim să avem mai multă pradă sau pentru că nu credem că sunt importanți este foarte greșit.” (ref. 88)
- 30 -
Cineva ar putea spune că Dumnezeu a creat animalele în ziua a cincea și a șasea, dar că după aceea ele au evoluat conform legilor naturii. Biblia nu ne permite să facem această afirmație, atâta vreme cât ea ne spune că la sfârșitul creației, Dumnezeu ar fi pecetluit întreaga creație, pe care ar fi declarat-o foarte bună.
„31. Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.” (Facerea 1, 31)
Dacă Dumnezeu a făcut toate lucrurile foarte bune, de ce a mai fost nevoie să intervină natura, prin evoluție, și să modifice ce a făcut El? La ora actuală nu există nici o teorie științifică care să combine creația cu evoluția, în așa fel încât să permită explicarea transformării unei specii create de Dumnezeu într-o altă specie. O combinație între creaționism și evoluționism, în ceea ce privește creația animalelor ar contrazice și creaționismul și evoluționismul, fără ca să aducă clarificările necesare. Dacă Dumnezeu a creat prădătorii, și dacă El a creat animalele înainte de creația omului, așa cum spune cartea Facerea, moartea a intrat în creație înainte de căderea lui Adam și a Evei și fără nici o conexie cu aceasta. Întreaga teologie a căderii în păcat a primilor oameni se dovedește a fi o invenție bazată pe mitologie, dacă ei oricum ar fi murit, conform naturii lor, fie că păcătuiau fie că nu ar fi păcătuit. Primii oameni nu au fost omorâți de Dumnezeu, în ziua când au păcătuit împotriva Lui, ei au mai trăit multe sute de ani, dar li s-a interzis accesul la pomul vieții. Biblia ne spune deci că dacă Dumnezeu a creat toate animalele în ziua a cincea și a șasea atunci moartea a existat întotdeauna în creație și oamenii au fost și ei ființe muritoare, deci moartea nu a venit ca o pedeapsă pentru oameni, ci ca ceva natural. Amenințarea lui Dumnezeu cu moartea, din cartea Facerea, își pierde semnificația, dacă oamenii oricum ar fi murit. Mortalitatea lui Adam și a Evei, în contextul cărții Facerea, este dovedită prin referința la pomul vieții. O ființă care ar fi fost creată nemuritoare, omul, nu ar fi avut nevoie de pomul vieții pentru a trăi veșnic. Pedeapsa oamenilor nu a fost moartea, ci interdicția de a mânca din pomul vieții, care le-ar fi oferit șansa de a trăi veșnic. Întrucât oamenii au fost de la început ființe muritoare Dumnezeu ar fi putut să le spună că în ziua când vor păcătui li se va interzice accesul la pomul vieții, dar le-a spus că în acea zi vor muri și lucrul acesta nu s-a întâmplat. Pare a fi doar o diferență de nuanță, dar este esențială dacă avem în vedere veridicitatea Bibliei. Cei mai mulți comentatori biblici consideră că moartea a intrat într-o lume paradisiacă, cauzată de neascultarea oamenilor. Această afirmație, însă, nu are nici un sens. Căderea lui Adam și a Evei nu ar fi avut nimic a face cu obiceiurile alimentare ale animalelor dacă acestea au fost de la început create să fie erbivore și carnivore. Oricum, vinovăția oamenilor nu avea de ce să atragă răspunderea animalelor și mai ales nu avea cum să influențeze structura lor biologică. Animalele au fost create de Dumnezeu, după felul lor, și o acțiune umană negativă nu avea cum să schimbe felurile sau speciile de animale. În Biblie, momentul când ar fi apărut o schimbare în obiceiurile alimentare ale animalelor ar fi fost după Potop, și nu după căderea lui Adam și a Evei în păcat, prin urmare cele două evenimente nu sunt direct legate. Dacă între cele două evenimente ar fi existat o legătură de cauzalitate, atunci animalele ar fi început să mănânce carne imediat după căderea în păcat a primilor oameni. În același timp, printre comentatorii biblici există și opinia că există în Biblie argumente care favorizează ideea că Dumnezeu ar fi creat carnivore în ziua a șasea. Citatul următor prezintă în mod succint această opinie:
„Cartea Facerea descrie ordinea creației și felul creaturilor pe care le-a creat Dumnezeu. Mulți creaționiști adepți ai unui pământ tânăr, cred că Dumnezeu nu a creat carnivorele, ci anumite animale au evoluat sau au suferit mutații și au devenit carnivore după căderea oamenilor. Din punct de vedere genetic, lucrul acesta este imposibil, și dacă Dumnezeu cumva l-a cauzat să se întâmple, nu este niciodată menționat în Biblie. Dumnezeu a creat cel puțin o parte din carnivore în ziua a șasea. Aici este pasajul relevant: Apoi a zis Dumnezeu: „Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice (chayah) după felul lor”. Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice (chayah) după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. (Facerea 1; 24-25)” (ref. 79)
Autorul acestui comentariu folosește cuvântul ebraic chayah pentru a demonstra că Biblia spune că Dumnezeu a creat animale carnivore în ziua a șasea a creației. Acest cuvânt este folosit în textele biblice cel mai adesea, pentru a indica animale care mănâncă carne.
„Putem să examinăm cum este folosit cuvântul ebraic (chayah) în restul Bibliei …O examinare a cuvântului ebraic chayah indică că în vasta majoritate a cazurilor când este folosit, cuvântul se referă la animale care mănâncă carne. Pare a fi probabil că descrierea creației din cartea Facerea se referă la carnivore, cu atât mai mult cu cât animalele domestice sunt menționate în același vers. Dacă chayah s-ar fi referit la erbivore, animalele domestice ar fi putut fi lăsate de o parte, deoarece ar fi fost incluse în termenul chayah.” (ref. 80)
Care a fost criteriul de diferențiere între erbivorele care ar fi fost transformate în carnivore și cele care ar fi rămas erbivore? Nu a existat un astfel de criteriu, dacă toate animalele au mâncat iarbă înainte de Potop. În realitate, erbivorele și carnivorele au fost generate de natură, urmare a unui lung proces de evoluție și selecție naturală și amândouă categoriile au fost integrate într-un sistem planetar, în care ambele au avut un rol important de jucat și încă mai au.
Din tabăra creaționiștilor care cred într-un Pământ tânăr vine opinia naivă că animalele carnivore sunt de fapt erbivore, care și-au schimbat comportamentul. Daniel Criswell scrie:
„Cu toate că originea prădătorilor este puțin cunoscută, este incorect să fie atribuită creaționiștilor care cred într-un pământ tânăr afirmația că animalele prădătoare au dezvoltat repede și recent trăsăturile fizice necesare pentru a prăda. Este o greșeală comună că animalele carnivore au evoluat printr-o schimbare în formă și funcție. Nici o evoluție fizică nu a fost necesară pentru a schimba erbivorele în prădători – a fost mai degrabă o schimbare în comportament.” (ref. 81)
Autorul citatului consideră că o schimbare în comportamentul animalelor ar fi de ajuns pentru ca să explice diferențele importante dintre structura morfologică a erbivorelor și a carnivorelor. În realitate, diferențele dintre erbivore și carnivore sunt profunde și sunt determinate de structura lor biologică, și comportamentul lor este influențat de aceste caracteristici structurale. Comportamentul unor animale este un efect al structurii lor biologice, prin urmare această structură explică comportamentul. Schimbarea de comportament fără o schimbare de structură biologică nu poate să facă dintr-un animal erbivor, unul carnivor. Carnivorele nu mănâncă vegetație. Leii, de exemplu nu ar înlocui carnea cu niște mere, chiar dacă ar fi înfometați. În sălbăticie, comportamentul leilor poate să fie observat atent. Înlocuiesc ei carnea cu vegetație atunci când sunt foarte flămânzi? Nu se hrănesc cu iarbă oricât ar fi de flămânzi. Leii și alte feline mănâncă iarbă numai pentru a își curăța stomacul, pentru a o elimina prin vomitare, deoarece iarba nu se digerează bine și de aceea o vomită. Pentru a digera plante, animalele au nevoie de un tract digestiv mai lung, diferit de cele care mănâncă carne. Următorul citat explică această stare de fapt:
„Leii nu pot mânca fructe și vegetale. Se datorează la mai multe motive. 1: Mâncatul este un comportament instinctual care este predeterminat genetic. Dacă încerci să hrănești cu fructe un pui de leu nu va mânca fructe. 2: Dinții leului sunt construiți în așa fel încât nu poate mânca vegetație. Dinții leului sunt ascuți ca să poată captura și ucide prada, ei nu pot strivi vegetația. 3: Stomacul leului este incapabil să digereze celuloza care este prezentă în plante. Pentru a digera plantele erbivorele au organisme simbiotice în stomac care sunt absente la leu. 4: Intestinul leului este prea mic pentru a digera celuloza din plante, erbivorele au intestine mult mai lungi.” (ref. 82)
- 29 -
De ce a creat Dumnezeu animale care sunt necurate? Un răspuns ar fi acela că animalele considerate a fi necurate în V.T. au apărut prin evoluția naturii și nu ca rezultat al creației lui Dumnezeu. Contradicția constă în aceea că Dumnezeu a declarat, după creația animalelor, că toate sunt bune, dar în cartea Deuteronomul anumite animale sunt considerate necurate. Pot să fie bune animalele necurate? Bune pentru ce? Dacă sunt necurate unele animale nu au cum să fie bune. Ar fi fost utile pentru echilibrul ecosistemului dacă Biblia ar fi admis că există un ecosistem al planetei, dar nu face acest lucru, cel puțin până la Potop. Necurăția animalelor nu se referă doar la interdicția de a mânca carnea lor, dar și mai ciudat la opreliștea de a le atinge stârvurile. Cum putea să fie curățat locul de corpurile lor moarte? Probabil, numai cu ajutorul străinilor, care locuiau în mijlocul poporului evreu. Interdicția de a atinge corpurile unor animale moarte este o ciudățenie care nu se armonizează cu afirmația că Dumnezeu ar fi create toate animalele. Cartea Facerea ne spune că inițial toate animalele au fost destinate să mănânce vegetație, dar noi știm că anumite animale sunt prădători și că mănâncă carne și nu plante. Din felul în care sunt construite animalele putem să vedem că unele sunt în așa fel făcute încât să fie prădătoare iar altele să se apere de astfel de animale carnivore. Dacă toate animalele au fost destinate să se hrănească cu plante, atunci de ce ar fi fost create animale cu un sistem de apărare împotriva prădătorilor? Dacă, de exemplu, aricii au fost creați de Dumnezeu, de ce au fost dotați cu țepi, ca mijloc de apărare, dacă Biblia ne spune că inițial toate animalele se hrăneau doar cu vegetație? Un animal erbivor nu ar fi fost niciodată interesat să atace și să consume un arici. Nici oamenii, care erau tot vegetarieni, nu i-ar fi atacat pe arici. În lumea reală aricii sunt pregătiți să respingă atacul unui animal de pradă, deoarece în această lume au existat întotdeauna animale carnivore și Biblia nu are dreptate când declară că a existat un timp când toate animalele mâncau numai plante. Într-o lume în care ar fi existat numai animale erbivore, o astfel de apărare naturală nu ar fi fost necesară și nu ar fi fost creată de Dumnezeu. Există multe sisteme de apărare în natură împotriva prădătorilor care ne spun că astfel de animale prădătoare au existat întotdeauna:
„De a lungul milioanelor de ani de evoluție, animalele au dezvoltat numeroase moduri de a se apăra împotriva prădătorilor. Evident, fuga de prădători este alegerea multor animale care pot să fie pradă. Cu toate acestea, există și anumite metode de apărare, adesea ne luate în considerare dar interesante care implică decepția și chimia. Acestea includ folosirea substanțelor chimice toxice, camuflajul și deghizarea.” (ref. 76)
Aceste mijloace de protecție sunt reale și pot să aibă doar două cauze. Ele au fost create fie de Dumnezeu, fie de natură prin evoluție. Ce este mai probabil? Dacă Dumnezeu ar fi alocat numai plante pentru hrana oamenilor și a animalelor, până la Potop, atunci nu ar fi existat nici animale carnivore până în acel moment. Dacă nu au existat prădători nu ar fi fost necesare nici mecanismele împotriva lor. Pe de altă parte, aceste mecanisme există, ceea ce înseamnă că fie Dumnezeu a creat animalele cu ele și Biblia greșește cu privire la natura hranei alocate inițial oamenilor și animalelor, ori că animalele nu au fost create direct de Dumnezeu, ci de natură prin evoluție. Personal consider a doua ipoteză ca fiind mai plauzibilă, deoarece Dumnezeu nu ar fi creat lucruri inutile, adică mecanisme de apărare care să nu servească la nimic. Teoria evoluției ne spune că animalele carnivore au evoluat în același timp cu animalele erbivore și în legătură unele cu altele. Luând în considerare acest lucru trebuie să observăm că creaționiștii nu au un răspuns convingător la întrebarea legată de existența sistemului de apărare împotriva prădătorilor, în lipsa acelor animale de pradă. Sistemele de apărare împotriva prădătorilor nu sunt doar adaptări minore, ci ele țin de structura internă esențială a acelor animale, care definește ceea ce sunt. În categoria predătorilor se includ plante carnivore, păsări, animale terestre și animale marine. Cine a creat toate aceste entități dacă toate animalele au trebuit să mănânce iarbă din momentul creației până după Potop, în conformitate cu cartea Facerea? Aceasta este o mare contradicție a Bibliei, care nu trebuie subestimată. Nu este vorba despre un amănunt fără importanță. Având în vedere numărul foarte mic de amănunte privitoare la creație, pe care le putem găsi în Biblie, fiecare mănunt contează și este cu atât mai important cu cât se pretinde că aceste texte sunt inspirate de Dumnezeu. Se afirmă fără echivoc că Dumnezeu ar fi creat animale carnivore, dar că le-ar fi dat ca și hrană iarba câmpului. Acest aspect reprezintă o problemă fundamentală în relația dintre știință și religie. Creaționism sau evoluționism? Dacă acceptăm creaționismul atunci suntem obligați să admitem că Dumnezeu a creat toate speciile de animale inclusiv pe cele carnivore în perioada celor șase zile din săptămâna creației, deci nu mai există nici o posibilitate de evoluție majoră a unor specii din erbivore în carnivore. Creația animalelor a fost făcută de Dumnezeu în limitele felului acelor animale, adică în limitele diferitelor specii. Dacă un animal care a fost creat erbivor, după Potop a devenit carnivor, acel animal nu mai este de același fel sau de aceeași specie cu animalul care a fost creat inițial erbivor. Dacă anumite animale au evoluat din erbivore în carnivore, atunci natura este și ea un creator, alături de Dumnezeu. Biblia contrazice creaționismul atunci când afirmă că inițial toate animalele au mâncat plante, deci toate au fost erbivore. Dacă ar fi fost așa, atunci teoria evoluționistă este corectă căci ea afirmă că în dezvoltarea lor anumite specii de animale s-au transformat dintr-o specie în altă specie. Diferențele biologice dintre erbivore și carnivore sunt uriașe. Dentiția, forma maxilarelor, stomacul, mărimea corpului, întreaga structură este adaptată, pentru ca aceste animale să mănânce vegetație. Același lucru este valabil și pentru carnivore, care se hrănesc cu carne. Chiar dacă câteodată animalele erbivore pot să mănânce accidental o mică cantitate de carne, aceasta nu poate să fie principala lor sursă de hrană și diferențele dintre ele și animalele carnivore rămân hotărâtoare. Animalele erbivore pot ocazional să mănânce insecte sau carcase de animale moarte, dar lucrul acesta nu schimbă modul lor de hrană. Animalele erbivore nu sunt pregătite de natură pentru uciderea și consumul cărnii altor animale. Erbivorele și carnivorele ocupă locuri diferite în lanțurile trofice, primele sunt pradă și cele din urmă sunt prădători. Așa a creat Dumnezeu lumea, sau mai degrabă așa a creat natura lumea animală. Există și animale omnivore, care mănâncă și plante și animale, dar problema în cartea Facerea este existența predătorilor, începând din ziua a cincea. (ref. 77) Este o problemă sub două aspecte. În primul rând există o contradicție între felul animalelor și modul lor de hrană, care nu este adecvat tuturor animalelor, și în al doilea rând, îl prezintă pe Dumnezeu într-o cu totul altă lumină decât o fac instituțiile bisericești. Dacă Dumnezeu a creat o lume în care, de exemplu, leul ucide antilopa și o mănâncă, atunci El nu a creat o lume paradisiacă, perfectă, în care a existat, până la căderea lui Adam și a Evei, o pace și o bucurie deplină. Un astfel de Paradis nu a existat niciodată pe Pământ. Dumnezeu a creat fiare sălbatice și sub această descriere nu ne putem gândi la animalele erbivore, care nu sunt fiare sălbatice, dar ne putem referi la animalele carnivore:
Această descriere contrazice hrănirea numai cu plante, tip de hrănire care ar fi fost atribuită tuturor animalelor, după creația lor. Animalele marine nu mănâncă toate plante. De exemplu, balenele albastre mănâncă mai ales krill. Rechinii, animale carnivore, sigur nu mănâncă plante. Rechinii mănâncă în general pești mai mici sau chiar lei de mare sau foci. (ref. 78) De ce ar fi creat Dumnezeu animale care să aibă caracteristicile necesare pentru a mânca vegetație și altele pentru a se hrăni cu carne, dacă toate animalele au fost, de la început, destinate să mănânce iarbă? Înainte de Potop, leii, panterele, lupii, hienele și alte animale au fost destinate să mănânce iarbă, dar aceasta hrană nu era potrivită pentru structura lor internă, cu care au fost create. De ce nu a creat Dumnezeu numai erbivore dacă a destinat toate animalele să mănânce numai plante, imediat după creația lor? S-a bazat Dumnezeu pe evoluția speciilor așa de mult încât a plănuit ca anumite animale erbivore să evolueze prin selecție naturală și să ajungă carnivore? Când s-a întâmplat această evoluție? Până la Potop toate animalele ar fi fost erbivore, dar după Potop unele animale ar fi evoluat din ceea ce erau și ar fi dezvoltat maxilare puternice, un alt tip de stomac și o cu totul altă configurație fizică. O astfel de evoluție ar fi durat milioane de ani și nu doar câteva mii de ani, așa cum ne relatează Biblia. Dacă animalele carnivore au evoluat din animale erbivore, o versiune propusă de Biblie, atunci înseamnă că cealaltă versiune prezentată de textele biblice, creația, este greșită. Teoria creaționistă presupune că toate animalele au fost create în săptămâna creației, după felul lor, deci nu au evoluat dintr-o specie sau dintr-un fel în altul, după ce cele șase zile ale creației s-au încheiat. Să luăm un exemplu. Să ne imaginăm că dintr-o căprioară, prin evoluție, ar fi rezultat o hienă. Este improbabil. Mai mult, dacă schimbarea din erbivore în carnivore ar fi fost generată de condițiile de viață, care le-ar fi favorizat pe carnivore, atunci de ce nu au devenit toate animalele carnivore sau mai degrabă omnivore, căci în felul acesta și-ar fi extins gama de alimente și și-ar fi îmbunătățit modul de hrană? Evoluția naturii nu funcționează în felul acesta și ea nu s-a produs printr-o aprobare a unui anumit tip de hrană dată de Dumnezeu, ci s-a întâmplat în sute de mii sau chiar milioane de ani, printr-o dinamică internă a fenomenelor naturale. Dacă Dumnezeu este dragoste și apreciază mila, atunci nu putea să creeze o lume a morții și a suferinței în care lupta pentru existență să fie condusă de capacitatea unor animale de ucide alte animale. Cred că este foarte important să încercăm să înțelegem bine natura acestei absurdități biblice, deoarece în felul acesta putem să avem o imagine mult mai clară a valorii anumitor texte și a imposibilității ca ele să fi fost inspirate de Dumnezeu. Cei care susțin cu toată tăria că Biblia este cuvântul inspirat al lui Dumnezeu îi fac un mare deserviciu Lui, deoarece, dacă textele din primele două capitole ale Bibliei ar fi inspirate de El, atunci imaginea pe care aceste texte o prezintă este una foarte defavorabilă Lui. Un Dumnezeu care creează animale carnivore și le cere să mănânce iarbă nu poate să fie o Realitate rațională. Erbivorele și carnivorele sunt două feluri diferite de animale, ele nu se transformă brusc dintr-un fel în celălalt fel de animal. Dacă Dumnezeu ar fi creat numai erbivore și unele dintre ele ar fi devenit carnivore, după Potop, printru-un proces de transformare, aceasta ar fi o validare a teoriei evoluționiste, deoarece schimbările ar fi fost radicale și nu doar niște adaptări minore la mediu. Este imposibil pentru animalele carnivore să mănânce numai vegetație. Ele nu sunt adaptate la acest mod de hrănire, pentru a regurgita hrana și a o rumega din nou, după regurgitare. Întreaga structură biologică a carnivorelor este de așa fel încât să le permită să se hrănească cu carne, dar aceasta nu le permite să consume vegetație ca și hrană de bază. Nu există nici o motivație rațională pentru care Dumnezeu ar fi creat animalele carnivore în ziua a cincea și a șasea dacă ele ar fi trebuit să mănânce numai vegetație. Biblia afirmă că Dumnezeu ar fi creat toate animalele după felul lor și fel sau specie înseamnă că animalele care aparțin de acel fel sau aceea specie au anumite caracteristici importante care le deosebesc de alte feluri sau specii de animale. Prădătorii consumă carne și se deosebesc ca și specii de erbivorele care mănâncă vegetație. Animalele carnivore nu provin direct din animalele erbivore, care ar fi fost salvate pe corabia lui Noe. Mai întâi, acel eveniment nu s-a întâmplat cu adevărat și, în al doilea rând, animalele erbivore, prin natura lor, nu s-ar fi apucat să ucidă alte animale, pentru a se hrăni. Prădătorii ar fi apărut imediat după Potop, după cum ne spune Biblia, și nu după trecerea unei lungi perioade de timp și apariția lor ar fi fost generată de aprobarea dată de Dumnezeu de a mânca carne. Să spunem pentru un moment că toate animalele ar fi fost erbivore înainte de Potop, așa cum le recomandă hrana care le-a fost alocată de Dumnezeu, conform cu cartea Facerea, capitolul 1. Ce s-a întâmplat după acel eveniment? Cine le-a spus animalelor că au primit permisiunea să mănânce carne și cum au recepționat ele această permisiune? Care a fost exact motivul pentru care unele animale erbivore au renunțat să mai mănânce iarbă și s-au apucat să se hrănească cu carne? Dacă resursele de iarba ar fi fost mai rare după Potop, tot așa ar fi fost și rezervele de carne, deoarece de pe corabie ar fi coborât o singură pereche de animale din fiecare specie. Să nu uităm că Biblia ne spune că Dumnezeu ar fi terminat creația Lui la sfârșitul zilei a șasea și că după aceea nu mai există posibilitatea de macro-evoluție, ci numai de mici adaptări care explică varietățile de animale în cadrul aceleași specii. Dacă Dumnezeu a recreat unele animalele după Potop, atunci Biblia nu este reală atunci când afirmă că El a terminat creația Sa în șase zile.
„1. Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor. 2. Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut.” (Facerea 2; 1-2)
- 28 -
Putem doar să sperăm că povestirile biblice legate de apariția animalelor pe Pământ sunt mult mai coerente.
„20. Apoi a zis Dumnezeu: „Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Şi a fost aşa. 21. A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. 22. Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: „Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pământ! 23. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea. 24. Apoi a zis Dumnezeu: „Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor”. Şi a fost aşa. 25. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.” (Facerea 1; 20-25)
În treacăt fie spus, omisiunile se țin lanț. Textul nu se referă și la peștii care trăiesc în apele dulci, ci doar la cei ce viețuiesc în apele mărilor și oceanelor și la animalele care trăiesc pe uscat și la păsări. De fapt, există alte motive pentru a respinge aceste texte ca fiind datorate inspirației lui Dumnezeu. Textul ne spune că Dumnezeu a creat de la început trei diferite tipuri de animale de uscat. Aceste tipuri ar fi fost, fiarele sălbatice, animalele domestice și toate târâtoarele pământului. Pentru scriitorul textului respectiv, fiarele sălbatice și animalele domestice nu au strămoși comuni, ci sunt tipuri sau specii diferite de animale. Aceasta este o eroare fundamentală bazată pe lipsa elementară de cunoaștere a originii animalelor. Toate animalele au fost inițial sălbatice și unele din ele au fost domesticite de oameni pentru folosul lor. Afirmația că Dumnezeu ar fi creat unele animale sălbatice și altele domestice este și ea o dovadă că nu El a inspirat aceste texte, deoarece această declarație nu corespunde adevărului faptic dovedit de știință. Ce se înțelege prin fiarele sălbatice? Dacă această formulă se opune animalelor domestice, atunci fiare sălbatice sunt și animalele carnivore, dar și animalele ierbivore care trăiesc în sălbăticie. După cum știe toată lumea, există vite sălbatice și vite domestice, sau capre sălbatice și capre domestice, etc. Toate au fost inițial sălbatice și au devenit domestice printr-un proces de domesticire organizat de oameni. Expresia fiare sălbatice se potrivește animalelor carnivore sălbatice, dar nu și animalelor ierbivore sălbatice, deoarece cele din urmă de regulă nu ucid alte animale. Modalitatea de divizare a animalelor între fiare sălbatice, animale domestice și târâtoarele pământului este de o naivitate care îi subliniază caracterul străvechi. Textul biblic se referă la animalele domestice și la cele sălbatice ca fiind două categorii diferite de specii de animale și această deosebire nu are nici un sens. Aceeași specie poate să fie domestică sau sălbatică, de exemplu există câini sălbatici și câini domestici, capre sălbatice și capre domestice, vite sălbatice și vite domestice, care din punct de vedere genetic reprezintă aceleași specii de animale. Biblia greșește atunci când desemnează aceleași specii sau feluri de animale ca fiind specii diferite, doar pentru că unele animale sunt sălbatice și altele domestice. Oamenii au fost destinați de la început, în conformitate cu Biblia, să mănânce iarbă verde și fructe și nu produse de origine animală. Dacă așa stau lucrurile, atunci de ce mai trebuia ca oamenii să domesticească animale, cum ar fi vite sau oi, dacă nu putea să consume carnea sau laptele lor? Animalele domestice necesită efort uman pentru creșterea lor. Dacă, așa cum încearcă Biblia să ne convingă, oamenii au mâncat la început doar iarbă verde și fructe, atunci creșterea animalelor ar fi fost o ocupație inutilă. Vitele ar fi putut fi folosite pentru muncă, dar nu și caprele sau oile. Nu ar fi existat nici un motiv pentru creația caprelor sau a oilor domestice într-o lume în care nu își găseau locul. A crea animale domestice înainte de creația omului care să le păzească de prădători și să le îngrijească este, de fapt, o afirmație absurdă pe care o face Biblia. Suntem din nou confruntați cu un caz în care ordinea creației este inversată, din punct de vedere logic. Mai întâi ar fi fost create animalele domestice și numai după aceea au fost creați cei care puteau să aibă grijă de ele. Deosebirea dintre animalele domestice și cele sălbatice este că primele au nevoie de oameni pentru existența lor. Mai mult, primii oameni au fost plasați în Grădina Eden pentru ca să îngrijească Grădina și nicidecum pentru ca să îngrijească animale domestice.
Creația animalelor domestice, înaintea oamenilor, cu toate că acele animale aveau nevoie de oameni pentru a rămâne domestice, și plasarea oamenilor în Grădina Eden pentru a lucra pământul, nu pentru a îngrijii animale, este o contradicție, atâta vreme cât chiar Biblia consideră aceste două activități ca fiind categorii diferite de muncă. Poate că vitele se puteau folosi pentru munca pământului, dar să nu uităm că agricultura, conform Bibliei, ar fi apărut numai după ce oamenii ar fi căzut în păcat și ar fi fost obligați să lucreze pământul cu eforturi deosebite. Nu ni se spune că ar fi existat animale în Grădina Eden și nu ar fi avut nici un rost prezența tuturor animalelor în Grădină dacă oamenilor li s-a recomandat să mănânce fructe și nu hrană de origine animală. Oricum doar doi oameni nu puteau să aibă grijă de toate animalele domestice de pe Pământ. Imediat după creația lor, caprele domestice și oile domestice ar fi devenit rapid victimele animalelor sălbatice, și dacă din fiecare specie de animale erbivore ar fi fost creată o singură pereche de animale, atunci foarte multe specii, dacă nu toate, ar fi fost mâncate de prădători și ar fi fost extinse, chiar înainte de creația oamenilor. O situație similară este descrisă de Biblie și după Potop, atunci când animalele erbivore ar fi coborât de pe corabie, două câte două, împreună cu carnivorele, care se hrăneau cu astfel de animale. Ar fi fost de ajuns să dispară unul dintre cei doi parteneri, masculul sau femela, pentru ca o întreagă specie de animale să devină dispărută. Supraviețuirea animalelor erbivore, sălbatice sau domestice, nu ar fi avut nici o șansă de reușită, în condițiile în care Biblia ne spune că ar fi fost create. Dacă nu există o altă perioadă pentru creația animalelor, atunci toate animalele, așa cum le cunoaștem, erbivore și carnivore, ar fi trebuit să fie create în zilele a cincea și a șasea. Dacă animalele domestice ar fi fost create pentru sacrificii religioase și nu pentru carnea și laptele lor atunci înseamnă că Dumnezeu i-a creat pe oameni știind cu siguranță că vor păcătui împotriva Lui. Aceasta ar însemna că Dumnezeu a văzut dinainte suferința umană și moartea și le-a acceptat. Domesticirea animalelor a venit printr-un lung proces de adaptare a anumitor animale la activitățile umane. Domesticirea este datorată modului cum sunt tratate animalele de către oameni și de aceea Dumnezeu nu putea să creeze animale gata domesticite, înainte de creația oamenilor. Un animal domestic, care nu este îngrijit de oameni, devine din nou sălbatic, și așa s-ar fi întâmplat și cu animalele domestice, dacă ar fi fost create înaintea oamenilor, și dacă nu ar fi fost distruse în totalitate de animalele carnivore. Cu toate că oamenilor nu li s-a permis să se hrănească cu carne, înainte de Potop, Biblia ne spune că ei totuși au ucis animale pe care le-au oferit ca sacrificii lui Dumnezeu, în aceea perioadă:
„3. Dar după un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. 4. Şi a adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre darurile lui, 5. Iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat. Şi s-a întristat Cain tare şi faţa lui era posomorâtă.” (Facerea 4; 3-5)
De ce ar fi domesticit Abel animalele, dacă oamenii nu mâncau carne? Ar fi putut să domesticească animalele și să le sacrifice pentru pieile lor dar pentru asta nu ar fi fost nevoie să țină turme de animale, deoarece animalele sălbatice ar fi fost mereu disponibile. Este greu de acceptat că Abel ar fi oferit carne ca sacrificiu adus lui Dumnezeu, dacă oamenii, în aceea perioadă, nu se hrăneau cu carne. Ce l-ar fi făcut pe Abel să creadă că Dumnezeu ar fi consumat carne, chiar și simbolic, dacă oamenii și animalele nu o consumau? Povestea este incredibilă, dacă avem în vedere semnificația sacrificiilor de animale, în V.T. după Potop. În V.T. o parte din carnea animalului care fusese sacrificat era mâncată de preoți. Chiar și în N.T. Isus (Iisus) le-a cerut ucenicilor Săi, ca în mod simbolic, să mănânce carnea Lui și să bea sângele Său. Isus (Iisus) este considerat a fi Mielul lui Dumnezeu, care a fost sacrificat pe cruce. Mâncarea cărnii animalului sacrificat reprezenta o modalitate de identificare cu soarta acelui animal, care murea pentru păcatele omului care propunea acel sacrificiu. Deoarece consumul de carne animală nu era permis înainte de Potop, nici sacrificiul unor animale nu ar fi avut nici un sens, nici chiar ca o jertfă de mulțumire, adusă lui Dumnezeu. Este mai mult decât sigur că sacrificiile aduse de Cain și Abel sunt doar o simplă invenție, deoarece și personajele despre care se spune că ar fi făcut acele sacrificii nu sunt decât eroi de legendă. Povestea lor a fost inserată printre scrierile din V.T. doar după ce sacrificiul de animale a devenit uzual pentru Evrei. În cartea Facerea, se spune că Dumnezeu a apreciat mai mult jertfa adusă de Abel, cu toate că aceasta implica violență săvârșită asupra animalelor și El s-a declarat supărat pe lumea pe care a creat-o și din cauza violenței acesteia. Nu are nici un sens, dacă Dumnezeu nu agrea violența, de ce a acceptat sacrificiul violent adus de Abel? Omorârea animalelor nu făcea decât să genereze violență în mijlocul naturii create de Dumnezeu. Sacrificiul potrivit era acela adus de Cain, deoarece el a adus ca jertfă un produs care se putea mânca în acel moment, și care era constituit din cereale. Numai după Potop, oamenilor li s-a permis să mănânce carne, dar ni se spune că Abel ar fi sacrificat un animal înainte de Potop și i-a oferit lui Dumnezeu grăsimea acestuia. Abel nu a văzut carnea animalelor ca ceva necurat, care trebuia evitat, ci ca ceva demn de a fi oferit lui Dumnezeu. În lumea reală, lucrul acesta nu are sens. Sacrificiile erau privite ca un fel de „hrană” pentru Dumnezeu și El nu ar fi putut să „mănânce” o hrană care era interzisă oamenilor, dacă El nu dorea să dea un exemplu rău acestora. Primul păstor de pe planeta noastră ar fi fost Abel, în conformitate cu Biblia:
„2. Apoi a mai născut pe Abel, fratele lui Cain. Abel a fost păstor de oi, iar Cain lucrător de pământ.” (Facerea 4; 2)
Mulți ani ar fi trebuit să treacă până când animalele domestice create de Dumnezeu, înaintea creației oamenilor, să aibă un păstor. Animalele domestice, fără păstor, pentru o așa de lungă perioadă de timp, ar fi fost fie mâncate de animalele carnivore, fie ar fi devenit și ele sălbatice. Abel ar fi trebuit să domesticească din nou anumite animale, pentru a avea o turmă, dar de ce ar fi făcut acest lucru? Doar pentru a sacrifica animale lui Dumnezeu? În acest fel, creația de animale domestice de către Dumnezeu nu ar fi avut nici un rost. Aceasta este o absurditate, conținută de Biblie. De ce ar fi apărut prima diviziune a muncii, la puțin timp după căderea lui Adam și Eva în păcat? Această diviziune s-ar fi produs între meseria de agricultor și cea de crescător de animale. Abel a fost necăsătorit, având ca singură familie pe tatăl său, pe mama sa și pe fratele său. Nu ar fi avut nevoie de o turmă de animale, de care să aibă grijă ca o ocupație principală, doar pentru a avea o sursă de piei de animale, pentru îmbrăcămintea sa, a părinților săi și a fratelui său, în condițiile în care oamenii nu consumau produse animale ca hrană. Pieile animalelor sălbatice ar fi fost o sursă suficientă de îmbrăcăminte. Probabil, înainte de a fi cultivatori de pământ, și crescători de animale, oamenii au fost culegători și vânători, prin urmare ei își procurau îmbrăcămintea folosind pieile animalelor sălbatice ucise. Câte piei ar fi fost necesare pentru îmbrăcămintea a patru oameni? Nu atât de multe încât să justifice grija pentru o turmă de animale. Proporția dintre numărul mic de oameni de pe Pământ, la aceea dată și nevoia de a îngriji o turmă de animale pentru nevoile lor de îmbrăcăminte, dacă dintr-un motiv necunoscut pieile de animale nu ar fi putut să fie recoltate de la animalele sălbatice, pune sub semnul întrebări desemnarea lui Abel ca fiind primul crescător de animale de pe planeta noastră. Ar fi rezonabil să credem că Abel și Cain au avut fiecare o ocupație separată, în loc să lucreze împreună cu Adam și Eva în aceeași gospodărie? Oamenii au lucrat întotdeauna în grupuri și nu ca indivizi izolați, așa cum propune cartea Facerea. Dacă ar fi lucrat ca un grup, nu avem nici un motiv să credem că Abel și Cain ar fi inițiat prima mare diviziune a muncii din istorie, aceea dintre agricultorii care lucrau pământul și crescătorii de animale. Aceste diviziuni au apărut doar după ce s-a înmulțit populația globului și grupuri bine definite de oameni s-au ocupat în mod special de munca cu pământul iar altele de creșterea animalelor. Într-o familie mică, de patru persoane, prezența separată a două ramuri de activitate umană nu ar fi avut nici un sens. Biblia conține detalii incredibile cu privire la existența pe Pământ a primilor oameni. O altă exagerare a cărții Facerea se referă la presupusa dominație a oamenilor asupra lumii animale, și mai ales la aspectul că aceasta ar fi recunoscută în mod natural de către animale. Nu este adevărat că oamenii generează groază și frică tuturor fiarelor pământului, tuturor păsărilor cerului și la tot ce se mișcă pe pământ și la toți peștii mării. Ar leii, tigrii sau alți predători îngroziți la vederea oamenilor? În sălbăticie, ei atacă oamenii, când au ocazia să facă acest lucru. Sunt rechinii speriați de oameni? Animalele prădătoare mari folosesc oamenii ca și hrană atunci când pot să o facă.
„2. Groază şi frică de voi să aibă toate fiarele pământului; toate păsările cerului, tot ce se mişcă pe pământ şi toţi peştii mării; căci toate acestea vi le-am dat la îndemână. 3. Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde.” Facerea (9; 2-3)
Un alt aspect straniu în ceea ce privește creația animalelor este acela al creației animalelor necurate. De ce ar fi fost create animale, care mai târziu au fost considerate a fi necurate? Nu se pune problema ecosistemului, deoarece Biblia nu recunoaște necesitatea organizării naturii în ecosistem. După relatarea cărții Facerea, toate animalele ar fi fost erbivore până după Potop. În același timp, în cartea Deuteronomul sunt precizate care sunt animalele necurate:
„3. Să nu mâncaţi nici un lucru necurat. 4. Iată dobitoacele pe care le puteţi mânca: 5. Boul, oaia, capra, cerbul, gazela, antilopa, ţapul, cerboaica, boul sălbatic şi capra sălbatică. 6. Orice dobitoc care are copita despicată, cu spintecătură adâncă între amândouă părţile copitei şi care dobitoc rumegă mâncarea, se mănâncă. 7. Dintre cele ce îşi rumegă mâncarea sau îşi au copita despicată printr-o spintecătură adâncă, numai acestea nu se mănâncă: cămila, iepurele şi iepurele de casă, pentru că, deşi acestea îşi rumegă mâncarea, dar nu-şi au copita despicată, acestea sunt necurate pentru voi. 8. Nu se mănâncă porcul, pentru că, deşi are copita despicată, nu îşi rumegă mâncarea; acesta este necurat pentru voi. Carnea acestora să n-o mâncaţi şi de stârvurile lor să nu vă atingeţi.” (Deuteronomul 14; 3-8)
- 27 -
Până în ziua a patra a creației, soarele nu a fost pe cer, dar Pământul a fost plin de plante, conform Bibliei. Dacă cineva folosește aceeași măsură de rațiune pe care o folosește în activitatea zilnică, el sau ea se întreabă cum pot plantele să trăiască fără soare? Un surogat de soare, care nu ar fi asigurat aceleași condiții ca și soarele, ar fi făcut viața plantelor imposibilă. Cum a plănuit Dumnezeu creația universului, în mod haotic sau ordonat? În concordanță cu narațiunile din cartea Facerea, creația universului s-a produs cu cel mai înalt grad de confuzie. Cum poate să creadă cineva povestirile biblice despre creația universului și, în același timp, să respingă explicațiile raționale pe care le pune la dispoziție știința? Când este pusă să aleagă între explicații haotice și raționale, o minte rațională nu are nici un motiv să aleagă pe cele din prima categorie. În conformitate cu ceea ce ne prezintă Biblia, Dumnezeu ar fi creat universul fără un plan și extrem de haotic. Obiectele create ar fi apărut în existență la întâmplare, câteodată cu efectele înaintea cauzelor, de exemplu lumina înaintea soarelui. Dumnezeu a cerut uscatului să producă plante, dar El nu a făcut același lucru și cu mările. Multe plante trăiesc în oceane, dar Biblia nu spune nici un cuvânt despre creația lor.
„9. Şi a zis Dumnezeu: „Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!” Şi a fost aşa. şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul. 10. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. 11. Apoi a zis Dumnezeu: „Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!” Şi a fost aşa. 12. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. 13. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia.” (Facerea 1; 9-13)
Enumerația plantelor pe care o face Biblia este greșită. Anumite plante nu se înmulțesc prin semințe, ci prin spori, dar autorii povestirilor biblice nu știau acest lucru, dat fiind nivelul lor de înțelegere a realității.
„Ferigile, mușchii și algele verzi sunt plante care se înmulțesc prin spori. Plantele cu spori au un ciclu de viață diferit. Planta părinte trimite mici spori care conțin seturi speciale de cromozomi. Acești spori nu conțin un embrion sau depozit de mâncare. Fertilizarea sporilor se face departe de părinte, de obicei într-un loc umed. Se formează un embrion și o nouă plantă crește din el. Noua Zeelandă are aproximativ 200 de specii de ferigi și peste 500 de specii de mușchi.” (ref. 71)
În concordanță cu descrierea care se găsește în cartea Facerea, toate plantele se înmulțesc prin semințe, dar această informație este greșită. Anumite plante, cum ar fi ferigile și mușchii cresc din spori. Alte plante se înmulțesc prin ribozomi sau tuberculi. Aceste plante nu sunt enumerate de cartea Facerea, atunci când aceasta prezintă felul plantelor create de Dumnezeu, specificând modul lor de înmulțire. Lucrul acesta ne dovedește o dată în plus că în povestirile privitoare la creație nu se află nici un fel de informații revelate cu privire la realitate, ci că aceste narațiuni sunt doar rezultatul lipsei de cunoaștere din aceea epocă istorică. (ref. 72) În natură există multe plante carnivore, dar cea mai răspândită doctrină creștină ne spune că nu a existat moarte în creația lui Dumnezeu până la păcatul lui Adam. Plantele carnivore, care ar fi fost create în ziua a treia, împreună cu celelalte plante, nu ar fi așteptat ca Adam să păcătuiască, pentru ca ele să mănânce. Ele ar fi ucis insecte sau animale mici, pentru a se hrăni, dar Biblia ne spune că ar fi putut să facă lucrul acesta numai după două zile, când animalele au fost create. Pe lângă animale carnivore care aveau nevoie să se hrănească ucigând alte animale, au existat încă din ziua a treia plante carnivore care și ele trebuiau să ucidă pentru a își asigura hrana. Următorul citat aduce unele clarificări cu privire la plantele carnivore:
„Plantele carnivore sunt plante prădătoare cu flori care omoară animale pentru a extrage substanțe nutritive din corpul lor. Ele toate au în comun trei atribute care operează împreună și care le deosebesc de alte plante. Plantele carnivore: capturează și omoară prada – au un mecanism care facilitează digestia prăzii – derivă un beneficiu semnificativ din substanțele nutritive asimilate de la pradă.” (ref. 73)
Dacă Dumnezeu a dorit o lume pașnică în care să nu existe moarte, atunci de ce a creat plantele carnivore, în ziua a treia a creației? Oare existența lor se datorează așa zisului păcat original? Oare păcatul original a avut putere creatoare, care să genereze un tip anume de plante? Un răspuns afirmativ ar fi unul ridicol, dar știu că disperarea apologetică câteodată frizează ridicolul. Dacă Dumnezeu a creat natura, atunci tot El a creat și ecosistemul Pământului, în care există lanțuri trofice și în care animalele și plantele carnivore ucid, pentru a se hrăni, animale mai slabe. Dacă Dumnezeu a creat în acest fel natura, acceptând suferința și moartea ca mijloace pentru existență, atunci imaginea pe care o prezintă instituțiile bisericești despre El, aceea de a fi întruchiparea dragostei, este una simplistă. Atunci când primul animal a mâncat prima plantă, sau prima plantă a mâncat primul animal, a intrat și moartea în creația lui Dumnezeu. Acel moment s-a întâmplat înainte de creația oamenilor, conform cărții Facerea, capitolul 1, deoarece plantele și animalele au fost create înainte de acel eveniment. Dacă Dumnezeu a creat un mecanism în care cel mai puternic să îl înghită pe cel mai slab, atunci cuvântul milă are pentru El un cu totul alt înțeles decât pentru noi. Mă întreb care poate să fie acel înțeles. În ziua a treia, Dumnezeu ar fi creat plantele, dar din nefericire, în conformitate cu Biblia, El ar fi creat plantele numai pentru uscat, dar nu și plantele acvatice. Când au fost plantele din mări și oceane create? Biblia nu ne dă răspuns la această întrebare. De ce este importantă această constatare? Ideea este că dacă știința noastră s-ar baza numai pe Biblie, așa cum cred unii că ar trebui, atunci nu am știi multe lucruri importante despre existența lumii noastre și am trăi de fapt în ignoranță. Biblia conține legende despre creație care la rândul lor cuprind informații greșite și referințe incomplete despre natură. Biblia susține că, imediat după creația lor, toate animalele de pe planeta noastră ar fi avut drept hrană iarba verde:
„30. Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viață, le dau toată iarba verde spre hrană. Şi a fost aşa.” (Facerea 1; 30)
Textul din cartea Facerea 1; 30, se referă la animalele care se mișcă pe Pământ, ce se întâmplă, însă, cu cele din adâncurile oceanelor? Din nou Biblia nu ne spune nimic și ne obligă să recurgem la logică. Știm că în mediul oceanic există numeroase animale carnivore și chiar animalele ierbivore nu se hrănesc cu iarbă verde, căci iarba nu crește în mări și oceane. Citatul următor clarifică acest aspect:
„În mediul marin, cel mai răspândite sunt macro-algele și fitoplanctonul microscopic. Amândouă servesc ca sursă de hrană pentru o varietate de organisme marine. Animalele erbivore care trăiesc în mediul marin se hrănesc cu diferite tipuri de macro-alge cărnoase (roșii, verzi și maro) care se deosebesc unele de altele prin pigmenții lor fotosintetici. Planctivorele sau filtrele de hrană se hrănesc cu fitoplancton care plutește liber.” (ref. 74)
Hrana pentru animalele erbivore din mediul marin nu este constituită din iarbă verde și nici măcar numai din plante verzi, ci din macro-alge și fitoplancton roșii, verzi și maro. Algele roșii, sau Rhodophyta, sunt plante marine care trăiesc fie în ape mai puțin adânci sau în ape tropicale adânci, câteva se găsesc și în ape dulci. (ref. 75) Există o opinie potrivit cu care stabilirea ierbii ca hrană pentru toate viețuitoarele ar fi fost un indiciu despre un element comun în hrana tuturor. Această opinie nu se bazează pe realitate și nu are fundament biblic. Animalele carnivore nu mănâncă iarbă, așa cum fac animalele ierbivore. Carnivorele folosesc câteodată iarba pentru a le ajuta digestia, dar nu se hrănesc cu iarbă căci nu sunt construite pentru a extrage substanțe nutritive din ea. În același timp, Biblia ne spune că mâncatul cărnii a fost permis numai după Potop.
„3. Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde. 4. Numai carne cu sângele ei, în care e viaţa ei, să nu mâncaţi.” (Facerea 9; 3-4)
Dacă de la început hrana ar fi fost atribuită fără restricții pentru viețuitoarele Pământului, atunci permisiunea dată după Potop nu ar mai fi avut nici un rost. Consumul cărnii a fost condiționat de reținerea de a mânca acea carne cu sângele ei, dar această avertizare a apărut numai după Potop, deci și consumul cărnii nu putea apărea decât tot odată cu instrucțiunile care îl însoțeau. Descrierea modului de hrană a animalelor înainte de Potop este nerealistă. Cartea Facerea nu descrie lumea din trecut în mod exact, ci încearcă să prezinte o lume paradisiacă care ar fi fost deturnată de păcatul omenesc. În realitate, lumea nu a fost niciodată un paradis, ci mai degrabă un teren de luptă pentru existență. Dacă Dumnezeu a creat lumea ca un fel de zonă de război, atunci apar foarte multe probleme din punct de vedere moral. Religiile dau vina pe primii oameni pentru tot răul din lume, dar aceasta este o concepție greșită, deoarece, conform Bibliei, Dumnezeu a creat lumea cu suferința și moartea, cuprinsă în natura creației. Aceasta este o consecință teologică care nu se poate atenua oricât de mult ar lupta instituțiile bisericești să o deghizeze în spatele retoricii. Dumnezeu a creat lumea în așa fel încât răul este o parte inseparabilă din ea, dacă o dată cu viața a creat și moartea și suferința. Răul poate fi depășit prin știința care ne permite să diminuăm suferința și să luptăm cu moartea. De fapt, cartea Facerea nu îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind iubitor, așa cum face N.T. În V.T. Dumnezeu aproape a distrus omenirea și întreaga natură prin Potop. Pe de altă parte, Potopul ar fi fost o acțiune cu totul inutilă, deci un genocid gratuit, atâta vreme cât lumea care s-a dezvoltat după ce apele lui sau retras a fost, din punct de vedere moral, mai rea nu mai bună. La creșterea gradului de violență și răutate ar fi contribuit și aprobarea de a mânca carne după Potop. Cartea Facerea este absurdă și pentru că prezintă în mod contradictoriu motivele și mijloacele care stau la baza diferitelor acțiuni ale lui Dumnezeu.
- 26 -
Dumnezeu nu ar fi căutat un ajutor pentru om înainte de crearea acestuia. Cartea Facerea, capitolul 2, declară că Dumnezeu mai întâi a creat omul și numai după aceea El a încercat să găsească un ajutor pentru el în rândurile animalelor:
„18. Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el”. 19. Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam. 20. Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui.” (Facerea 2; 18-20)
Concluzia, că un ajutor pentru om nu putea să fie găsit în rândurile animalelor, a fost desprinsă numai după ce toate animalele au fost prezentate omului și lucrul acesta situează în mod evident crearea animalelor după crearea omului, în cartea Facerea, capitolul 2, în contradicție cu capitolul 1, care spune:
„24. Apoi a zis Dumnezeu: „Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor”. Şi a fost aşa. 25. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că bine. 26. Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” 27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. 28. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” (Facerea 1; 24-28)
În cartea Facerea, capitolul 2, omul ar fi numit toate animalele. Acest mod de a denumi animalele este defectuos deoarece el ar fi lăsat foarte multe animale fără nume, dacă ar fi fost real. Adam nu ar fi putut numi animalele marine, fără să intre în apele adânci ale oceanelor și nici acestea nu ar fi putut fi aduse la el, fără ca să își piardă viața.
În capitolul 1 din Biblie, bărbatul și femeia au primit guvernarea asupra animalelor, dar în capitolul 2, omul nu a primit nici un fel de guvernare asupra animalelor, ci a încercat să găsească un ajutor în rândurile lor. De ce ar fi căutat omul să găsească un ajutor, în rândul animalelor dacă, în conformitate cu primul capitol al Bibliei, bărbatul și femeia au fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu? Animalele nu au fost create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, deci, omul nu putea să își găsească un ajutor, adică un partener, în rândul animalelor care nu erau de aceeași categorie cu el. Întreaga narațiune a căutării unui partener pentru om este o culme a absurdului și contrazice crearea oamenilor din primul capitol al Bibliei.
Cum putea Dumnezeu să caute un partener pentru om, în rândul animalelor, dacă mai târziu El a interzis zoofilia? Nu este acesta o dovadă clară că Biblia este plină de contradicții? În Biblie contactul sexual cu un animal este considerat o mare mișelie.
„23. Cu nici un dobitoc să nu te culci, ca să-ţi verşi sămânţa şi să te spurci cu el; nici femeia să nu stea la dobitoc, ca să se spurce cu el; aceasta e urâciune.” (Leviticul 18; 23)
„15. Cel ce se va amesteca. cu dobitoc să se omoare şi să ucideţi dobitocul. 16. Dacă femeia se va duce la vreun dobitoc, ca să se unească cu el, să ucizi femeia şi dobitocul să se omoare, că sângele lor este asupra lor.” (Leviticul 20; 15-16)
„21. Blestemat să fie cel ce se va culca cu vreun dobitoc! Şi tot poporul să zică: Amin!” (Deuteronomul 27; 21)
Aceeași anomalie ca și în cazul incestului. Dumnezeu interzice și blestemă anumite lucruri pe care Biblia ne spune că El le-ar fi generat. Biblia ne spune că după creația omului, până a fost creată Eva, s-ar fi căutat un ajutor potrivit pentru om în rândul animalelor. Un ajutor al omului din rândul animalelor ar fi însemnat zoofilie.
Dacă Dumnezeu ar fi creat animalele înaintea omului, în felul descris de primul capitol al Bibliei, El ar fi știut că nu se putea găsi un ajutor pentru om în rândurile lor, deoarece fiecare animal a fost creat cu perechea sa, deci nu era nici un animal fără perechea sa ca să facă pereche cu omul. În acest caz, de ce ar fi creat Dumnezeu pe om singur, așa cum declară al doilea capitol al Bibliei? În capitolul 1 oamenii au fost creați de la început ca o pereche dar în capitolul 2 întâi a fost creat bărbatul și numai după o vreme, a fost creată femeia. Crearea oamenilor este prezentată în mod contradictoriu de primele două capitole ale Bibliei. În primul capitol, oamenii sunt creați ca o pereche, în al doilea capitol, mai întâi este creat bărbatul, apoi se caută un ajutor pentru el, în rândul animalelor, și numai după aceea este creată femeia.
Există două povestiri ale creației în Biblie și nu doar una și între ele există diferențe semnificative. Care dintre cele două povestiri ale creației este inspirată de Dumnezeu și care nu este? Dacă se contrazic între ele, nu pot să fie amândouă inspirate. De fapt, putem să fim siguri că nici una dintre aceste povestiri nu este inspirată de Dumnezeu deoarece ambele sunt absurde în multe privințe. Se poate constata absurdul lor din felul în care își prezintă relatările privitoare la univers și umanitate și care este o manieră total desprinsă de realitate. Chiar și posibilitatea de a fi fost inspirate doar ca parabole, care prin natura lor nu reflectă realitatea de fapt, trebuie pusă la îndoială, deoarece mesajul lor spiritual, acolo unde poate să fie descifrat, este mixt și contradictoriu.
Dacă Dumnezeu ar fi creat plantele în ziua a treia, așa cum afirmă cartea Facerea, capitolul 1, pe întreaga suprafață a Pământului, de ce ar mai fi plantat o Grădină a Edenului după crearea omului, adică în ziua a șasea? Aceasta este o altă contradicție între primele capitole ale Bibliei, deoarece pomii fructiferi și alte plante folositoare omului, cât și cele nefolositoare, ar fi fost accesibile umanității peste tot pe fața Pământului, fără să mai fie nevoie de o Grădină. Deoarece ordinea creației este diferită între capitolul 1 și capitolul 2, din cartea Facerea, este imposibilă integrarea armonioasă a celor două capitole, într-o succesiune de șase zile.
Problema este că puse în antiteză cele două capitole care povestesc lucruri diferite duc la concluzii care nu au sens. Dacă natura de pe întreaga planetă ar fi fost creată ca să fie bună, așa cum spune cartea Facerea, și dacă Adam și Eva încă nu păcătuiseră, întreaga planetă ar fi fost o grădină. În acest caz, de ce ar mai fi fost nevoie de o altă Grădină, cea a Edenului, într-o grădină?
Dacă Dumnezeu cunoaște viitorul și dacă Satan ar fi fost un înger creat de El, care urma să se revolte împotriva Sa, atunci afirmația că întreaga creația a fost foarte bună, nu are nici un sens. Cum putea să fie creația foarte bună dacă în ea exista sâmburele răului, al revoltei? O creație nu poate să fie foarte bună dacă din ea se zămislește răul. Scuza că Dumnezeu nu știa că Satan se va revolta împotriva Sa nu se potrivește cu atributul Său de a fi Atotștiutor. Aici avem o contradicție evidentă între Atotștiința lui Dumnezeu și declarația pe care Biblia i-o atribuie Lui și anume că toată creația a fost foarte bună. Se poate spune că în ceea ce privește crearea lui Satan, ca un înger deosebit care a ajuns să se mândrească cu strălucirea lui, creația nu a fost prea bună. Lucrul acesta, bineînțeles, că nu ne spune nimic despre Dumnezeu, deoarece ne aflăm pe teritoriul mitologiei și nu al faptelor. Dacă Dumnezeu nu este așa cum ni-l arată cartea Facerea atunci de unde putem să aflăm cum este? Singurele posibilități care ne rămân sunt studiul atent al naturii și experiența personală a fiecărui credincios și fiecărei credincioase, cu El.
Nu toată lumea recunoaște două povestiri ale creației, în cartea Facerea, capitolele 1 și 2. Următorul explică foarte bine aspect:
„Problema rezultă din prezumția greșită conform căreia cel de al doilea capitol din cartea Facerea este doar o relatare diferită decât cea din capitolul 1. Ar trebui să fie evident că cel de al doilea capitol nu este doar o altă relatare a creației deoarece capitolul 2 nu spune nimic despre crearea cerului și a pământului, atmosferei, a mărilor, a uscatului, a soarelui, a stelelor, a lunii, a viețuitoarelor mării, etc. Capitolul 2 menționează doar lucruri direct legate de crearea lui Adam și Eva și a vieții lor în grădina pe care Dumnezeu a pregătit-o special pentru ei. Capitolul 1 poate fi înțeles ca fiind creația din perspectiva lui Dumnezeu; este „marea viziune”, o vedere de ansamblu a întregului. Capitolul 2 vede cele mai importante aspecte din perspectiva omului … Cartea Facerea, capitolele 1 și 2, nu sunt relatări separate și contradictorii ale creației. Capitolul 1 este „marea perspectivă” și capitolul 2 este o relatare mai detaliată a creației lui Adam și Eva și a zilei a șasea a creației.” (ref. 68)
La fel ca multe alte încercări, și aceasta, este o tentativă nereușită de a justifica absurdul. Intenția poate să fie bună dar rezultatul este lamentabil pentru că este bazat pe minciună. Nu este adevărat că al doilea capitol al cărții Facerea nu spune nimic despre crearea cerului și a Pământului. Capitolul 2 din cartea Facerea se referă la cer și la Pământ și, dacă se referă la cer și la Pământ, atunci implicit se referă și la atmosfera Pământului și la corpurile cerești. Există de asemenea o referință și la uscat. Capitolul 2, din cartea Facerea, se referă și la crearea animalelor și dacă nu se referă la viețuitoarele mării lucrul acesta nu are nici o relevanță pentru discuția de față. Cum ar fi putut Adam să denumească viețuitoarele mării? Autorul s-a gândit că este mai bine să nu le amintească de loc.
Textul biblic privitor la creație, din capitolul 2, începe cu o clară cosmologie:
„4. Iată obârşia cerului şi a pământului de la facerea lor, din ziua când Domnul Dumnezeu a făcut cerul şi pământul.” (Facerea 2; 4)
Sunt de acord cu Tyler Francke, autorul următorului citat, care exprimă un punct de vedere substanțial în problema contradicțiilor dintre cele două capitole ale cărții Facerea, 1 și 2.
„A doua povestire a creației se deschide cu o introducere (Facerea 2; 4) care oglindește Facerea 1; 1. „Iată obârşia cerului şi a pământului de la facerea lor, din ziua când Domnul Dumnezeu a făcut cerul şi pământul.” Versetul acesta nu indică că ceea ce urmează este pur și simplu a privire mai detaliată dintr-o perspectivă diferită, așa cum pretind unii creaționiști; spune, Iată obârșia.” (ref. 69)
Francke remarcă că efortul de a folosi gramatica în justificarea unor absurdități este lipsit de sens. Mai observă că cele două mituri ale creației din Biblie nu sunt menite ca să fie armonizate; ele sunt două idei diferite privitoare la crearea lumii. . 70)
Și eu sunt de acord că cele două mituri ale creației din Biblie nu pot să fie armonizate pentru ca să constituie împreună o singură povestire credibilă a creației.
- 25 -
Textul din cartea Facerea, capitolul 2; 5, ne spune că plantele nu ar fi putut să apară pe Pământ în lipsa ploii, dar existența plantelor era o necesitate absolută dacă animalele și oamenii au folosit plantele ca hrană. Înainte de cultivarea plantelor oamenii și animalele ar fi trebuit să folosească plantele așa cum se aflau ele în natură. Știința ne spune că plantele și animalele au existat pe Pământ înainte de apariția oamenilor, dar cartea Facerea, capitolul 2, contrazice acest lucru.
În conformitate cu Facerea, capitolul 1, plantele ar fi fost create în ziua a treia a creației, înainte de crearea omului, deci absența oamenilor nu ar fi influențat existența plantelor, așa cum declară în mod incorect, capitolul 2 din aceeași carte. În același timp, plantele cultivate, fiind înainte de cultivarea lor, plante care au crescut în mod natural din pământ, absența omului nu ar fi putut să influențeze existența lor, ci numai cultivarea lor. Când au? Iată două texte biblice relevante în această problemă:
Cartea Facerea, capitolul 1:
"11. Apoi a zis Dumnezeu: „Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!” Şi a fost aşa. 12. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că bine. 13. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia.” (Facerea 1; 11-13)
În cartea Facerea, capitolul 1, plantele au fost create în ziua a treia și oamenii doar în ziua a șasea, deci plantele au fost create înaintea oamenilor. Biblia nu este consecventă căci în capitolul 2 din cartea Facerea, lipsa oamenilor pe Pământ ar fi fost un motiv pentru inexistența plantelor.
Cartea Facerea, capitolul 2:
„4. Iată obârşia cerului şi a pământului de la facerea lor, din ziua când Domnul Dumnezeu a făcut cerul şi pământul. 5. Pe câmp nu se afla nici un copăcel, iar iarba de pe el nu începuse a odrăsli, pentru că Domnul Dumnezeu nu trimisese încă ploaie pe pământ şi nu era nimeni ca să lucreze pământul. 6. Ci numai abur ieşea din pământ şi umezea toată faţa pământului. 7. Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. 8. Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise. 9. Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.” (Facerea 2; 4-9)
În cartea Facerea, capitolul 1, lipsa oamenilor pe Pământ nu a împiedicat crearea plantelor, dar în capitolul 2, ni se spune că unul dintre cauzele pentru care nu a existat iarbă pe câmp a fost lipsa oamenilor, deci iarba, și celelalte plante, au fost create după crearea oamenilor.
Toate plantele pot să fie divizate în două categorii majore, plante care cresc în mod natural și plante care sunt cultivate de om. La care din cele două categorii se referă cartea Facerea, capitolul 2, versetul 5? Din punctul de vedere al creației lor, ambele categorii sunt de fapt una singură. Toate plantele, inclusiv cele cultivate, au apărut pe Pământ în forma plantelor necultivate, și toate conțin același material biologic. Acest aspect nu are nimic a face genetică a apărut în 20. Cultivare nu înseamnă creație. În vechime oamenii au cultivat și selectat soiurile din natură nu au creat altele noi. Prin urmare, conform cărții Facerea capitolul 1, toate plantele au fost create înaintea oamenilor, dar în baza capitolului 2, ele ar fi fost create după crearea omului. Ne aflăm în fața unei contradicții evidente între două capitole din cartea Facerea, capitolul 1 și capitolul 2, care demonstrează, alături de alte contradicții, că Biblia conține două povestiri ale creației și nu doar una.
Comentatorii care încearcă să armonizeze cele două povestiri ale creației și să demonstreze că nu există contradicții între ele generează foarte multă confuzie. Ei încearcă să lase de înțeles că textul din cartea Facerea, capitolul 2 se referă numai la plantele cultivate. Este o greșeală care anulează valoarea încercării lor în totalitate, deoarece plantele care au fost mai târziu cultivate, în conformitate cu Facerea capitolul 1, au existat pe Pământ necultivate, încă din ziua a treia, înainte de crearea oamenilor.
Textul din cartea Facerea, capitolul 2, nu spune că înaintea creației omului nu a existat pe Pământ plante cultivate ci spune că nu au existat plante de loc. Argumentul principal care susține această teză este acela că pe lângă lipsa omului, textul se referă și la lipsa ploii. Dacă lipsa omului ar fi dus categoric la imposibilitatea cultivării anumitor plante, lipsa ploii ar fi condus la inexistența oricărei plante pe Pământ. Se pare că prezența aburului care ar fi udat suprafața Pământului nu compensa lipsa ploii.
Un abur care ar fi udat întreaga suprafață a Pământului ar fi trebuit să înlocuiască ploaia, dar Biblia zice că nu a înlocuit-o. În Grădina Eden exista un râu, după cum ne spune Biblia, care uda această grădină. Această ipoteză trebuie pusă sub semnul întrebării, deoarece un râu care nu ar fi alimentat tot timpul de ploaie ar fi un mic pârâiaș care ar dispare la un moment dat. Povestirile despre creație din Biblie sunt atât de absurde încât seamănă cu o barcă stricată care pusă pe un lac ia apă din toate laturile.
În cartea Facerea, capitolul 1, nu se vorbește absolut nimic despre cultivarea plantelor în schimb reiese clar că Dumnezeu le-ar fi dat oamenilor să mănânce plantele care creșteau necultivate în natură. Prezența oamenilor pe Pământ și prezența animalelor ar fi presupus preexistența plantelor, dar cartea Facerea, capitolul 2, contrazice acest proces. Conform capitolului 2, întâi ar fi fost creat omul și apoi plantele.
În cartea Facerea, capitolul 2, contrar a ceea ce se susține în capitolul 1, plantele ar fi fost create numai în Grădina Eden și nu pe întreaga suprafață a Pământului. Este indiscutabil că în capitolul 1, ni se spune că plantele au fost create pe întreaga suprafață a Pământului, dar, capitolul 1 și capitolul 2 conțin două povestiri diferite ale creației.
În contextul capitolului 2, plantele nu puteau să fie create pe întreaga suprafață a Pământului deoarece, nu exista ploaie și singura sursă de apă erau cursurile apelor curgătoare care udau Grădina Eden. De asemenea, prezența omului, la care face referire capitolul 2, versetul 5, era realizată doar în Eden. Numai în Grădina Eden au fost îndeplinite condițiile necesare pentru existența plantelor, care erau cerute de capitolul 2 din cartea Facerea, sursa apei, care să înlocuiască ploaia, și prezența oamenilor, care să lucreze pământul. Ambele condiții sunt absurde, dacă se bazează pe presupunerea că nu exista ploaie pe Pământ, deoarece, râurile fără ploaie, nu sunt o realitate viabilă.
În același timp, se poate vedea cu ușurință că cele două povestiri ale creației din capitolele 1 și 2 se contrazic între ele. Fiecare din cele două povestiri conține elemente absurde și relatările nu se potrivesc între ele. Dumnezeu nu putea să inspire lucruri absurde și contradictorii oamenilor, deci primele două capitole ale Bibliei nu sunt rezultatul inspirației lui Dumnezeu, ci sunt mituri care reprezintă lumea în cel mai incoerent mod cu putință.
Felul în care cartea Facerea descrie crearea plantelor îi anihilează orice posibilă importanță deoarece dovedește că este doar o invenție care desconsideră cu totul realitatea. Textele referitoare la crearea plantelor din capitolul 2 nu conțin și crearea plantelor de mare pentru care lipsa ploii și a oamenilor nu ar fi avut nici o consecință.
Aceste aspecte sunt foarte relevante deoarece demonstrează șubrezimea bazei pe care se situează teologia creștină care interpretează literal, faptic, textele privitoare la creație din Biblie. Trebuie precizat că nu putem să ne facem iluzii privitoare la existența unor explicații care să clarifice, în mod convingător, aceste absurdități. Am căutat astfel de explicații și am găsit de multe ori alte absurdități care încearcă să elucideze absurditățile biblice. Prezentul citat reprezintă un exemplu de felul în care se apelează uneori la argumente care contrazic în mod evident Biblia, cu scopul de a da o șansă altor texte biblice:
„Mulți cred în mod greșit că Facerea 2: 5-6 se referă la ziua a treia (Facerea 1: 11-13) din săptămâna creației din cauza mențiunii privitoare la plante. În orice caz, aceste două categorii specifice de plante, menționate în versetele 5 și 6 (i.e., copăcei și iarbă) sunt foarte diferite decât plantele create în ziua a treia (iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ). Copăceii din câmpie sunt plante cu țepi, care au apărut numai după ce oamenii au păcătuit. Plantele de pe câmpie se referă la plante cultivate. Acestea nu au existat în ziua a treia, deoarece omul nu fusese creat încă, și evident nu căzuse încă în păcat ca să aducă existența țepilor.” (ref. 67)
Dacă toate plantele au fost create în ziua a treia din săptămâna creației și nu există o altă zi pentru crearea lor, atunci și plantele care mai târziu au fost cultivate și, de asemenea, plantele cu țepi, toate au fost create în aceeași zi. Dacă plantele cu țepi ar fi fost create după căderea oamenilor în păcat înseamnă că, contrar a ceea ce afirmă Biblia, creația nu s-a terminat în săptămâna creației. Dumnezeu nu ar fi putut să declare, la sfârșitul ei, despre creație că era foarte bună, dacă Adam și Eva ar fi căzut deja în păcat înainte de finalul creației.
În Grădina Edenului ar fi fost creați „tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat”. Ce se întâmplă cu ceilalți copaci ale căror fructe nu sunt bune de mâncat? Unde și când au fost ei creați? În cartea Facerea, capitolul 2, Biblia nu ne spune lucrul acesta și asta ne obligăm să acceptăm că înainte de a crea pomii din Grădina Eden, Dumnezeu a creat toți pomii, ale căror fructe erau bune sau nu de mâncat, în ziua a treia. Dacă însă toate plantele ar fi fost create în ziua a treia, atunci categoric ele au fost create înainte de crearea omului.
O atenție specială merită și crearea oamenilor, pe care Biblia o prezintă în două versiuni diferite. Dumnezeu ar fi creat omul, în capitolul 2 din cartea Facerea, din țărâna pământului. Mesajul este că omul, în mod diferit decât Dumnezeu, este perisabil deoarece este format din materie perisabilă. Omul este diferit de Dumnezeu în capitolul 2 din cartea Facerea și se află în opoziție cu El. Aceasta este o teologie care diferă de teologia din capitolul 1 al cărții Facerea unde bărbatul și femeia sunt creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. În capitolul 2 din cartea Facerea, spre deosebire de capitolul 1, creația nu se sfârșește cu omul, ci începe cu acesta. De fapt, ordinea creației nu urmează faptele, ci doar încearcă să transmită un mesaj teologic.
În cartea Facerea, capitolul 1, oamenii sunt creați la sfârșitul creației, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, și, în acest fel, se subliniază că ei sunt considerați cea mai importantă parte a ei. Creația ar fi fost realizată de la ceea ce pare a fi mai simplu la ceea ce pare mai complex. În capitolul 1, scopul creației oamenilor este să stăpânească Pământul, dar în capitolul 2 ei sunt creați la început ca să îl servească pe Dumnezeu și să lucreze Grădina Eden. Ca și servitori, oamenii ar fi avut o cunoaștere limitată a lumii, nu aveau voie să cunoască diferența dintre bine și rău de aceea li s-a interzis accesul la pomul cunoașterii binelui și răului.
Oamenii au fost creați, în capitolul 2, ca un fel de „roboți” buni pentru a îngriji Grădina Eden, și nu pentru a stăpâni întreg Pământul. „Roboții” aveau calități intelectuale care să le permită să își îndeplinească activitatea lor dar ca oameni erau incompleți, pentru că prin interdicția de a cunoaște binele și răul, ei nu puteau să dobândească simț moral.
Conform Bibliei, oamenii ar fi fost puși să aleagă fără ca mai întâi să dobândească cunoștințele morale necesare care le-ar fi permis o alegere bună. La început ei nu aveau conștiință, deoarece ei au fost creați fără a putea face deosebirea dintre bine și rău, prin natura lor, ei aveau nevoie să mănânce din pomul cunoașterii înainte de a face această deosebire. Tocmai această incapacitate umană de a cunoaște binele și răul în natura lor i-ar fi transformat pe oameni în „roboți” altceva decât numim noi oameni.
Cele două capitole ale cărții Facerea, capitolul 1 și capitolul 2, conțin două mesaje foarte diferite în legătură cu natura umană. În primul capitol, oamenii ar fi fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, cunoscând, deci, binele și răul, ca și El, dar în capitolul 2 ar fi fost creați incompleți, fără conștiință, fără cunoașterea binelui și răului. Cele două capitole ale cărții Facerea, capitolul 1 și 2, reprezintă două povești diferite ale creației care se deosebesc între ele și prin locul rezervat pentru oameni în creație.
Încercarea de a plasa cartea Facerea, capitolul 2, în limitele primei zile a creației din capitolul 1 eșuează chiar dacă capitolul 2 folosește o formulă de început similară cu cea din capitolul 1. Dacă primele două capitole din cartea Facerea reprezintă o singură poveste a creației și nu două, dovadă acestui lucru se poate face prin sincronizarea perfectă a celor două grupe de texte. Într-un fel sau altul ele trebuie să se potrivească unele cu celelalte. Dacă nu se potrivesc, concluzia este că ele se contrazic unele cu celelalte și ele reprezintă nu una, ci două povestiri ale creației. Încercarea de a combina capitolul 1 și capitolul 2 este una rațională și legitimă, deoarece mulți comentatori ai Bibliei pretind că cele două grupe de texte au un singur autor și că spun aceleași lucruri.
Care zi, alta decât prima zi a creației din cartea Facerea, capitolul 1, poate să reprezinte punctul de pornire pentru raportul creației din Facerea capitolul 2? Lucrul acesta trebuie stabilit dacă cineva susține că în Biblie există o singură narațiune a creație, conținută în două descrieri diferite, una mai generală și cealaltă concentrată asupra unui singur aspect, crearea omului. Pentru acest motiv, voi încerca diferite variante. Să admitem, de dragul demonstrației, că punctul de plecare al capitolului 2, din cartea Facerea, ar putea fi inserat în ziua a treia a creației, după separarea apelor și înainte de crearea plantelor, atunci când ar fi existat pentru prima dată suprafață de uscat pe Pământ. Ne aducem aminte că în capitolul 2 începutul presupunea existența unor zone de uscat și de asemenea lipsa plantelor, deoarece, conform cu Biblia, încă nu exista ploaia pe planeta noastră și omul încă nu fusese creat.
Să admitem că în ziua a treia, după separarea apelor, dar înainte de crearea plantelor, Dumnezeu l-a creat pe om și după aceea a creat plantele în Grădina Eden și acolo l-a plasat pe omul creat. După crearea plantelor, Dumnezeu ar fi creat animalele și după aceea ar fi creat femeia. De ce nu s-ar putea accepta o astfel de ipoteză? Cartea Facerea, în capitolul 1, stabilește fără echivoc că Dumnezeu a creat omenirea, bărbat și femeie, în ziua a șasea, după crearea plantelor și animalelor. Prin urmare, nu se poate înțelege că omul ar fi fost creat în ziua a treia a creației și de aceea această variantă nu poate să fie valabilă.
Se mai poate investiga și o altă posibilitate. Să vedem dacă cartea Facerea, capitolul 2, poate să fie o descriere detaliată a zilei a șasea din capitolul 1. Dacă vrem să stabilim un loc în ziua a șasea a creației pentru cartea Facerea, capitolul 2, trebuie să alegem un moment fie înainte fie după crearea animalelor. În conformitate cu Facerea capitolul 2, omul ar fi fost creat înaintea animalelor. Lucrul acesta reiese cu claritate, nu contează cum speculează cineva cu timpurile verbului „a face”. După crearea omului, în cartea Facerea, capitolul 2, Dumnezeu a încercat să găsească un ajutor pentru om și acesta a fost motivul declarat pentru crearea animalelor. Față de crearea omului, în capitolul 2, crearea animalelor a fost situată în viitor, deci, capitolul 2 contrazice capitolul 1 în care animalele au fost create înaintea omului.
- 24 -
Mulți specialiști în studiul Bibliei recunosc că în cartea Facerea se regăsesc două povestiri ale creației. Cititorul care se apropie de textele respective, care susțin afirmații extraordinare, tinde să le vadă ca pe o singură poveste dar această sinteză poate genera multe nedumeriri legate de multitudinea de contradicții pe care le conțin textele biblice.
Liberală sau nu, orice citire a cărții Facerea îl invită pe cititor sau cititoare să răspundă la nenumăratele incoerențe generate de suprapunerea capitolelor 1 și 2 din prima carte a Bibliei. Se pare că aceste două capitole sunt rezultatul muncii a doi scriitori diferiți care au scris în două perioade de timp diferite. Este evident că narațiunile respective se contrazic între ele în multe detalii, legate de modul cum ar fi fost creat universul sau oamenii. Cele două narațiuni diferite implică, pe de o parte, cartea Facerea, capitolul 1; 1-31 și capitolul 2; 1-3 și, pe de altă parte, Facerea, capitolul 2; 4-25. Una dintre premisele principale ale acestui punct de vedere, foarte răspândit între cercetătorii Bibliei, este că Pentateuhul nu a fost scris de Moise, ci mai mulți scriitori antici au contribuit la această colecție de texte. Acești autori sunt identificați ca J,E,P, și D, denumiri convenționale, aceste litere fiind simboluri ale unor cuvinte, care sunt specifice fiecărei variante, J vine de la numele lui Dumnezeu Jehova, E de la alt nume atribuit Lui, Elohim, P de la preot și D de la Deuteronom. Există părerea că toate aceste scrieri au fost colectate de un „redactor”.
Această teorie, cunoscută ca Ipoteza Documentară, a început să ocupe primul loc în studiul Bibliei în secolul 19 când Jean Astruc, un doctor francez, a afirmat că a identificat anumite „surse” distincte în cea ce privește autorii textelor biblice. Acest punct de vedere a fost preluat și de alții și către sfârșitul secolului mulți comentatori biblici au aderat la acest concept. Cartea Facerea, capitolul 1, este considerată a fi în document P, datând din perioada de captivitate babiloniană sau de după această perioadă, în timp ce cartea Facerea, capitolul 2, este presupusă a fi un document J datând din secolul 9, înainte de Hristos. Argumentele care susțin acest punct de vedere merg în două direcții principale. În primul rând se susține că cele două povestiri ale creației se deosebesc prin stilul scrisului. În al doilea rând, se argumentează că cele două narațiuni sunt în conflict deoarece ele reflectă două concepții diferite despre Dumnezeu și o ordine a creației diferită. . 63)
În acest studiu, nu insist pe anumite diferențe care vin din utilizarea numelor, cum ar fi folosirea unor nume diferite pentru Dumnezeu, Elohim sau Yahveh Elohim, în cartea Facerea, capitolele 1 și 2, sau pe considerații care privesc stilul literar. Chiar dacă acestea sunt probleme importante, mă mulțumesc doar să le amintesc și las discuția pe seama numeroșilor specialiști în domeniu.
Sunt interesat în principal de ceea ce reprezintă contradicții, din punct de vedere al unei coerențe interne, care este cerută de orice narațiune, care pretinde a avea caracter istoric. Ca o primă constatare, trebuie spus că am observat că există contradicții ireconciliabile și diferențe care vin din descrierea momentelor creației și de asemenea din comparația consecințelor logice care decurg din textele respective.
Anumite situații care sunt prezentate de Biblie nu corespund unele cu celelalte și sunt atât de contradictorii încât se anihilează unele pe celelalte când cineva încearcă să le armonizeze între ele. Probabil, că unul dintre cele mai descalificante aspecte, în încercarea de a realiza o armonizare între cele două povestiri ale creației este reprezentat de neconcordanța succesiunii în timp a evenimentelor, între primele două capitole ale Bibliei. De exemplu, în cartea Facerea, capitolul 1, totul se petrece în șapte zile, dar în capitolul 2 al acestei cărți, evenimentele se derulează într-o perioadă unică de timp, nedivizată pe zile. Cartea Facerea, capitolul 2, nu poate să fie privită ca o sinteză a capitolului 1 deoarece capitolul 2 răstoarnă aproape toate detaliile cuprinse în capitolul 1. Dacă cineva încearcă să armonizeze narațiunile din cartea Facerea, capitolele 1 și 2, așa cum fac mulți creaționiști, el sau ea trebuie să fie capabilă să le integreze într-o singură povestire cu o secvență de timp unică. Personal, încerc să realizez acest lucru, în prezentul studiu, pentru a vedea dacă o astfel de unificare este posibilă sau nu.
Voi folosi secvența de timp oferită de cartea Facerea, capitolul 1 în care voi încerca să inserez povestirea relatată de cartea Facerea, capitolul 2. Dacă această încercare nu poate fi condusă pentru a obține un rezultat pozitiv atunci există o problemă care nu poate fi ignorată.
Anumiți critici ai unității povestirilor biblice despre creație susțin că este o încercare fără speranță aceea de a armoniza cele două povestiri ale creației, din cartea Facerea, capitolele 1 și 2 deoarece ele nu pot să funcționeze împreună.
James
„Orice încercare artificială de a concilia aceste diferențe vizibile de stil, formă și subiect tratat este sortită să eșueze. Recunoașterea că ele aparțin la diferite perioade, cea de a doua povestire fiind în mod evident cea mai veche și care privește la o perioadă de timp încă și mai veche, este o explicație naturală și suficientă a lipsei lor de coerență.” (ref. 64)
Contrazicând această concluzie, personal, cred că încercarea de a armoniza cele două povestiri ale creației din Biblie merită să fie făcută, tocmai pentru a demonstra că ele nu pot fi armonizate. În mod mai mult sau mai puțin informat, mulți cititori ai Bibliei combină în mintea lor cele două povestiri ale creației, pe care aceasta le conține, fără a observa, în multe cazuri, că cele două mituri se contrazic între ele. Este posibil ca la o citire mai atentă să vedem o singură povestire a creației, atunci când citim materialele conflictuale, din cartea Facerea, capitolele 1 și 2? Am sperat că este o sarcină ușoară și că cele două povestiri pot fi citite ca una, până când am încercat să pun împreună detaliile particulare din cartea Facerea, capitolele 1 și 2. Sincronizarea tuturor detaliilor din cartea Facerea, capitolele 1 și 2, în așa fel încât ele să nu se contrazică unele cu celelalte, s-a dovedit a fi o acțiune imposibilă.
La povestirea creației, plină de fantezie, dar neadevărată, din capitolul 2, a fost mai târziu adăugată o cosmologie empirică numai pentru a demonstra că YHWH era un Dumnezeu universal care a creat cosmosul și că El nu era doar o divinitate a poporului evreu. Faptul că acest lucru s-a întâmplat în timpul perioadei babiloniene sau ulterior nu este de loc întâmplător, deoarece povestirile din cartea Facerea sunt puternic influențate de conținutul miturilor babiloniene despre creație.
Diferit de opinia lui Harrison, personal, consider că primele două capitole din cartea Facerea nu sunt o vedere mai generală și alta mai detaliată a aceleiași povestiri. Ele sunt două povestiri diferite, necorelate una cu cealaltă, scrise de doi scriitori diferiți, în două perioade de timp diferite. Harrison
„Este o greșeală să presupunem că cele două povestiri ale creației sunt duplicate, deoarece de fapt ele se completează una cu cealaltă. Prima subliniază procesul general de creație și arată cum au apărut toate lucrurile din puterea creatoare a lui Dumnezeu, în timp ce a doua acordă o atenție mai mare creației omului și îl așează pe el și partenera lui într-o anumită locație geografică.” (ref. 65)
Este adevărat că Facerea, capitolul 1, este o povestire care este plină de contradicții și absurdități dar, în același timp, rezultatul încercării de a reuni în aceeași formulă Facerea, capitolul 2, face ca jignirea adusă rațiunii să fie și mai rea. Voi oferi câteva exemple de contradicții între Facerea, capitolele 1 și 2.
Care a fost situația Pământului în ziua a întâia? A fost acoperit de ape sau a fost un teritoriu uscat, în care plantele nu puteau să crească din lipsa ploii? :
„1. La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. 2. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.” (Facerea 1; 1-2):
„4. Iată obârşia cerului şi a pământului de la facerea lor, din ziua când Domnul Dumnezeu a făcut cerul şi pământul. 5. Pe câmp nu se afla nici un copăcel, iar iarba de pe el nu începuse a odrăsli, pentru că Domnul Dumnezeu nu trimisese încă ploaie pe pământ şi nu era nimeni ca să lucreze pământul.” (Facerea 2; 4-5)
A existat apă sau nu la început pe Pământ? Cartea Facerea, capitolele 1 și 2 ne dau răspunsuri diferite. Capitolul 1 ne spune că Pământul ar fi fost acoperit cu apă dar capitolul 2 ne spune că Pământul ducea lipsă de apă, cu excepția unui râu care ar fi irigat zonele pe unde trecea. În capitolul 1 numai în ziua a treia pământul uscat ar fi fost eliberat de sub ape, dar în capitolul 2 câmpurile, deci pământul uscat, ar fi existat de la început.
Ambele texte se referă la crearea la început a cerului și Pământului, dar în capitolul 1 cerul a fost creat, prin separația apelor, doar în ziua a doua. În capitolul 2, cerul a existat de la început, dovada fiind reprezentată de existența pământului uscat și a unui râu care uda Pământul sau în alte traduceri a unui abur care plana deasupra lui. Atât râul cât și aburul respectiv nu ar fi putut exista în lipsa cerului.
În cartea Facerea, chiar dacă aburul respectiv ar fi udat toată față Pământului, totuși ierburile nu ar fi avut destulă apă pentru a crește, din lipsa ploii. Această afirmație este lipsită de sens. Versetul 6 din cartea Facerea, capitolul 2, contrazice versetul 5. Aburul ar fi trebuit să ude Pământul în lipsa ploii.
Poate fi identificat aburul din capitolul 2 cu apele care acopereau Pământul în capitolul 1? Nu este vorba tot despre apă, chiar dacă în stare gazoasă? Nu este același lucru. În capitolul 1, uscatul a apărut doar în ziua a treia, atunci când apele de pe Pământ au fost separate unele de altele. Ideea este că în capitolul 2 uscatul coexista cu aburul care acoperea Pământul, încă de la început, dar în capitolul 1 uscatul nu a existat de la început, ci doar din ziua a treia. Aburul care acoperea Pământul, în capitolul 2, nu putea să împiedice existența cerului, în capitolul 1, de la început, ci el presupunea existența cerului. Existenței apei în formă gazoasă nu avea cum să existe în lipsa existenței atmosferei pământești.
Pentru a înlătura această contradicție, cineva trebuie să demonstreze că începutul creației în cartea Facerea, capitolul 2, se situează în alt moment al creației, decât în ziua întâi a creației din capitolul 1. În același timp, ambele capitole indică același moment al creației, care se situează imediat după începutul acesteia.
Care este înțelesul noțiunii de abur care se afla deasupra Pământului? Texul biblic, în traducerea din Biblia ortodoxă spune următoarele:
„4. Iată obârşia cerului şi a pământului de la facerea lor, din ziua când Domnul Dumnezeu a făcut cerul şi pământul. 5. Pe câmp nu se afla nici un copăcel, iar iarba de pe el nu începuse a odrăsli, pentru că Domnul Dumnezeu nu trimisese încă ploaie pe pământ şi nu era nimeni ca să lucreze pământul. 6. Ci numai abur ieşea din pământ şi umezea toată faţa pământului.” (Facerea 2; 4-6)
Cu toate că în alte traduceri cuvântul abur apare ca și izvoare de apă, totuși trebuie să răspundem la traducerile din limba rămână care au preferat cuvântul abur. Acest abur sau ceață inițială, sau nori foarte aproape de suprafața Pământului nu au o justificare coerentă dacă ne gândim că Biblia ne spune că ierburile nu au crescut pe Pământ, în aceeași perioadă, din cauza lipsei ploilor. Un abur sau niște nori groși ar fi împiedicat dezvoltarea vieții pe Pământ, așa cum o cunoaștem, din cauza prezenței unei umidități prea mari și a unei lipse de luminozitate, dar Biblia ne spune că în aceeași perioadă Dumnezeu ar fi creat grădina Eden. Prin grădina Eden ar fi trecut un râu cu apă, care ar fi irigat-o, deci aburul respectiv nu ar fi fost necesar pentru irigarea Pământului, în lipsa ploilor. Ceea ce pare a fi absurd este alăturarea dintre aburul respectiv și lipsa ploilor, care conform Bibliei ar fi apărut pentru prima dată pe planeta noastră numai după Potop, atunci când a apărut pe cer și primul curcubeu.
Este greșit să afirmăm, așa cum procedează unii comentatori, că Facerea, capitolul 2 nu conține referințe cosmologice, deoarece, fără îndoială, conține. Expresia „din ziua când Domnul Dumnezeu a făcut cerul și pământul” conține aproape tot atât de multă cosmologie ca și capitolul 1, din cartea Facerea, care și el este foarte concis. Într-un anumit sens, cartea Facerea, capitolul 2, este mai puțin absurdă decât Facerea, capitolul 1, din punct de vedere al cosmologiei, deoarece afirmă că cerul și Pământul au fost făcute de la început, inclusiv atmosfera Pământului și spațiul cosmic. Pe de altă parte, cartea Facerea prezintă o povestire cât se poate de absurdă în ceea ce privește crearea omului. Omul este prezentat ca fiind creat singur, fără parteneră, în timp ce toate animalele au fost create în perechi.
În cartea Facerea capitolul 2, lipsa vegetației este explicată și prin absența omului, dar aceasta este o absurditate și nu o cauză reală care ar fi împiedicat creșterea ierburilor pe câmp. Cele mai multe plante, excepție făcând plantele cultivate, nu au nevoie de oameni pentru a crește pe câmpuri, dar cartea Facerea susține că lipsa omului ar fi dus la lipsa totală a plantelor. Pe câmpuri cresc tot felul de plante, alături de cele cultivate de oameni. De fapt, plantele care la un moment dat au început să fie cultivate de oameni, au fost inițial necultivate, adică sălbatice. Ele au fost alese de oameni pentru cultură, dar în starea lor naturală nu au avut nevoie de oameni pentru a exista, în schimb au avut nevoie de apă și lumină. Cartea Facerea greșește categoric atunci când afirmă că lipsa oamenilor pe Pământ ar fi determinat inexistența plantelor pe câmpuri.
În baza afirmației din cartea Facerea, din momentul în care a fost creat omul nimic nu a mai oprit apariția plantelor cultivate, cu excepția lipsei ploii. Avem un text din care putem vedea că ploaia a venit pe Pământ numai după presupusul Potop și acest text se referă la apariția curcubeului pe planeta noastră, pentru prima dată după Potop:
„13. Pun curcubeul Meu în nori, ca să fie semn al legământului dintre Mine şi pământ. 14. Când voi aduce nori deasupra pământului, se va arăta curcubeul Meu în nori, 15. Şi-Mi voi aduce aminte de legământul Meu, pe care l-am încheiat cu voi şi cu tot sufletul viu şi cu tot trupul, şi nu va mai fi apa potop, spre pierzarea a toată făptura.” (Facerea 9; 13-15)
Norii nu sunt aduși de Dumnezeu ori de câte ori ei apar pe cer, așa cum afirmă cartea Facerea, ci sunt produși de dinamica atmosferică, și curcubeul este un fenomen natural nu unul supranatural.
„Un curcubeu este un fenomen meteorologic care este cauzat de reflecția, refracția și dispersia luminii în picăturile de apă rezultând într-un spectru de lumină care apare pe cer.” (ref. 66)
În legătură cu crearea corpurilor cerești în ziua a patra, autorul sau autorii cărții Facerea au putut face o astfel de eroare doar pentru că el sau ei nu au știut cum funcționează cu adevărat universul. În același timp, Dumnezeu știe cum funcționează universul, deci, ori nu a inspirat El cartea Facerea ori El ne-a derutat în mod deliberat în această problemă. Prima variantă este cea corectă, deoarece Dumnezeu nu poate să mintă și în același timp să fie perfect. Luând în considerare distanțele uriașe dintre stele și Pământ, lumina stelelor nu ar fi putut ajunge pe Pământ și deveni vizibilă în noaptea care a urmat celei de a patra zile a creației. În acest caz, nu este clar de ce Dumnezeu ar fi declarat despre crearea stelelor că a fost bună. Cât de bună a fost crearea stelelor în ziua a patra, dacă lumina lor nu a fost în măsură să ajungă pe Pământ în noaptea respectivă? Nu a fost așa de bună. Atunci când a fost creată cea mai apropiată stea, în ziua a patra, în concordanță cu măsurători științifice, lumina ei a avut nevoie de cel puțin patru ani ca să ajungă pe Pământ. În conformitate cu cartea Facerea, în aceea perioadă de timp, oamenii au fost de asemenea creați și ei probabil că aveau nevoie de semne în timpul nopții, pentru orientarea lor, dar semnele nu au fost acolo. În același timp, păsările care ar fi fost create în ziua a cincea ar fi avut și ele nevoie de stele pentru navigația lor în timp de noapte, dar lumina celei mai apropiate stele ar fi ajuns pe Pământ cu patru ani prea târziu. În acest caz, avem un nou exemplu de inadecvare a mijloacelor în raport cu scopurile propuse. În final, este vorba tot de o absurditate conținută de Biblie, deoarece dacă stelele ar fi fost create cu adevărat pentru a ilumina Pământul și pentru a constitui semne în timpul nopții, atunci distanța la care se află față de Pământ, nu ar fi permis acest lucru pentru o lungă perioadă de timp. Aceasta este o dovadă că stelele nu au fost create de Dumnezeu pentru a lumina nopțile sau pentru a constitui semne, așa cum spune Biblia, ci ele au fost generate în procesul de formare al universului în mod natural și fără nici un scop legat direct de existența oamenilor pe Pământ. Stelele au existat cu mult înainte de a exista Pământul și toate elementele grele, atât de necesare existenței vieții pe Pământ, au fost generate în interiorul unor stele care au explodat. Biblia răstoarnă ordinea exactă a lucrurilor. Viața pe Pământ depinde de existența stelelor și motivul existenței stelelor nu depinde în nici un fel de Pământ. Una dintre cele mai apropiate stele de Pământ este Proxima Centauri. O parte a unui sistem de trei stele care se numește Alfa Centauri, Proxima se află la 4,22 ani lumină față de Pământ. Alfa Centauri este cea mai strălucitoare dintre cele trei din sistem, și de aceea sistemul este denumit după această stea. Alfa Centauri este o parte dintr-o binară care gravitează una în jurul celeilalte la aproximativ 4,37 ani lumină față de Pământ, dar Proxima Centauri (cea mai puțin luminoasă din cele trei) este o stea roșie 0,15 ani lumină față de binară. (ref. 57) Stelele, create în ziua a patra, au fost nefolositoare ca și corpuri de iluminat pentru o lungă perioadă de timp. Un an lumină este o unitate de distanță. Este distanța pe care lumina o parcurge într-un an. Lumina se mișcă cu o viteză de aproximativ 300,000 km pe secundă. Într-un an lumina călătorește cca. 9,5 trilioane de km. Distanța care separă Proxima Centauri de Pământ este dată multiplicând 9,5 trilioane de km cu 4,22. (ref. 58) Alte stele sunt și mai depărtate decât Proxima Centauri și aceasta înseamnă că, dacă ele ar fi fost create cum spune Biblia, ele ar fi apărut pe cer una după alta, la diferențe de câțiva ani una de cealaltă. Cu toate că stelele ar fi fost create toate în ziua a patra, ele ar fi apărut pe cer câte una, câte una, an după an. Este o imagine ciudată și nerealistă, însă inevitabilă, dacă stelele ar fi fost create doar pentru a ilumina nopțile pe Pământ. Anumiți creaționiști au căutat să găsească o soluție la această problemă și au venit cu ideea că Dumnezeu ar fi creat universul matur și că lumina ar fi fost creată în tranzit. Aceasta nu este o argumentație bună pentru explicația inadecvării dintre modul cum ar fi fost create stelele și scopul atribuit creației lor de către Biblie. Citatul următor se referă la acest aspect:
„Singura problemă când presupunem că lumina a fost creată în-tranzit este că noi vedem lucruri care se petrec în spațiu. De exemplu, noi vedem stele care își schimbă strălucirea și se mișcă. Câteodată vedem stele care explodează. Vedem aceste lucruri deoarece lumina lor a ajuns la noi. Dar dacă Dumnezeu ar fi creat lumina acestora, deja în drumul ei către noi, aceasta înseamnă că nici unul dintre evenimentele pe care le vedem în spațiu (dincolo de o distanță de 6000 de ani lumină) nu s-au petrecut. Ar însemna că acele stele pe care le vedem explodând nu au explodat niciodată și nu au existat; Dumnezeu ar fi pictat imagini ale acestor evenimente inexistente. Pare să nu fie caracteristic lui Dumnezeu să facă astfel de iluzii. Dumnezeu a făcut ochii noștri pentru a da dovadă exactă de realitatea universului; deci noi putem să avem încredere că evenimentele pe care le vedem în spațiu chiar s-au întâmplat. Pentru acest motiv, cei mai mulți oameni de știință creaționiști consideră că lumina creată în tranzit nu este cel mai bun mod de a răspunde la problema luminii stelelor aflate la mare distanță.” (ref. 59)
Aceasta este de asemenea o recunoaștere că vârsta universului nu poate să fie redusă la 6000 de ani, este cu mult mai mare. O altă încercare care își propune să explice relația dintre distanțele mari din univers și efectul lor asupra credibilității povestirilor despre creație din Biblie, este conținută de următorul citat:
„Să presupunem că sistemul nostru solar este plasat lângă centrul unei distribuții finite de galaxii. Chiar dacă lucrul acesta nu poate să fie dovedit cu certitudine în prezent, este în conformitate cu evidențele; deci este o posibilitate rezonabilă. În acest caz, Pământul ar fi într-o groapă gravitațională. Aceasta înseamnă că ar necesita energie pentru a extrage ceva de pe Pământ în spațiu. În această groapă gravitațională, noi nu am „simți” nici un fel de gravitate suplimentară, cu toate acestea timpul ar curge mai încet pe Pământ (sau în alte locuri din sistemul solar) decât în alte locuri din univers. Acesta fiind cazul, ceasurile de pe Pământ ar ticăi mult mai încet decât ceasurile din spațiul cosmic. În felul acesta, lumina de la cele mai distante galaxii ar ajunge pe Pământ în numai câteva mii de ani, după măsurătoarea ceasurilor de pa Pământ.” (ref. 60)
În conformitate cu observațiile astronomice, sistemul nostru solar nu este situat lângă centrul unei distribuții finite de galaxii, ci undeva în interiorul galaxiei Calea Lactee, nici măcar în centrul ei. Ideea unei gropi gravitaționale în care s-ar afla sistemul nostru solar este doar o fantezie. Este greu de imaginat că Pământul s-ar afla în centrul unei distribuții finite de galaxii, dacă nu este în centru propriei lui galaxii, Calea Lactee. Dacă ne imaginăm Calea Lactee ca pe o farfurie și dacă tragem o linie imaginară din centrul farfuriei către periferia ei, atunci noi suntem situați cam la jumătatea acelei linii. (ref. 61) Câteva mii de ani, măsurați de ceasuri pe Pământ, chiar dacă ar fi făcut timpul mai scurt, nu ar fi rezolvat problema. În orice caz, lumina stelelor nu ar fi ajuns pe Pământ în aceea noapte, ci cu o mare întârziere de aceea ea nu ar fi putut ilumina planeta noastră pentru foarte mult timp și nu ar fi putut constituit semne pentru locuitorii ei. (ref. 62) În această problemă, ca și în multe altele, apologeții Bibliei au încercat, fără succes, să găsească soluții la problema neconcordanței dintre descrierea biblică a creației stelelor și realitate. Soluția nu există, deoarece nimeni nu își poate imagina de ce Dumnezeu ar fi procedat într-un mod total irațional atunci când ar fi creat corpurile cerești. Ce rost ar fi avut să creeze stelele în ziua a patra și nu în ziua a întâia, dacă El ar voit să creeze toate condițiile pentru ca Pământul să funcționeze așa cum îl știm? Nu ar fi avut nici un rost, dar în mitologia biblică o astfel de desfășurare rațională ar fi fost împiedicată de faptul că cerul nu a existat decât începând cu ziua a doua. O altă problemă este aceea referitoare la felul în care scriitorii Bibliei au înțeles mărimea stelelor. Pe bună dreptate, Dr. Jason Long, în cartea sa intitulată „Absurdități Biblice” remarcă că persoanele care au scris cartea Facerea au crezut că stelele sunt ca niște luminițe pe cer, de dimensiuni nu prea mari, care dacă ar cădea pe Pământ nu ar cauza prea multe neajunsuri. Iată ce ne spune textul biblic:
„12. Şi m-am uitat când a deschis pecetea a şasea şi s-a făcut cutremur mare, soarele s-a făcut negru ca un sac de păr şi luna întreagă s-a făcut ca sângele, 13. Şi stelele cerului au căzut pe pământ, precum smochinul îşi leapădă smochinele sale verzi, când este zguduit de vijelie. 14. Iar cerul s-a dat în lături, ca o carte de piele pe care o faci sul şi toţi munţii şi toate insulele s-au mişcat din locurile lor.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 6; 12-14)
Mulți specialiști în studiul Bibliei recunosc că în cartea Facerea se regăsesc două povestiri ale creației. Cititorul care se apropie de textele respective, care susțin afirmații extraordinare, tinde să le vadă ca pe o singură poveste, dar această sinteză poate genera multe nedumeriri legate de multitudinea de contradicții pe care le conțin textele biblice. Când soarele se face negru și luna se înroșește, se poate vorbi de o eclipsă de soare. Totuși aceste eclipse de soare, nu prevestesc sfârșitul lumii, ele sunt un fenomen natural, nu unul supranatural. Cât privește căderea stelelor pe Pământ, știm cu toții ce s-ar întâmpla în cazul unei coliziuni dintre o stea și planeta noastră. Acesta ar fi sensul real al fenomenului. Care ar putea să fie sensul metaforic? În cazul de față, pentru că se vorbește despre soare și lună, este evident că se vorbește de stele ca fiind corpuri cerești și nu despre alte elemente, simbolizate de stele. Pentru omul modern, atâta naivitate pare de necrezut, dar oamenii din vechime nu aveau cum să își dea seama de dimensiunile reale ale stelelor. Pentru ei, stelele păreau niște puncte mici de lumină, gata să cadă la un moment dat pe Pământ. Această constatare ne permite să afirmăm că respectivele texte biblice nu au fost inspirate de Dumnezeu, deoarece ele nu reflectă știința Lui, ci doar ne arată ignoranța oamenilor din acele vremuri.
- 22 -
Aici avem de a face cu neadevăruri evidente. Nu este adevărat că Biblia este singurul text antic în care soarele ar fi fost creat după lumină. Un alt exemplu este Enuma Elish, mitul babilonian al creației, despre care probabil nici un Creștin nu afirmă că ar avea inspirație divină. Pe de altă parte, este posibil ca o stea, care se afla la o distanță uriașă față de Pământ să nu mai existe, în timp ce lumina ei abia a ajuns pe planeta noastră. Distanțele gigantice din spațiul cosmic fac ca lumina să le străbată câteodată într-un timp îndelungat și, în acest timp, sursa respectivă de lumină să sufere modificări și chiar să dispară. Aceasta nu înseamnă că lumina vine din spațiul cosmic neocupat, deoarece acolo s-a aflat cândva o sursă de lumină și în urma unei explozii au rămas resturi din aceea stea. Cartea Facerea vorbește de o lumină creată care a fost numită „zi”, de aceea este vorba despre lumina zilei și nu de lumina unei stele care vine din spațiul cosmic, după ce aceea stea a dispărut. O lumină venită din spațiul cosmic, la care nu i se poate identifica sursa, nu poate genera ciclul zilei și al nopții pe Pământ. În același timp, lumina venită din spațiu cosmic neocupat presupunea existența acestui spațiu cosmic, dar cerul ar fi fost creat de Dumnezeu doar în ziua a doua, după lumină, în conformitate cu cartea Facerea. O lumină, venind dintr-un astfel de spațiu neocupat de un corp ceresc nu putea să asigure mișcarea Pământului în jurul ei, generând în felul acesta o seară și o dimineață. Pentru ca acest proces să se poată produce ar fi fost nevoie de mai mult decât o lumină, ar fi fost necesară existența unui corp ceresc cu o masă asemănătoare cu a soarelui, care să exercite o forță de atracție asupra Pământului. În același timp, teoriile științifice moderne nu au experimentat niciodată existența luminii în spațiu cosmic neocupat, deoarece în natură nu există spațiu cosmic complet neocupat. O lumină care vine de la o stea care a dispărut deja, nu vine dintru-un spațiu complet neocupat. Găurile negre sunt reputate că atrag aproape întreaga lumină a corpurilor cerești care cad în interiorul lor datorită gravitației pe care o exercită și eventuala lumină care scapă, extrem de puțină, nu demonstrează că lumina vine din spațiu neocupat. Acel spațiu este ocupat de o gaură neagră. O lumină fără sursă, apărut din nimic, care să genereze o dimineață și o seară pe Pământ, este o propunere absurdă ori cum ar fi luată și orice tentativă de a justifica o astfel de posibilitate nu face decât să accentueze absurdul descrierii care se găsește în Biblie. Autorul textului citat nu ia în considerare ce spune Biblia. Înainte de ziua a doua, când a fost creat cerul, nu a existat nici un fel de spațiu liber care să producă vre-o lumină. Pământul a fost sub ape, unde nu putea să se învârtă în jurul axei sale, și nici o lumină sub ape nu putea să genereze ciclul zilei și al nopții. Totul a fost acoperit de ape, și un spațiu ocupat de ape, nu este un spațiu neocupat. Exprimând o altă opinie, John H. Sailhamer scrie:
„În v. 14 Dumnezeu nu spune, Să fie lumină … să separe, ca și cum nu ar fi fost lumini înainte de această comandă și numai după aceea au fost create luminile. Mai degrabă textul ebraic spune, Și Dumnezeu a spus, „Luminile din cuprinsul cerului să separe.” Cu alte cuvinte … Comanda lui Dumnezeu presupune că luminile erau deja pe cer și ca un răspuns la comanda lui li s-au dat un scop, să separe zilele de nopți și să marcheze sezoanele și zilele și anii … Se sugerează că autorul nu a înțeles descrierea lui despre ziua a patra ca și creație a luminilor; chiar contrar, narațiunea presupune că luminile cerești erau deja create de la început (John H. Sailhamer, Expositors Bible Commentary, Vol. 2, Frank E. Gaebelein General Editor, Grand Rapids Mi: Zondervan, 1990, p. 34).” (ref. 53)
Fără îndoială, cartea Facerea ne spune că Dumnezeu a făcut soarele, luna și stelele în ziua a patra și nu în ziua a întâia. Pentru a parcurge până la capăt drumul absurdului, în raționamentele sale, autorul textului citat presupune că soarele, luna și stelele ar fi fost create încă din ziua întâia, dar că li s-ar fi dat un scop al existenței lor doar în ziua a patra. Dacă aceste corpuri cerești au avut nevoie să li se dea un scop în ziua a patra, cum au funcționat ele fără scop în primele trei zile? Cu alte cuvinte, cum ar fi putut soarele să separe zilele de nopți dacă nu i s-ar fi dat un scop în acest sens? Dacă soarele ar fi avut din prima zi misiunea de a separa zilele de nopți, atunci de ce i s-a mai dat această sarcină încă o dată, în ziua a patra? Soarele nu putea să existe pe cer din prima zi a creației, deoarece cerul, în descrierea Bibliei, a fost creat doar în ziua a doua. Răspunsul este dat de absurditatea povestirii cu privire la creația luminii zilei înaintea soarelui, care este atât de insurmontabilă, încât nimeni nu poate să găsească o explicație rațională pentru ea. De ce se străduiesc unii comentatori să justifice absurdul folosind argumente atât de puțin convingătoare? Poate că ei și ele cred că este de datoria lor să apere Biblia. În același timp, astfel de apărări sunt mai degrabă dăunătoare decât folositoare, deoarece ne arată că orice încercare de a justifica absurdul textelor biblice, privitoare la creație, este sortită eșecului, și de asemenea că orice astfel de tentativă nu poate să nu fie contrazisă chiar de textul biblic. Curierul Creștin, o publicație online, admite că:
„Nu se poate argumenta în mod legitim că soarele, luna și stelele au fost ”create” în prima zi a săptămânii inițiale, și că au fost făcute să „apară” în ziua a patra, așa cum avocații „Gap Theory” au încercat să stabilească. Nu există bază în textul ebraic pentru această concluzie.” (ref. 54)
În aceeași publicație se recunoaște strânsa asemănare dintre cartea Facerea și mitul babilonian al creației, Enuma Elish:
„În această narațiune există câteva similarități izbitoare cu povestirea din cartea Facerea (dar cea din urmă este originalul, pe când prima este un urmaș degradat). Semnificativ, în legătură cu studiul prezent, este faptul că în povestirea babiloniană, „lumina” a existat înaintea creației luminătorilor. (see Charles Pfeiffer, The Biblical World, Grand Rapids: Baker, 1966, pp. 224ff). Din nou, vrem să subliniem că deși Enuma Elish este mitologică, a reținut o urmă de adevăr moștenită de la raportul sacru” (ref. 55)
Este discutabil care este originalul și care copia, dar ambele mitologii fac aceeași greșeală. Pentru cei care cred că prima carte a Bibliei, Facerea, nu a fost scrisă de Moise, ci a fost scrisă mai târziu, și eu mă număr printre aceștia, bazat pe Ipoteza Documentară, este evident că Enuma Elish este originalul. În orice caz, nici Enuma Elish și nici cartea Facerea nu avansează o ipoteză credibilă a originii universului. Dacă Enuma Elish este considerată a fi un mit, de ce ar fi cartea Facerea din Biblie, altceva decât tot un mit? Ambele sunt mituri care nu reflectă în nici un fel realitatea. Așa cum Peter Enns remarcă în cartea sa „Evoluția lui Adam”, este folositor de a plasa cartea Facerea în contextul ei antic pentru înțelegerea naturii textelor și pentru a da o mai bună perspectivă asupra a ceea ce se poate aștepta cineva din genul acesta de texte. Chiar dacă aceste povestiri despre creație nu s-ar fi inspirat una din cealaltă, ele vin din același mediu cultural, care le-a inspirat pe amândouă. (ref. 56) Cartea Facerea nu poate să fie înțeleasă altfel decât în cadrul cultural și în legăturile cu celelalte texte mitologice din Orientul Apropiat, din acele timpuri, deoarece mesajul ei s-a adresat unei audiențe cu un anumit nivel de cunoaștere a naturii, care a fost specific pentru acele timpuri. Merită să mai abordăm, foarte pe scurt, o altă perspectivă. Există o tendință la anumite persoane de a confunda lumina generată de Big bang, la un moment dat, cu lumina din prima zi a creației. Aceasta este o eroare, între cele două nu există puncte comune. Lumina produsă de Big bang a existat înainte de apariția Pământului, și ea nu a alternat cu întunericul, în ciclul zilelor și nopților.
- 21 -
Spre deosebire de cartea Facerea, natura este o „carte vie” deschisă tot timpul pentru oricine, pentru analiză și cercetare. Pe de altă parte, există posibilitatea ca unele interpretări ale cercetărilor științifice ale naturii, să ducă la concluzia că nu există Dumnezeu, și o astfel de posibilitate s-a și materializat în numeroase ocazii. Aceasta nu înseamnă că cercetările respective sunt orientate greșit sau că rezultatele lor sunt eronate, ci poate să însemne că interpretarea acestor rezultate este greu de făcut și că uneori ea este influențată de credințele celor care o realizează. Un ateu tinde să interpreteze rezultatele cercetărilor științifice ca dovezi ale inexistenței lui Dumnezeu, iar un om credincios poate să vadă în ele proba existenței Lui. Natura vorbește despre Dumnezeu omului credincios, iar pentru cei necredincioși ea poate să îl ascundă pe El. Știința nu poate să dovedească nici existența și nici inexistența lui Dumnezeu prin metodele sale specifice. Ce o împiedică să facă acest lucru, dacă Dumnezeu se revelează în natură? Revelația însăși este doar o confirmare a credinței, dar credința în sine este un dar pe care Dumnezeu îl face persoanei credincioase. Darul credinței precede înțelegerea revelației în natură și acest dar se exprimă printr-o revelație personală. Din toate formele de revelație posibile, revelația personală este cea mai sigură și ea este tot o formă de revelație în natură, în natura umană. Povestirile despre creație, din cartea Facerea, sunt lipsite nu doar de coerență, dar ele duc lipsă, de asemenea, de prezența unor detalii absolut necesare pentru ca ele să dobândească credibilitate. Fără nici un fel de explicații, descrierile în care efectele sunt puse înaintea cauzelor nu pot genera nici un fel de acceptare. Este adevărat că anumite religii propun credința în lucruri greu de crezut, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să credem în absurdități care sunt în mod evident contrare realității. Singura explicație pentru prezentarea creației haotice din cartea Facerea este una mitologică. Nici o explicație științifică sau rațională nu poate să fie adusă în sprijinul unei astfel de anomalii. În context mitologic, crearea luminii înaintea soarelui și a celorlalte corpuri cerești își poate găsi corespondență în alte mituri din Orientul Apropiat. Aceasta, însă, contravine datelor științifice. Pentru a înțelege de ce în Biblie este scris că Dumnezeu a creat lumina înaintea cerului și a soarelui trebuie să raportăm această informație la mituri cu care textele biblice au corespondență. În mitul babilonian al creației, Enuma Elish, succesiunea creației este aceeași ca și în cartea Facerea. Ambele mituri, și multe altele din zona Orientului Apropiat, se „hrănesc” de la același fond cultural străvechi, care a văzut originile cosmosului într-un mod specific. (ref. 47) De ce a permis Dumnezeu ca Biblia să cuprindă aceste povestiri incredibile ale creației, dacă El știa că mulți oameni se vor împiedica de prezența lor? Reprezintă existența lor în Biblie un fel de test pentru credincioși? Dumnezeu nu ar dezinforma în mod voit omenirea și de aceea prezența lor în V.T. nu poate să fie datorată voinței Sale. În același timp, este greu de spus de ce aceste texte se găsesc totuși în Biblie, dacă ele sunt nocive pentru cititori și creează o imagine greșită despre El. În orice caz, există în momentul de față multă literatură care atrage atenția asupra originii mitologice a acestor texte. Răspunsul meu este că dacă credința este un dar și este urmarea unei revelații personale, atunci cei care primesc acest dar știu să evalueze valoarea textelor biblice în așa fel încât ele să nu afecteze credința lor în El. Mai trebuie totuși spus că aceia și acelea care insistă asupra inspirației povestirilor creației din Biblie fac un mare deserviciu oamenilor care ar vrea să creadă în Dumnezeu, dar sunt împiedicați să facă acest lucru de absurditățile care se găsesc la începutul Bibliei. Aproape toate religiile conțin povestiri despre originile universului și tocmai acest element a contribuit la căderea multor în desuetudine. Această zonă a culturii umane este foarte aglomerată, științele moderne interesându-se și ele de originea cosmosului, dar cu rezultate mult mai bune. Adevărata criză a religiilor, inclusiv a religiei creștine, a început, atunci când științele moderne au preluat întrebările legate de apariția cosmosului. Problema creației luminii este foarte importantă, atunci când judecăm coerența textelor biblice și în funcție de această coerență putem să evaluăm valoarea de adevăr conținută de aceste texte. Atât la capitolul coerență cât și la cel al corespondenței dintre texte și realitate povestirile biblice referitoare la creație sunt profund deficitare. Coerența între diferite afirmații biblice și corespondența acestora cu realitatea sunt două modalități prin care se poate stabili adevărul acestora și care sunt de altfel și două metode recunoscute în teoria adevărului. (ref. 48) Cartea Facerea este foarte importantă pentru teologie și de asemenea pentru relația dintre religie și știință. Următorul citat sintetizează argumentele despre importanța acestei cărți:
„Cartea Facerea conține ceva care a fost denumit „sămânța-planului” întregii Biblii. Cele mai multe doctrine esențiale sunt introduse în formă esențială în cartea Facerea. Alături de căderea omului, este de asemenea înregistrată promisiunea lui Dumnezeu de salvare (Facerea 3; 15) Doctrinele creației, căderii în păcat, justificării, răscumpărării, decăderii, mâniei, harului, suveranității, și multe altele sunt toate tratate în această carte a originilor numită Facerea.” (ref. 49)
Cartea Facerea, în primul capitol, nu poate să explice în mod credibil crearea lumii și, de asemenea, inventează o poveste care aruncă blamul asupra naturii umane. Aceeași carte conține multe contradicții și absurdități. Nu trebuie să îl acuzăm pe Dumnezeu de acest haos. Totul se explică prin caracterul mitologic al textelor, în care realitatea nu contează și totul se exprimă alegoric. La stilul metaforic se adaugă ignoranța scriitorilor respectivelor texte care nu știau nimic despre cosmos și despre natură. Ar putea cineva să fie acuzat că nu crede povestirile creației din cartea Facerea sau poate cineva să fie condamnat să sufere în iadul veșnic, deoarece nu a putut să creadă că aceste mituri reprezintă realitatea? O astfel de decizie nu ar fi una dreaptă, deoarece nimeni nu trebuie să sufere pentru că nu poate să creadă că miturile spun povești adevărate. Dacă credința în primele 11 capitole ale Bibliei reprezintă un test pentru intrarea în Împărăția cerurilor atunci acesta este un test absurd pentru că ne cere să credem lucruri absurde. Consider că Dumnezeu judecă oamenii după lucruri mult mai profunde și nu ia în considerare astfel de credințe absurde. Aceasta este o problemă fundamentală. Multă lume face mult caz de existența unui așa zis iad veșnic și mulți predicatori nu obosesc în a îl propovădui dar nimeni nu își pune problema fundamentelor care ar putea duce la condamnarea persoanelor la o astfel de pedeapsă. Oamenii care nu cred în Biblie au motivele lor să nu creadă și cei care cred în Dumnezeu pot să considere povestirile creației din cartea Facerea o colecție de mituri. Însăși existența iadului veșnic ca represiune pentru faptul de a nu putea crede minciuni este o uriașă contradicție a Bibliei și condamnarea oamenilor care refuză să fie păcăliți de mituri ar fi o nedreptate pe care cred că Dumnezeu nu o va săvârși. Tendința de a spiritualiza întreaga povestire despre crearea luminii nu funcționează. Există opinia că lumina, creată în prima zi, nu a fost lumina pe care o cunoaștem astăzi. Aceea lumină a fost lumina care îl înconjoară pe Dumnezeu. Eu resping această interpretare. Descrierea din cartea Facerea vorbește clar despre lumina zilei și nu despre o altă lumină. Dacă lumina din prima zi de creație ar fi fost lumina cu care este înconjurat Dumnezeu, aceasta nu ar fi permis existența întunericului deoarece în prezența Lui nu poate fi întuneric. Biblia exprimă acest principiu în mod neechivoc:
„3. Nici un blestem nu va mai fi. Şi tronul lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în ea şi slugile Lui Îi vor sluji Lui. 4. Şi vor vedea faţa Lui şi numele Lui va fi pe frunţile lor. 5. Şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 22 ; 3-5)
Acolo unde este prezentă lumina lui Dumnezeu nu poate să existe noapte dar în prima zi de creație a existat și zi dar și noapte. După cum am menționat deja, lumina lui Dumnezeu nu putea să fie creată la un moment dat, căci aceasta ar fi însemnat că înainte de acel moment El ar fi locuit în întuneric și o astfel de idee este inacceptabilă. Lumina lui Dumnezeu nu este lumina creată în prima zi, deoarece lumina Lui nu este creată, este eternă. Lumina lui Dumnezeu nu poate fi altfel decât eternă și continuă, adică fără perioade de întuneric. Conform unei opinii, Dumnezeu ar fi creat de la început cerurile cu toate corpurile cerești și Pământul. În același timp, Pământul ar fi fost acoperit cu un nor gros, care ar fi oprit lumina să ajungă pe planeta noastră. Când Dumnezeu a spus: „Să fie lumină”, El nu a creat lumina, ci El a dat la o parte norul și a permis luminii să ajungă pe Pământ. Soarele și lumina ar fi fost create de la început dar ar fi fost lăsat să funcționeze doar în ziua întâia. În ziua a doua Dumnezeu a separat apele de deasupra de apele de pe Pământ, însemnând că El a separat norul care se afla în atmosfera terestră. (ref. 50) Aceasta este o încercare disperată de a salva valabilitatea textele biblice, dar este total nereușită. În primul rând, norul despre care se vorbește și care ar fi fost separat și ar fi permis vizibilitatea luminii ar fi trebuit să fie separat în ziua a doua, căci atunci a fost creat cerul, prin separarea apelor. În același timp, Biblia ne vorbește despre crearea luminii în ziua întâia, deci cele două elemente nu se sincronizează între ele. În al doilea rând, nici un nor nu ar fi putut să existe fără cer, în ziua a întâia și a identifica apele despre care vorbește Biblia că ar fi acoperit Pământul, cu un nor, este o afirmație nesuportată de textele biblice. În ziua întâi, se vorbește despre adâncurile unor ape și nu despre un nor, deci formula folosită nu se poate transfera de la o situație la alta. Mai mult, ni se spune că apele se aflau la început în întuneric dar norul se presupune că despărțea o lumină aflată deasupra lui de suprafața Pământului, deci nu era complet în întuneric. De unde vine ideea cu norul? Există un text în Biblie, care în aparență susține această idee:
„4. Unde erai tu, când am întemeiat pământul? Spune-Mi, dacă ştii să spui. 5. Ştii tu cine a hotărât măsurile pământului sau cine a întins deasupra lui lanţul de măsurat? 6. În ce au fost întărite temeliile lui sau cine a pus piatra lui cea din capul unghiului, 7. Atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau? 8. Cine a închis marea cu porţi, când ea ieşea năvalnică, din sânul firii, 9. Şi când i-am dat ca veşmânt negura şi norii drept scutece,” (Cartea lui Iov 38; 4-9)
În realitate, textul din Iov nu susține idea că apele care ar fi acoperit la început atât Pământul cât și tot spațiul cosmic ar fi fost un nor. Existența unui nor ar fi presupus existența cerului, dar cerul ar fi fost creat doar în ziua a doua, în conformitate cu cartea Facerea.
Opiniile care încearcă să explice ceea ce nu se poate explica, în ceea ce privește crearea luminii înaintea soarelui, sunt sintetizate de Don Steward, după cum urmează:
„Răspunsurile posibile sunt: 1. Început Dar Neterminat – Anumiți studenți în Biblie cred că soarele a fost început în prima zi dar nu a fost terminat decât în ziua a patra. 2. Nu A Apărut: A fost sugerat că soarele a fost creat în ziua a întâia dar nu a apărut decât în ziua a patra. 3. Creația Specială: Sunt mulți care cred că Dumnezeu a creat o altă sursă de lumină înainte de a crea soarele în ziua a patra. 4. Lumină Din Spațiul Liber? – Chiar și oamenii de știință moderni au teoretizat că lumina poate să vină din spațiul gol cum ar fi găurile negre. Unul dintre efectele găurilor negre este că ele emit lumină. 5. O Greșită Înțelegere a Textului – Există încă o altă posibilă soluție a acestei probleme – Biblia nu zice că a fost lumină înaintea soarelui. Este foarte posibil că atunci când autorul cărții Facerea 1: 1 a spus La început Dumnezeu a creat cerul și Pământul fraza cerul și Pământul a inclus și soarele” (ref. 51)
Toate aceste opțiuni vin cu motivații fanteziste și unele dintre ele contrazic chiar textele biblice, a căror coerență pretind că o apără. Aceste justificări reprezintă, mai mult decât orice, dovada că textul biblic, referitor la crearea luminii înaintea soarelui, este absurd. Justificările respective sunt puerile sau nesincere în relația cu textul respectiv. Să le luăm pe rând. 1. Început dar neterminat. Creația soarelui nu ar fi putut să fie începută în ziua a întâia deoarece în aceea zi nu exista cerul, acesta din urmă ar fi fost creat doar în ziua a doua, în conformitate cu Biblia. Început și neterminat, este o frază ridicolă în raport cu modul în care funcționează universul. Biblia ne spune clar că soarele, luna și stelele au fost create în ziua a patra nu că au fost terminate în aceea zi. 2. Nu a apărut. De ce ar fi fost creat soarele în ziua a întâia dacă nu a apărut până în ziua a patra? Dacă soarele nu a apărut până în ziua a patra, atunci cum de a apărut lumina în ziua a întâia? Aceasta este o explicație tot atât de absurdă ca și textul pe care încearcă, fără succes să îl apere. 3. Creația specială. De ce ar fi creat Dumnezeu o sursă de lumină identică cu soarele care să dureze doar trei zile? Dacă aceea sursă de lumină ar fi îndeplinit aceleași funcții ca și soarele, atunci de ce nu a fost creat chiar soarele încă de la început? O sursă de lumină temporară, identică cu soarele, nu are nici un sens, deoarece nimic nu l-ar fi putut opri pe Dumnezeu să creeze o sursă de lumină definitivă, adică soarele, încă de la început. De fapt, această sursă de lumină temporară nu putea să fie creată în ziua a întâia, deoarece în aceea zi nu exista cerul, pe care aceea lumină să îl străbată. Ultimele două variante necesită comentarii mai aprofundate. În legătură cu lumina care vine din spațiu, Donald Chittick scrie următoarele:
„Dacă teoriile științifice moderne insistă asupra posibilității luminii care vine din spațiul neocupat (cu alte cuvinte, fără obiecte care să fie surse pentru aceea lumină), este contradictoriu să criticăm ideea biblică că lumina a existat în prima zi de creație fără soare, lună sau stele … Faptul că Facerea vorbește despre lumina care ar fi existat înaintea apariției soarelui, lunii și stelelor pare a fi mai degrabă o dovadă a sursei divine a Bibliei. Era de neconceput pentru gândirea păgână că viața putea să existe fără soare și fără lumina sa. De aceea religiile păgâne adorau soarele ca sursă de lumină și căldură … Biblia este unică prin declarația că soarele are o importanță secundară (Donald Chittick, The Controversy, Portland, Oregon: Multnomah Press, 1984, p. 151).” (ref. 52)
- 20 -
Chiar și a vorbi despre lumina zilei, fără soare, nu are nici un sens. Când soarele încă nu fusese creat, nu are nici un rost să ne imaginăm că ar fi fost o dimineață și o seară cum spune Biblia că ar fi fost. Ca să existe o dimineață și o seară ar fi fost nevoie fie de soare fie de un înlocuitor al soarelui, dar care ar fi trebuit să fie identic cu acesta. Dacă un astfel de înlocuitor ar fi existat cu adevărat, ce s-a întâmplat cu el? Unde este el acum sau unde sunt urmele lui, în sistemul solar, în caz că ar fi fost distrus după trei zile? Întrebarea fundamentală, însă este în legătură cu a ști de ce ar fi creat Dumnezeu în prima zi un înlocuitor al soarelui identic cu el și nu chiar originalul. De fapt, luând în considerare textele biblice, Dumnezeu nici nu putea să creeze soarele în prima zi de creație, deoarece încă nu fusese creat cerul și Pământul era scufundat sub apele oceanului primordial. Dacă așa ar fi stat lucrurile, atunci Dumnezeu nu putea să creeze nici înlocuitorul soarelui și toată povestea biblică nu este altceva decât o aberație care pe nedrept este declarată ca fiind inspirată de Dumnezeu. Lumina din prima zi nu putea să existe singură, fără sursa ei, deoarece orice rază de lumină are nevoie de o sursă de energie care să o producă. O sursă de lumină capabilă să genereze dimineți și seri pe Pământ și zile de 24 de ore trebuie să aibă același caracteristici ca soarele nostru, deoarece între Pământ și soare există o anumită dinamică care este dată de dimensiunile celor două. Legea gravitației a lui Newton ne spune că forța de atracție gravitațională între două obiecte depinde de o constantă gravitațională, masele lor și distanțele dintre ele. (ref. 45) Un înlocuitor al soarelui ar fi trebuit să fie de exact aceeași mărime ca și soarele nostru, și să fie plasat la exact aceeași distanță față de Pământ pentru ca să permită dinamica planetei noastre în jurul lui, așa cum este ea în zilele noastre, asigurând în felul acesta condițiile necesare pentru existența vieții, așa cum o cunoaștem. Această constatare ne conduce la niște concluzii foarte ciudate, care pun încă o dată sub semnul îndoielii veridicitatea povestirilor biblice despre creație. Un înlocuitor al soarelui, identic cu soarele nostru, ar fi fost sursa principală de lumină a planetei noastre pentru trei zile. După trei zile, înlocuitorul de soare ar fi dispărut fără nici o urmă și în locul lui ar fi strălucit pe cer, îndeplinind exact aceeași funcție, soarele original, acela care ne luminează și în zilele noastre. În ziua a patra a creației, Dumnezeu ar fi creat toate corpurile cerești, dar pe cer deja ar fi existat o copie identică cu soarele. În aceea zi, Dumnezeu ar fi distrus înlocuitorul de soare și ar fi creat un alt soare, identic cu primul, în locul lui. Deoarece Dumnezeu este cea mai inteligentă Persoană care există, El nu ar fi folosit niciodată așa un plan lipsit de inteligență pentru creația Sa. Felul în care Biblia descrie crearea universului este absurd și acesta este un motiv pentru a respinge principiul inspirației textelor biblice care se referă la aceasta. De asemenea, aceste texte din cartea Facerea nu corespund realității și descriu evenimente care sunt în contradicție cu legile naturii. Nu ar fi putut să existe nici un fel de zile calendaristice de 24 de ore înainte de creația soarelui și chiar folosirea noțiunii de zi nu își găsește locul în descrierea pe care Biblia o face primelor trei zile ale creației. Înaintea apariției soarelui divizarea creației în prima, a doua și a treia zi, nu ar fi fost posibilă. În mod cu totul nejustificat, Biblia face totuși acest lucru:
„14. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii, 15. Şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul. Şi a fost aşa. 16. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele. 17. Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul, 18. Să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. 19. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra.” (Facerea 1; 14-19)
Este lumina creată sau este veșnică? Cartea Facerea ne spune că este creată, dar lucrul acesta este contrazis de alte texte biblice. Dacă Dumnezeu este veșnic, atunci și lumina care îl înconjoară pe El nu poate să fie altfel decât tot veșnică. Dacă Dumnezeu este înconjurat de lumină, așa cum ne spune Biblia, cum a putut El să creeze cosmosul în așa fel încât acesta a fost inițial în întuneric? (1 Timotei 6; 16) Unde a fost Dumnezeu în momentul creației? Dacă Dumnezeu a fost în momentul creației în apropierea Pământului, atunci locul respectiv a fost luminat de lumina care îl înconjoară pe El și deci, întunericul inițial, la care face referire Biblia, nu putea să fie real. Idea este că lumina care îl înconjoară pe Dumnezeu și întunericul inițial al cosmosului se află în contradicție dacă considerăm prezența Lui și intervenția lui personală în realizarea creației Sale. În cazul că Dumnezeu ar fi fost prezent în apropierea Pământului în momentul creației acestuia, nu ar fi fost posibilă existența nopților, deoarece lumina care îl înconjoară pe El alungă întunericul. Această informație este conținută de cartea Apocalipsa, ultima carte a Bibliei. (Apocalipsa 21; 23) Dumnezeu ar fi trebuit să se retragă de lângă creația Sa în timpul nopților și să se întoarcă doar dimineața, pentru ca existența nopților să fie posibilă. Dumnezeu a creat lumina în prima zi, în conformitate cu cartea Facerea, și a așteptat în mod necesar câteva ore pentru a separa lumina de întuneric. Această separație ar fi trebuit să fie una artificială, o stingere a luminii, deoarece Pământul nu a fost în situația să urmeze în mod natural o traiectorie cosmică în jurul soarelui, în lipsa celui din urmă și pentru că ar fi fost sub ape. Se știe că zilele alternează cu nopțile din cauza rotației Pământului în jurul axei sale. Până în ziua a doua Pământul a fost sub ape. Fiind scufundat în adâncimile unor ape, care ar fi ocupat întreg spațiul cosmic, Pământul nu se putea învârti în jurul axei sale, cum ar fi fost posibilă ziua și noaptea? Diviziunea între zi și noapte nu ar fi fost posibilă cu atât mai mult cu cât în prima zi nu ar fi existat cerul și în primele trei zile nu a existat soarele. Dacă pământul ar fi fost creat așa cum spune Biblia, atunci nu se explică existența rotației pe care acesta o are în jurul axei sale. Următorul citat ne explică de ce se învârte Pământul în jurul axei sale:
„De ce se învârte totul în sistemul solar? Și de ce se învârte aproape totul în aceeași direcție? Nu poate să fie o coincidență. Dacă ne uităm la Pământ din spațiu vom observa că se învârte în direcția contrară acelor ceasornicului. La fel se întâmplă cu soarele, Marte și cele mai multe planete. Când a început să se învârtă mai rapid, sistemul solar, a devenit plat ca un disc cu o sferă la mijloc. Vedem aceeași structură de a lungul universului: forma galaxiilor, găurile negre care se învârt rapid, și o vedem chiar și în locurile unde se produce pizza. Soarele format din sfera de la centrul discului, și planetele formate în exterior. Toate au moștenit rotația lor de la mișcarea de rotație a sistemului solar.” (ref. 46)
Biblia ne spune că după crearea luminii Dumnezeu a văzut că aceasta era bună. Descrierea din cartea Facerea, privitoare la crearea luminii, presupune că Dumnezeu nu ar fi știut că lumina este bună decât după creația ei, în prima zi. Atunci, El ar fi văzut că este bună pentru prima dată. Dumnezeu nu ar fi știut dinainte efectele creației sale, ci ar fi descoperit că un anumit lucru creat este bun doar după ce acel lucru ar fi fost creat și ar fi apărut în existență. Această afirmație a Bibliei se opune descrierii lui Dumnezeu din care rezultă că El este Atotștiutor. Cum putea lumina să fie altfel decât bună? Putea lumina să fie rea? Biblia ne spune că Dumnezeu este înconjurat de lumină, prin urmare, lumina nu poate să fie altfel decât bună. În ciuda acestei afirmații, despre care cartea Facerea ne spune că ar fi fost făcută de Dumnezeu, totuși lumina creată în prima zi nu a fost așa de bună, dacă a fost înlocuită doar după trei zile cu o altă lumină permanentă.
„3. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină. 4. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.” (Facerea 1; 3-4)
Biblia neagă că sursa luminii zilei a fost întotdeauna soarele și această negație este o absurditate fără egal. Cartea Facerea susține că Dumnezeu ar fi creat lumina zilei înaintea soarelui. Unde se pot vedea în natură urmele acestui fenomen? Astfel de urme nu se pot vedea niciunde, și descrierea unei astfel de situații contrazice ceea ce se poate cunoaște despre Dumnezeu din studiul naturii. Dumnezeu poate să fie cunoscut din studiul naturii, dar nu poate să fie înțeles în nici un fel din studiul primei cărții a Bibliei, care este cartea Facerea. Pe baza acelor texte, imaginea pe care cineva o poate avea despre Dumnezeu nu poate să fie altfel decât greșită. Cum altfel decât greșită poate fi această imagine dacă descrierea modului în care Dumnezeu ar fi realizat creația Sa nu este reală? Un mod ireal de prezentare a originii cosmosului duce inevitabil la o înțelegere eronată a lui Dumnezeu. Povestirile biblice cu privire la creație par a fi construite în contradicție chiar și cu cele mai simple date ale observațiilor științifice. Dacă Dumnezeu a stabilit reguli după care să funcționeze natura, El a făcut acest lucru pentru ca aceste legi să fie respectate nu să fie încălcate. Contrar la ceea ce susține Biblia, Dumnezeu ar fi fost primul care să se folosească de legile naturii în procesul creației Sale și nu primul care să dea un exemplu de felul cum sunt disprețuite și încălcate aceste legi ale naturii. Aceste narațiuni total absurde, cu privire la creație, din Biblie, împiedică orice efort sincer de a îl cunoaște pe Dumnezeu din studiul obiectiv al naturii, studiu care să pornească fără nici un fel de prejudecăți sau obstacole dogmatice. Dacă natura este o revelație a lui Dumnezeu despre Persoana Sa, atunci Biblia categoric nu este o astfel de revelație, deoarece datele științifice contrazic în totalitate modul în care Biblia descrie creația cosmosului de către Dumnezeu în șase zile. Așa cum rezultă din cartea Facerea, Dumnezeu nu a demonstrat puterile Sale nelimitate, ci o anumită slăbiciune prin aceea că a ales o metodă irațională de a își pune în practică creația Sa. Din acest motiv, departe de a constitui o revelație semnificativă, cartea Facerea reprezintă un obstacol serios în încercarea de a îl cunoaște pe Dumnezeu. Pentru un credincios nu este dificil să admită că Dumnezeu face miracole, și personal, eu cred în posibilitatea unor astfel de miracole. În același timp, nu cred în generarea de absurdități ca metode de a face miracole. Miracolele lui Dumnezeu au o finalitate rațională și de aceea comprehensibilă pentru cei și pentru cele care află de ele. De exemplu, învierea lui Lazăr are o finalitate rațională și prezintă o învățătură cu o profundă semnificație. Ce profundă semnificație, însă, poate să prezinte crearea luminii soarelui înaintea de creația cerului și a soarelui? Desigur, o astfel de situație nu are nici o semnificație profundă și nu arată puterea lui Dumnezeu, deoarece puterea Lui se vede în ordinea pe care a creat-o și nicidecum în disprețul pentru această ordine. Dumnezeu nu putea să se exprime în două feluri diferite, care se contrazic între ele, prin Biblie și prin natură. Din studiul naturii se poate vedea că universul nu a fost creat așa cum ne spune Biblia, și natura este o realitate verificabilă, în consecință, Biblia ale căror pretenții absurde nu pot să fie verificate nu prezintă adevărul despre apariția cosmosului. Putem să afirmăm lucrul acesta bazându-ne pe prezumția că Dumnezeu, care este o Rațiune superioară, nu face lucruri iraționale. Povestirile despre creație din Biblie pot să fie evaluate după modul în care ele corespund cu fapte observabile din natură, dar cercetările științifice, bazate pe fapte, nu pot fi validate în funcție de miturile biblice. Valabilitatea rezultatelor cercetărilor științifice nu poate să fie judecată după potrivirea lor cu narațiunile biblice. Dacă rezultatele studiilor științifice nu sunt în acord cu povestirile biblice despre creație, aceasta nu înseamnă că ele sunt greșite, mai degrabă narațiunile din cartea Facerea prezintă greșit originea cosmosului. Să luăm în considerare toate variantele, chiar pe cele absurde, pentru a putea să ajungem la o concluzie. A acționat Dumnezeu în mod intenționat, de exemplu, prin crearea mai întâi a luminii zilei și numai după un anumit timp a soarelui, cu scopul precis de a se ascunde mai degrabă decât de a se revela oamenilor? Această ipoteză nu este acceptabilă, deoarece este contrară principiului revelației. Dumnezeu nu poate să fie cunoscut decât dacă El se revelează oamenilor. Dacă El nu se revelează, atunci Dumnezeu nu poate să fie cunoscut, dar Biblia ne spune că El s-a revelat unor oamenii, cu intenția de a se face cunoscut lor. Pentru a se revela oamenilor, adică pentru a se face cunoscut lor, Dumnezeu avea nevoie să le arate exact așa cum s-au petrecut lucrurile, dar felul cum ne descrie Biblia crearea cosmosului nu poate fi acceptat ca veridic. Prin urmare, cartea Facerea nu reprezintă revelația lui Dumnezeu, ci doar expresia mitologică a unei culturi străvechi. Este mai ușor, și deci mai credibil, de admis că Dumnezeu nu a inspirat primele 11 capitole ale cărții Facerea decât să recunoaștem că El a creat cosmosul în cel mai absurd mod cu putință sau că a inspirat oamenilor povestiri în care crearea universului este prezentată altfel decât în realitate. Religia creștină se bazează pe credință și povestirile creației din cartea Facerea înfrâng principiu credinței, ele fiind total incredibile. Dacă credința are valoare în Creștinism, atunci necredința care este bazată pe fapte indiscutabile trebuie și ea respectată, deoarece este, în final, tot o formă de credință sau chiar mai mult decât atât, ea este știință. De ce ar fi ales Dumnezeu să meargă, în procesul creației Sale, împotriva a tot ce poate omenirea să cunoască despre univers, prin observație directă? Mai mult ca sigur, nu a fost Dumnezeu care a făcut lucrul acesta, ci inabilitatea umană de a explica natura, acum câteva mii de ani. Este foarte probabil că Dumnezeu nu a revelat originile universului de loc scriitorilor cărții Facerea, dar că editorii textelor V.T. au considerat de obligația lor să insereze astfel de povestiri între textele vechi testamentare. Dumnezeu a revelat originile universului direct în natură și este imposibil pentru natură să nu îl reveleze pe El, dacă El a creat-o. Revelația în natură nu poate fi falsificată sau pervertită în nici un fel și de aceea este o mărturie sigură despre Dumnezeu, dacă El a avut o contribuție determinantă pentru crearea universului. Această revelație, însă, ne vorbește despre Big bang și nu despre creația în șase zile. Dumnezeu a lăsat pentru cercetarea umană să descifreze această revelație, care apare ca informație obținută prin metode științifice. Revelația în natură este în mod inevitabil obiectul de activitate al științelor, chiar dacă ele nu denumesc activitatea lor în acest fel. A revela originile universului în natură și nu în niște texte străvechi, cum ar fi cele din V.T., este modul rațional de a transmite cunoștințe către omenire, deoarece textele sunt supuse îmbătrânirii, limitării date de întrebuințarea limbajului, câteodată ieșit din uzul cotidian, editării prin lentilele unor concepții teologice, și a numeroase interpretări greșite.
- 19 -
În descrierea cărții Facerea, cu toate că cerul încă nu fusese creat, Dumnezeu ar fi creat lumina zilei. Această lumină, cu siguranță nu ar fi putut călători prin atmosferă așa cum se întâmplă astăzi, deoarece atmosfera încă nu exista. În prima zi a creației lumina zilei a trebuit să călătorească prin ape pentru a ajunge pe Pământ și cu toate că cerul încă nu fusese creat în Biblie ni se spune că ar fi fost o dimineață și o seară. Cum poate să fie posibilă o astfel de situație? Seamănă cu o glumă. Nu este o glumă, este descrierea biblică cu privire la crearea universului. Prin această descriere, cartea Facerea prezintă o situație imposibilă. Fără cer, pentru ca lumina zilei să poată călători liber, fără soare, care este sursa luminii zilei, dar cu toate acestea, în prima zi ar fi existat o zi frumoasă și strălucitoare. În prima zi, când ar fi fost creată lumina zilei, nu a existat atmosferă terestră și spațiul a fost ocupat de ape, dar în ciuda acestei descrieri Biblia ne spune că a fost o dimineață și o seară, adică o zi și o noapte. Noaptea, adică întunericul nu este greu de explicat, dar ziua nu avea condiții ca să poată exista. Primul verset din Biblie ne spune că la început Dumnezeu ar fi creat cerul și Pământul și numai apoi ar fi creat lumina zilei. De ce nu ar fi folosit Dumnezeu lumina zilei pentru a crea cerul și Pământul, ci ar fi creat-o numai după ce aceste două elemente ar fi fost deja realizate? Cineva ar putea să spună că primul verset reprezintă o declarație generală iar următoarele versete sunt o descriere mai amănunțită a modului cum a fost creat ceea ce conține primul verset. Se poate interpreta și așa, dar aceasta nu schimbă absurditatea întregii narațiuni. Tot atât de legitimă este și interpretarea după care primele versete ale Bibliei descriu în ordine strict cronologică crearea cosmosului. Această ordine ar fi următoarea: cerul și Pământul, lumina zilei, din nou cerul, creat pentru a doua oară, și apoi corpurile cerești. Altfel decât ar fi procedat un om, Dumnezeu ar fi creat cerul și Pământul în întuneric, dacă acestea au fost create înaintea luminii. Există o inadvertență evidentă dacă acceptăm varianta că cerul și Pământul au fost create înaintea luminii zilei. Biblia afirmă că apele ar fi acoperit Pământul înainte de crearea luminii, dar lucrul acesta este imposibil în ordinea rațională a lucrurilor. Apa este constituită din hidrogen și oxigen și aceste elemente sunt componente ale stelelor. Hidrogenul și oxigenul provin din stelele care prin natura lor sunt luminoase, deci prezența apei în condiții de întuneric deplin, așa cum descrie Biblia începutul creației, nu are nici un înțeles. Existența apelor de la începutul creației ar fi necesitat existența prealabilă a stelelor, dar Biblia ne spune că ele ar fi fost create după separația apelor și crearea cerului. Dacă acceptăm că descrierea pe care ne-o oferă cartea Facerea este corectă atunci trebuie să considerăm că această prezentare este contrară legilor naturii, în acest caz, a modului cum funcționează legile chimiei. Descrierea biblică este rezultatul imaginației unor oameni din vechime care nu aveau nici cea mai mică idee despre felul cum funcționează natura. Dacă cineva dorește să creadă că Dumnezeu a produs în mod miraculos apă fără ca mai întâi să existe lumină, el sau ea trebuie să admită de asemenea, de dragul coerenței, că El ar fi creat haosul, care a dominat inițial universul. Apele în întunericul deplin simbolizează haosul. Aceasta este o dilemă de neevitat de care nu se poate scăpa, atunci când încercăm să explicăm textele ca fiind descrierea unor miracole. Dacă au existat ape înaintea luminii ele trebuiau să fie create în mod miraculos și atunci Dumnezeu a creat haosul, dacă nu le-a creat El, atunci apele primordiale nu aveau cum să existe pe cale naturală. Dacă Dumnezeu a creat haosul inițial El este responsabil pentru răul din lume și nu Satan. În realitate, Dumnezeu nu este responsabil pentru răul din lume, deoarece El nu a creat apă fără lumină, iar o astfel de situație este contrară legilor care controlează universul creat de El. Legile naturale pe care Dumnezeu le-a creat pentru a ordona universul interzic existența apei fără lumină de aceea descrierea pe care Biblia o face creației universului este o situație fantastică care este cât se poate de departe de modul cum funcționează natura. Avem de ales între două posibilități. Ori natura funcționează după legi care pot să fie cunoscute rațional ori totul se produce haotic, adică miraculos, fără nici o logică, și împotriva a ceea ce se poate observa în natură. Dacă a doua variantă ar fi cea valabilă, asta ar însemna că Dumnezeu nu poate fi cunoscut din studiul naturii, care este creația Sa și trebuie remarcat că această concluzie contrazice Biblia. (Romani 1; 19-20) Dacă cartea Facerea este adevărată, atunci Dumnezeu a creat cosmosul într-un mod irațional și total absurd și apostolul Pavel nu a avut dreptate că ceea ce se poate cunoaște despre El ne-a fost arătat în creația Sa. Creația Sa ne arată că există ordine în natură și nu haos, chiar dacă mai există încă lucruri necunoscute de știință. Cartea Facerea, însă nu are cum să fie adevărată, deoarece prezintă situații imposibile pe care Dumnezeu nu avea de ce să le creeze. Un exemplu de o astfel de situație imposibilă este crearea luminii în prima zi în care tot spațiul cosmic ar fi fost acoperit de ape și când lumina ar fi generat o dimineață și apoi retragerea ei ar fi determinat o seară. Lucrul acesta s-ar fi întâmplat înainte ca să fi fost creat cerul și mult înainte de crearea corpurilor cerești, inclusiv a soarelui. Cum ar fi dacă soarele ar fi înconjurat de ape? Știm foarte bine în ce condiții poate să existe apa lichidă și când se transformă în aburi. Același lucru s-ar fi întâmplat și cu o altă lumină, echivalentă cu cea produsă de soare, dacă aceasta ar fi apărut în prima zi a creației în mijlocul apelor. Unde a existat sursa de lumină pentru lumina zilei din prima zi? Putea ea să existe în mijlocul apei? Dacă tot spațiul cosmic era acoperit de ape, cum putea o sursă de lumină să existe în mijlocul lor? Mai mult ca sigur că nu putea. Ce sursă de lumină ar fi fost aceea care să genereze o zi și o noapte, prin prezența și absența ei și care să nu afecteze apele din jurul ei? Sursa respectivă de lumină ar fi trebuit să genereze și căldură și nu doar lumină, deoarece plantele au fost create în ziua a treia, înainte de crearea soarelui, și știm foarte bine că plantele au nevoie de căldură și nu doar de existența luminii. Acolo unde există o sursă de lumină deasupra unui strat adânc de apă, lumina poate călători prin acel strat de apă cu dificultate și pe o distanță scurtă. Biblia vorbește la început despre ape care acopereau tot spațiul cosmic, fără cer, deci fără un loc pentru o sursă de lumină. Dacă lumina zilei traversează apa pe o distanță foarte scurtă, o lumină ca să ajungă pe Pământ ar fi trebuit să fie situată foarte aproape de acesta, la o distanță de aproximativ 200 m de suprafața planetei noastre. În acest caz, cum putea aceea sursă de lumină să genereze prima zi pe întreaga suprafață a Pământului? O ipotetică sursă de lumină, creată în prima zi, nu ar fi putut genera lumina zilei pe întreaga suprafață a Pământului, decât dacă ar fi fost situată la o distanță apreciabilă față de acesta, dar la o astfel de distanță, lumina, care ar fi trebuit să străbată oceanul primordial, nu putea să ajungă pe Pământ. Următorul citat explică dinamică luminii sub apă:
„Lumina soarelui care intră în apă poate să călătorească aproximativ 1000 metri (3,280 picioare) în ocean dacă se întrunesc condițiile necesare, dar foarte rar există o lumină semnificativă dincolo de 200 metri (656 picioare). Oceanul este divizat în trei zone bazat pe adâncime și nivelul de luminozitate. Partea de deasupra de 200 metri (656 picioare) a oceanului este numită euphotică sau zonă „solară”. Numai o cantitate de lumină redusă ajunge dincolo de această adâncime. Zona dintre 200 metri (656 picioare) și 1000 metri (3280 picioare) este de obicei numită zona disphotică. În această zonă, intensitatea luminii scade rapid pe măsură ce crește adâncimea. Cantitatea de lumină care ajunge dincolo de o adâncime de 200 metri este așa de mică încât fotosinteza nu mai este posibilă. Zona aphotică există la adâncimi mai mari de 1000 de metri (3280 picioare). Lumina soarelui nu pătrunde la aceea adâncime și zona este scufundată în întuneric.” (ref. 44)
Lumina zilei, așa cum o cunoaștem noi, nu ar fi putut să se desfășoare liber în situația descrisă de Biblie, deci prima dimineață și prima seară sub apele oceanului primordial este o invenție cu caracter mitologic care contrazice în mod evident realitatea. Chiar dacă Dumnezeu ar fi putut să facă un miracol și să modifice legile naturii, totuși lucrurile se contrazic constant. De ce ar fi ales Dumnezeu o cale atât de întortocheată pentru creația Sa? De ce ar fi preferat El să folosească mijloace care se opun naturii și legilor ei? Dacă Dumnezeu a creat natura, atunci nu putea ca în același timp să o nege, în mod constant, și să o desconsidere complet. Dumnezeu folosește miracolele, atunci când este nevoie de ele, nu le utilizează în mod gratuit pentru a crea situații absurde. Trebuie să clarificăm ceea ce credem. Dacă Dumnezeu este Logos, atunci El este și raționalitate. Dacă, însă, El s-ar fi străduit să nege cu tot dinadinsul tot ceea ce încerca să creeze, în timp ce crea, atunci El nu poate fi considerat o Realitate rațională, prin urmare El nu este Logos, prin urmare Biblia greșește descriindu-l în acest fel. Nici o lumină, creată în prima zi, oricât de puternică, nu putea să genereze o dimineață și o seară, deoarece sub acele ape, Pământul, despre care Biblia spune că era fără formă, în acel stadiu, nu putea să graviteze în jurul acelei lumini și nici în jurul axei sale, dar aceste mișcări de rotație erau condiții necesare ale existenței primei dimineți și primei seri. Pe de altă parte, lumina zilei din prima zi, indiferent de sursa ei, ar fi trebuit să fie identică cu lumina soarelui pentru a putea genera condițiile necesare existenței vieții pe Pământ, dar de ce ar fi creat Dumnezeu o lumină identică cu a soarelui, dar fără soare? Biblia ne cere să credem o situație la fel de absurdă ca și crearea unui cerc pătrat și se pune întrebarea de ce? De ce ar trebui să credem absurdități în loc să credem ce ne spune rațiunea? De ce ar trebui să presupunem că Dumnezeu a creat lumea într-un mod neverosimil și absurd? Consider că avem nevoie de rațiune tot atât de mult ca și de credință și acolo unde credința impune renunțarea la rațiune trebuie să luăm în considerare revizuirea propriei credințe. Dacă Dumnezeu a creat universul, în nici un caz El nu l-a creat așa cum ne spune Biblia, deoarece acesta este un mod absurd și contrar a tot ceea ce ne arată observațiile asupra naturii înconjurătoare. Dacă afirmăm că Dumnezeu a creat cosmosul, atunci trebuie să prezentăm un nou proces de creație care să fie în acord cu cercetările științifice și care să reprezinte revelația lui Dumnezeu în natură. Așa zisa revelație a lui Dumnezeu din Biblie, în legătură cu modul cum ar fi fost creat cosmosul, reprezintă expresia ignoranței și a tradițiilor mitologice ale unor oamenii care au trăit în urmă cu câteva milenii și care nu cunoșteau modul cum funcționează realitatea. Comparând între ele textele biblice putem să observăm cu ușurință enormitatea absurdităților descrierilor care se referă la modul în care ar fi fost creat universul.
„1. La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. 2. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. 3. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină. 4. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. 5. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi.” (Facerea 1; 1-5)
„6. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!” Şi a fost aşa. 7. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. 8. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua.” (Facerea 1; 6-8)
Biblia ne spune fără rezerve care este succesiunea creației. Prima dată Dumnezeu a făcut lumina zilei, deci avem o dimineață și o seară, în prima zi a creației, și după aceea El a făcut cerul, care include atmosfera Pământului și spațiul cosmic și care permite mișcarea liberă a luminii. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a făcut lumea pe dos, întâi a creat efectul pe care l-a dorit și numai după aceea a creat condițiile necesare care au permis ca acest efect să se producă. Care este problema? Este vorba de faptul că o astfel de descriere a creației contrazice felul cum funcționează natura. Pentru a înțelege natura și realitatea din jurul nostru trebuie să știm că există o lege universală care ne spune că înainte de a exista un efect trebuie să existe o cauză a acelui efect. De exemplu, cauza multor accidente de circulație o reprezintă neatenția la volan. Pentru a înțelege de ce se produc accidentele de circulație și a lua măsuri pentru limitarea lor trebuie să înțelegem cauzele unor astfel de accidente și condițiile care favorizează producerea lor. Dacă, însă, nu am cunoaște legea universală a cauzalității, nu am putea să înțelegem nimic din lumea din jurul nostru. Același lucru se aplică și cu originea universului. Fără legea universală a cauzalității nu putem înțelege absolut nimic despre modul cum a apărut cosmosul și în final cum a apărut omenirea pe Pământ. Fără astfel de repere care să ne ofere garanția valabilității raționamentelor am trăi într-o lume care nu ar avea nici un înțeles pentru noi, de fapt, nici nu am putea să fim ființele care suntem. De ce ar fi distrus Dumnezeu aceste repere care conferă ordine și stabilitate în lumea creată de El, prin realizarea unei creații în mod haotic, deși nimic nu îl împiedica să creeze în mod rațional? Până nu obținem răspuns la această întrebare suntem nevoiți să respingem raportul biblic cu privire la creație. Eu sunt convins că Dumnezeu nu a creat lumea în acest fel și că Biblia cuprinde doar mituri privitoare la creație, care, prin natura lor, nu acordă nici un respect realității. Miturile sunt opusul realității, deci nu au de ce să respecte configurația autentică a lumii noastre, și din acest motiv mesajul lor este unul imaginar. Ideea este că Dumnezeu ne cere să fim ființe raționale și foarte bine motivate spirituale, trebuie să știm în ce credem și de ce credem în acest fel. Dacă, însă, nu am înțelege și nu am respecta lumea din jurul nostru folosindu-ne de rațiune, care presupune în mod necesar și legea universală a cauzalității, atunci nu am avea cum să fim ființe raționale și credința noastră în Dumnezeu nu ar avea nici un sens. După cum se știe mântuirea sufletelor este o propunere adresată oamenilor care sunt ființe conștiente, dar în această propunere nu sunt cuprinse și toate animalele, domestice sau sălbatice. Acest element de raționalitate, care ne deosebește de animale, ar fi cu totul anihilat dacă pentru noi lumea ar fi doar un haos, lipsind reperele raționale, așa cum rezultă din modul în care Biblia descrie crearea cosmosului. Eu nu afirm că animalele au vre-un defect sau că nu ar trebui să existe în Împărăția cerului, nicidecum, eu doar spun că Isus (Iisus) a propovăduit evanghelia Sa oamenilor și nu animalelor, deoarece numai oamenii puteau înțelege cuvintele Lui și logica Sa. Această înțelegere presupune și acceptarea legii cauzalității universale, căci fără ea nu am avea cum să știm care sunt cauzele care fac ca oamenii să fie mântuiți. Cauza, care este felul nostru de a fi și de a ne comporta, generează un anumit efect care poate fie de acceptare sau de respingere. Dumnezeu, deci nu poate să ne ceară să fim raționali și iraționali în același timp, dar acceptarea modului în care Biblia descrie crearea universului înseamnă să credem într-o poveste irațională, care neagă total relația dintre cauză, condiții și efect. Se poate spune că acceptarea descrierii creației din cartea Facerea, ca fiind reală, înseamnă acceptarea unei minciuni și că o astfel de situație în nici un caz nu face bine credinței noastre în Dumnezeu. Mai mult, Dumnezeu, căruia nu îi plac minciunile, nu putea să inspire o astfel de relatare mincinoasă unor oameni. În mod paradoxal, de dragul credinței în Dumnezeu, care iubește adevărul, suntem nevoiți să respingem anumite texte ale Bibliei, deoarece, aceste texte nu sunt inspirate de El, împotriva a ceea ce se spune, și pentru că ele propovăduiesc minciuni. Noțiunile de dimineață și seară nu au nici un înțeles fără soare și cu atât mai mult fără cer. Din ziua întâi a creației până în ziua a patra toate diminețile și serile, despre care vorbește cartea Facerea, sunt doar invenții. Fără soare și fără traiectoria pe care Pământul o parcurge în jurul soarelui nu ar fi putut să fie dimineață și seară pe planeta noastră. Dimineața și seara sunt efecte naturale care sunt cauzate de traiectoria eliptică pe care Pământul o îndeplinește în jurul soarelui. Lumina care vine de la soare nu este egală cu sine pe parcursul întregii zile, ci se schimbă în cursul zilei. Dimineața, are o anumită intensitate și seara, o alta. Pentru ca acest lucru să se întâmple este nevoie de o mișcare eliptică a Pământului în jurul soarelui.
- 18 -
Motivele care, conform cu Biblia, ar fi stat la baza creației stelelor este greșit deoarece există foarte multe stele care nu pot să fie văzute cu ochiul liber, deci ele nu pot să lumineze Pământul sau să constituie semne pentru acesta. Lumina acestor stele nu poate să fie văzută fără ajutorul unor mijloace tehnice și aceste tehnologii au fost dezvoltate doar în ultimele sute de ani. Mai mult de 99% din corpurile cerești pe care le putem observa direct cu ochii noștri sunt stele din galaxia noastră. (ref. 41)
Următoarea analogie ilustrează foarte bine situația:
„Fără telescop sau binoclu, filtre sau sfere de cristal, ce vedem când privim cerul nopții plin de stele? Cât de departe în spațiu putem să vedem? Când exprimăm această comparație printr-o analogie, atunci situația este următoarea; dacă întreaga suprafață a Pământului reprezintă întreaga întindere a galaxiei Calea Lactee, atunci regiunea care conține stelele vizibile cu ochiul liber ar fi aproximativ de dimensiunea Californiei și multe dintre ele ar fi cuprinse într-o zonă chiar și mai restrânsă. Pe scurt, cele mai multe corpuri cerești pe care le vedem pe cer nu sunt numai cele mai apropiate de noi în univers; ele sunt cele mai apropiate lucruri de noi din galaxia noastră.” (ref. 42)
De ce ar fi creat Dumnezeu un univers atât de gigantic care să nu corespundă cu scopul declarat de Biblie? Pământul folosește doar o mică parte pentru lumina sa. De asemenea, puține corpuri cerești sunt necesare ca semne astronomice. În felul acesta, este evident că funcțiile atribuite stelelor de către cartea Facerea sunt greșite. Iată ce spune Biblia despre aceste funcții:
„14. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii, 15. Şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul. Şi a fost aşa. 16. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele. 17. Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul, 18. Să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. 19. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra.” (Facerea 1; 14 - 19)
Cele mai multe stele nu se află în spațiul cosmic doar pentru a lumina Pământul. Scopul creației stelelor prezentat de cartea Facerea nu este în acord cu observațiile astronomice, este o invenție naivă și de aceea generează confuzie. Pentru a lumina Pământul și pentru a fi folosite ca semne, stelele trebuie să fie văzute de pe planeta noastră cu ochiul liber și de aceea universul nu avea nevoie să fie constituit din miliarde de stele și nenumărate planete dacă scopul creației lui ar fi fost cel declarat de Biblie. Alături de multe alte considerente, declarația din cartea Facerea cu privire la scopul creației stelelor descalifică Biblia ca fiind cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. La această declarație absurdă se adaugă și faptul că soarele, luna și stelele nu sunt singurele corpuri cerești existente.
Dacă cineva crede că lumina stelelor, care ar fi fost create în ziua a patra, în acord cu textele biblice, ar fi putut ajunge pe Pământ în aceeași zi, ei sau ele trebuie să se mai gândească la lucrul acesta, deoarece lumina de la cea mai apropiată stea, Proxima Centauri, ajunge pe planeta noastră în 4, 22 ani lumină. (ref. 43)
Dacă Dumnezeu a creat stelele în ziua a patra, lumina lor nu a ajuns pe Pământ în aceeași zi, ci cu mult timp după crearea lor. Lucrul acesta face cu totul nefuncțională metoda prin care Biblia ne spune că Dumnezeu ar fi creat stelele. Creația stelelor, așa cum este descrisă de către cartea Facerea, dacă s-ar fi întâmplat așa, ar fi fost nepotrivită în raport cu scopul pentru care ele ar fi fost create și aceasta pentru o foarte lungă perioadă de timp, iar pentru majoritatea stelelor ar fi fost cu totul neadecvată. Pentru cele din urmă, dacă ele ar fi fost create să lumineze Pământul și să constituie semne pentru locuitorii acestuia, ele ar fi fost plasate la o distanță prea mare față de planeta noastră, deci s-a produs o greșeală în proiectarea lor, dacă comparăm situarea lor cu scopul creației lor, declarat de Biblie.
De ce ar fi creat Dumnezeu atât de multe stele, creație care ar fi avut ca scop luminarea Pământului în timp de noapte și indicarea unor coordonate geografice, stele care nu se văd de pe Pământ cu ochiul liber sau altele care s-au văzut pe planeta noastră doar după o lungă perioadă de timp? Ce a constituit semne pe Pământ în această lungă așteptare? Există doar un singur răspuns cu adevărat convingător. Dumnezeu nu a creat stelele pentru a lumina Pământul, așa cum declară cartea Facerea, ci, dacă El s-a implicat în apariția cosmosului, El a acționat așa cum presupune teoria științifică care descrie formarea universului.
Stelele ar fi fost create în ziua a patra, în conformitate cu Biblia, dar ar fi devenit vizibile mult mai târziu, aceasta însemnând mult timp după terminarea creației în ziua a șasea. Destul de ciudat și cât se poate de implauzibil, Biblia ne lasă să înțelegem că deși creația ar fi fost terminată, totuși lumina stelelor încă nu ar fi apărut pe cer. Mult mai raționale și credibile sunt explicațiile științifice după care apariția stelelor reprezintă un proces continuu și nu doar muncă de o zi. Stelele sunt generate în zilele noastre la fel ca și în trecut, deci crearea lor nu a început și nu s-a terminat într-un singur moment în evoluția universului.
Pământul este o parte dintr-un întreg, dintr-o structură complexă. Pământul nu poate să fie conceput ca fiind izolat de mediul său cosmic, existând de unul singur, fără alte corpuri cerești, așa cum ne spune Biblia că s-ar fi întâmplat în primele trei zile ale creației. Pământul nu poate fi văzut ca fiind primul și cel mai important corp ceresc, ca un fel de centru al universului material. Înțelegerea existenței Pământului în acest fel este motivată de un scop religios, dar nu are nimic de a face cu realitatea.
- 17 -
Știința explică foarte bine cum au fost create elementele grele în interiorul stelelor, deci narațiunile biblice cu privire la crearea plantelor și a animalelor, din cartea Facerea, sunt o descriere care contrazice, în mod evident, realitatea. Citatul următor explică de ce Pământul, plantele, animalele și oamenii nu puteau să fie create după cum spune cartea Facerea că ar fi fost create:
„Odată ce universul a fost creat de Big Bang, singurele elemente prezente din abundență au fost hidrogenul (H) și heliu (He). Aceste elemente nu au fost distribuite uniform în spațiu, și sub influența gravitației au început să se „aglomereze” pentru a forma volume mai concentrate. Dovada acestei distribuții neuniforme poate fi găsită în anizotropiile detectate în Radiația Cosmică de Fond (CMB) de către satelitul COBE la începutul anilor 90. Aceste aglomerări au format galaxii și stele, și prin procesul intern prin care o stea „strălucește” elemente cu masă mare s-au format în interiorul stelelor. După moartea unei stele (în o nova sau supernova) aceste elemente cu masă mare, împreună cu nuclee încă și mai masive create în timpul nova sau supernova, au fost aruncate în spațiu pentru a fi în cele din urmă încorporate într-o altă stea sau într-un corp ceresc.” (ref. 35)
Pentru ca planeta Pământ, sau pentru ca plantele despre care Biblia spune că ar fi fost create înaintea stelelor, să poată să conțină anumite elemente, stelele ar fi trebuit să fie create înaintea Pământului, și unele dintre ele ar fi trebuit să devină nova sau supernova, și ar fi trebuit să arunce în spațiu elemente cu masă mare. Acesta este un motiv pentru care avem nevoie de perioade lungi de timp pentru evoluția naturii.
Există de asemenea un alt aspect care arată că Pământul nu a fost creat separat de sistemul solar, așa cum ne spune Biblia. Pământul și aproape toate planetele din sistemul solar orbitează în aceeași direcție în jurul soarelui, toate fiind făcute din aceleași gaze și materiale cosmice.
„Există două excepții în sistemul solar care par că încalcă regula cu privire la conservarea momentului – Uranus și Venus. Uranus se învârte pe o axă de aproape 90 - de grade (pe o parte). Venus se învârte pe o direcție opusă față de Pământ și față de celelalte planete. În ambele cazuri există dovezi puternice că aceste planete au fost lovite de obiecte mari la un moment dat în trecutul lor îndepărtat. Impactele au fost destul de puternice pentru a depăși momentul angular al corpurilor, și pentru a le da o rotație diferită.” (ref. 36)
Creația în două stadii diferite, prima dată Pământul și după aceea, în ziua a patra, universul, este foarte problematică, deoarece pare a fi o dublă creație sau o repetiție a creației Pământului, la un alt nivel, atunci când multe alte planete, similare cu planeta noastră ar fi fost create. De ce ar fi apărut planeta noastră într-o altă zi a creației dacă nenumărate alte planete care există în univers sunt generate din aceeași materie și au aceeași formă, cu alte cuvinte, sunt foarte asemănătoare cu Pământul? Nu există nici un motiv pentru asta, deoarece Pământul este o planetă printre alte planete, nu este un corp ceresc excepțional sau ne mai întâlnit. Același proces și aceleași mecanisme care au generat planeta noastră au determinat și apariția altor planete și putem să vedem lucrul acesta după asemănarea care există între Pământ și celelalte planete. În același timp, crearea universului în două stadii ar fi însemnat două etape diferite în creația materiei de bază din care a fost făcut cosmosul. Materia a apărut la un moment dat în istoria universului și acel moment este o parte a unui lanț de evenimente care nu se produc de două ori, în același fel, în același univers. Materia a învins anti-materia, după Big bang, și acest proces de creație a materiei s-a întâmplat o dată nu în două etape diferite, într-o imaginară ziua întâi și o altă imaginară ziua a patra a creației. Mai multe planete au fost create în același stadiu de evoluție a sistemului solar, și nu doar Pământul. Toate planetele din sistemul nostru solar au trecut prin același proces cosmic și toate au aceeași origine. Există de asemenea opinia că Pământul aparține unui grup de planete din sistemul nostru solar care sunt mai tinere în comparație cu alte planete din același sistem solar, deci alte planete s-au format înaintea Pământului. În orice caz, toate planetele s-au format din aceeași nebuloasă de gaze și praf cosmic, nu simultan, dar într-un timp care a durat milioane de ani. (ref. 37) Există și alte motive temeinice pentru a respinge povestirile despre creație din cartea Facerea. Soarele nostru este o stea din generația a doua de stele, ceea ce înseamnă că alte stele s-au format înaintea lui. Soarele s-a format înaintea Pământului, fiind în centru nebuloasei de gaze și alte materiale cosmice din care s-a constituit sistemul nostru solar.
„Soarele nostru este cel puțin o stea din generația a doua. Cum putem să știm acest lucru? Știm lucrul acesta deoarece soarele și Pământul și tot ce ne înconjoară pe Pământ, inclusiv corpurile noastre, conțin elemente chimice mai grele (mai complexe) decât hidrogenul și heliul. Toate elementele mai grele decât hidrogenul și heliul se consideră că au fost generate în interiorul stelelor, în urma unor procese de fuziune termonucleară care permite stelelor să strălucească. Aceste elemente sau metale au fost eliberat în spațiu prin erupțiile supernovelor.” (ref. 38)
Dacă, în concordanță cu datele științei, Pământul s-a format după formarea soarelui, și dacă soarele este o stea de generația a doua, este evident că stelele nu au fost create, în ziua a patra, contrar a ceea ce afirmă cartea Facerea, adică după crearea Pământului, despre care, Biblia ne spune, că ar fi existat încă din ziua întâia. Crearea stelelor după Pământ este o declarație în totală contradicție cu datele științei. Trebuie să renunțăm fie la toată știința modernă în domeniul cosmic sau la descrierea, pe care ne-o pune la dispoziție Biblia, cu privire la crearea Pământului, a soarelui, a lunii și a stelelor, deoarece cele două nu funcționează împreună. De ce ar trebui să renunțăm la știință pentru a susține descrierile absurde ale creației din cartea Facerea? O societate care se bazează pe mitologie în loc să se fundamenteze pe datele științei nu are nici un viitor. O societate care se întoarce la ignoranța din Evul Mediu timpuriu se va întoarce și la abuzurile religioase din aceea epocă. Soarele din sistemul nostru solar este vital nu doar pentru că ne furnizează lumină și căldură, dar și pentru că a fost un catalizator pentru formarea Pământului, deci pre-existența soarelui a fost o condiție pentru existența Pământului. Următorul citat se referă la acest aspect:
„Oamenii de știință au stabilit că în urmă cu câteva miliarde de ani sistemul nostru solar nu a fost nimic altceva decât un nor de particule de praf reci rotindu-se în spațiu liber. Acest nor de gaz și praf a fost influențat, poate de explozia unei stele apropiate (o supernova), și norul de gaz și praf a început să se adune în timp ce gravitația a atras toate elementele împreună, formând o nebuloasă solară – un disc rotativ uriaș. În timp ce se rotea, discul s-a separat în inele și mișcarea violentă a făcut ca particulele să devină albe și fierbinți. Centrul discului a devenit soarele, și particulele din inelele exterioare s-au transformat în niște globuri de foc de gaz și lichid care s-a răcit și s-a condensat și a luat o formă solidă. Cu aproximativ 4.5 miliarde de ani în urmă, ele au început să devină planetele pe care le cunoaștem astăzi ca Pământ, Marte, Venus, Mercur și celelalte planete.” (ref. 39)
Apariția Pământului înaintea soarelui este o absurditate la fel de mare ca și crearea luminii zilei înaintea soarelui, și amândouă sunt susținute de către cartea Facerea. Pământul este atât de legat de sistemul solar, de care aparține, încât ele nu pot fi văzute ca fiind create în „două zile diferite de creație” sau două stadii diferite de creație, deconectate între ele, sau conectate într-o ordine inversată, așa cum susține Biblia că s-ar fi întâmplat. Din nou suntem în fața unei absurdități, deoarece efectul este situat înaintea cauzei. Pământul, este un produs al evoluției cosmosului, care este cauza producerii lui, deci din acest punct de vedere Pământul reprezintă efectul și cu toate acestea este văzut de Biblie ca fiind creat înaintea cauzei apariției sale, adică înaintea cosmosului. Toată mitologia biblică și-a propus să explice cum a apărut Pământul și numai în plan secundar cum a apărut universul, ca și cum ceea ce era mai apropiat de scriitorul biblic, Pământul, era mai important decât ceea ce era mai îndepărtat, adică universul. Cu alte cuvinte, atenția a fost concentrată asupra Pământului, văzut ca cel mai important element, și numai după aceea toate corpurile cerești și-au găsit un loc, care, însă, este secundar celui ocupat de Pământ. În conformitate cu Biblia, întregul cosmos ar fi fost creat în jurul Pământului și pentru a fi de folos acestuia. În realitate, Pământul nu este decât un foarte mic element dintr-un cosmos uriaș care cuprinde sute și sute de miliarde de stele și probabil un număr gigantic de planete, asemănătoare cu el. Ce este mai important cosmosul sau Pământul? Pământul nu ar fi putut exista fără cosmos, dar cosmosul ar fi putut exista foarte bine fără Pământ. Cu toate că Pământul este foarte important pentru noi oamenii, nu trebuie să acceptăm falsificarea adevărului și să nu recunoaștem importanța și primatul cosmosului pentru existența noastră, așa cum face Biblia. În același timp, pe lângă soare, lună și stele există multe alte corpuri cerești la care cartea Facerea nu face referință, de exemplu, alte planete, similare cu Pământul. Ele nu sunt stele și nu pot să fie încadrate în categoria stelelor, deoarece nu sunt destul de masive și din acest motiv presiunea din interiorul lor nu pot să genereze o reacție nucleară. În conformitate cu o definiție dată de știință „o stea este în mod obișnuit definită ca un corp de gaz care este destul de mare și destul de dens încât căldura și presiunea strivitoare din centrul ei poate produce fuziune nucleară”. Planetele sunt o altă categorie de corpuri cerești, despre care Biblia nu ne spune că ar fi fost create în ziua a patra. Dacă nu în ziua a patra, atunci când au fost ele create? Scriitorii miturilor biblice ale creației nu bănuiau că în univers, pe lângă soare, lună și stele, care erau vizibile, mai există și corpuri cerești mai puțin vizibile și anume planetele, meteoriții etc. (ref. 40) Să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat cu Pământul în primele trei zile ale creației, dacă povestirile despre creație din cartea Facerea ar fi adevărate. La început, Pământul ar fi fost singur, înconjurat de ape, în prima zi. După aceea, Pământul, pentru alte două zile, ar fi fost înconjurat de spațiul cosmic neocupat, și deasupra spațiului cosmic, din nou apă. În ziua a patra, dintr-o dată, un univers uriaș ar fi fost creat în jurul Pământului, pentru a îl ilumina și pentru a servi ca semne pentru el. Din această imagine rezultă o concluzie absurdă și anume că un întreg univers ar fi fost creat doar pentru a sluji Pământului. În lumea reală, planeta Pământ este atât de mică în comparație cu universul încât cineva s-ar putea, pe bună dreptate, întreba de ce a fost nevoie de un univers atât de uriaș numai pentru a ilumina și a arăta sezoanele pe Pământ? Aceasta este o disproporție din care rezultă o contradicție. Comparând Pământul cu întregul univers este ca și cum am compara o celulă din corpul nostru cu întreg organismul. Miliarde și miliarde de corpuri cerești sunt prea multe dacă întreg cosmosul ar fi fost creat pentru a fi în serviciu planetei Pământ. Trebuie să fie ceva mai mult care să explice un număr așa de mare de corpuri cerești, altceva decât crearea lor pentru a fi în serviciul Pământului. Se pare că nu avem istoria adevărată în cartea Facerea. Mai mult chiar, universul se află în expansiune. De ce ar fi necesară această expansiune din punctul de vedere al Pământului? Expansiunea universului nu ar avea nici un sens dacă Pământul și cosmosul ar fi fost create așa cum ne spune cartea Facerea. Ce s-a întâmplat cu lumina care ar fi fost creată în prima zi? Ce a devenit ea în ziua a doua? Această lumină ar fi trebuit să fie extrasă din ape și plasată pe bolta cerească, creată în ziua a doua, și lucrul acesta s-ar fi întâmplat în lipsa unei surse. Prin ce proces s-ar fi produs această mutare a luminii din ape pe bolta cerească? Povestirea pare foarte absurdă, dar este ceea ce ne prezintă Biblia și ceea ce este prezentat de mulți comentatori ca fiind inspirat de Dumnezeu. Lumina zilei ar fi fost creată în prima zi de creație, dar cerul ar fi fost creat doar în ziua a doua, conform Bibliei. Mai mult decât atât, soarele ar fi fost creat în ziua a patra. Cineva ar fi trebuit să aprindă și să stingă lumina zilei în primele trei zile ale creației, până când ar fi fost creată și sursa luminii. Dacă Pământul ar fi fost singur în spațiu cosmic pentru trei zile, așa cum ne spune Biblia, nu ar fi fost posibilă iluminarea sa de către o lumină artificială, în lipsa unei lumini produsă de un alt corp ceresc. Cel puțin un alt corp ceresc ar fi fost necesar pentru a ilumina o planeta așa cum este Pământul și pentru a genera dimineți și seri. De asemenea, două mișcări de rotație a Pământului - una în jurul sursei de lumină și cealaltă în jurul propriei axe - sunt necesare pentru a ilumina întreaga planetă. Aceasta presupune o mecanică a două corpuri cerești care se atrag reciproc prin forțe gravitaționale, dar o astfel de dinamică nu se putea întâmpla sub ape și în lipsa cerului. O foarte improbabilă lumină artificială a zilei care ar fi fost creată în prima zi a creației, ar fi trebuit să fie înconjurată de Pământ, în timp ce planeta s-ar fi rotit în jurul axei sale, dar ce forță de atracție gravitațională ar fi exercitat o astfel de lumină care nu ar fi provenit de la un corp ceresc, ci ar fi fost doar o sursă energetică? Având în vedere povestirea biblică, această dinamică ar fi trebuit să se desfășoare în lipsa cerului și sub ape, ceea ce desigur ar fi fost imposibil. O sursă de lumină artificială care să ilumineze Pământul sub apele oceanului primordial și care să genereze o dimineață și o seară este cea mai absurdă descriere a genezei Pământului și a universului care se poate face și aceasta este reprezentarea biblică. Oricât de mult și-ar dori cineva să creadă în Dumnezeu totuși nimeni nu ne poate obliga să credem asemenea enormități și nimeni nu are dreptul să ne sancționeze dacă nu o facem. Pur și simplu universul nu a fost creat așa cum susține Biblia, deoarece aceasta ar fi fost cea mai absurdă cale de al îl genera și în conformitate cu legile naturii ar fi fost o variantă imposibilă. Dacă Dumnezeu a creat legile naturii după care funcționează universul nu putea să creeze universul în total dispreț față de aceste legi.
- 16 -
Există un text biblic în Iov 38, 4-7 în care se atribuie anumite cuvinte lui Dumnezeu și care ne amintesc de oceanul primordial din care ar fi fost eliberat teritoriul locuibil pentru oameni. În acel text, Dumnezeu întreabă în ce sunt scufundate temeliile Pământului? Asemenea cuvinte nu puteau să fie spuse de Dumnezeu, deoarece Pământul nu are nici un fel de temelie sau fundație pe care să stea nemișcat. În același timp, asemenea temelii care sunt scufundate în ape ne duc cu gândul la oceanul primordial din care ar fi fost scos uscatul locuibil. În conformitate cu Biblia, la început totul s-ar fi aflat scufundat în ape, fără atmosferă terestră, fără soare sau lună, fără stele, și foarte important, fără cer. Este o eroare, când cineva încearcă să își imagineze Pământul, așa cum ar fi fost la început, după ceea ce știm în prezent, adică o planetă sferică, acoperită de ape. Mai degrabă, după descrierea cărții Facerea, cineva ar trebui să vizualizeze mental haosul, adică tot cerul acoperit de ape, inclusiv Pământul, care ar fi fost la început doar o masă informă de materie. O foarte interesantă imagine a începutului este descrisă de cartea Facerea. Pe de o parte, îl avem pe Dumnezeu, și pe de altă parte, avem un ocean imens, care a înghițit chiar și cerul. Trebuie notat că cerul ar fi fost creat numai în ziua a doua și fără cer descrierea începutului pe care o face Biblia reprezintă o situație imposibilă, lumină fără cer și fără soare, și dimineață și seară fără cer și fără soare.
„1. La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. 2. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. 3. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină. 4. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. 5. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi. 6. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!” Şi a fost aşa. 7. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. 8. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua. 9. Şi a zis Dumnezeu: „Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!” Şi a fost aşa. şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul.” (Facerea 1; 1-9)
În versetul 1 ni se spune ce a făcut Dumnezeu și în următoarele versete ni se spune cum a făcut acele lucruri. Este de remarcat că, atunci când se referă la Pământ, Biblia nu ne spune că ar fi fost creat de la început ca o planetă, ci se referă la modul cum Dumnezeu a eliberat un spațiu locuibil pentru oameni prin separarea apelor și crearea uscatului. Atunci când Dumnezeu a creat cerul și pământul prin pământ nu se înțelege planeta Pământ, ci uscatul care a permis existența umană. La început Dumnezeu ar fi creat cerul și pământul, adică uscatul, dintr-o materie deja existentă despre care Biblia nu ne spune că ar fi creat-o El. Ca să încurce foarte tare lucrurile, scriitorul sau scriitorii mitului creației din cartea Facerea 1, au introdus un element nou care contrazice versetul 1. La început Dumnezeu a creat lumina zilei, adică aceea care generează dimineața și seara, nu a creat cerul și pământul, după cum scrie în versetul 1. Numai după ce a creat lumina, ar fi creat Dumnezeu cerul și apoi uscatul, prin separarea apelor de pe Pământ. Deci Biblia ne spune în versetul 1 ce ar fi creat Dumnezeu la început, și în versetul 2 și următoarele contrazice ceea ce afirmă în versetul 1. De la Dumnezeu Atotputernic, Creatorul universului, ne-am fi așteptat la o altă ordine a creației, o ordine rațională nu una haotică. Chiar dacă, în conformitate cu Biblia, ordinea ar fi fost creată din haos, totuși nu există nici un motiv pentru care haosul să existe în chiar textele biblice și cu toate astea el există. Prezentarea creației, făcută de narațiunile biblice, este una total haotică și probabil acesta este motivul pentru care mulți credincioși nu sesizează absurdul, ei și ele pur și simplu nu înțeleg exact ce spune Biblia despre creație și de aceea textele respective sunt preluate ca un fel de formulă sacră și nu ca o descriere realistă. Numai când ajungem să înțelegem cu adevărat ce spune Biblia despre creație, atunci este probabil să ne apuce groaza că am putut vreodată să credem asemenea absurdități. Cum ar fi putut Dumnezeu să creeze soarele, sursa luminii zilei, din prima zi de creație, dacă cerul, locul unde se află soarele, nu ar fi fost încă creat? În cartea Facerea, lumina zilei a fost creată în prima zi și soarele a fost creat doar în ziua a patra. Nu a existat nici un loc pentru soare în prima zi, nu a existat cerul, în descrierea biblică a creației. Cum a putut lumina zilei să fie creată în ziua întâia, fără cer, care a fost creat doar în ziua a doua, și cum a fost posibilă existența primei dimineți și a primei seri? O dimineață și o seară sub ape ar fi fost o situație imposibilă, contrar a ceea ce susține cartea Facerea. Întreaga poveste este un amestec incredibil de detalii cu caracter mitologic. Mulți vorbesc despre un proiect inteligent, după care a fost creat universul, dar acest proiect inteligent nu se poate referi la descrierea biblică a creației, care nu este de loc inteligentă. Un proiect inteligent exclude situații imposibile. Lumina zilei sub ape, înainte de crearea cerului, o dimineață și o seară fără cer și fără soare, și pământul o planetă singulară scufundată sub ape nu este de loc un proiect inteligent, este un proiect absurd și naiv. Un proiect cu mult mai inteligent pare a fi generarea universului dintr-o singularitate de densitate și temperatură maxime care a expandat și a devenit universul nostru. Teoria unui Big bang inițial poate explica mult mai inteligent apariția universului, deoarece este expresia unui lanț inteligent de evenimente. Pe lângă aceasta, teoria științifică a începutului universului se bazează pe observația directă a urmelor unor evenimente care s-au petrecut în trecut în cosmos și pe studierea altora care se petrec în zilele noastre. Privitor la crearea Pământului, așa cum este descrisă de Biblie, se pot lua în considerare două variante de analiză. Prima este aceea în care considerăm că primele capitole ale Bibliei nu descriu creația planetei Pământ, ci doar creația uscatului, care a fost eliberat de Dumnezeu din mijlocul apelor, și a doua este cea în care prin creația pământului se înțelege chiar crearea planetei Pământ. Este foarte probabil ca descrierea conținută de Biblie să se refere la prima variantă, nu la cea de a doua, dar eu le voi lua în considerare pe amândouă. Comentatorul și observatorul contradicțiilor Bibliei Steven DiMattei ne spune următoarele în articolul său cu privire la creație:
„Multă confuzie și eroare, în spatele părerilor moderne despre crearea pământului din nimic apar nu doar din cauza neînțelegerii cărții Facerea 1:2 și a lipsei de cunoaștere cu privire la credințele și concepțiile despre lume, condiționate cultural, ale autorului lor, dar și din impresia după care cuvântul ebraic folosit pentru pământ (eretz) înseamnă planeta pământ. Textul și contextul lui cultural nu suportă această presupunere modernă. Mai degrabă, ceea ce se spune că este creat este uscatul purtător de viață, pământul de sub picioarele noastre, format din pământul primordial, nedefinit și dezolat. Deci, în acord cu credințele și ideile reprezentate în acest text străvechi, nu există crearea planetei pământ care să fie imaginată aici! O astfel de idee ar fi fost de neconceput pentru autorul textului în contextul cultural în care acesta l-a scris.” (ref. 31)
Această interpretare rezolvă multe din problemele legate de crearea Pământului ca o planetă unică în univers, dacă considerăm că Biblia ne spune că planeta Pământ a fost creată înaintea creării cosmosului. Această ipotetică creație a Pământului înaintea cosmosului este atât de absurdă încât interpretarea, mai precisă, dată de Steven DiMattei, se impune, cu toate că nu rezolvă problema de fond. În Biblie ni se spune că mai întâi a fost creat Pământul, fie ca și teritoriu uscat locuibil, fie ca și o planetă, și numai după aceea a fost creat cosmosul. În oricare variantă am analiza crearea pământului cea mai importantă problemă rămâne ordinea creației. Chiar dacă, în intenția scriitorului, pământul a fost înțeles ca un teritoriu uscat și locuibil și nu ca o planetă, totuși acesta nu ar fi putut să fie creat înaintea întregului cosmos. Separarea Pământului de crearea cosmosului, care conform Bibliei ar fi fost realizată doar în ziua a patra, este o absurditate. Putem să observăm direct și știința demonstrează că Pământul este o parte dintr-o realitate mult mai mare, care este cosmosul și cele două se află în strânsă conexiune. Aceeași dinamică și aceleași legi care coordonează întregul univers conduce și planeta Pământ. Universul și Pământul au apărut în același proces de geneză într-o anumită ordine care se poate explica rațional. În urma evenimentului numit Big bang a apărut materia, prima condiție pentru apariția planetei Pământ. În raport cu vechimea universului, 13,7 miliarde de ani, Pământul este „tânăr” fiind evaluat la aproximativ 4,5 miliarde de ani. Universul și Pământul sunt legate între ele ca întregul cu una din părțile lui, ele au apărut în același proces de formare. Separarea dintre ele pe care o realizează cartea Facerea este un non-sens și ca întotdeauna Biblia pune efectele înaintea cauzelor dovedind că scriitori textelor biblice despre creație nu au știut nimic despre modul cum funcționează universul. Ei au pus lumina zilei înaintea cerului și a soarelui și Pământul înaintea cosmosului. Fără univers, Pământul nu poate să existe, deoarece planeta noastră este rezultatul modului cum a evoluat universul. Pământul este rezultatul dinamicii universului care l-a generat, din toate punctele de vedere, de exemplu, ca formă și consistență materială. Cosmosul nu a fost creat, în ziua a patra, după nevoile Pământului, după cum ne spune Biblia, și planeta noastră nu este decât o minusculă parte dintr-un univers uriaș. A plasa crearea Pământului înainte de apariția universului, așa cum face cartea Facerea, este o situație irațională și inexactă. Aceasta este o altă contradicție dintre Biblie și realitate. Planeta Pământ și plantele și animalele care se află pe ea nu puteau să apară înaintea stelelor, așa cum pretinde cartea Facerea că s-ar fi întâmplat, deoarece oamenii, animalele și plantele conțin elemente care nu se puteau forma decât în interiorul unor stele. Deci apariția plantelor înaintea stelelor, așa cum ne prezintă Biblia că s-ar fi întâmplat, nu este altceva decât o mare absurditate conținută de textele biblice.
„12. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. 13. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia. 14. Şi a zis Dumnezeu: "Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii, 15. Şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul. Şi a fost aşa. 16. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele. 17. Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze pământul, 18. Să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. 19. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra.” (Facerea 1; 12-19)
Multe elemente materiale care se găsesc pe Pământ au fost produse în stele și după explozia unora dintre ele aceste elemente au ajuns și pe planeta noastră. Inițial, cosmosul a fost constituit doar din hidrogen, apoi și din heliu, deci toate elementele grele s-au constituit în interiorul stelelor. De aceea, pentru ca pe Pământ să poată exista viața, care înglobează și elemente grele, a fost nevoie ca o parte din prima generație de stele să explodeze și să trimită în univers aceste elemente. Această idee a fost lansată inițial de Carl Sagan care a folosit faimoasa formulă „suntem făcuți din praf de stele”. (ref. 32) Următorul citat explică mai detaliat această idee:
„Afirmația lui sintetizează faptul că atomii de carbon, nitrogen și oxigen din corpurile noastre, precum și atomii celorlalte elemente grele, au fost creați în generații anterioare de stele cu peste 4.5 miliarde în urmă. Deoarece oamenii și animalele și de asemenea o bună parte din materie pe Pământ toate conțin aceste elemente, noi suntem în mod literal făcuți din substanța stelelor, a spus Chris Impey, profesor de astronomie la Universitatea din Arizona.” (ref. 33)
După cum a observat în mod competent Chris Impey „toată materia care conține carbon a fost produsă inițial în stele”. (ref. 34) Plantele sunt constituite din materie organică și ele folosesc CO2 pentru nutriția lor. Plantele, care în conformitate cu Biblia ar fi fost create în ziua a treia, nu puteau trăi fără CO2, deci ele nu ar fi putut supraviețui fără nu element esențial al nutriției lor înainte de crearea stelelor, în ziua a patra.
După cum se poate presupune, stelele nu au explodat chiar în ziua când au fost create. Chiar dacă prin absurd am admite așa ceva, oricum materialele pe care ele le-ar fi trimis în spațiu cosmic nu ajungeau pe Pământ în câteva zile, ci într-o lungă perioadă de timp, deci ar fi fost prea târziu pentru a deveni componente ale animalelor marine și ale păsărilor, despre care Biblia zice că au fost create în ziua a cincea.
- 15 -
Tomas Aquinas, un teolog foarte important din secolul 13, considera că toate lucrurile trebuie să aibă un început, nu poate exista un infinit regres al cauzelor, și de aceea o Primă Cauză este un concept necesar. În logica naturală a lucrurilor și în dimensiunea finită a omului, acest principiu pare a fi corect, dar, în realitate, a presupune existența unei Prime Cauze presupune doar transferarea nevoii de cauzalitate către o Realitate care transcende naturalul. Dacă toate lucrurile au o cauză, atunci și Prima Cauză trebuie să aibă o cauză, dacă este să respectăm acest principiu, altfel putem să presupunem fără probleme că existența per se poate fi infinită adică poate să existe fără o cauză inițială. Idea că Prima Cauză nu are nevoie la rândul ei să aibă o cauză nu poate să fie demonstrată, altfel decât prin respingerea posibilității unui infinit regres al cauzalității, dar aceasta nu poate să fie o demonstrație suficientă. Dacă există o excepție la principiul cauzalității, aceea a Primei Cauze, adică a lui Dumnezeu, pot să existe și alte excepții, și cea mai notorie este chiar existența per se, existența naturală, care la rândul ei ar putea să fie eternă. A diviza realitatea în existența necesară a lui Dumnezeu și existența accidentală a creației Sale nu rezolvă problema, deoarece creația este de asemenea necesară. Fără creația Sa Dumnezeu nu poate să fie Creator. Cu alte cuvinte, existența creației este necesară lui Dumnezeu pentru ca El să poată exista ca și Creator tot atât de mult cât are și creația lui nevoie de El, pentru a putea exista în lumea naturalului. A fi Creator este unul dintre cele mai importante atribute ale lui Dumnezeu. Pentru a fi fideli textului biblic, trebuie să acceptăm că apariția universului prin crearea sa de către Dumnezeu nu are nevoie de idea de nimic, de nonexistență, în nici un fel. Din nimic rezultă nimic. Dumnezeu nu a avut nevoie de „nimic” pentru a crea „ceva” anume și acel „nimic”, fără spațiu, fără energie, fără materie, fără câmpuri, fără legi, nu putea înlocui existența per se, care nu poate să fie altfel decât eternă, dacă Dumnezeu care există este o Realitate eternă. Roger E. Olson sintetizează foarte bine posibilele alternative cu privire la relația dintre Dumnezeu și creația Sa:
„Creația din nimic este singura alternativă care exclude alte patru credințe alternative despre creație, și care sunt de neacceptat pentru gândirea creștină. Una este panteismul sau panenteismul – credința că Dumnezeu și lumea sunt fie identice, fie interdependente. În oricare din cazuri lumea este o parte din Dumnezeu sau atât de strâns unită cu El din eternitate încât El este dependent de ea. (Aici „lume” se referă la creație, univers, realitate finită.) O altă credință alternativă despre creație este aceea că Dumnezeu a creat lumea dintr-o materie preexistentă pe care nu a creat-o El. În aceea perspectivă Dumnezeu a „creat” prin a organiza un ceva etern care a fost haotic și care i s-a împotrivit. O altă credință alternativă este aceea că Dumnezeu a creat lumea din El caz în care lumea este făcută din substanța Lui. În sfârșit, o opinie modernă, seculară este aceea că o anumită lume (sau substanță, energie) a existat din totdeauna și Dumnezeu, dacă El există, nu are nimic a face cu originea sau cu dezvoltarea ei. (ref. 27)
Personal, după cum cred că cititorul a putut să constate, mă situez undeva în zona acestor credințe alternative care sunt mult mai rezonabile decât creația din nimic. Consider că o combinație dintre aceste credințe alternative poate să explice originea universului și să genereze armonie între religie și știință. Cred că Dumnezeu și existența per se sunt ambele eterne și că relația dintre El și întreaga realitate este foarte aproape de cum este descrisă ea de către panenteism. Se înțelege că principiul creației din nimic este un element important al doctrinelor și dogmelor creștine și pe el se bazează alte învățături creștine esențiale. Chiar dacă nu este cuprins de Biblie, Creștinii sunt nevoiți să sprijine principiul creației din nimic, căci dacă nu ar face-o multe doctrine creștine ar fi puse în discuție. Doctrinele și dogmele bisericilor instituționale presupun principiul creației din nimic care, însă, este absurd. Aici apare o problemă teologică fundamentală. Pentru a își păstra conținutul dogmatic credința creștină are nevoie de niște doctrine greșite cum ar crearea lumii în șase zile sau creația din nimic, care nu au cum să conducă la niște concluzii raționale. Pe de altă parte, Creștinii nu au nevoie de aceste doctrine false pentru a crede în Dumnezeu și principiu corect est înlocuirea lor cu realitatea, așa cum se desprinde ea din ultimele cercetări științifice. Mulți oameni renunță la credința lor în Dumnezeu, sau o păstrează doar ca pe o tradiție, pentru că forma dogmatică pe care aceasta o îmbracă este evident una absurdă. Dimpotrivă, credința în Dumnezeu ar trebui păstrată și ar trebui renunțat la doctrinele și dogmele creștine greșite. O astfel de doctrină greșită este aceea că Dumnezeu nu are nevoie de oameni în mod esențial și, de fapt, de nimic din creația Lui, El fiind suveran, total autonom, și gata oricând să genereze o nouă creație. Desigur că această învățătură este falsă, deoarece pentru a fi Creator, în actualitate, Dumnezeu are nevoie de o creație actuală, altfel El este doar un potențial Creator. Pentru a fi, însă, perfect, El trebuie să fie actual și nu doar potențial, căci un Creator potențial este doar un Dumnezeu potențial sau în devenire. Afirmația că Dumnezeu nu are nevoie de oameni, ci doar oamenii au nevoie de El este absurdă atâta vreme cât El caută iubirea oamenilor. Dumnezeu are nevoie de iubirea oamenilor, altfel nu ar fi creat lumea. Dacă ar fi dorit să rămână singur în eternitate, așa cum se presupune că a fost înainte de începerea creației, Dumnezeu nu avea nevoie să creeze lumea, dar El a aspirat la dragostea oamenilor. Cum putem să știm dacă această afirmație este adevărată? Dumnezeu l-a sacrificat pe Fiul Său Isus (Iisus) pentru a le arăta oamenilor cât de mult îi iubește și în schimbul acestui sacrificiu se așteaptă ca răspunsul omenesc să fie dragostea celor credincioși pentru El. Dragostea de Dumnezeu este porunca esențială a Creștinismului. A afirma că Dumnezeu vrea ca noi să îl iubim, dar, în același timp, că El nu are nevoie de dragostea noastră este un nonsens care este foarte prezent în multe congregații creștine. Dumnezeu are nevoie de dragostea noastră, depinde de ea, tot atât de mult cât și noi avem nevoie de dragostea Lui. Fără omenire, Hristos nu ar fi putut să ia un trup omenesc și nu ar fi permis demonstrația deplină a caracterului lui Dumnezeu, în fața îngerilor. Dumnezeu nu sprijină impunerea nici unei doctrine sau dogme religioase de către unii oamenii asupra altora. Oricare cititor al Bibliei are la dispoziție un număr de posibile interpretări ale ei și poate să aleagă liber între ele pe aceea care se potrivește mai bine cu experiența spirituală, a lui, sau a ei. De asemenea, orice om credincios poate să respingă narațiunile biblice despre creație și să aleagă explicațiile științifice, care sunt mult mai convingătoare, fără ca în felul acesta să își piardă credința în Dumnezeu. După părerea lui Roger E. Olson, când cineva nu acceptă principiul creației din nimic, el sau ea aruncă îndoiala asupra doctrinei cu privire la gratuitatea harului. (ref. 28) Biblia nu promovează creația din nimic, ea vorbește despre creație ca despre o ordonare a haosului, iar acesta din urmă este simbolizat de oceanul primordial. Cartea Facerea păstrează tăcerea în ceea ce privește originea oceanului primordial și este absurd să presupunem că Dumnezeu ar fi creat haosul înainte de a fi creat un univers ordonat. În legătură cu crearea universului este important de remarcat că aceasta este o problemă foarte mult dezbătută, deoarece ea are un impact substanțial asupra modului cum este înțeleasă întreaga Biblie. În ceea ce privește tema creației din nimic Steven DiMattei scrie următoarele:
„În termeni generali, deci, autorii și culturile care au produs aceste străvechi mituri ale creației din Orientul Apropiat, între care se include și cartea Facerea 1, nu au conceput creația ca pe un act de creație a materiei, ci ca pe un act de creație a ordinii, formă, scop, și cel mai important un pământ locuibil cu ape domesticite și separate scos din mijlocul unor ape crescute și neascultătoare, din întuneric, și care urma să fie numit, format și gata să susțină viața. Deci, fie că este vorba despre mitul babilonian Enuma Elish, de miturile cosmologice Egiptene, sau de cartea Facerea 1, sublinierea cade pe a prezenta creația unui pământ care să susțină viața dintr-o stare inițială de lipsă de formă, dezolațiune, întuneric și ape sălbatice.” (ref. 29)
Nici una dintre povestirile despre creație din Orientul Apropiat nu și-a propus să descrie formarea materiei și ar fi fost destul de neobișnuit dacă ar fi făcut-o. Materia, conform acelor mituri, inclusiv în conformitate cu Biblia, reprezenta un dat, ceva preexistent, dar aflat într-o stare de dezorganizare totală și în întuneric. Prin urmare, Biblia nu ne spune că Dumnezeu a creat întreaga existență din nimic sau că El ar fi creat în șase zile întregul univers, începând cu spațiul, energia și materia. Această propunere reprezintă o interpretare greșită a textelor biblice și duce la o concluzie foarte deformată despre crearea universului. Acesta este unul din motivele pentru care mulți oameni de știință sau persoane familiarizate cu știința nu cred în Dumnezeu. Aceste persoane nu cred că Dumnezeu a făcut universul din nimic în șase zile și au dreptate să nu creadă o astfel de afirmație. Steven DiMattei prezintă câteva argumente determinante cu care își susține opinia potrivit căreia, creația din nimic nu a fost nici pe departe în gândirea scriitorilor biblici, și nici a altor producători antici de mituri ale creației, din Orientul Apropiat. Eu am să reiau doar al treilea argument, foarte important, urmând ca cititorul să citească întreg articolul lui DiMattei, în caz că dorește să aprofundeze această temă.
„Al treilea și cel mai semnificativ este faptul că însuși textul precizează că nici cerurile nici pământul nu au fost create ex nihilo! (s.n. din nimic) Deoarece textul, și mesajul autorului, în mod clar descrie crearea pământului dintr-o pre-definită masă, fără formă, dezolată și pustie (tohu wabohu), și cerurile dintr-un haos original de ape (tehom). Aceasta înseamnă că, amândouă, crearea cerurilor (shamayim) în versurile 6-8 și crearea pământului (eretz) în versetele 9-10 nu s-au produs din nimic.!” (ref. 30)
La urma urmei, se pune întrebarea de ce este importantă această discuție. Răspunsul stă în felul cum înțelegem calitatea de Creator a lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu a creat totul din nimic, ci materia și energia din care a făcut lumea sunt și ele eterne, atunci relația Lui cu universul creat este foarte diferită decât dacă El a adus numai ordine într-un haos preexistent. În prima variantă avem toate motivele să abordăm o gândire panenteistă asupra cosmosului și de asemenea să acceptăm evoluționismul teist ca o explicație a modului în care a apărut universul și specia umană. Aceasta este categoric o deschidere realistă către știință. În cea de a doua variantă se deformează imaginea lui Dumnezeu și El ne este prezentat mai degrabă într-o perspectivă mitologică decât în una realistă. În același timp, oricare dintre cele două variante vom aborda, creația în șase zile, în ordinea prezentată de Biblie este foarte problematică și total împotriva datelor descoperirilor științifice și de aceea este incredibilă. Dacă comparăm teoria Big bang, pe care ne-o prezintă știința, și crearea universului prin separarea apelor unui ocean primordial, rezultatul este o diferență uriașă în favoarea științei care conține o explicație rațională a fenomenelor și care este bazată pe observația lumii naturale și nu pe mituri care au fost scrise în lumea străveche.
- 14 -
În viziunea lui Wesley, peștii și păsările au fost cu adevărat creați din apă și omul și animalele au fost create din Pământ. În același timp, pământul și acele ape au fost create din nimic. Trebuie remarcat că Biblia ne spune că la început Dumnezeu a creat cerul și Pământul, dar nu ne spune faptul că El ar fi creat și apele, oceanul primordial. Pământul ar fi fost creat în interiorul apelor, iar acestea ar fi fost ca un obstacol în calea creației lui Dumnezeu, de aceea au trebuit să fie separate în două, pentru a se face loc cerului împreună cu toate corpurile cerești. De remarcat, însă, că Dumnezeu nu a creat oceanul primordial, ci El a luptat cu „apele” pentru a își realiza creația. La început a fost haosul simbolizat de oceanul primordial, deci nu se poate spune că în afară de Dumnezeu nu a mai fost nimic altceva. După părerea lui Wesley, și a multor altor comentatori, Dumnezeu a creat apele și Pământul din nimic, dar în cartea Facerea nu se spune acest lucru, apele nu au fost create de Dumnezeu, căci El nu putea să creeze haosul. Dumnezeu a creat ordinea și nu haosul iar cel din urmă este legat de Leviatan. Biblia ne spune ce a creat Dumnezeu la început: cerul și Pământul; dar cel din urmă se afla într-o stare de haos nu pentru că ar fi fost creat în acest fel de El, ci pentru că era acoperit în totalitate de apele care simbolizau haosul. De altfel, și cerul era acoperit de aceleași ape, deci tot ceea ce fusese creat de Dumnezeu la început a ajuns în haos din cauza apelor care invadase creația Lui. Acesta este începutul luptei dintre bine și rău din Biblie. Dumnezeu ar fi tăiat capetele lui Leviatan și ar fi separat apele în două și astfel El a continuat o creație ordonată. Acesta este mitul primordial al creației, lupta dintre Dumnezeu și Leviatan, care mai târziu a devenit Satana, și această poveste, având caracter mitologic, nu are nimic a face cu realitatea. În credința mea și a multor altora, Dumnezeu există, dar, după părea mea, El trebuie căutat în altă parte decât în primele 11 capitole ale cărții Facerea. Acesta este marele mister al lumii în care trăim, un Dumnezeu a cărei existență este ascunsă de oameni în spatele unor mituri străvechi, care nu pot avea nici o credibilitate și care este cu totul Altul decât Acela în care cred cei mai mulți oameni. Acest raport dintre existența reală a lui Dumnezeu și descoperirile reale ale științelor moderne este o mare provocare pentru cercetătorul modern al religiilor. Theophilus din Antioch a fost primul scriitor creștin care a adus argumente în favoarea doctrinei „creatio ex nihilo” pe care van Bavel o sintetizează după cum urmează:
„1) Dacă nu numai Dumnezeu dar și materia este necreată, așa cum susțin Platoniștii, Dumnezeu nu ar mai fi creator al tuturor lucrurilor și singurul Dumnezeu. 2) Dacă materia ar fi necreată și neschimbătoare, ar fi egală cu Dumnezeu neschimbător. 3) Dacă Dumnezeu a creat cosmosul din materie preexistentă, aceasta nu ar fi nimic special; deoarece ființele umane de asemenea pot produce ceva nou din materie existentă.” (ref. 21)
Astfel de argumente au părut a fi convingătoare și gânditorii creștini de mai târziu au acceptat doctrina creației din nimic care s-a stabilizat ca și doctrină creștină cu privire la creație. După cum remarca Rowan Williams, această doctrină este în miezul interpretării Sf. Augustin în legătură cu creația, deoarece are meritul de a combina o apărare simultană a transcendenței lui Dumnezeu față de lumea materială, dar în același timp conexiunea Lui cu aceasta. (ref. 22) Augustin a dat doctrinei „creatio ex nihilo” o mai mare cuprindere și analiza lui a fost foarte profundă, în multe aspecte, dar asta nu înseamnă că a fost și conformă cu realitatea. Creația din nimic, pentru Augustin, a fost o creație făcută din materie fără formă, care l-a rândul ei a fost creată din nimic. Cu toate acestea, trebuie remarcat, că Biblia nu ne spune că Dumnezeu ar fi creat apele, ci doar că El a creat cerul și Pământul. Prin urmare, apele, în descrierea făcută de cartea Facerea, reprezintă o materie pre-existentă. Datorită acestui lucru, interpretarea lui Augustin, nu este conformă cu Biblia.
„La început a fost făcută materia confuză și fără formă pentru ca din ea să poată să fie făcute toate lucrurile pe care Dumnezeu le-a identificat și format. El continuă afirmând că ‘de aceea, noi credem în mod corect că Dumnezeu a făcut toate lucrurile din nimic. Căci, deși toate lucrurile care au fost formate au fost făcute din această materie, această materie a fost făcută din absolut nimic’ …” (ref. 23)
Părerile lui Augustin cu privire la creația din nimic sunt foarte interesante, chiar dacă nu întotdeauna corecte. Pentru Augustin, nimicul nu este o lipsă totală a oricărei existențe, ci este un principiu negativ care explică aplecarea umană către negativitate. Ființele create sunt bune, deoarece ele sunt create de Dumnezeu, dar, în același timp, ele au și o latură întunecată, deoarece această creație a fost făcută din nimic și nimicul este principiul răului. Ființa și non-ființa sunt două laturi ale realității, și în timp ce a fi este binele, a nu fi trebuie calificat în sens contrar. De aceea, „nimicul”, departe de a fi nimic în sens literal, despre care nu s-ar putea face afirmații care să aibă sens, de fapt joacă un rol crucial și indispensabil în viziunea lui Augustin despre lume, despre existența ei, despre crearea ei și despre relația ei cu Dumnezeu. Este ceea ce răspunde pentru coruptibilitatea lumii și tendința acesteia către inexistență și continuă să își facă simțită prezența sau absența prin prezența răului în lume, o prezență care în sine este o absență. (ref. 24) Principiul creației din nimic are multe conexiuni cu alte teme asupra cărora există un acord din partea teologilor, dar nu are nici un suport nici în Biblie, nici în metafizică și nici în știință. Principiul creației din nimic, care a fost dezvoltat de gânditorii creștini, nu este ceea ce primele 2 capitole din cartea Facerea încearcă să ne spună. În Biblie, lumea creată este generată de cuvinte, care se pot transforma în obiecte materiale. Prin ce mecanisme s-au transformat cuvintele în obiecte, nu se știe. În orice caz, nimicul nu poate primi comenzi și nu se poate transforma în ceva anume, deoarece nimicul nu poate să reacționeze, nefiind nimic în el care să permită o reacție. În cartea Facerea, ni se spune că Dumnezeu a zis și că un anumit obiect s-a făcut. Obiectul, însă, nu s-a făcut singur, cineva l-a făcut. Din absolut nimic nu se poate face nimic, deci nici chiar Dumnezeu nu putea să facă lumea din nimic, deoarece acolo nu există absolut nimic din care să se poată face ceva. Dumnezeu nu putea să creeze din absolut nimic materia din care apoi să realizeze diferite obiecte, deoarece absolut nimic nu poate cauza absolut nimic. Dumnezeu a folosit pentru creație propriile Sale resurse și nu nimicul. El a fost cauza care a produs efectele, deci din El au reieșit toate obiectele create. Toate elementele necesare pentru existența universului au trebuit să fie prezente în Dumnezeu, înainte de crearea lui. Tot ceea ce există își are cauza generatoare în alt lucru existent, și nu în inexistența absolută. A spune că Dumnezeu a creat tot ceea ce există din nimic nu are nici un sens, deoarece o astfel de afirmație nu stabilește nici o relație de cauzalitate între nimic și ceea ce există. În conformitate cu filozoful grec Aristotel, există patru tipuri de cauze și acestea sunt următoarele: cauze materiale, cauze formale, cauze eficiente și cauze finale. Inexistența absolută nu poate să fie responsabilă de nici unul dintre cele patru tipuri de cauze, deci Dumnezeu nu a făcut universul din nimic. Dacă Dumnezeu este pentru creația Sa, în același timp, cauză materială, cauză formală, cauză eficientă și cauză finală, nimicul nu joacă nici un rol în creație. Energia se poate transforma în materie și materia în energie, după cum a arătat Einstein prin formula, E=mc2. Materia putea să apară din energie, dar nu se cunoaște cum a apărut energia. Citatul următor ne descrie raportul dintre materie și energie:
„Einstein a descoperit că materia și energia se pot transforma din una în cealaltă. Materia ocupă spațiu, are masă și compune cea mai mare parte din universul vizibil din jurul nostru. Energia, pe de altă parte, poate să ia multiple forme și reprezintă forța care cauzează ca lucrurile să se întâmple în univers. Cu toate acestea materia și energia sunt moduri diferite de existență pentru același lucru. Oricare dintre ele se poate converti în cealaltă. În acord cu Einstein și cu prima lege a termodinamicii, o cantitate fixă de energie și materie există în univers.” (ref. 25)
Pot oamenii să transforme energia în materie? Răspunsul este pozitiv și este conținut de următorul citat:
„Deci da, oamenii pot să producă materie. Putem să transformăm lumina în particule subatomice, dar nici cei mai buni oameni de știință nu pot crea ceva din nimic.” (ref. 26)
În afară de energie, ce altceva se mai poate converti în materie? Un lucru se poate afirma cu siguranță. Nonexistența absolută, fără particule, fără câmpuri, fără spațiu, fără legi, fără absolut nimic nu se poate transforma în ceva existent, deoarece nu există nimic în ea, care să poată fi transformat. Nonexistența absolută este doar un concept, care niciodată nu se poate transforma în realitate. Pentru acest motiv, creația din nimic a universului este o absurditate, care nu face nici un bine credinței creștine. Înainte de fiecare creație a Sa Dumnezeu a cerut prin cuvinte ca aceasta să fie, adică să intre în existență. Ce sunt cuvintele vorbite și cum pot ele să fie transformate în materie? Ele sunt doar sunete cu o anumită semnificație. Ele sunt simboluri, formând mesaje care sunt comunicate prin intermediul diferitelor medii. Pot cuvintele să se transforme în materie? După câte se știe, acest lucru nu este posibil. Dumnezeu nu a transformat cuvintele în materie, dar El a pus în practică idei, care s-au bazat pe propria Lui raționalitate și în acest proces El a trebuit să folosească materie și energie. A creat Dumnezeu materie și energie din absolut nimic? El nu a făcut acest lucru, deoarece nonexistența absolută nu poate să existe. În ce mod a creat Dumnezeu energie și materie nu știm, dar înainte de crearea lor a existat ceva în propria Sa Realitate care a putut să fie transformat în energie și materie. Dacă nu ar fi existat nimic în Dumnezeu care să poată să producă energie sau materie, lanțul de cauzalitate între El și universul creat ar fi fost rupt. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a creat universul din ceva care de asemenea trebuie să fie infinit, la fel ca și El, și care să aparțină de propria Sa natură și respectând cu necesitate un lanț de cauzalitate. Nu se știe ce este acel ceva din care Dumnezeu ar fi creat lumea și nu avem nici un indiciu care să ne facă să înțelegem cum o Realitate spirituală se poate transforma într-o existență materială. Dacă Dumnezeu este Duh, înseamnă că El nu are o latură energetică sau materială, căci ultimele două țin de lumea materială, nu de cea spirituală. Cum se poate transforma spiritul sau informația sau conștiința în materie? Dacă am avea această cunoaștere, atunci am deține și informația necesară despre modul în care Dumnezeu ar fi putut crea lumea. Idea de spirit reprezintă conceptul fundamental al oricărei religii și nimeni nu știe ce este, care este structura sau consistența sa. În orice caz, noțiunea de spirit tinde să fie văzută ca ceva complet imaterial și total independent de materie. Dacă Dumnezeu este o Realitate pur spirituală, atunci câtă vreme nu știm ce este spiritul nu știm nici cine este El. Din punctul meu de vedere, cred că singura soluție pentru a înainta cu înțelegerea lui Dumnezeu este aceea de a echivala spiritul cu conștiința, dar din nefericire știința nu este încă în măsură să explice destul de precis legătura dintre materie, în cazul nostru, dintre creier și conștiință. Prima dată trebuie să știm ce este spiritul și apoi să ne întrebăm dacă se poate transforma spiritul în materie, ceea ce ar constitui un proces oarecum similar cu modul în care energia se poate transforma în materie. Până când omenirea va putea demonstra că acest fenomen este posibil crearea universului din nimic este doar o speculație. Cea mai mare problemă este că nimeni nu știe ce este spiritul cu toate că toată lumea folosește această noțiune fără să o înțeleagă. Acesta este gradul real de cunoaștere spirituală al omenirii, ne folosim de noțiuni cărora nu le cunoaștem înțelesul. Am inventat o întreagă lume spirituală, cu îngeri și diavoli și nimeni nu poate explica ce este spiritul, din ce este el făcut. Dacă credem că Dumnezeu este Spirit, nu avem nici o idee despre ce poate să însemne o astfel de afirmație. Spirit și Duh înseamnă același lucru, adică sunt două noțiuni sinonime. Putem să echivalăm noțiunea de spirit cu noțiunea de informație sau cu noțiunea de conștiință, dar și acestea sunt destul de misterioase pentru nivelul actual de cunoaștere. În orice caz, această echivalare se impune dacă vrem să dăm un sens credinței în Dumnezeu. Dacă continuăm să vorbim doar despre spirit sau duh fără să încercăm să înțelegem ce înseamnă ele, nu vom putea să dobândim niciodată cunoștințe serioase despre natura lui Dumnezeu. Lipsa acestor cunoștințe afectează negativ pe toată lumea, deoarece oamenii au nevoie nu doar credință, ci și de cunoaștere. În conformitate cu cartea Facerea, Dumnezeu ar fi cerut pământului să producă vegetație. În același timp, pământul care este materie fără conștiință nu aude și nu este capabil să interpreteze simboluri. Ar fi mult mai rațional să considerăm că Dumnezeu ar fi pregătit pământul pentru procesul de creștere a vegetației asigurând tot ceea ce este necesar pentru ca plantele să crească. Conceptul de creație din nimic, existent în religie, dar și în știință, pentru unii cercetători, demonstrează o limită a înțelegerii umane. Este foarte greu de imaginat o existență infinită, adică o realitate care există dintotdeauna și pentru totdeauna, fără să aibă, deci, nici început și nici sfârșit. Dacă există dintotdeauna, o astfel de realitate, aceasta presupune o cauzalitate infinită, adică nu există o cauză inițială, ci există un șir nesfârșit de cauze. În acest caz, problema este că „prima” cauză nu are nici o cauză și totuși există. De fapt, nici nu există o prima cauză pentru că nu există un început, dar cum ar putea să nu fie nici un început dacă totul are nevoie de o cauză? În același timp, creația din nimic este un principiu la fel de confuz ca și principiul eternității existenței. Cu toate acestea, nu există o altă alternativă. Din două una, ori universul a apărut din nimic, ceea ce este o aberație, ori realitatea este eternă, dar aceasta înseamnă încălcarea legilor logicii. De aceea, varianta existenței lui Dumnezeu este încă populară ca o explicație a realității, dar aceasta înseamnă o explicație supranaturală, miraculoasă care de asemenea nu ia în considerare legea cauzalității în ceea ce privește originea Lui. Dumnezeu este văzut ca o Realitate eternă, fără o cauză, dar multă lume se întreabă, dacă Dumnezeu a creat universul, pe El cine l-a creat? Răspunsul dat de apologeți este unul singur și fără explicații și anume că Dumnezeu este etern, adică nu a fost creat de nimeni, dar acesta este un articol de credință religioasă care nu are nici o explicație logică. Cu alte cuvinte, Dumnezeu pur și simplu există, nu știm cum, în ce mod.
- 13 -
Ce a fost înainte de crearea Paradisului de către Dumnezeu? A fost El fără o Împărăție? A fost un timp în care Dumnezeu a fost singur, fără Paradis? Idea creației Paradisului, ca un tărâm spiritual, la început, ne duce la o concluzie absurdă. Dumnezeu nu ar fi avut întotdeauna spațiul Său sau Împărăția Sa. Ar fi fost un timp, când Dumnezeu nu avea o creație, deci nu era Creator, prin urmare spațiul așa cum îl știm nu ar fi existat. Cu toate acestea, dacă Dumnezeu este o Realitate infinită ne-am aștepta ca El să fi avut totdeauna spațiul Său sau chiar Împărăția Sa. Este greu de acceptat că Dumnezeu, o Persoană eternă, Atotputernică, Atotștiutoare și Atotprezentă a fost singur, fără nici o Împărăție, o perioadă de timp fără limita unui început, și că acum aproximativ 6000 de ani s-a hotărât să își creeze Împărăția Sa. Cartea Facerea ne spune că există un început al creației și că Împărăția lui Dumnezeu este cuprinsă în acel început și că de asemenea și planeta noastră a fost creată la început. În realitate, Biblia ne prezintă un Dumnezeu evolutiv și nu unul static. Un Dumnezeu potențial, adică având capacitatea de a deveni Creator, care își pune în practică acest potențial la un moment dat realizând creația Sa. La început Dumnezeu a fost singur, fără nici o creație. Apoi Dumnezeu a început să creeze, inclusiv Paradisul din propriul Său potențial de Creator. Deci, dacă vrem să ne întrebăm cine este Dumnezeu trebuie să ne punem întrebarea ce putea să fie acest potențial pentru creație, care încă nu crease nimic, și ce a așteptat acest potențial, ca să înceapă să creeze. Să nu uităm însă, că atunci când dogmele și doctrinele religioase vorbesc de Dumnezeu, ele se referă la o Persoană și în cazul Creștinismului la trei Persoane nu la un potențial energetic sau de altă natură, care nu avea propria conștiință și personalitate. De aceea, afirmația existenței unei Persoane sau a trei Persoane, constituind un singur Dumnezeu, într-o veșnicie de singurătate, având calitatea de Creator, dar fără să creeze nimic mi se pare o doctrină cel puțin ciudată. Pentru a fi un Creator veșnic, ar fi fost nevoie ca și creația lui Dumnezeu să fie tot veșnică. Concluzia este că Dumnezeu nu a fost totdeauna Creator și că a ales un moment în care s-a hotărât să înceapă să creeze un univers, ne având nici o experiență anterioară în acest sens. Ce facem, însă, cu Fiul lui Dumnezeu, unde îl plasăm pe Hristos, în perioada în care Tatăl era doar un potențial Creator? Oare Fiul lui Dumnezeu era și El doar o Realitate potențială? Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu a așteptat o veșnicie înainte să înceapă să creeze? Se putea irosi folosirea Cuvântului pentru o veșnicie? Învățătura despre Cuvântul lui Dumnezeu, care era chiar El Dumnezeu, dar care a așteptat fără să creeze, deci fără o Împărăție, o veșnicie, înainte de crearea universului nostru, chiar mai mult, care a existat deasupra spațiului și timpului, adică fără să aibă un loc, un spațiu, a Lui este inacceptabilă și totuși este doctrina care se desprinde din Biblie. (Ioan 1; 1-2) Originea existenței per se este atât de misterioasă și ridică atât de multe probleme ontologice încât rezolvarea dată de dogmele și doctrinele creștine pare una de a dreptul naivă. Nimeni nu știe de ce există tot ceea ce există și de ce în locul existenței nu s-a instalat nonexistența absolută. Aceasta este o întrebare filozofică profundă care a fost formulată sub forma: de ce există „ceva” în loc de „nimic”? Soluția dată de religie nu este lipsită de nenumărate contradicții și semne de întrebare nerezolvate. Dacă există un Dumnezeu, format din trei Persoane diferite, cum au apărut aceste persoane din absolut nimic? Răspunsul religiei este că aceste Persoane sunt veșnice, dar este un răspuns fără nici o valoare epistemologică, atâta vreme cât nimeni nu poate să conceapă noțiunea de veșnicie. Existența lui Dumnezeu reprezintă o negare a legii cauzalității, deoarece, dacă Dumnezeu este veșnic, înseamnă că El există dintotdeauna, dar fără să fie cauzat de nimic. Cum poate să existe ceva ce nu are nici o cauză? Aceasta este o întrebare la care nici un filozof, nici un teolog sau om de știință nu poate să dea un răspuns realist. Cum pot să afirm acest lucru? Răspunsurile acelora care susțin că tot ce există a apărut din absolut nimic, necauzat de nimic, nu sunt răspunsuri autentice, deoarece nimic nu poate să apară, în mod spontan, din absolut nimic. Prima carte a Bibliei ne spune că există un început al creației și dacă ar fi așa și Paradisul ar fi inclus în acel început. Concluzia necesară este că Dumnezeu nu a fost întotdeauna Creator, El a fost pentru o perioadă, doar un potențial Creator. Dumnezeu nu a fost dintotdeauna Cel care este astăzi, căci fără creația Sa, fără spațiu și fără timp, El nu a fost Dumnezeul actual. Această observație rațională contrazice ideea de actualitate veșnică, de imobilitate a naturii lui Dumnezeu, pe care o susțin dogmele și doctrinele creștine, în baza scrierilor biblice. Ele spun, o dată cu epistola lui Iacov că la Dumnezeu nu există nici schimbare și nici urmă de mutare. (Iacov 1; 17) În realitate Dumnezeu nu poate să fie altfel decât o Realitate în evoluție, o Conștiință universală care asimilează tot timpul tot ceea ce se întâmplă în existența per se. Pe de altă parte, cineva poate întreba despre relația dintre Dumnezeu și spațiu în general. Cum putea Paradisul, care ar fi fost creat la început, să fie doar un spațiu limitat, dacă Dumnezeu este o Realitate infinită? Dacă Dumnezeu este infinit, nu se află El pretutindeni, și nu a avut totdeauna o extensie infinită? Dumnezeu nu poate fi imaginat într-un spațiu limitat, deoarece nu poate fi altfel decât infinit și din punct de vedere spațial, dacă El este o Realitate universală și nu doar o altă civilizație mai dezvoltată decât omenirea. În același timp, Dumnezeu nu ar fi putut să fie limitat de inexistența spațiului universului. Doctrina creștină care susține că Dumnezeu este infinit și se află deasupra sau în afara spațiului și chiar deasupra și în afara existenței este o absurditate. Dacă Dumnezeu este în afara spațiului, timpului și a existenței înseamnă că pur și simplu El nu există. Doctrina la care am făcut referire este absurdă pentru că afirmă că Dumnezeu există, în afara spațiului și timpului, și că se află în afara existenței, dar ceea ce se află în afara existenței, evident, nu există. O astfel de doctrină absurdă a fost necesară pentru a justifica modul în care Dumnezeu ar fi putut crea tot ce există, fără ca El să facă parte din această existență. Dacă ar fi admis că Dumnezeu face și El parte din tot ceea ce există, atunci El nu ar fi putut crea existența per se din interiorul ei. Dacă în raport cu universul cunoscut în parte de oameni existența per se cuprinde un număr necunoscut de universuri, atunci înseamnă că nimeni nu ar fi putut crea aceste universuri dacă ar fi făcut parte din ele. Existența cosmosului nostru nu trebuie confundată cu existența per se, adică cu tot ceea ce există din totdeauna, de exemplu, dinaintea Big bangului. Existența per se nu se limitează la existența cosmosului, căci se poate presupune, că pe lângă universul nostru există multe alte universuri și aceasta este o perspectivă pe care o deschide știința modernă. De aceea, adevărata relație fundamentală se stabilește între Dumnezeu și întreaga existență, nu doar între El și universul din care face parte și omenirea. Din această perspectivă, putem să constatăm că Biblia nu ne oferă nici un fel de revelație cu privire la originea universului și a omenirii și nici nu are cum să o facă dacă ea conține, sub acest aspect, doar o colecție de mituri despre creație, care reflectă cunoștințele oamenilor de acum câteva mii de ani. Singura locație pentru existența lui Dumnezeu, pe care o indică cartea Facerea, care nu este un spațiu prea generos, și care cel mai probabil nu este nici potrivit, este „deasupra apelor”. Apele nu puteau avea o parte de suprafață dacă cerul încă nu fusese încă creat. Să nu uităm că, în conformitate cu cartea Facerea, cerul a fost creat doar în ziua a doua. Aceasta este o altă contradicție a Bibliei, deoarece, pentru ca apele oceanelor sau mărilor să poată avea o suprafață pe deasupra căreia să se poarte Duhul lui Dumnezeu, existența spațiului ceresc ar fi fost absolut necesară, încă din prima zi. Din această cauză, această descriere biblică nu poate să fie adevărată. Să comparăm două texte biblice între ele:
„1. La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. 2. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.” (Facerea 1; 1-2)
„6. Şi a zis Dumnezeu: "Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!" Şi a fost aşa. 7. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. 8. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua.” (Facerea 1; 6-8)
Întreaga povestire este absurdă, de la început și până la sfârșit. Este evident că fără existența cerului fizic, adică a atmosferei cerești și a spațiului cosmic nu putea fi vorba ca Duhul lui Dumnezeu să se poarte pe deasupra apelor. Problema este că cerul fizic a fost creat după ce cartea Facerea ne spune că Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor. Și această contradicție a Bibliei, pe lângă toate celelalte, descalifică această carte de la pretenția de a fi inspirată de către Dumnezeu. Relația dintre cele două texte biblice citate este aceea că pentru ca primul dintre ele să fie posibil conținutul celui de al doilea text trebuia se fi întâmplat deja. De fapt, în cartea Facerea, de multe ori, ordinea este inversată și acest lucru invalidează orice narațiune care își propune să descrie realitatea. Conform Bibliei, mai întâi a fost creat cerul fără spațiu pentru cer, apoi a fost creată lumina în absența cerului și a soarelui. Povestirile despre creație din Biblie sunt incredibile pentru că sunt absurde. Dacă cerul a fost creat doar în ziua a doua, când au fost creați îngerii? Biblia nu ne spune acest lucru, dar este limpede că Paradisul nu putea să fie creat decât după ziua a doua. Ori a fost creat cerul și Pământul la început ori cerul a fost creat în ziua a doua, ambele versiuni nu funcționează împreună. Câte versete sunt la începutul Bibliei tot atâtea sunt și contradicțiile. Dacă cerul înțeles ca Împărăția lui Dumnezeu este o lume de ființe speciale, care este consistența lor? Sunt făcute ele din lumină? Un răspuns pozitiv ar fi cel mai de așteptat. Cum se face că la început lumina încă nu fusese creată și Pământul era în întuneric, dar îngerii au fost făcuți din lumină? Ar fi fost posibil să existe Paradisul înainte să existe lumina? A creat Dumnezeu lumina de două ori, o dată pentru cer și a doua oară pentru Pământ? A existat o lumină cerească înainte de crearea luminii care a înlocuit lumina soarelui până în ziua a patra a creației? Povestirile din cartea Facerea nu spun nimic despre o lumină cerească. Impresia pe care o lasă textul este acea că lumina creată în prima zi a creației a fost prima lumină din univers și ea ar fi fost creată înainte de creația cerului în ziua a doua. Dacă Dumnezeu locuiește într-o lumină de care nimeni nu se poate apropia, după cum ne spune Biblia, înseamnă că El a fost întotdeauna înconjurat de lumină. Dacă așa stau lucrurile, dat fiind că Dumnezeu este etern, înseamnă că și lumina care îl înconjoară este de asemenea eternă. Prin urmare, lumina, în sine, nu a fost creată, așa cum spune cartea Facerea, ci ea există dintotdeauna, la fel cum există și Dumnezeu. Se exclude ipoteza că a existat un timp în care Dumnezeu ar fi stat în întuneric. Ce ar fi fost creat în prima zi ar fi fost un fel de soare artificial care să lumineze Pământul, din ziua întâi și până în ziua a patra, dar nu se întrevede nici un motiv pentru care Dumnezeu ar fi creat așa ceva, în loc să creeze încă de la început soarele, pe care îl știm, care să despartă ziua de noapte. În orice caz, fie soarele artificial, fie lumina artificială nu putea să funcționeze în ziua întâi, deoarece întregul univers se afla sub ape. Știm din cartea lui Iov, capitolul 38, versetele 4-7, că întâi a fost creat cerul, inclusiv Paradisul, și numai după aceea a fost creat Pământul.
„4. Unde erai tu, când am întemeiat pământul? Spune-Mi, dacă ştii să spui. 5. Ştii tu cine a hotărât măsurile pământului sau cine a întins deasupra lui lanţul de măsurat? 6. În ce au fost întărite temeliile lui sau cine a pus piatra lui cea din capul unghiului, 7. Atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau?” (Cartea lui Iov 38; 4-7)
Dacă îngerii lui Dumnezeu îl sărbătoreau pe El pentru crearea Pământului, aceasta înseamnă că îngerii au existat înainte de crearea luminii, care a fost realizată numai după crearea Pământului, în conformitate cu cartea Facerea. Îngerii care sunt ființe de lumină creați înainte de crearea luminii reprezintă o altă anomalie biblică. Biblia este foarte confuză în legătură cu ceea ce a fost creat la începutul creației. Unele referințe biblice vorbesc despre haos și întuneric și altele despre Dumnezeu care locuiește în lumină. Ordinea creației este inversată și găsim, în cartea Facerea, crearea cerului și a Pământului înainte de crearea spațiului pentru cer chiar dacă cel din urmă era necesar cu prioritate. Găsim de asemenea crearea luminii zilei fără cer și fără sursa de la care provine în mod natural, adică fără soare.
- 12 -
Ce se înțelege prin „cer” în contextul cărții Facerea? Această noțiune poate să aibă mai mult decât un singur înțeles și este important de văzut în ce măsură aceste înțelesuri sunt compatibile cu alte texte biblice și în primul rând cu toate textele din cartea Facerea. În prima carte a Bibliei, cerul, fără de care nici un fel de creație în spațiu cosmic nu ar fi fost posibilă, ar fi fost creat numai în ziua a doua, dar cu toate acestea aceeași Biblie ne spune că Pământul și cerul ar fi fost create încă din prima zi de creație. Creația în prima zi a cerului, înțeles ca loc ocupat de corpurile cerești, ar fi fost imposibilă, din cauza lipsei de spațiu adecvat, deoarece, în conformitate cu Biblia, spațiul era ocupat de ape. Această situație nu are nimic a face cu miracolele, ci mai degrabă cu lipsa de consecvență a relatărilor cu caracter mitologic. A crea cerul, înainte de a crea cerul, așa cum ne spune cartea Facerea că s-ar fi întâmplat, nu este o acțiune supranaturală, este o situație absurdă. Aceasta este de asemenea o contradicție evidentă care arată incompatibilitatea dintre descrierea creației universului, cuprinsă de cartea Facerea, și realitate.
Oricine poate să compare cele două texte. Nu este nimic în ele, altceva decât este scris. Avem în prima zi cerul, prin care se înțelege, atmosfera Pământului, spațiul cosmic și Împărăția lui Dumnezeu cu toate că numai în ziua a doua ar fi fost creat spațiul pentru cer. Dacă aceasta nu este o contradicție atunci ce este? O astfel de absurditate nu putea să fie inspirată de Dumnezeu. Dacă ar fi inspirat Dumnezeu așa ceva, înseamnă că unele lucruri inspirate de El nu sunt adevărate. Avem de ales între două variante. În prima, lucrurile absurde și contradicțiile nu sunt inspirate de Dumnezeu, deci Biblia nu este cuvântul Lui, în toate textele ei. În a doua, Dumnezeu a inspirat lucruri absurde și contradicții pentru a induce în eroare umanitatea. Care dintre cele două variante este cea corectă? Eu cred că este mult mai realist să credem că multe texte biblice sunt rezultatul imaginației omenești decât să credem că Dumnezeu a mințit în mod deliberat omenirea. La început, nici un fel de cer nu putea să fie creat, fără a exista spațiul pe care îl ocupă cerul. Prin urmare, cartea Facerea prezintă lucrurile greșit. Sub ape, cerul nu este ceea ce se înțelege prin acesta. Ce fel de cer se putea crea sub apele oceanului primordial? Imaginea generată de cartea Facerea, în legătură cu începutul, este haosul inițial, apele care ar fi acoperit totul, Pământul și locul pentru cer. Chiar dacă s-ar înțelege că primul verset al Bibliei este o prezentare generală a ceea ce a creat Dumnezeu, adică cerul și pământul, și apoi ni se prezintă o descriere în detaliu a celor create, totuși nu putem să evităm existența unei contradicții. Primul verset ne spune că la început Dumnezeu a creat cerul și Pământul. Aceasta ar fi trebuit să fie ordinea logică a lucrurilor. Cum putea să fie creat Pământul fără spațiul cosmic în care să existe? Este evident că fără spațiul cosmic, adică fără cer, Pământul nu ar fi avut un loc unde să existe. Următoarele versete ne spun însă că la început Dumnezeu ar fi creat mai întâi Pământul și apoi cerul. Pământul ar fi existat încă din prima zi dar cerul numai din ziua a doua. Până să facă cerul, Dumnezeu ar fi făcut Pământul și lumina, deci cerul nu a existat încă de la început. Primul verset al Bibliei care ne spune că la început Dumnezeu a creat cerul și Pământul este imediat contrazis de următoarele versete. Potopul lui Noe ar fi fost ca o repetiție, pe o scară mai mică, a Potopului inițial, haosul reprezentat de apele, care ar fi acoperit Pământul. Sensul mitologic al celui de al doilea Potop ar fi acela că, atunci când Dumnezeu s-a supărat pe creația Sa, El a returnat Pământul la haosul inițial din care a pornit întreaga creație. Desigur, acestea nu sunt fapte reale, ci doar imaginație mitologică. Majoritatea comentatorilor biblici înțeleg pluralul ceruri, folosit în majoritatea traducerilor Bibliei, ale cărții Facerea, ca având următoarele sensuri:
„Contrar credinței populare din Biserica contemporană, în acord cu Scripturile există nu unul, dar trei ceruri în univers create de Dumnezeu la început. (CP Facerea 1; 1). De notat că ceruri este folosit ca plural în loc de singularul cer (cu excepția KJV Bible, unde este înregistrat cu forma singulară cer, cu toate că în Textus Receptus Mss din care KJV Bible este tradus se folosește tot pluralul). Primul cer este cerul atmosferic. Aceasta este atmosfera care înconjoară suprafața Pământului – locul unde se găsesc norii (CP Facerea 1: 6-8; Psa 77: 17-18; 104: 1-3, 13). Al doilea cer este vasta întindere a spațiului cosmic deasupra atmosferei pământului unde sunt localizate soarele, luna și stelele – Firmamentul (CP Facerea 1: 14-17; 15: 5; 22: 17; Psa 19:1; 150:1; Isa 13:13). Al treilea cer, sau cerul cerurilor, este locul de reședință a lui Dumnezeu – Paradisul – unde Isus (Iisus) stă la dreapta lui Dumnezeu pe tronul din cer (CP De 10: 14; 26: 15 (A); 1Regi 8:27, 30, 39, 43, 49, 22: 19; 2Chr 6: 18; 18: 18; Ne : 6; Psa 80: 14; Isa 14: 12-14; ; 40: 22; 66: 1; Eze 1: 22-26; Amos 9: 6; Mt 5: 34; 6: 9; 7:21; Lu 23: 43; Evrei 4: 14-16; Apo 2: 7; 3: 21; 4: 1-11):” (ref. 19)
În traducerea Ortodoxă a Bibliei este folosit singularul, cerul, iar în traducerea Cornilescu este folosit pluralul, cerurile. În traducerile din limba engleză se folosește mai ales pluralul cerurile, în afară de traducerea King James. Eu cred că traducerile în care se folosește singularul sunt la fel de defavorabile pentru coerența Bibliei ca și cele în care se folosește pluralul. De ce? Pentru că nici cerul și nici cerurile nu puteau fi create de Dumnezeu înaintea spațiului pentru cer, sau pentru ceruri, care, conform cărții Facerea, ar fi fost creat doar în ziua a doua. Ce înseamnă pluralul cerurile? Primul cer este atmosfera Pământului. Al doilea cer este spațiul cosmic deasupra atmosferei Pământului și al treilea cer este locul de reședință a lui Dumnezeu – Paradisul. Nu există nici o șansă ca ele să fi putut exista înainte de a doua zi a creației, deci prima linie din Biblie, care ne spune că la început Dumnezeu a creat cerul, sau cerurile, și Pământul este greșită. Dacă prima linie a Bibliei este greșită, cum poate să fie restul? Există multe alte contradicții și inadvertențe în Biblie. John Wesley, un lider religios important din vremea sa, înțelegea cerurile, în înțelesul biblic, ca fiind cosmosul, inclusiv toate corpurile cerești. Wesley, un evident apărător al exactității Biblei, susținea implicit că toate corpurile cerești ar fi fost create înainte de a exista spațiul pentru cer, sau ceruri. Cu toate acestea, cartea Facerea, plasează crearea soarelui, a lunii și a stelelor în cea de a patra zi. Cu alte cuvinte, nici un fel de corpuri cerești nu puteau să fie create înainte de creația spațiului pentru cer și deci Wesley, în zelul său de apărător al Bibliei, a negat evidența. Aici apare o problemă care a grevat omenirea de a lungul mileniilor. Mulți comentatori creștini au fost fie orbiți de credința lor și nu au sesizat aspecte evidente de incoerență din Biblie, fie s-au bazat pe principiul greșit că Biblia nu are cum să greșească. De ce nu putea Biblia să greșească? Pentru că ea ar fi fost inspirată de Dumnezeu. S-a pus căruța înaintea cailor, după cum se spune. În loc să se analizeze dacă Biblia putea să fie inspirată de Dumnezeu, având în vedere numărul mare de erori pe care le conține, s-a procedat invers, s-a pornit de la premisa că Biblia nu poate să greșească, dacă este inspirată de Dumnezeu. Calea adevărată, însă, este aceea de a aprecia sursa Bibliei după conținutul ei și nicidecum a judeca orice conținut al ei după premisa greșită că ea ar fi fost inspirată de Dumnezeu. Premisa de la care pleacă Biblia este una profund eronată și lucrul acesta se poate dovedi din analiza textelor ei. Notele lui Wesley în legătură cu cartea Facerea 1; 1, conțin textul următor:
„1: 1 Observația 1. Efectul produs, cerul și pământul – adică, cosmosul, incluzând întregul cadru și componența universului. Dar aceasta este doar partea vizibilă a creației despre care Moise a scris. Dar chiar și în aceasta sunt secrete care nu pot fi imaginate și nici relatate. Dar din ceea ce vedem din cer și din pământ, putem să prezumăm puterea eternă și conducerea marelui Creator. Și având în vedere, crearea noastră și locul nostru, ca oameni, să ne ocupăm de datoria noastră, ca și Creștini, care este aceea de a privi către cer și a simți pământul sub picioare.
Observația 2. Autorul și cauza acestei mari lucrări, Dumnezeu. Cuvântul în limba ebraică este Elohim, care (1) pare să însemne Dumnezeu al convenției, fiind derivat dintr-un cuvânt care înseamnă a jura. (2) Pluralitatea de persoane în Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Numele la plural a lui Dumnezeu în limba ebraică, care vorbește despre el ca fiind mai mulți, cu toate că el este unul singur, a fost pentru neamuri un miros al morții către moarte, întărindu-i în idolatria lor; dar pentru noi este un miros de viață către viață, confirmând credința noastră în doctrina Trinității, și cu toate că Vechiul Testament se referă la ea în mod neclar, este clar revelată în Noul Testament. Observația 3. Modul în care această lucrare a fost efectuată; Dumnezeu a creat, adică, a făcut din nimic. Nu a existat nici un fel de materie pre-existentă din care a fost produs cosmosul. Peștii și păsările au fost cu adevărat produși din apă, și animalele și omul din pământ, dar pământul și apele au fost făcute din nimic. Observația 4. Când a fost această lucrare produsă; La început – adică, la începutul timpului. Timpul a început cu producerea acestor lucruri care sunt măsurate de timp. Înainte de începerea timpului nu exista nimic decât Ființa infinită care locuiește eternitatea. Dacă întrebăm de ce Dumnezeu nu a creat cosmosul mai repede, nu facem decât să ne întunecăm gândurile cu cuvinte fără cunoaștere; căci cum ar putea fi mai devreme sau mai târziu în eternitate?” (ref. 20) Am reprodus acest citat, destul de cuprinzător, din opera lui John Wesley, deoarece este simptomatic în ceea ce privește o anumită atitudine în legătură cu înțelegerea cărții Facerea. Dacă cartea Facerea ar fi rezultatul inspirației divine ar fi impecabilă în toate detaliile sale, dar în loc de aceasta este o descriere contradictorie a creației. Este cartea în care foarte multe detalii nu se armonizează unul cu celălalt. Ce ne spune Wesley în textele sale? Noi suntem ființe umane, și pentru acest motiv nu trebuie să punem nici un fel de întrebări dificile, trebuie doar să credem. Dar oare asta înseamnă că trebuie să credem orice absurditate, doar pentru că numele lui Dumnezeu este atașat de ea? Frumusețea lui Dumnezeu și caracterul Său se văd în ordinea extraordinară a universului, dar nu și în povestirile absurde despre creație prezente în cartea Facerea. Ce înseamnă cerul în cartea Facerea capitolul 1? John Wesley nu a încercat să explice acest lucru, a trecut peste aspectele cu adevărat esențiale ca și cum nu ar fi observat nici o contradicție. Wesley a preferat să înlocuiască explicațiile necesare cerute de textele biblice cu o învățătură moralizatoare despre rolul secundar al cunoașterii în relația cu Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu dorea să fie cunoscut, de ce a mai trimis El revelații oamenilor? Dacă, însă, Dumnezeu dorește să se facă cunoscut oamenilor în mod real, de ce avem astfel de absurdități în Biblie? Este posibil ca Dumnezeu să nu fi revelat nimic oamenilor despre crearea universului și a omenirii, urmând ca aceștia să descopere singuri adevărul, studiind natura? În realitate, acesta pare mai degrabă să fie adevărul. Dumnezeu, așa cum ne spune apostolul Pavel, a revelat caracterul Său și atributele Sale în natură, dar toate acestea sunt contrazise de cartea Facerea. Natura este o realizare extraordinară a lui Dumnezeu, dar relatările biblice din cartea facerea pur și simplu nu au cum să fie adevărate, tocmai pentru că ele contrazic natura creată de El. În același timp, autorii și editorii Bibliei au considerat povestirile despre creație o parte necesară a oricărei scrieri religioase. Aproape toate religiile conțin crearea lumii, începuturile universului, și în unele cazuri, sfârșitul creației. Cum putea o religie importantă, cum este tradiția ebraică, să nu conțină și crearea universului? Ar fi fost foarte greu de construit o religie credibilă fără fundația dată de narațiunile privitoare la creație. În concordanță cu această logică, avem în Biblie narațiuni cu privire la creația universului care sunt contradictorii și lipsite de sens și care sunt considerate a fi inspirate de Dumnezeu, dar care sunt doar o creație umană. Dacă cineva consideră despre cartea Facerea că este prea originală pentru a putea fi considerată o creație umană, eu îi răspund că este prea naivă și contradictorie pentru a fi divină. Imaginația umană nu este prea săracă pentru a fi capabilă să inventeze povestiri ca cele din cartea Facerea. Descrierea creației universului și a umanității din cartea Facerea trebuie văzută în contextul extins al religiilor lumii. Este o explicație mitologică a existenței universului. Aceste descrieri ale creației au fost cerute de natura umană curioasă și de nevoia de a stabili un sistem de credințe religioase și ele nu au fost trimise de Dumnezeu din cer. Câteva lucruri ar trebui să fie spuse și despre Paradisul lui Dumnezeu și creația sa. În conformitate cu cartea Facerea, Dumnezeu a creat mai întâi cerurile și Pământul, deci El și-ar fi creat prima dată Împărăția Lui. Pentru ca Dumnezeu să existe El avea nevoie de propriul Său spațiu și acel spațiu trebuia să fie de asemenea etern, necreat, deoarece El nu putea să își creeze propriul Său spațiu fiind situat în afara spațiului. Nu există nimic în afara spațiului care să aibă o existență fizică, obiectivă, și situarea lui Dumnezeu în afara spațiului și timpului, de către unii comentatori biblici, înseamnă de fapt anihilarea posibilității existenței Lui. Dacă admitem că Dumnezeu este etern, atunci, în mod necesar, trebuie să acceptăm că și spațiul în care există El este de asemenea etern. Prin urmare, Dumnezeu nu putea crea universul din nimic, deoarece cel puțin spațiu ar fi trebuit să fie etern, la fel ca și El. Ipoteza existenței lui Dumnezeu deasupra oricărui spațiu și timp este o absurditate.
- 11 -
Cartea este disponibilă pe Amazon! Accesați linkul!
www.credintacrestina.com
© Copyright 2024 Secretele Bibliei Joomla Templates by JoomDev